Din secretele istoriei isi propune sa abordeze subiectele cele mai controversate legate de istoria militara, istoria stiintei si tehnicii, politica externa a SUA si a Rusiei, Razboiul Rece precum si istoria serviciillor de informatii americane si sovietice/rusesti La toate se adaugă diverse curiozitati .
Antonov (AN-225
Mrya), cel mai mare avion din lume
Autor: Alexandru Danilov | 374
vizualizări
Antonov(AN-225
Mrya) cu naveta spaţială Buran
Avionul-cargou
Antonov AN-225 Mrya(mrya care înseamnă vis în ucraineană), cel mai mare
avion din lume, rămâne o capodoperă inginerească a aeronauticii mondiale. Dezvoltat
iniţial pentru a transporta naveta spaţială Buran,
AN-225 a rămas după destrămarea URSS în proprietatea companiei
ucrainiene Antonov care a început de atunci să-l utilizeze în transporturile
aeriene cu gabarit depăşit . Chiar şi la ora actuală , avionul este înscris în
Cartea Recordurilor cu 106 recorduri care recompensează performanţele sale
deosebite.
Originile
celui mai mare avion din lume şi dezvoltarea sa ulterioară
Avionul-cargou, Antonov AN-225 , s-a dezvoltat
pornind de la avionul sovietic de transport militar strategic AN-124 . Inginerii sovietici au mărit lungimea fuselagul lui
AN-124 cu 12 metri, adăugându-i încă 2 motoare. Pentru a distribui
greutatea avionului cu şase motoare, AN-225, trenul de aterizare a fost dotat
cu 32 de roţi. La o greutate maximă de 640 de tone , avionul este şi cel mai
greu din lume. Faţă de un avion normal care are doar roata de bot
orientabilă, AN-225 are 20 de roţi orientabile(4 roţi de bot şi 16 roţi în
trenul principal de aterizare). În consecinţă , avionul este extrem de
manevrabil pentru gabaritul său. Ceea ce-l face pe AN-225 să fie la fel
de manevrabil şi în aer este ampenajul său dotat cu o coadă dublă, spre
deosebire de AN-124 care avea un singur stabilizator vertical.
Primul zbor al lui
AN-225 a avut loc pe 21 decembrie 1988 la Kiev. Grandioasa prezentare a lui
Antonov AN-225 a fost în cadrul spectacolului aviatic de la Paris, atunci când
a aterizat purtând pe spate naveta spaţială sovietică Buran. De fapt, scopul
iniţial pentru care a fost construit AN-225, era transportul rachetei
Energia şi a navetei spaţiale Buran.
După destrămarea
URSS , operatorul ucrainian Antonov , a preluat singurul model
AN-225 şi l-a reprofilat pe transporturi comerciale cu gabarit depăşit(
capacitate de transport de 250 de tone). Având în vedere că operatorul
ucrainian Antonov are nevoie să-şi extindă capacitatea de transport ,este în
plan încă din 2005 finalizarea şi celui de al doilea avion AN-225, lăsat
nefinalizat din lipsă de fonduri o dată cu dispariţia URSS. Datorită faptului
că finalizarea ar mai costa compania încă 300 de milioane de dolari, proiectul
s-a amânat .
Ca şi timp de
execuţie avionul actual AN-225 ,construit în perioada URSS-ului, a necesitat
doar 3 ani. Perioada foarte scurtă de finalizarea este explicată de competiţia
în care încă se afla URSS şi SUA, elementul esenţial al Războiului Rece.
AN-225 şi
performanţele sale faţă de celelalte avioane de aceiaşi clasă
În categoria
avioanelor de transport uriaşe aflate în serviciu mai figurează C-5A Galaxy
,Airbus A380-800 (cel mai mare avion de pasageri din lume) şi Boeing 747
Dreamlifter(o versiune drastic modificată a modelului Boeing 747-400 ).
Ca dimensiuni, AN-225 poate ocupa cu uşurinţă suprafaţa unui teren de fotbal ,
putând transporta cu 50% mai multă marfă decât un avion-cargou american C-5A
Galaxy . Pentru a putea susţine greutatea avionului AN-225 , inginerii
sovietici l-au înzestrat cu 6 motoare care au fiecare câte 23400 cp.
Pentru al menţine
în serviciu activ, compania Antonov a mai investit după 2000 încă
20 de milioane de dolari pentru a instala echipamente moderne de avionică. De
atunci Antonov a devenit aeronava de frunte în flota companiei Antonov.
AN-225 a reuşit să transporte obiecte care până atunci erau imposibile de transportat
pe calea aerului. Avionul e capabil să zboare cu locomotive şi generatoare cu o
greutate de 150 de tone.
