ACTUALITATE
Gazprom cea mai puternică
arma a Moscovei în Europa după căderea URSS
Autor: Alexandru Danilov | 2269
vizualizări
După dispariţia
statului sovietic, singura modalitate de redresare economică pentru Rusia a
fost valorificarea bogatelor sale resurse naturale şi în special a
gazului natural. Situaţia rămâne neschimbată până astăzi , având în vedere că
exporturile predominante ale Rusiei se axează tot pe livrarea de gaz natural.
Având în vedere că
multe state europene nu-şi pot asigura necesarul de consum de gaz natural din
producţia proprie ,ele sunt nevoite să recurgă la importuri. Statul rus a
speculat dependenţa Europei şi a transformat propria sa companie
Gazprom într-un instrument de politică externă care să ajute la obţinerea
de concesii în relaţiile cu statele europene
Apariţia
Gazpromului
Înfiinţat în 1991,
Gazpromul a pornit de la început ca fiind cea mai mare companie de profil
din lume ,având în vedere că pe teritoriul rus se găseşte o treime din
rezervele mondiale de gaz natural. Compania Gazprom a apărut ca o companie de
stat si continuă să rămână aşa până astăzi. Omul-cheie care a consolidat
puterea şi influenţa Gazprom în rândul cercurilor influente ale oligarhiei ruse
şi a guvernului rus a fost Viktor Cernomârdin. Chiar dacă privatizarea a fost
permisă în pachete restrânse de acţiuni , s-a pus o limită strictă în ceea ce
priveşte participarea capitalului străin. În plus Cernomârdin i-a oferit
Gazpromului monopolul asupra reţelei de gazoducte din Federaţia Rusă. În acest
fel concurenţa în sectorul de distribuţie era eliminată.Toate celelalte
companii de gaz din Rusia au fost nevoite într-un final să încheie un acord de
asociere cu Gazprom .Compania se restructurează şi devine o societate pe
acţiuni deschisă ,un model de companie întâlnit în spaţiul ex-sovietic în care
fiecare acţionar îşi poate tranzacţiona acţiunile la bursă fără să fie obligat
să obţină acordul celorlalti acţionari fie ei şi majoritari. Fiind o companie
controlată de stat , puterea decizională a managerului general este limitată de
strategiile trasate de Ministerul rus al Energiei.
Principalele lecţii
învăţate de Gazprom în primele faze ale privatizării din Rusia au fost să
menţină controlul în ceea ce priveşte transportul de gaz şi dezvoltarea reţelei
de gazoducte precum şi evitarea privatizărilor pe scară largă . Principalul
obiectiv fixat de Gazprom pe plan internaţional este să formeze un cartel al
gazului asemănător OPEC ,în care să poată fixa preţul. Un cartel format din
Rusia şi Iran ar deţine 50% din rezervele mondiale de gaz . De aici şi
interesul diplomaţilor ruşi de a întreţine o relaţie bilaterala cât mai bună cu
guvernul iranian.
Strategia de
extindere a conductelor de gaze din Europa
Gazprom declara pe
16 aprilie 2013 prin purtătorul de cuvânt Serghei Cuprianov că doreşte să
extindă reţeaua de gazoducte din Europa. Preşedintele Putin este cel care
conduce politic aceste proiecte , stabilind cadrul economic în care fiecare
stat poate participa la proiect.
Prin finalizarea
proiectului de gazoducte Nord Stream până în Germania , Gazprom a atins o
capacitate de export de gaze care depăşeşte actualul volum contractat spre
livrare Europei . În ceea ce priveşte apartenenţa gazoductelor de tranzit
,politica Gazpromului de a avea în proprietate sau co-proprietate gazoductele
contravine legislaţiei Uniunii Europene , pe al cărui teritoriu se află marea
majoritate a lor. Confrom reglementărilor europene , furnizorii de gaz nu au
dreptul să deţină proprietatea asupra gazductelor de tranzit.
