Debarcarea din Normandia şi rolul său în cel de-al Doilea Război Mondial
Pe 6 iunie 1944,
Operaţiunea Overlord(debarcarea din Normandia) planificată de Aliaţi are ca
implicaţie strategică deschiderea unui “al doilea front”împotriva
Wehrmachtului, o mişcare îndelung aşteptată de URSS. Cu toate că Aliaţii luptaseră deja de 9
luni în cadrul invaziei Italiei, care a avut ca preludiu debarcarea din
Sicilia(iulie 1943), debarcarea din Normandia avea o importanţă strategică mai
mare. Deschiderea celui de al doilea front în Franţa a grăbit înfrangerea Germaniei Naziste în cel
de-al Doilea Război Mondial.
Planificarea debarcării din Normandia
În ciuda unei prezenţe militare
masive, armatele pe care le-au organizat Aliaţii pentru debarcarea în Normandia
erau departe de a fi invincibile. Efectivele militare nu erau atât de numeroase
pe cât se aşteptau guvernele SUA , Marii Britanii şi Canadei. SUA nu au
organizat cu prea mare minuţiozitate procesul de recutare,în timp ce Marea
Britanie se confrunta cu constrângerii demografice.Restul trupelor venite în Europa din Canada au fost înrolate
pe baza unei recrutări voluntare. Lipsa de motivaţie a soldaţilor era şi ea o
mare problemă în ajunul planificatei invazii în Franţa. Soldaţii americani
vreau să termine cât mai repede războiul pentru a se întoarce acasă, iar cei
britanici ,chiar dacă manifestau dorinţa să cucerească Cel de-al Treilea Reich,
erau îngrijoraţi de viitorul pe care îl va avea Marea Britanie după
război. Pe de altă parte lipsa de
experienţă pe câmpul de luptă a soldaţilor canadieni îngreuna şi mai mult
misiunea americanilor şi britanicilor.
După luni în care nu s-a ajuns la
nici un consens legat de elaborarea unei strategii, Aliaţii au luat hotărârea
să organizeze operaţiunea Overlord abia în toamna anului 1943. Faptul că
debarcarea din Normandia a fost executată în iunie 1944, denotă disensiunile
permanente dintre Aliaţi în ceea ce priveşte alegerea celui mai bun plan de
acţiune.
La Conferinţa de la Casablanca
din ianuarie 1943, Aliaţii decid să-l numească pe generalul britanic Frederick
Morgan , în funcţia de Şef de Stat Major pe lângă Comandantul Suprem al
Forţelor Aliate. Datoria generalului
Morgan era să-l asiste pe generalul de armată , Dwigh Eisenhower,Comandantul
Suprem al Forţelor Aliate, în planificarea operaţiunilor militare împotriva
forţelor germane din nord-vestul Franţei.
Generalul Frederick Morgan este
responsabil de planificarea a 3 operaţiuni: Operaţiunea Cockade(o serie de
manevre de diversiune care să inducă o stare de alertă în rândul forţelor
germane însărcinate cu apărarea coastei
Atlanticului pentru a facilita operaţiunile militare ale Aliaţilor în
Italia), Operaţiunea Rankin( un plan care să fie aplicat în cazul unei
eventuale prăbuşiri subite a forţelor germane) şi Operaţiunea Overlord(un asalt
general asupra forţelor germane din nord-vestul Franţei). Morgan şi echipa sa
au lucrat la planificarea operaţiunii Overlord din iunie până la mijlocul lui
iulie 1943.
Planul operaţiunii Overlord
prezentat de generalul Morgan pe 15 iulie 1943 în cadrul Comisiei Statului Major
al Forţelor Aliate, fixa condiţiile în care se putea lansa un asalt asupra
coastelor de nord-vest a Franţei, zonele fezabile pentru debarcare precum şi
mijoacele de dezvoltare a prezenţei militare a Aliaţilor în Europa Occidentală.