Primul transport
comercial pe care l-a executat AN-225 a fost pe 3 ianuarie 2002, atunci când a
transportat din Germania 187,5 tone de alimente destinate trupelor
americane staţionate în Oman.
Cel mai recent
record stabilit de aeronava AN-225 a fost înregistrat la 11 august 2009, când a
fost transportat un generator de 189 de tone pentru o centrală eletrică
pe gaz din Armenia. A fost cel mai greu obiect singular transportat vreodată de
un avion de transport comercial.
Pe 11 iunie 2010,
AN-225 a atins un nou record , de această dată pentru cel mai lung obiect din
istoria cargourilor aeriene, atunci când a transportat o pală a unei turbine
eoline în lungime de 42 de metri.
Un alt transport
notabil a lui AN-225 a fost şi o locomotivă de 102 de tone din Canada
până în Irlanda. După cum putem observa ,AN-225 este capabil să transporte
încărcături mari pe distanţe lungi. Un alt transport pe distanţă lungă a fost
şi cel dintre Germania şi India, atunci când AN-225 a transportat un generator
Siemens de 135,2 t.
AN-225 şi-a
demonstrat eficacitatea şi în misiunile umanitare la care a participat.
Ultima misiune umanitară la care a făcut parte AN-225 a fost în martie 2011(
catastrofa produsă de tsunamiul din Japonia) atunci când a transportat în
Japonia generatoare cu o greutate însumată de 140 de tone .Transportul a fost
făcut la comanda guvernului francez.
Cercetările cu
privirea la utilizarea lui AN-225 în prima fază de lansare pe orbită a
cargourilor spaţiale sunt în progres. Sistemul aerospaţial pus la punct de
Rusia şi Ucraina urmăreşte lansarea pe orbită , a unor încărcături de până la
18 tone folosindu-se de ajutorul lui AN-225.
Fie că e vorba de
transporturi comerciale sau participări la viitoarele programe spaţiale ,
AN-225 rămâne unul dintre cele mai de perspectivă aeronave create vreodată.
Lady Astor către
Stalin: Cât timp ai de gând să mai ucizi oameni?
Rusia şi Cultul
Terorii lui Stalin
Autor: Alexandru Danilov | 484
vizualizări
Imagini ale
victimelor masacrului de la Butovo(1937-1938) , din apropierea Moscovei
În cadrul unei
întâlniri din 1932 ,Vicontesa Nancy Astor îl întreba pe Stalin cât
timp mai are de gând să ucidă oameni. Stalin i-a răspuns cu cinism ,că va ucide
oameni atât timp cât va fi nevoie. Se pare că pentru el a fost nevoie să comită
masacre până la sfârşitul vieţii sale. Marea Teroare din anii’30 a
decapitat elita militară, politică şi intelectuală a URSS, lăsând în urmă
un haos complet în societatea sovietică. Astfel s-a scris cea mai
întunecată pagină din istoria Rusiei Sovietice.
Teroarea ca
instrument în politica rusă înainte venirii regimului bolşevic
Destinul tragic al
Rusiei care a ajuns să cunoască dealungul istoriei sale toate formele de
violenţă menite să supună conştiinţa umană intereselor politice, ale
regimurilor autoritare, are rădăcini adânci . De la Ivan cel
Groaznic(1530-1584) , care a pus bazele primei forme de poliţie secretă
numită opricinina, Rusia ţaristă a cunoscut represiuni în masă
, execuţii publice, confiscarea averilor, lovituri de palat, conspiraţii,
arestări abuzive şi numeroase asasinate pe criterii politice.
Represiuni au fost organizate până şi în perioada lui Petru cel Mare ,
întemeietorul Imperiului Ţarist, care pentru a-şi
impune reformele de modernizare a Rusiei a trebuit să-şi
execute opozanţii. Este cazul rebeliunii streliţilor (corpul special de
infanterie din vechea Rusie) din 1689, în care ţarul Petru cel Mare a
executat public 1200 de streliţi pentru a descuraja orice tentativă ulterioară
de conspiraţie.
Revolta decembriştilor organizată în 1825 de un grup de veterani din Războiul
Napoleonian a avut ca principal motiv înapoierea şi izolarea în
care se afla Rusia faţă de restul Europei. Tentativa lor de a democratiza
societatea rusă, prin înlăturarea regimului tiranic ţarist, a fost rapid
înăbuşită de trupele loiale noului ţar Nicolae I . Liderii revoltei
decembriste au fost executaţi ,iar restul participanţilor au fost
deportaţi în Siberia. Din păcate acest simbol al năzuinţei spre
libertate a patrioţilor ruşi a ajuns să fie ulterior denaturat de
propaganda regimului bolşevic pentru a servi propriilor lor interese politice.
Cultura rusă a fost refugiul în care a renăscut adevăratul
spirit rus transpus în ilustra literatură rusă , al cărei capodopere au
ajuns să fie parte integrantă a patrimoniului literar universal. Secolul al XIX
lea , a fost epoca de aur a literaturii ruse care i-a dat lumii pe
Alexandr Puşkin , Feodor Dostoievski , Lev Tolstoi, Anton Cehov , Nikolai
Gogol, Mihail Lermontov, Turghenev şi mulţi alţi maeştri ai scrisului.
Mulţi dintre ei au transpus în scrierile lor dorinţa de libertate a poporului
rus.
Puşkin a fost trimis în exil pentru gândirea sa reformatoare ,iar
Dostoievski a ajuns să fie adus în faţa plutonului de execuţie ,
anulândui-se în ultima clipa pedeapsa cu moartea. Cenzura din timpul lui
Nicolae I urmărea orice abatere de la politica oficială promovată de
administraţia ţaristă . Romanul Demonii al lui Feodor
Dostoievski reflectă cel mai bine haosul politic în care se găsea Rusia
secolului al XIX lea .Romanul lui Dostoievski înfăţisează o batjocorire
sistematică a libertăţii,ce poate fi numită şi „demonocraţie”.
Teroarea şerbiei(o altă formă de sclavie) este abolită de ţarul
Alexandru al II lea abia în 1861 ,dar cu obligaţia din partea tăranilor de a
plăti răscumpărări vechilor stăpâni. Răscumpărările au fost eliminate abia în
1907.
Acesta era tabloul politic în care ajungea la putere, regimul bolşevic .
Marea teroare
stalinistă si politicile ei de represiune
Venirea bolşevicilor la putere în 1917 , a dus la instalarea unui regim
al terorii în toate sferele societăţii ruse pentru a elimina aşa-zişi duşmani
ai poporului. Regimul lui Stalin a reuşit în 30 de ani să extermine
aproape 20 de milioane de ruşi în reţeau sa imensă de gulaguri.
Represiunea stalinistă a atins apogeul în timpul Marii
Terorii din 1936-1938. Înainte de a declanşa Marea Teroare , colectivizarea
forţată demarată de Stalin ucisese milioane de oamenii în Ucraina între
anii 1932-1933. Era un adevărat genocid prin înfometare.
În timpul Marii Terorii , prin tot felul de acuzaţii ridicole de spionaj şi
contraspionaj , Stalin a ajuns să extermine elita culturală , elita militară şi
chiar elita politică.
Vechii săi aliaţi, precum Nikolai Buharin şi Grigori Zinoviev şi Kamenev , au
fost şi ei condamnaţi la moarte în timpul epurărilor politice din partid .
Deasemenea Serghei Kirov ,şeful organizaţiei de partid din Leningrad a fost
asasinat din ordinul lui Stalin în 1934. Aproape toţi revoluţionarii bolşevici
din 1917 au fost executaţi, doar pentru ca Stalin să devin în final unicul
conducător ,iubit de masele de oameni îndoctrinate de propaganda
neobosită a partidului . Procesele spectacol de la Moscova între 1936 şi
1938 a fost mascarada lui Stalin pentru a elimina toate personajele-cheie
din conducerea partidului comunist.
Elita militară a fost aproape exterminată de epurările lui Stalin. În
timpul Marii Terorii, dintr-un total de 87 de comandanţi de armata,
au fost executaţi 57, împreună cu mii de victime din rândul ofiţerilor cu
ranguri inferioare. Din 5 mareşali pe care îi avea URSS înaintea
declanşării epurărilor , au supravieţuit doar doi, Kliment Voroşilov şi Semion
Budionâi. Mareşalul Tuhacievski a fost executat sub acuzaţia că ar fi colaborat
cu Germania Nazistă. La începutul invaziei naziste din 1941, Armata Roşie a
ajuns să fie complet demoralizată şi dezorganizată.
Elita culturală şi stiinţifică nu a fost nici ea cruţată de cruzimea lui
Stalin. Mii de artişti şi oameni de ştiinţă au căzut victime ale Marii Terori.
Însumat cu perioada de dinaintea Marii Epurări , aproape 1500 de intelectuali
şi-au găsit sfârşitul în sistemul de lagăre de tip gulag. Poetul Osip
Mandelstam, unul dintre cei mai renumiţi poeţi ruşi din perioada interbelică, a
fost deportat într-un gulag din Siberia pentru că a scris un poem
împotriva lui Stalin intitulat Epigrama Stalin. Clerul
ortodox a fost aproape anihilat de Stalin , având în vedere că aproape 85% din
preoţi erau arestaţi.
