“Bomba Ţarului” , cea mai puternică bombă nucleară din istorie şi rolul ei
în Războiul Rece
Fotografie
aeriană a ciupercii cu o extindere de 64
de km produsă de detonarea Bombei Ţarului
Paranoia Războiului Rece şi cursa de
înarmare nebună dintre cele două superputeri , a determinat dezvoltarea de noi
şi noi arme nucleare din ce în ce mai puternice. Sovieticii au împins limitele
testelor nucleare , detonând la 30 octombrie 1961, cea mai puternică bombă
nucleară din istorie cunoscută sub
numele de Bomba Ţarului . Bomba de 50 de megatone detonată de sovietici pe insula Novaia Zemlia a fost egală cu tot armamentul utilizat în
cel de Al Doilea Război Mondial multiplicat de zece ori. De ce era oare necesară
o armă atât de puternică?
Cât era de
necesară construcţia unei astfel de bombe nucleare
Bomba Ţarului , cea mai puternică armă nucleară testată
de om , a avut mai mult un rol
propagandistic , având în vedere că ea a fost folosită doar în scop demonstrativ.
Motivul dezvoltării acestei arme nucleare atât de puternice, care avea o forţă
de distrugere echivalentă a 50 megatone de dinamită, era de a descuraja un eventual atac nuclear din
parte SUA.
Trebuie să ţinem cont de faptul că la începutul anilor
’60, URSS era încă departe de paritatea nucleară cu SUA . Până la mijocul anilor’60 , arsenalul
nuclear al Statelor Unite a atins vârful dezvoltării cu cele 30000 de focoase
nucleare americane. Într-un scenariu de război nuclear limitat, SUA ar fi putut
câştiga datorită faptului că putea iniţia mai multe contralovituri nucleare.
URSS va ajunge să deţină paritatea
nucleară cu SUA abia la începutul anilor’70 în schimbul unor mari sacrificii
financiare care au împovărat şi mai mult economia sovietică.
În consecinţă , pentru a explora posibilităţile unui
război nuclear defensiv şi ofensiv , sovieticii au trecut la organizarea de
exerciţii militare de amploare care au inclus şi teste nucleare atmosferice.
Primul test nuclear de amploare al sovieticilor , codificat cu numele
Snowball(fulg de zăpadă), a fost coordonat de mareşalul Gheorghi Jukov la 14
septembrie 1954 în regiunea Orenburg. Bomba a avut o forţă dublă faţă de cea
care a explodat la Nagasaki . Sovieticii au mai reuşit să mai recupereze din
decalajul avut faţă de americani la nivel de forţe nucleare atunci când au
testat cu succes prima rachetă balistică intercontinentală în august 1957(
racheta R-7 Semiorca)
Dezvoltarea unui asfel de bombe nucleare atât de mari era
inutilă din punct de vedere al strategiei nucleare. Bomba Ţarului a jucat în
schimb un important efect psihologic în rândul Administraţiei americane. De altfel , imediat după încetarea Crizei
Rachetelor din Cuba(1962), Hruşciov şi Kennedy au semnat în 1963 un acord de
interzicere a testelor nucleare atmosferice.
Detalii legate
de dezvoltarea Bombei Ţarului
Bomba Ţarului- model
Dezvoltarea proiectului Bombei Ţarului a început o dată
cu şedinţa convocată de N .Hruşciov din 10 iulie 1961 ,la care au participat
toţi savanţii sovietici implicaţi în programul nuclear al URSS. Hruşciov a
declarat la începutul întrunirii că URSS
va reîncepe testele nucleare stopate în
1958, pentru a demonstra „imperialiştilor” de ce este capabil statul sovietic. Proiectantul şef , Andrei Saharov ,împreună
cu echipa sa de savanţi au fost însărcinaţi să dezvolte până în toamna anului
1961 , o armă nucleară nouă care să depăşească puterea de distrugere a tuturor
armelor nucleare testate până atunci. Oamenii de ştiinţă sovietici au înţeles
că totul avea o justificare politică şi nu una tehnică.