Pe 28 iulie 1944 , generalul Ray Barker, adjunctul lu Morgan, a călătorit la
Washington pentru a prezenta planul operaţiunii Overlord Statului Major al
Armatei SUA şi pentru a se consulta cu Departamentul de Război referitor la
aspectele logistice ale operaţiunii. Generalul Frederick Morgan a fost de
asemenea autorizat să emită ordine în numele Comandantului Suprem al Forţelor
Aliate.
În decembrie 1943, atunci când
generalul Montgomery a fost numit Comandant Suprem al Forţelor de Uscat pentru
debarcarea în Franţa, el a declarat că planurile originale ale lui Morgan erau
inaplicabile deoarece erau limitate de numărul ambarcaţiunilor de desant.
Montgomery a insistat că pentru
debarcarea pe un front larg era necesară creşterea efectivelor de forţe. În
final , Montgomery a obţinut numărul necesar de ambarcaţiuni de desant,
întârziind cu o lună lansarea operaţiunii.
Cu toate acestea , toate
caracteristicile cheie ale planului lui Morgan au fost păstrate: alegerea
Normadiei ca loc pentru debarcare, folosirea porturilor Mullbery (porturi prefabricate
concepute de britanici pentru descărcarea rapidă a vaselor de transport pe
plajele din Normandia), desfăşurarea forţelor americane pe flancul drept şi a
celor britanice pe flancul stâng, folosirea trupelor de paraşutişti pentru a
acoperi flancurile şi diferitele manevre de diversiune din sudul Franţei. Operaţiunea Bodyguard a inclus de
asemenea strategii care să-i inducă în eroare pe germani în ceea ce priveşte
locul şi data invaziei Aliaţilor.
Asigurarea apărării coastei Atlanticului de către Wehrmacht
O invazie a Aliaţilor în
nord-vestul Franţei a fost anticipată de mult timp de către Înaltul Comandament
German. Pe toată perioada războiului, Wehrmachtul a staţionat 50 de divizii în
Franţa şi Ţările de Jos. În cazul în
care se putea elimina ameninţarea unei invazii a Aliaţilor, toate aceste forţe germane staţionate pe
coastele Atlanticului puteau fi desfăşurate în sprijinul operaţiunilor militare
de pe Frontul de Est.
Sistemul de forticaţii german de
pe coastele Atlanticului cunoscut sub numele de „Zidul Atlanticului”a început
să fie dezvoltat începând cu primavara lui 1942. Directiva Fuhrerului nr 40 din
23 martie 1942 a ordonat oficial crearea Zidului Atlanticului. Aceasta a implicat amplasarea de câmpuri
minate, buncăre din beton,garduri de sârmă ghimpată şi cuiburi de artilerie
fortificate. La comanda celor peste 4800 km de fortificaţii de pe coastele
Atlanticului, se afla feld mareşalul Karl Gerd von Rundstedt.
În 1943 , Hitler ia decizia de
al numi
pe feld mareşalul Erwin Rommel la comanda Grupului de Armate B
responsabil şi de apărarea coastelor Normandiei. În urma inspectării sistemelor
de apărare de pe plaje, Rommel a ajuns la concluzia că sunt complet ineficiente
în faţa unei potenţiale invazii. Feld mareşalul german a ordonat imediat după
inspecţie realizarea unor îmbunătăţiri la sistemul de apărare. Plajele şi apele
Canalului Mânecii din apropierea coastei franceze au fost minate,
fortificaţiile au fost îmbunătăţite ,iar pe plaje şi în apă au fost puse
diferite obstacole care să facă dificilă o eventuală debarcare.
Pentru a putea respinge pericolul
invaziei, Rommel a înţeles că forţelor invadatoare nu trebuie să li se permită
realizarea unui cap de pod. Conform strategiei sale era foarte important ca
orice tentativă de invazie să fie rapid respinsă de unităţile sale de blindate.
În ciuda faptului că era responsabil de organizarea sistemului defensiv de pe
coastele Atlanticului, feld mareşalul Rommel era din punct de vedere ierarhic
sub feld mareşalul Rundstedt, care deţinea funcţia de comandant suprem a
Franţei ocupate. În consecinţă, Rommel avea nevoie să solicite permisiunea lui
Rundstedt pentru a deplasa unităţile grupului de armate B. Timpul de răspuns în
cazul unei invazii era şi mai lung dacă luăm în considerare că Rundstedt
trimitea mai departe solicitarea către Hitler. În plus, Rundstedt era adeptul
păstrării în rezervă a unităţilor de blindate în Nordul Franţei şi
întrebuinţarea lor doar în cazuri de strictă necesitate după determinarea
exactă a direcţiei invaziei. Această întrebuinţare incorectă a blindatelor
germane va determina prăbuşirea
întregului sistem de apărare organizat pe ţărmurile franceze ale Atlanticului.
În iunie 1944,Wehrmachtul avea în
Franţa 46 de divizii de infanterie şi 9 divizii de blindate(cele mai importante
erau Divizia I Panzer ,Divizia a 2 a Panzer, Divizia a 12 a SS Panzer, Divizia
Panzer Lehr).Câteva divizii de infanterie erau compuse din tineri prost
pregătiţi şi soldaţi mai în vârstă. O
mare parte din divizii erau însă compuse din soldaţi experimentaţi. Marea problemă
erau stocurile insuficiente de muniţie şi carburant. Cel mai bine întărit punct
de pe toată distanţa Zidului Atlanticului era Pas de Calais , cea mai scurtă
distanţă dintre Marea Britanie şi Franţa. Dilema germană era locul unde va avea
loc până la urmă această invazie. Hitler a suspectat în mai 1944 şi Normandia
ca loc potenţial al unei debarcări şi la instruit pe Rommel să întreprindă
acţiuni a sistemelor de apărare de acolo. O altă ameninţare potenţială
percepută de Înaltul Comandament German era şi coasta sudică a Franţei. Totuşi
Hitler era mult mai sigur că o potenţială invazie va fi organizată mai aproape
de coastele britanice pentru a putea asigura sprijinul aerian necesar.
Cheia succesului Aliaţilor din
Ziua-Z
Operaţiunile navale în vederea
debarcării în Normandia au fost conduse
de amiralul britanic Betram Ramsay. Tot el a fost responsabil şi de
planificarea operaţiunilor navale din cadrul învaziei din Africa de
Nord(Operaţiunea Torch). Flota expediţionară a Aliaţilor a cuprins 1213 nave de
război , 4126 de ambarcaţiuni de desant ,736 nave auxiliare şi 864 de nave
comerciale. Efectivul trupelor navale era de 195700 de soldaţi.Flota de invazie
era împărţită în două grupe navale: Grupul naval de luptă din Vest avea ca responsabilitate sprijinirea
sectorului american , iar Grupul naval de luptă din Est, sprijinirea sectorului
britanic şi canadian . Flota Aliaţilor avea în componenţă 5 cuirasate ,20 de
crucişătoare,65 de distrugătoare şi două monitoare. Kriegsmarine avea la
dispoziţie 3 vedete torpiloare, 29 de ambarcaţiuni rapide de atac, 36 Räumboote(nave
de război de mici dimensiuni utilizate în diferite scopuri) şi 36 de dragoare.
Submarinele germane erau şi ele puse în stare de alertă.
Eisenhower, comandantul suprem al
Forţelor Aliate de Europa, a programat organizarea debarcării în Normandia
pentru data de 5 iunie 1944, dar datorită condiţiilor meteo nefavorabile este nevoit să o reprogrameze
pentru ziua următoare.
Bombardamentele aeriene asupra
Normandiei au început în jurul miezului nopţii . Au participat la bombardamente
de pe coastă şi din interiorul Normandiei aproape 2200 de bombardiere americane şi britanice. Bombardamentele aeriene deasupra plajei Omaha au fost în mare
parte inefiecente datorită cerului acoperit, facând ca principalele sisteme de
apărare germane să nu fie afectate.
După ce dragoarele au curăţat
apele Canalului Mânecii de mine, bombardamentul naval a fost lansat la ora 5:45
a zilei de 6 iunie 1945.
Până în zorii zilei de 6 iunie
1944, mii de paraşutişti se aflau deja în spatele liniilor inamice, având sub
control poduri şi drumuri de acces. Aceste trupe vor juca un rol cheie în reuşita
invaziei din Normandia. Pe lângă asigurarea obiectivelor cheie , paraşutiştii au ajutat şi
la neutralizarea bateriilor de coastă, facilitând astfel ieşirea trupelor de
invazie de pe plaje pentru a consolida “capetele de pod”.
Diviziile 82 şi 101
de paraşutişti a SUA au acţionat la vest de plaja cu numele de cod Utah.
Divizia a 6 a de paraşutişti britanici a primit ca sarcină asigurarea podurilor
de peste canalalul Caen şi râul Orne, distrugerea celor 5 poduri de peste râul
Dives şi neutralizarea bateriei de coastă Merville. Paraşutiştii din rezistenţa
franceză au fost paraşutaţi de brigada British Special Air Service pentru a
asigura obiective cheie din Bretania , începând cu 5 iunie 1944. Asaltul
amfibiu a început la ora 6:30 a acelei zile.
Britanicii şi canadiene au
întâmpinat o rezistenţă mai slabă pe plajele cu numele de cod Gold, Juno şi
Sword , în timp ce americanii au avut de înfruntat o rezistenţă germană crâncenă
pe plaja Omaha , spre deosebire de plaja Utah pe care au cucerit-o mult mai
uşor.
Armata americană a pierdut
aproape 2000 de soldaţi în luptele de pe plaja Omaha, cea mai mare pierdere din
întreaga debarcare din Normadia . Bombardamentele aeriene executate la plaja
Omaha nu au reuşit să elimine punctele
fortificate şi obstacolele prezente aici, îngreunând foarte mult misiunea
trupelor de invazie. O altă cauză a pierderilor mari înregistrate pe plaja
Omaha au fost şi rapoartele de spionaj eronate care semnalau faptul că aria
este apărată doar de un regiment. În realitatea, soldaţii americani au avut de
înfruntat rezistenţa bine organizată a diviziei de infanterie 352.
Până la sfârşitul zilei de 6
iunie 1944, Aliaţii vor reuşi să debarce în Normadia aproximativ 150000 de soldaţi.
Conform estimărilor, 4414 militari şi-au
piedut viaţa şi alţi 8000 au fost răniţi. Armata germană a suferit de pe urma
haosului din structurile de comandă.În ziua debarcării trupelor de invazie pe
ţărmul Normandiei, mareşalul Rommel era în permisie.
În primă fază, crezând că invazia
este doar o diversiune pentru a facilita un atac de la nord de râul Sena, Hitler
a refuzat să mobilizeze diviziile de blindate aflate în apropiere pentru
organizarea unui contraatac împotriva
forţelor invadatoare.
Până la sfârşitul lunii iunie
1944, Aliaţii vor reuşi să ocupe portul Cherbourg, reuşind să debarce
aproximativ 850000 de soldaţi şi 150000 de vehicule în Normandia.
Implicaţiile geostrategice ale debarcării din Normandia
Spre sfârşitul lunii august 1944,
Aliaţii au ajuns la râul Sena şi au reuşit să elibereze Parisul, fortând
retragerea trupelor germane din nord-vestul Franţei. Invazia din Normandia a
reprezentat o lovitură psihologică majoră pentru Hitler, împiedicându-l să mai
trimită trupe pentru a stopa contraatacul sovietic,
Bibliografie
Anthony Kemp, D-Day and the invasion of Normandy, Ed.
Abrams Books, New York,1994.
Mary Barbier, D-day Deception: Operation Fortitude and
the Normandy Invasion, Ed. Greenwood
Publishing Group, Santa Barbara, 2007.
Dominique François, Normandy: From D-Day to the Breakout:
June 6-July 31, 1944 , Ed. Zenith Press, New York,2013.
Olivier Wieviorka, Normandy:
The Landings to the Liberation of Paris,Ed. Harvard University Press. Cambridge,2008.