Clasa mai înstărită a ţăranilor (chiaburii) precum şi a altor elemente
considerate aristocratice era un alt grup care a luat calea gulagului.
Teroare a ajuns să fie un sentiment obişnuit în viaţa cotidiană din URSS în
anii’30 . Scenele cu arestarea oamenilor direct de pe stradă sau în timpul
nopţii de către ofiţerii NKVD erau foarte răspândite. Pentru Stalin, individul
nu era mai mult decât un grăunte de nisip într-o clepsidră uriasă.
Metoda de acţiune
a călăilor din slujba lui Stalin
Serviciul secret NKVD(Comisariatul poporului pentru afaceri interne) este cel
care a planificat şi a pus în aplicare valul de execuţii şi deportări din
timpul Marii Terori. Tehnica represiunii în masă pusă la punct de NKVD avea ca
principală caracteristică flexibilitatea. În primul rând ,numărul celor
ce trebuiau condamnaţi în operaţiunea anti-kulak putea fi foarte uşor crescut(
limita de condamnări era fixată de comandanţi NKVD). În al doilea rând
conducerea NKVD era cea care decidea soarta condamnaţilor, dacă să-i trimeată
în gulag sau să-i execute. Timpul alocat pentru fiecare operaţiune putea
fi extins ,iar în cazul străinilor nu exista o limită în ceea ce priveşte
numărul de condamnări. Erau adoptate proceduri de investigaţie simplificate
care să ducă la condamnarea suspecţilor.
Pentru a duce la capăt arestările şi interogatoriile, conducereaNKVD era
asistată de miliţienii de rând ,trupele de grăniceri ai NKVD, membrii
Komsomol(uniune a ligilor tineretului comunist sovietic) şi de directorii
aşa-ziselor sectoare secrete ale institutelor ştiinţifice.
Din noiembrie 1937 până în decembrie 1938 , teroarea a intrat în faza cea mai
intensă. Conducerea NKVD trebuia să-şi facă norma de arestări şi minimul de
investigaţii. Ofiţerii NKVD completau în formulare numărul de persoane ce
trebuiau arestate din fiecare grup socio-profesional. Arestări se făceau şi pe
sectoare economice , fiind vizaţi lucrătorii din transport, industrie şi
construcţii. Lista cu arestări trebuia să cuprindă funcţionari publici,
avocaţi, doctori, experţi în agricultură, profesori universitari şi
ţărani(chiaburi ,ţărani mijlocaşi), ofiţeri din armată, miliţieni , preoţi şi
multe alte ocupaţii.
Pentru a grăbi sesiunile de interogatorii , arestaţii erau puşi să semneze
dinainte pagini albe ,pe care ofiţerii de caz de la NKVD le umpleau cu tot
felul de confesiuni şi declaraţii false Deasemenea ,interogatoriile prin
tortură făceau parte din tradiţia NKVD. Bătăile , tehnica de simulare a
înecului sau privarea de somn a prizonierilor sub ameniţarea că li se vor omorî
familiile era o parte din practicile preferate ale ofiţerilor NKVD.
Conspiraţii false erau inventate de NKVD pentru a aresta grupuri ale
minorităţilor naţionale şi a cetăţenilor străini(greci din Krasnodar, chinezi
din Irkutsk , polonezi , tătari)
Toate acţiunile de arestări şi interogatorii făceau parte din Operaţiunea 00447
al NKVD împotriva chiaburilor(kulak) , elementelor anti-sovietice şi
criminalilor. O dată cu creşterea numărului de cazuri , se organizau şi audieri
în formula troika( de fiecare dată în absenţa acuzaţilor) De cele mai multe ori
în astfel de formulă de audieri nici măcar nu erau citite datele personale ale
acuzaţilor. Adesea prezenţa conducerii locale de patid nici nu era obligatorie
, audierile fiind supravegheate de şefi din NKVD . Liderii comunişti erau
informaţi doar prin telefon în legătura cu numărul celor împuşcaţi. În medie ,
la Moscova , erau 500 de cazuri pe noapte de acest fel. Kremlinul
supraveghea cu atenţia implementarea ordinului 00447 şi decidea dacă era
necesară o schimbare de direcţie.
Marele călău al lui Stalin care a planificat operaţiunile Marii Epurări a
fost Nikolai Ejov. Perioada în care Ejov a ajuns să organizeze această
represiune în masă a ajuns să poarte numele de Ejovşcina (perioada lui
Ejov între 1936 şi 1938). Doar în această perioadă au fost arestate mai
mult de 1 milion de persoane ,dintre care 681.692 au fost executate.
Pentru Stalin totul era doar o statistică după cum a declarat el însuşi( O
moarte este o tragedie , un milion de morţi sunt doar o statistică).
Epurarea a fost organizată chiar şi în rândul NKVD.
Dintre călăii lui Stalin , a făcut parte şi Genrih Iagoda predecesorul
lui Ejov la conducerea NKVD. În perioada lui Iagoda , sistemul de lăgare de
muncă forţată de tip gulag a fost extins cu rapiditate înaintea demarării marii
represiuni conduse de Ejov.
Un alt oficial din NKVD, responsabil de crimele din perioada Marii Terori, a
fost şi comisarul Agranov. Motto-ului său de criminal era următorul: Dacă nu
există un inamic ,el trebuie creat , denunţat şi pedepsit.
Până la urmă şi călăii au ajuns să cadă victime caracterului paranoic al lui
Stalin. Iagoda
a fost executat de Ejov în 1936, Agranov a fost executat în 1938 , iar
Ejov şi-a găsit sfârşitul în 1940.
Victimele
Marii Terorii din 1936-1938
Pe lângă proprii cetăţeni ,NKVD a executat şi grupuri de străini învinuiţi de
spionaj şi acţiuni de sabotare. Cele mai cunoscute locuri unde au fost
organizate execuţii în masă, în timpul Marii Terori, au fost Bikivnia( unde au
fost masacrate între 100.000 şi 200.000 de persone ,cu execuţii ce au debutat
încă din anii’ 20), pădurea Kurapatî(unde nu se poate estima numărul victimelor
datorită faptului că arhivele NKVD sunt încă secrete în Belarus) şi Butovo(unde
s-a confirmat prin documente ,executarea a 20.000 de persoane).
Masacrul de pe poligonul din Butovo este o mărturie vie a ororilor săvârşite în
timpuL Marii Terorii planificate de Nikolai Ejov la ordinul lui Stalin. Pentru
Stalin , crimele erau considerate nişte măsuri preventive pentru a
menţine stabilitatea internă a URSS.
Discriminarea dintre conducători şi conduşi era făcută de NKVD chiar şi în
alegerea locului de execuţie . În timp ce la ferma de partid din Kommunarka
erau executaţi ofiţeri de armată şi din NKVD , la Butovo (20 de km de
Kommunarka) erau ucise persoanele obişnuite.
Din cei executaţi la Butovo , aproape o cincime erau de origine străină , Cei
mai mulţi dintre străini ,cam 40% din totalul victimelor ce proveneau din
rândul străinilor, erau polonezi.
Pretinsa stare de spirit a deţinuţilor era o justificare pentru execuţiile
organizate de NKVD . Iată cum era formulat rechizitoriul NKVD-ul cu privire la
persoanele masacrate de la Butovo:
“
Este ostil puterii sovietice
Are o atitudine de terorist faţă de conducerea PCUS
Este un element ostil
Este un element declasat
Are legături apropiate cu terorişti şi cu spioni
Cunoaşte activitatea de spionaj ,după caz, a soţului sau soţiei
Împrăştie
agitaţii anti-sovietice printre vecini şi cunoştinţe
Împrăştie zvonuri despre izbucnirea unui război
Îşi laudă traiul pe care l-a avut sub conducerea ţarului
Exprimă simpatii pentru inamicii poporului
Provoacă agitaţii împotriva mişcării stahanoveţilor
Provoacă agitaţii împotriva semnării împrumuturilor cu obligaţiuni
Are un mod de viaţă suspicios , asemănător cu a unui spion”.
Mişcare stahanoveţilor a apărut în 1935 după exemplul promovat de Alexei
Stahanov,şi a implicat munca grea şi eficientizarea metodei de lucru
,pentru a realiza planul cincinal fixat de comunişti.
Sub astfel de acuzaţii atât de generale, NKVD-ul putea aresta pe oricine
.
Din păcate încă mai sunt analişti în Federaţia Rusă care cred că Stalin nu a
comandat o astfel de oroare, şi că toate lucrurile se datorează unui exces de
zel al NKVD.
Nevoia de a fi în permanenţă unicul lider slăvit de popor, l-a împins pe Stalin
să comande crime în masă doar în baza unor simple suspiciuni alimentate de
caracterul său paranoic.
Ce a rămas în urma represiunilor staliniste este amintirea dureroasă a
milioanelor de victime cărora li s-a negat dreptul la viaţă , victime
care nu erau nimic altceva decât cifre în statistica lui
Stalin.
Bibliografie
Barry McLoughlin;Kevin McDermott ,Stalin’s
Terror: High Politics and Mass Repression in the Soviet Union,Ed. Palgrave
Macmillan, New York ,2003,pp.25-137.
Anthony Anemone , Just Assassins: The
Culture of Terrorism in Russia ,Ed. Northwestern University Press
,Evanston , 2010,pp.3-23.
Cât de mult mai
apreciază Rusia existenţa unei doctrine militare
Doctrina militară
rusă la început de secol XXI
Autor: Alexandru Danilov | 494
vizualizări
O dată cu venirea
lui Putin la putere, doctrina militară a suferit modificări majore care vizau
în principal definirea pericolelor externe, reforma în armată ,
modernizarea tehnicii militare şi reformularea politicii în ceea ce
priveşte utilizarea armelor nucleare în eventuale atacuri îndreptate împotriva
Rusiei. Cu toate că noua doctrina militară apare ca un ordin venit de la
Kremlin, ea provocat foarte multe nemulţumiri în cadrul conducerii militare.
Doctrina militară
rusă în perioada lui Elţân
Informaţii legate de doctrina militară rusă post-sovietică sunt menţionate
pentru prima dată în Constituţia lui Elţân din decembrie 1993. În capitolul IV
, Articolul 83 ,care face referire la rolul Preşedintelui în calitate de
Comandant Suprem al Forţelor Armate este notat că şeful statului
conduce şi constituie Consiliul de Securitate al Federaţiei Ruse, al cărui
statut este reglementat de legile în vigoare . Deasemenea în sarcinile
preşedintelui intră şi aprobarea doctrinei militare.
Aceste prevederi constituţionale nu explică însă originile unei doctrine
militare scrise. Înainte de ratificarea Constituţiei, Elţân a primit aprobarea
din partea Adunării Federale a Rusiei pentru proiectul său de
doctrină militară intitulat Prevederile de bază a doctrinei militare a
Federaţiei Ruse . În urma apobării legislativului rus , Elţân semnează
legea pe 2 noiembrie 1993.
În contextul crizei politice prin care trecea Rusia şi care ameninţa cu un
război civil, prioritatea lui Elţân a fost să câştige loialitatea
celor mai importanţi comandanţi militari. Ca urmare ,
doctrina militară rusă nu a fost supusă unei dezbateri prealabile în
legislativ, ci a fost rezultatul unei lupte de putere ascunse între Consiliul
de Securitate a Rusiei şi Ministerul Apărării condus de generalul Pavel Graciev
. În schimbul sprijinului acordat lui Elţân în timpul crizei constituţionale
din 1993, Graciev a obţinut controlul afacerilor militare.
Doctrina militară a lui Elţân din 1993 , reflecta speranţele unui parteneriat
strategic cu Occidentul , având în vedere că relaţiile de securitate ale Rusiei
cu regimurile occidentale erau apreciate ca fiind pozitive. Era
explicat deasemenea în textul doctrinei faptul că armele sale nucleare au rolul
de a descuraja potenţialele atacuri nucleare împotriva sa .
În cursul adoptării noii doctrine militare a fost avansată şi opţiunea
păstrării unei armate unite pentru statele CSI , dar aşa cum anticipase
genaralul Mahmut Gareev , Rusia a simţit în final nevoia adoptării unei
doctrine militare care să reflecte propriile interese naţionale .
Până la urma Rusia din perioada lui Elţân , şi-a adoptat strategiile militare
orientându-se mai mult după ameninţările percepute de liderii militari.
Ministrul Graciev , a dat în permanenţă impresia că formularea unei doctrine
militare ţine de responsabilitatea Ministerului Apărării . Reforma armatei ruse
viza redimensionarea trupelor şi crearea unor forţe militare mai mici şi mai
mobile în faţa unor ameninţări externe.
Nici Conceptul rus de securitate naţională adoptat de Elţân în decembrie 1997 ,
nu a adus lămuriri legate de importanţa unei doctrine în
planificarea operaţiunilor militare ale Rusiei . Totul se baza mai mult pe
instinct decât pe nişte concepte bine formulate. Dovezile se regăsesc în eşecul
din Cecenia precum şi în slaba organizare din timpul Crizei din Kosovo(1999).
Schimbările
politicii de apărare o dată cu venirea lui Putin la putere
După plecarea lui Elţân , noul regim al lui Putin a implicat mai mult Consiliul
de Securitate al Rusiei în adoptarea unei noi doctrine militare. În
elaborarea doctrinei sale militare din 2000, Putin a colaborat cu Serghei
Ivanov , un alt ofiţer KGB din Leningrad. După ce a fost secretar al Consiliului
de Securitate al Rusiei, Ivanov devine ministru al Apărării în 2001.
Noua doctrină militară a lui Putin este introdusă la 21 aprilie 2000 ,
chiar înainte de promovarea lui Ivanov în funcţia de ministru al Apărării.
Documentul era unul care să asigure perioada de tranziţie din armata rusă
ce urma să fie reformată după noile viziuni ale Kremlinului.
Noua doctrină acorda o atenţie mai mare ameninţării pe care o reprezintă
statele cu capacitatea de a se angaja în operaţiuni rapide fără caracter
militar, menite să destabilizeze afacerile interne ale unui stat adversar.
Se atrăgea atenţia asupra interconexiunii dintre ameninţarea externă şi cea
internă. În contextul situaţiei din Cecenia , liderii ruşi erau preocupaţi
de probabilitatea ca instabilitatea internă să atragă intervenţia unor factori
externi.
Se reafirma totodată importanţa factorului de descurajere pe care îl
reprezintă armele nucleare ruseşti în faţa oricărei agresiuni externe.
Situaţia utilizării armelor nucleare era extinsă de Kremlin şi în cazul unei
operaţiuni militare de proporţii cu arme convenţionale care să
aducă atingeri grave siguranţei statului rus. Responsabil pentru elaborarea
acestei noi politici nucleare era general-maiorul Vladimir Dvorkin.
Procesul de recentralizare demarat de Putin o dată cu începutul mandatului său
era extins şi către forţele armate. În noua doctrină a lui Putin,
competiţia dintre structurile de securitate nu mai era tolerată.
Miezul doctrinei lui Putin , era să consolideze statutul de mare putere a
Rusie fără să fie nevoie să se orienteze după atitudinea Washingtonului
şi de calitatea sa de singură superputere din sistemul internaţional.
Cel care trebuia să explice semnificaţia acestei doctrine militare de tranziţie
era general-maiorul A.F. Klimenko. Ofiţerul rus a prezentat 4 funcţii pe care
trebuia să le asigure noua doctrină militară: organizarea viitoarelor teorii
militare şi practici, ghidarea oficialilor în luarea deciziilor politice,
informarea publicului intern şi extern ,avertizarea sau influenţarea celor care
îşi propun să utilizeze mijloacele violente în relaţie cu Rusia.
Această
doctrină militară de tranziţie expusă de Putin a rămas sub aceiaşi
formă până în 2010 .
Adoptarea noii doctrine militare în 2010 , a fost o
consecinţă a războiului din Georgia(august 2008) . Cu toate că Rusia a
învins ,armata ei s-a remarcat prin tehnica militară îmbătrânită şi prin
strategii militare învechite organizate în mod tradiţional. Barajul de
artilerie pus la punct de Rusia în Georgia contrasta cu înalta tehnologie
militară a Occidentului.
Conştient de acest dezavantaj Putin a demarat începând cu 2007 până în 2015 ,
un program de modernizare a tehnicii militare. Armata a început să beneficieze
de o parte din acest armament modern începând cu 2012 .
Doctrina adoptată pe 5 februarie 2010 de preşedintele Medvedev ,în urma
consultărilor cu Putin, mizează în continuare pe descurajarea prin arme
nucleare a oricărei ameninţări. Realitatea este că nici un stat nu îşi permite
să atace o putere nucleară. Armele nucleare tactice cu putere de distrugere
mult mai mică decât armele nucleare strategice , pot fi folosite pe câmpul de luptă
pentru a respinge o invazie.
Faţă de doctrina militară din 2000 care prevedea utilizarea armelor nucleare
în agresiuni majore împotriva Rusiei, doctrina din 2010 permite
utilizarea armelor nucleare în orice atac asupra statului rus.
Aşa cum declara Nikolai Patruşev , secretarul Consiliului de Securitate a
Rusiei , NATO şi SUA sunt percepute ca posibile pericole. După cum se
poate observa se foloseşte termenul de pericol şi nu de ameninţare care pare ceva
mai general. Atitudinea antioccidentala a Rusiei s-a accentuat şi mai mult o
dată cu venirea lui Putin , cu toate că a debutat de fapt din al doilea mandat
al lui Elţân. Actualul mediu internaţional ,după aprecierile noii doctrine , nu
asigură securitate egală pentru toate statele.
Restructurarea din armata rusă reorganizată în 2011 viza păstrarea unităţilor
rămase într-o stare permanentă de alertă. Actualul ministru al Apărării ,
Anatoli Serdiucov, a fost numit de Putin pentru a combate corupţia din armată
şi opoziţia conducerii militare la reforma de redimensionare a corpului
de ofiţeri.
O altă prevedere interesantă în noua doctrină este crearea şi antrenarea unor
grupuri militare care să apere infrastructura energetică a Rusiei şi să
participe la viitoarea împărţire a resurselor din zona Arctică.