Pe lângă Nord
Stream , Gazpromul a dezvoltat în Europa proiectul South Stream în
asociere cu compania italiană Eni, pentru a livra gaz pe piaţa italiană . Cu o
porţiune de 900 km de conductă submarină prin Marea Neagră , proiectul este o
alternativă la vechea rută de distribuţie prin Ucraina. Principalul rival al
gazoductului South Stream a fost pentru o perioadă proiectul Nabucco ,vazut ca
un mijloc de reducere a dependenţei energetice europene de
gazul rusesc . Proiectul a pornit din start cu un mare dezavantaj având în
vedere că nu s-a stabilit foarte clar cine trebuiau să fie furnizorii de
gaz pentru această conductă. S-a negociat în repetate rânduri cu Azerbaijanul
pentru a furniza gaz din câmpul de extracţie a gazului de la Shah Deniz 2
, dar fără sa se ajungă la nici o soluţie finală. Nabucco a fost un proiect
care a existat doar pe hârtie, având în vedere că din 2002, atunci când a fost
avansat proiectul în Viena , şi până acum nu s-a construit nici un kilometru de
gazoduct.
Rezolvând problema
concurenţei pe coridorul de sud , Rusia a continuat cu proiectele pe coridorul
nordic unde a apărut şi proiectul Yamal cu un gazoduct către Polonia şi mai
departe înspre Germania .În urma explorărilor s-a constatat că în peninsula
Yamal din Siberia de Nord există cel mai mare zăcământ de gaze naturale
descoperit până acum de Rusia. Ca urmare ,ruşii intenţionează ca până în 2030
pe gazoductul nou construit sa fie pompate 310-360 mld. m.c. de gaz. La ora
actuală ,Gazprom nu îşi foloseşte pe deplin capacităţile de transport luând în
considerare faptul că nu au cantitatea de gaz necesară. Strategia Moscovei prin
construcţia rapidă de noi şi noi gazoducte cu direcţia Europa este să
descurajeze orice tentativă din partea altor competitori de a oferi rute de
transport alternative.
Dependenţa
energetică a Europei de gazul rusesc
Exportând gaz
natural în 28 de state europene, Gazpromul a ajuns sa controleze 25% din
importul european de gaze. Dacă Germania cumpără 40 % din necesarul său de gaz
de la ruşi sunt şi state care depind integral sau aproape integral de
importul de gaz rusesc( Lituania ,Estonia , Letonia şi Finlanda, neavând
producţie proprie , depind în procent de 100% de gazul livrat de
Gazprom).
Rusia este
portretizată atât în media occidentală cât şi în dezbaterile pe probleme de
securitate occidentale ca fiind „agresor” în relaţiile energetice cu
Europa, unde a fost din ce în ce mai capabilă în a-şi converti influenţa
economică în capital politic. În plan privat unii dintre oficialii NATO au
venit chiar cu opinia de a invoca Art.5 al Tratatului de apărare
colectivă care să permită o ripostă militară în cazul în care Rusia ar
stopa nejustificat alimentarea cu gaz natural.Bineînteles că orice om politic
raţional nu poate avansa astfel de amenintări militare împotriva Rusiei şi pe plan
oficial.
Rusia îşi urmăreşte
interesele economice în Europa fără să fie deranjată, o politică ce este
proclamată de preşedintele Putin ca fiind de supremaţie energetică
. Tactica Gazprom de a fixa preţuri preferenţiale pe state,
întreruperile periodice de gaze care tranzitează Ucraina către Europa ,precum
şi tendinţa de a şi instaura un monopol absolut în ceea ce priveşte variantele
de tranzit a energiei în Europa provoacă o mare îngrijorare în rândul
cercurilor decizionale europene. În timp ce vrea acces liber pe piaţa
energetică europeană , Gazprom face exact invers când vine vorba ca firmele de
energie din Europa să participe nerestricţionat pe piaţa energetică din Rusia.