Iniţial în proiect a
fost avansată ideea de a construi o bombă nucleară de 100 de megatone ,
dar s-a renunţat dorită efectelor distrugătoare imprevizibile pe care le putea
avea o astfel de detonare. În plus era şi
problema de transport al unei
astfel de arme nucleare atât de masive(27 de tone). Singurul avion capabil să
transporte astfel de încărcături nucleare era bombardierul strategic Tupolev
(Tu-95). Dar şi acesta nu putea efectua misiuni la scară intercontinentală cu
astfel de ame nucleare atât de mari. În plus securitatea bombardierului era
pusă în pericol , deoarece nu s-ar fi putut îndepărta la timp de locul
detonării. O bombă de 100 de megatone , ar fi putut carboniza o arie urbană de
60 km, ar fi produs pagube imense la 100 de kilometri , arsuri de gradul III pe
o distanţă de 170 de kilometri şi afectarea vederii până la o distanţă 220 de
kilometri. Efectele radioactive ar fi fost resimţite în aproape întreaga
Europă.
S-a decis apoi înjumătăţirea puterii bombei până la
echivalentul a 50 de megatone de dinamită(estimat în teorie ,deoarece în urma
detonării au rezultat 57 de megatone). Deasemenea s-a reuşit reducerea la minim a efectelor
radioactive care ar fi rezultat în urma detonării. Era o aşa-zisă “versiune
curată” de bombă nucleară ,deoarece 97% din energie a rezultat din reacţiile de
fisiune( nivelul de radiaţii a fost cel mai mic din istoria testelor nucleare).
Ansamblarea bombei a avut loc în laboratorul secret
Arzamas-16 din Urali. Din echipa de savanţi condusă de Saharov a făcut parte
Viktor Adamski , Iuri Babaev , V.P. Feodoritov. Totul a fost făcut în grabă.
Analizele matematice pe care le făceau în mod normal savanţi sovietici atunci
când proiectau o bombă termonucleară , au fost înlocuite de estimări şi
aproximări de tot felul.
Arma termonucleară ce a fost proiectată a primit
indicativul de RDS-220 ,denumită de proiectanţi Marele Ivan şi supranumită în
Occident ,Bomba Ţarului .În memoriile sale ,Saharov o numeşte Marea Bombă .
Proiectul bombei de 50 de megatone era în trei trepte ,la fel ca şi în cazul
bombei iniţiale care trebuia să fie de 100 de
megatone.
Bomba a fost transportată pe 30 octombrie 1961 de
bombardierul strategic modificat Tupolev Tu-95 N şi detonată pe coasta de vest
a insulei Novaia Zemlia la ora 11:32(ora Moscovei). Bombei i s-a ataşat o
paraşută care i-a încetinit timpul de cădere la 46 de secunde. Explozia a avut
loc deasupra pământului . Testul a fost fotografiat şi filmat de pe un avion
TU-16.
Efectele exploziei au fost cu adevărat înfricosătoare ,
pe măsura puterii de 50 de megatone a bombei. Unda de şoc a spart ferestrele
chiar şi la o distanţa de 900 de kilometri. Aria distrugerii totale s-a extins
pe 35 de kilometri , unde până şi rocile de la suprafaţa au fost topite. Pagube
la clădirile din zona testului s-au extins la 100 de kilometri. Unda de şoc provocată în
atmosferă , a orbitat Pământul de 3 ori. Energia electromagnetică a paralizat
comunicaţiile în nordul URSS pentru aproape o oră. Lumina explozie a fost
văzută de la 270 km.
Bomba Ţarului nu a fost niciodată o armă care să fie
folosită într-un scenariu de conflict nuclear, Aşa cum a declarat savantul
sovietic Viktor Adamski , bomba de 50 de
megatone nu a fost niciodată o armă, ci o piesă unicat deoarece demonstra că se
pot construi arme nucleare de până la 100 de megatone , dacă sunt corect
alimentate cu combustibil nuclear.
Sovieticii au vrut doar să le demonstreze americanilor că
pot construi cele mai puternice arme nucleare . Dar totul a venit cu o
cheltuială enormă pentru URSS , care a ajuns să irosească 10% din produsul
intern brut pentru înarmare .
Riscurile
actuale ale păstrării stocurilor enorme de focoase nucleare
Luând în discuţie faptul că şi în zilele noastre mai sunt
în jur de 20000 de focoase nucleare ,mai
mult decât suficiente să distrugă o întreagă planetă, ne punem serioase
întrebări legate de ce se poate întâmpla dacă se lansează un atac din greşeală
sau dintr-un act de sabotaj.
Cât este de moral
faptul că încă nu s-a renunţat la aceste arme nucleare, ar trebui să fie un
semn de întrebare pentru conducerile puterilor nucleare. Dar cum mulţi lideri politici nu au nici o
urmă de moralitate , ghidându-se după acelaşi principiu machiavelic al scopului
care scuză mjloacele, răspunsul e de dinainte ştiut. Un stat iresposabil precum
Coreea de Nord , care practică genocidul prin înfometare , a ajuns să producă
arme nucleare .Proliferarea nucleară rămâne o problemă , mai ales că astfel de
dispozitive nucleare pot ajunge şi pe mâinile unor terorişti.
Unii afirmă că o lume cu arme nucleare este o lume mai
sigură , deoarece nimeni nu va avea vreodată curajul să le folosescă ,fiind
conştient că uzul lor este echivalent cu sinuciderea pentru statul care le
foloseşte. Oare aşa este? Ar fi aşa dacă toţi liderii statelor nucleare ar fi
responsabili de propriile arsenale nucleare. Dar ce se întâmplă atunci când
apar situaţii neprevăzute. Un exemplu elocvent în acest sens este situaţia în
care a fost pus ofiţerul Stanislav Petrov în septembrie 1983, atunci când a
existat o eroare în sistemul de alertă cu rachete al URSS. Totul s-a rezolvat
numai datorită profesionalismului şi intuiţie sale. Dar dacă era un alt ofiţer
care ar fi crezut în respectiva alarmă de sistem ,rezultatul ar fi fost un război nuclear.
Împotriva
proliferării nucleare a fost şi Andrei Saharov, chiar proiectantul şef
în programul nuclear sovietic . El a jucat un rol activ în semnarea tratatului
din 1963 dintre Kennedy şi Hruşciov ,care interzicea testele nucleare
atmosferice şi acvatice(au rămas permise doar testele subterane) . Preocupat de
moralitatea muncii sale , Saharov a regretat faptul că a participat la dezvoltarea armamentului nuclear. Savantul
sovietic a promovat ulterior utilizarea energiei nucleare în scopuri civile,
contribuind la dezvoltarea reactoarelor nucleare. Activitatea sa de militant
pentru apărarea drepturilor civile , fost recompensată în 1975 cu un premiu
Nobel pentru Pace.
Încheiem prin a cita declaraţia lui Andrei Saharov,
laureat al premiului Nobel pentru Pace:După
mai bine de 40 de ani nu am avut nici un al Treilea Război Mondial,iar balanţa
terorii nucleare…poate că a prevenit un conflict. Dar nu sunt deloc sigur de
asta; întorcându-mă înapoi, acum mulţi ani în urmă, nici măcar nu s-a pus
această întrebare .” Ceea ce mă îngrijorează cel mai tare acum este
instabilitatea acestei balanţe, pericolul extrem al situaţiei curente, îngrozitoarea
cheltuială a cursei de înarmare.Fiecare dintre noi are responsabilitatea să se
gândească la asta în termeni globali cu toleranţă, încredere şi sinceritate,
fără dogmatism ideologic, interese parohiale sau egoism naţional.” Chiar
dacă declaraţia era făcută în contextul Războiului Rece, ea este valabilă şi
astăzi , facându-ne să dezbatem din nou statutul armelor nucleare.
Bibliografie
Tad Daley , Apocalypse Never: Forging the Path to a
Nuclear Weapon-Free World , Ed. Rutgers University Press ,
Picataway,2010,p.125.
Andrei
Sakharov, Memoirs, Ed. Alfred A. Knopf, New York,1990. pp. 215-225.
http://militaryhistorynow.com/2013/09/23/having-a-blast-russia-sets-off-the-biggest-bomb-in-history/