Consiliul de
securitate al Rusiei si caracteristicile sale
Consiliul de securitate al Rusiei a crescut constant în importanţă
începând cu criza constituţională din 1993 , devenind organul de securitate
suprem al Kremlinului. Pentru a-şi mări prerogativele prezidenţiale, Putin a
făcut din Consiliu un centru activ de coordonare administrativă şi
integrare a conceptelor de securitate .
Pentru a creşte influenţa Consiliului de Securitate s-a decis şi creşterea în
importanţă a rolului Ministrului Apărării ,ca membru în acest for decizional
condus de Preşedinte Rusiei. S-a avansat în acest sens ideea de a face din
Ministrul Apărării ,un comandant suprem adjunct ,având în vedere că
Preşedintele este comandantul suprem. În acelaşi timp ,s-a vehiculat ideea ca
Ministrul Apărării să fie considerat de-facto Vicepreşedinte al Rusiei.
Planul era ca prin creşterea în importanţă a membrilor care o constituie , să crească
în acelaşi timp în importanţă şi adunarea, ca organ de securitare.
În informaţiile oficiale pe care Kremlinul le furnizează în legătura cu
prerogativele Consiliului de Securitate , este menţionată şi siguranţa
naţională . Pe baza acestei prerogative destul de largi , liderii de la Kremlin
şi-au acordat dreptul de a interveni în orice domeniul al societăţii ruse fără
să mai fie nevoie să mai consulte Adunarea Federală formată din Duma de Stat şi
Sovietul Federaţiei Ruse.
Legislativul rus a ajuns să îndeplinească mai mult un rol decorativ încă de
când a fost înfiinţat de ţarul Nicolae al II lea în 1906. Preşedintele Rusiei
se foloseşte de această Adunare Federală mai mult pentru a menţine o aparenţă
democratică. Toate deciziile importante sunt luate de Consiliul de Securitate
al Rusiei şi trimise mai departe legislativului pentru a
îndeplini o simplă formalitate. Consiliul de Securitate realizează toate
documentele care definesc abordările conceptuale legată de siguranţa naţională.
Neclarităţi legate
de noua doctrină militară rusă
Principala neclaritate legată de noua doctrină militară a Rusiei este legată de
statutul său legal. Nu poate fi considerată lege deoarece nu face obiectul unei
aprobări din partea adunării legislative ruseşti. Nefiind o lege , doctrina
militară ar trebui să fie neobligatorie pentru instituţiile statului rus.
În acelaşi timp nu poate fi considerată nici o declaraţie ,deoarece
documentul ce conţine doctrina militară este aprobat prin decret de către
Preşedintele Rusiei şi capătă valoarea de lege.
În orice caz conducerea politică consideră documentul
doctrinei militare ca fiind foarte important. Conform tradiţiei politice
în Rusia , tot ce vine de la preşedinte este un ordin.
Documentul doctrinei militare afirmă că succesul va fi asigurat prin
implementarea unor măsuri de ordin politic , diplomatic, economic , social şi
militar.
O altă neclaritate în ceea ce priveşte noua doctrină militară rusă este legată
şi de eficienţa reformei în rândul cadrelor militare. Datorită restrângeri
cadrelor de ofiţeri , în armata rusă persistă un sentiment de nemulţumire .
Fostul Şef al Statului Major,generalul Baliuevski, s-a retras în semn de
nemulţumire pentru aceste măsuri propuse de noua doctrină aprobată de Kremlin
O întrebare se leagă şi de lipsa de participare a conducerii militare la
elaborarea noii doctrine. Liderii militari nu sunt interesaţi să
vină cu iniţiative de modificare , datorită faptului că nu pun preţ pe doctrina
militară creată de preşedinte.
Secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei ,Nikolai Patruşev, a declarat în
2009, că procesul de elaborare a noii doctrine militare era supus unui dialog
deschis cu toate instituţiile interesate. Generalul Anatoli Nogoviţân, adjunct
al Statului Major, a declarat că de fapt noua doctrină militară are
două părţi :una publică(în care se tratează aspecte generale legate de armată)
şi una secretă(care conţine strategii cum ar fi situaţia în care se face uz de
armele nucleare).
Faptul că are o parte secretă , provoacă o mare nemulţumire în rândul
comunităţii de experţi militari. Partea secretă a doctrine a ajuns să fie
cunoscută doar de către cercul apropiat preşedintelui.
Doctrina militară rusă nu va putea fi implementată cu succes atât timp cât nu
manifestă transparenţă faţă de conducerea militară.
Bibliografie
Stephen Blank , Russian Military Politics
and Russia's 2010 Defense Doctrine , Ed. Strategic Stadies Institute ,
Carlisle,2011.