Chiar dacă pe
termen apropiat Europa va rămâne dependentă energetic de Rusia , nevoia de gaz
natural al Europei va scădea o dată cu timpul. Dezvoltarea surselor
regenerabile de energie precum cea solară şi eoliană precum şi a altor forme de
energie alternativă durabilă va reduce dependenţa Europei de gazul natural
venit din Rusia. O altă variantă de rezervă pentru umplerea necesităţilor
suplimentare de energie este şi exportul de gaz lichefiat din
Africa. Pentru Moscova comertul cu Uniunea Europeană este
indispensabil pentru bugetul său, având în vedere că numai în 2005 , 56% din
volumul comertului realizat de firmele ruseşti a fost făcut cu Europa. Rusia
este de fapt conştientă că se află într-o relaţie de interdependenţă cu Europa,
dar forţează obţinerea unor avantaje în relaţie cu statele europene tocmai din
faptul că europenii nu au acţionat încă hotărât in trasarea unei strategii
energetice clare pentru viitorul Europei . Dovada eşecului proiectului Nabucco
,a demonstrat încă o dată lipsa de voinţă politică a şefilor de stat europeni.
Oricum cele mai puternice economii din Uniunea Europeană , aşa cum e Germania ,
beneficiază de o altfel de abordare mult mai binevoitoare din partea Moscovei.
Politica energetică
rusă şi influenţa ei în politica externă a statelor europene
Politica energetică
rusă a apărut şi s-a dezvoltat în decursul celor două mandate succesive ale lui
Putin . Încă de când era premier în perioada lui Elţîn , Putin a prioretizat
legături economice cu Comunitatea Economică European de atunci şi cu statele
CSI , sustinând faptul că legatura istorică este cea care apropie Rusia de
ambele organizaţii .
Diplomaţia
energetică a Rusiei are 3 elemente constitutive
·
Protectoratul statului asupra companiilor din complexul energetic
naţional.
·
Dimensiunea energetică a interesului strategic al Rusiei mai ales pe parte
regională
·
Utilizarea superiorităţii energetice ruse pentru obţinerea de avantaje la nivel
economic şi politic
Putin era conştient că în situaţia în care se afla Rusia după colapsul URSS,
energia era singurul sector în care Rusia îşi putea afirma supremaţia. În
schimbul accesului în piaţa internă a UE , preşedintele Barosso a cerut Rusiei
să elimine restricţiile în piaţa de energie rusă a firmelor europene de energie
, să de-monopolizeze Gazpromul şi să egalizeze tarifele practicate în piaţa
internă şi internaţională. Toate 3 cerinţele au fost respinse de guvernul rus.
Extinderea NATO mai aproape de graniţele Rusiei şi implicarea UE în comerţul cu
vechii parteneri economici exclusivi ai Moscovei îi induce Rusiei sentimentul
de izolare. În contrapondere Rusia îşi maximalizează prezenţa sa covârşitoare
şi gradul de influenţă asupra statelor europene prin mânuirea resurselor sale
naturale şi a puterii sale disponibile.
Asta nu a împiedicat însă Gazprom-ul să încheie contracte cu companii private
din Europa, având în vedere că piaţa este deschisă tranzacţiilor şi fiecare
firmă este mai mult interesată de profitul pe care îl obţine şi mai puţin de
directivele politice fixate de guvernanţi.
Chiar dacă Războiul Rece s-a încheiat , Rusia cu Gazpromul vor rămâne privite
cu o oarecare rezervă faţă de partenerii occidentali tocmai datorită faptului
că statul rus vrea să-şi recâştige sfera de influenţă în statele europene
învecinate. Gazprom ca şi companie este interesat în păstrarea propriei pieţe
şi extindere în alte pieţi încă nevalorificate. Rusia vrea sa menţină în
continuare o Europă dependentă de resursele sale şi este dispusă să apere
rutele strategice de transport a energiei cu absolut orice mijloace pe care le
are la dispoziţie.
Conform viziunii ruse, dacă un stat european vrea un tarif mai convenabil la
gaz sau dacă doreşte să participe în proiectele demarate de Gazprom, el trebuie
să afişeze şi o atitudine mai binevoitoare la iniţiativele de poltică externă
ale Moscovei . Negocierile cu Gazprom sunt echivalente cu discuţiile avute cu
preşedintele Rusiei. Energia este motorul oricărei economii, iar ea are nevoie
de strategii clare şi precise.
Bibliografie
1. Kevin Rosner ,Gazprom
and the Russian State, Ed.GMB Publishing , Londra, 2005,pp.5-17.
2. Jeronim Persovic;
Robert E. Orttung; Andreas Wenger , Russian Energy Power and Foreign
Policy, Editura Roultledge , New York, 2009.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu