Apariţia şi
dezvoltarea primelor sisteme de apărare antirachetă
Apărarea antirachetă include o serie
de tehnologii şi doctrine militare menită să elimine sau să reducă ameninţarea
unui atac cu rachete balistice.Interceptarea se poate face în faza de lansare,
pe traiectoria mijlocie a rachetei sau în faza
terminală. Cursa înarmărilor din
timpul Războiului Rece, care a culminat cu Criza Rachetelor din Cluba(1962), a
evidenţiat necesitate unui sistem de rachete interceptoare capabile să distrugă
rachetele balistice purtătoare de focoase nucleare. Atât SUA cât şi URSS au
încercat fiecare, încă din anii ’50, construirea unui scut antirachetă care să le ofere un avantaj strategic vital.
Primii care au reuşit să intercepteze o rachetă balistică au fost sovieticii, în testul desfăşurat pe 4
martie 1961, la poligonul din Sarî Şagan.Tehnologia din anii’50 şi ’60 s-a
concentrat mai mult pe detectarea
lansărilor de rachete şi pe urmărirea traiectoriei lor.
Cadrul şi factorii determinanţi ai dezvoltării sistemelor de apărare antirachetă
Războiul din
Coreea(1950-1953) a permis SUA să-şi reclădească puterea militară ţinând cont
de creşterea forţei militare a URSS-ului, semnalată în Raportul National Security Council nr.68(NSC-68), unul
dintre cele mai importante documente de politică externă americană din timpul
Războiului Rece. Doctrina de „îngrădire”, enunţată de Administraţia Truman în 1947, este
pusă pentru prima dată în practică în stăvilirea expansiunii comunismului în
peninsula Coreea.
După încheierea Războiului din
Coreea, SUA au decis să-şi întărească apărarea aeriană a perimetrului lor de
securitate, prin înfiinţarea de noi baze pentru bombardierele americane în
Marea Britanie şi Guam. De asemenea, în ceea ce priveşte dotările, bombardierul
B-52 înlocuieşte în 1955 vechiul model B-47. Sovieticii priveau cu îngrijorare
cum aria de operaţiuni a bombardierelor americane se apropia din ce în ce mai
mult de teritoriul URSS. Conştient de handicapul tehnologic pe care îl avea
URSS faţă de SUA, Stalin a adresat un apel la coexistenţă paşnică, democraţiilor
occidentale. După moartea lui Stalin în 1953, americanii profită de dezordinea
din rândul conducerii sovietice pentru a-şi consolida aviaţia navală din Marea
Mediterană.
Dezvoltarea sistemelor de apărare
antiaeriană şi de apărare antirachetă
ale SUA şi URSS au fost influenţate de 3 factori: ştiinţa şi tehnologia disponibilă,
incertitudini legate de evoluţia mediului internaţional şi de continuitatea
unor politici şi strategii nucleare, nevoia tot mai pronunţată de a trasa nişte
limite în cursa înarmărilor(mai ales pentru unele categorii de arme).
Stategii de apărare antirachetă din timpul Războiului Rece
În vederea consolidării poziţiei
sale strategice, SUA au pus accentul pe sporirea forţelor de ripostă şi crearea
unui sistem integrat de apărare continentală. Politica unui sistem integrat de
apărare continentală, care să evalueze corect ameninţările venite din partea
sovieticilor, a fost aplicată începând cu anul 1957.
Strategia sovietică din aceiaşi
perioadă a avut la bază o doctrină de prevenţie a potenţialelor atacuri
aeriene, care prevedea păstrarea unei
forţe de întimidare a adversarului. URSS dorea să descurajeze în primul rând
atacurile surpriză, prin accelerarea programului său de rachete.
Îngrijorarea produsă de vulnerabilitate în faţa unui atac
nuclear surpriză, a determinat ambele superputeri să dezvolte forţe de
întimidare puternice. Evoluţia tehnologiei de rachetă era factorul esenţial
care influenţa alegerea strategiei. În timp ce forţa de întimidare a
americanilor avea mai multe elemente
ofensive, cea sovietică era un echilibru între elemente defensive şi
ofensive.
Pe la mijlocul anilor’ 50,
SUA s-a concentrat mai ales pe dezvoltarea programului de rachete cu rază lungă
de acţiune, acordând foarte puţină atenţie programului de apărare antirachetă.
În tot acest timp, URSS a mizat pe dezoltarea unei apărări strategice active,
pentru a avea timp să concentreze o rezervă suficientă de forţe ofensive. Având
în vedere că americanii se concentraseră pe dezvoltarea programului de rachete
cu rază lungă de acţiune, sovieticii au acţionat în vederea dezvoltării unui
program de apărare antirachetă.
Datorită constrângerilor bugetare,
URSS nu a reuşit să înlăture în anii’50 şi ’60, superioritate aeriană
americană(US Air Force dispunea la repectiva vreme de aproape 1500 de avioane).
Ca urmare. Sovieticii au dezvoltat noi sisteme de apărare antiaeriană, radare
şi sisteme noi de avertizare în cazul lansării de rachete. Adoptarea distrugerii
mutuale asigurate ca doctrină nucleară de către SUA şi URSS, a provocat o întrecere între tehnologii militare.
Interceptarea cu succese a unei
rachete balistice fără focoase nucleare, de către URSS, la 4 martie 1961, au
arătat că programul antirachetă era o prioritate pentru regimul lui Hruşciov.
Primul sistem antirachetă
desfăşurat de americani în anii ’50 a fost Nike Hercules, care avea o
capacitate limitată de interceptare a rachetelor
balistice(interceptarea rachetelor intercontinentale nu era posibiilă). Nike
Zeus, următorul sistem antirachetă american testat în anii ‘60, a utilizat
focoase nucleare pentru interceptarea rachetelor intercontinentale. Rachetele
interceptoare ale lui Nike Zeus au fost primele care au reuşit să intre în
coliziune cu focoasele montate pe rachetele intercontinentale. În ciuda
performanţelor sale, Nike Zeus nu a
ajuns să fie introdus în stadiul operaţional. Amecanii au preferat
să folosească sistemul antirachetă
Spint, o versiune îmbunătăţită a Nike Zeus, pentru distanţe scurte.
În 1963, programul antirachetă
Nike este înlocuit de programul
Sentinel, care avea ca obiectiv asigurarea apărării antirachetă pentru
întreg teritoriul SUA. Sentinel a utilizat rachete Spartan cu rază lungă de
acţiune şi rachete Sprint pe rază scurtă de acţiune. La rachete se adăuga un
complex de radare şi computere.
Secretarul Apărării, Robert
McNamara, cel care a decis introducerea programului antirachetă Sentinel, a avut mai multe dileme legate de
oportunitatea desfăşurării acestuia pe scară largă. McNamara considera că
tehnologia antirachetă existentă nu putea proteja teritoriul american împotriva
unui atac nuclear sofisticat(cum ar fi cazul rachetelor cu focoase multiple).
În plus, se considera că un scut antirachetă ar fi pus în pericol doctrina
distrugerii mutuale asigurate, putând duce la o lovitură nucleară preventivă
din partea adversarului.
Ca răspuns la programul
antirachetă Sentinel, URSS a dezvoltat
sistemul antirachetă A-35, desfăşurat în zona Moscovei în 1966.
Negocierile de dezarmare nucleară
purtate între SUA şi URSS au hotărât să limiteze şi desfăşurarea scuturilor
antirachetă(catalogată ca armă strategică defensivă). Convorbirile pentru SALT I (acordul de
limitare a armelor strategice) începute în 1969 s-au încheiat prin semnarea în 1972 a Tratatului
ABM(care reglementa apărarea antirachetă).
Actualele sisteme de apărare antirachetă şi eficienţa lor
Tehnologia antirachetă a anilor ’80
a fost factorul determinant pentru dezvoltarea actualelor sisteme de apărare
antirachetă. Pe fondul înrăutăţirii relaţiei bilaterale dintre SUA şi URSS, o dată cu intervenţia militară sovietică din
Afganistan(1979-1989), Administraţia Reagan a hotărât să dezvolte un program
antirachetă la scară spaţială. Aşa apare Iniţiativa de apărare strategică(SDI),
al cărei obiectiv era eliminarea oricăror atacuri ale rachetelor
intercontinentale. SDI se transformă ulterior în SDIO(Organizaţia Iniţiativei
de Apărare Strategică.
Biroul de Ştiinţe şi Tehnologii Inovative al
SDIO a experimentat diferite tehnologii antirachetă(lasere, tunuri
electromagnetice).Prin aceste cercetări, SUA a obţinut un avantaj care va putea fi transpus ulterior în
programele de dezvoltare a noilor sisteme antirachetă.
Combaterea ameninţării
reprezentate de rachetele de croazieră a constituit preocuparea principala
pentru producătorii de sisteme antirachetă,
de la sfârşitul anilor’ 90. Zborul la mică altittudine a rachetelor de
croazieră, le face să fie foarte greu detectate de către radar. Cele mai
eficiente radare pentru detectarea rachetelor de croazieră sunt cele de tip
doppler, aflate pe avioanele AWACS.
Atacurile teroriste de la 11
septembrie 2001 au schimbat complet şi strategia americană legată de scutul
antirachetă. Administraţia Bush Jr, decide în 2002 să părăsească Tratatul ABM ,
semnat în 1972. Acţiunea preşedintelui G.W. Bush a relansat construcţia de noi sisteme
antirachetă sub supravegherea noii Agenţii de Apărare Antirachetă. Ca reacţie
la denunţarea unilaterală a tratatului ABM de către SUA, Rusia a decis să iasă
din Tratatul START II, care interzicea utilizarea încărcăturilor multiple
dirijabile independent(MIRV).
În ceea ce priveşte sistemele
antirachetă ale Rusiei , aceasta şi-a modernizat în 1995 vechiul sistem A-35,
transformându-l în sistemul antirachetă A-135, compus din rachete Gorgon
(SH-11/ABM-4) cu rază lungă de acţiune şi rachete Gazelle cu rază scurtă de
acţiune.
În momentul de faţă, planul
Administraţiei Obama este să amplaseze un scut antirachetă care să protejeze
aliaţi europeni din NATO în faţa atacurilor cu rachete de rază medie de
acţiune. În acest scop, SUA a luat decizia de a desfăşura în Europa sistemul antirachetă Aegis, aparţinând US
Navy, în România şi Polonia. Scutul antirachetă din Europa este aşteptat să
devină operaţional, începând cu 2020. Între timp Rusia, se pregăteşte să
dezvolte un nou sistem antirachetă şi unul de apărare antiaeriană(S-500)
Fezabilitatea sistemului antirachetă
Fezabilitatea sistemului
antirachetă este încă un motiv de îngrijorare pentru specialiştii militari, cu
toate că testele de interceptare a rachetelor pe traiectorie mijlocie, folosind
energia cinetică a interceptorilor, a fost un succes. În cazul interceptării rachetelor care au şi
focoase false, se crede că senzorii de la bordul rachetei interceptoare pot
avea erori în distingerea focoaselor adevărate.Există în general mult
scepticism în ceea ce priveşte eficienţa acestui sistem antirachetă, mai ales
că nu avem la dispoziţie prea multe detalii legate de testele la care au fost
supuse rachetele interceptoare. Cei care critică proiectul scutului
antirachetă, afimă faptul că acesta ar duce din nou la proliferare nucleară.
Instalarea sistemului american antirachetă în Europa a avut ca ripostă mărirea
arsenalului de rachete cu încărcături nucleare multiple dirijabile
independent(MIRV) a Rusiei.
Programul antirachetă este de asemenea criticat şi pentru costurile sale foarte
mari. Pentru a ţine pasul cu avansul
tehnologic din domeniul rachetelor intercontinentale, scutul antirachetă va
trebui permanent să sufere îmbunătăţiri.
O altă dilemă legată de
construirea sistemului antirachetă este sursa unei potenţiale ameninţări. Chiar
dacă SUA dă asigurări că sistemul său antirachetă din Europa este destinat
ameninţărilor venite de la state cu regimuri dictatoriale(Iran, Coreea de
Nord), Rusia consideră că elementele scutului antirachetă pot constitui pe
viitor o ameninţare pentru arsenalul nuclear strategic rusesc. În realitate,
sistemul antirachetă care va fi instalat în Europa, va fi unul destinat
interceptării rachetelor cu rază medie de acţiune.Conducerea rusă continuă să
fie adepta vechii doctrine nucleare a distrugerii mutuale asigurate, o doctrină
pe care Reagan a denumit-o sinucigaşă.
Pentru securitatea
internaţională, cea mai bună soluţie ar fi fost construirea în comun de către
SUA şi Rusia, a unui sistem antirachetă global. Prin acest demers, măsurile de
dezarmare nucleară ar fi fost aplicate mai eficient. Din păcate, la nivel
politico-militar, viziunile SUA şi a Rusiei nu au ajuns încă la un numitor
comun.
Bibliografie
Barry Leonard, History of Strategic and Ballistic Missile Defense: Volume II: 1956-1972, Ed. DIANE Publishing, Darby, 2011.
Richard Dean Burns, The Missile Defense
Systems of George W. Bush: A Critical Assessment,Ed. ABC-CLIO, Santa Barbara,2010.
United States, Office of Technology, SDI : technology, survivability, and
software, DIANE
Publishing, Darby,1988.
Columba Peoples, Justifying Ballistic Missile Defence:
Technology, Security and Culture,Ed. Cambridge
University Press,2009.
