Eşecul titanului
Apreciat de unii ca “cel mai mare romancier pe care l-a avut lumea” (Virginia Woolf), iar de alţii, ca un“simbol viu al căutării după sensul vieţii” (Enciclopedia Britanică, 1999), istoria lui Tolstoi este cronica frământată a omului în căutare după absolut.
Născut într-o familie nobilă, Lev rămâne orfan de mic. Mătuşi binevoitoare se ocupă de creşterea lui. Curând, ca tânăr, se aruncă din plin în viaţa salonardă. La 23 de ani, Tolstoi intră în armată şi ia parte la Războiul Crimeii. Obosit de sânge şi căutând altceva, la 28 de ani, Tolstoi îşi dă demisia din armată, ca să pornească să colinde Europa… După doi ani, Lev se întoarce de la Paris fără nici o copeică: îşi prăpădise toţi banii la ruletă. Gândindu-se să înceapă serios viaţa, Tolstoi se căsătoreşte cu Sonia, cu care va avea 13 copii. Mânat de un talent prodigios, Tolstoi se dedică scrisului. Curând, cele două romane Război şi Pace şi Ana Karenina, îl fac deodată faimos. Viaţa merge înainte pînă cînd, la 56 de ani, Tolstoi trece printr-o depresie cumplită. Pentru ce-a trăit de fapt? Moartea se apropie, iar el este nepregătit ca un copil. Groaza de moarte mai ales îl aruncă în căutarea lui Dumnezeu.
Aşa găseşte Tolstoi Evanghelia. Sufletul i se luminează şi se converteşte. Dar ceea ce îl fixează cel mai mult din Evanghelie este tocmai Predica de pe munte.
Predica de pe munte
În predica de pe munte Hristos a căutat să îndrepte ce se stricase printr-o greşită educaţie şi să dea ascultătorilor Săi o dreaptă concepţie despre Împărăţia Sa şi despre propriul Său caracter. Dar El n-a atacat direct rătăcirile oamenilor. El a văzut mizeria lumii adusă de păcat, dar nu le-a pus în faţă o descriere vie a stării lor de nelegiuire. I-a învăţat lucruri nemărginit mai bune decât acelea pe care le cunoscuseră. Fără a combate ideile lor despre Împărăţia lui Dumnezeu, El le-a făcut cunoscut condiţiile intrării în această Împărăţie, lăsând pe seama lor să tragă concluziile privitoare la natura ei.
Cu un sistem de valori în suflet, Tolstoi îşi reneagă romanele şi, de aici înainte, este hotărît să scrie orientat numai spre morala biblică. Datorită faptului că Tolstoi a avut bunul obicei să-şi ţină un jurnal, în care-şi nota toate evenimentele şi lupta sa lăuntrică, până în cele mai mici detalii, suntem în temă cu itinerarul său spiritual. Idealurile morale din Evanghelie l-au atras ca o flacără, cu toate că nu reuşea să le aplice în viaţă. Jurnalul este însă martorul că Tolstoi s-a străduit să urmeze literal Predica de pe munte.
Odată, după ce a citit porunca pe care Iisus a dat-o tânărului bogat…
Porunca pe care Issus a dat-o tânărului bogat
În Sfînta Evanghelie de astăzi scrie că un tînăr oarecare s-a apropiat de Mîntuitorul, a îngenuncheatînaintea Lui şi I-a zis: Învăţătorule bun, ce voi face ca să dobîndesc viaţa cea veşnică? (Luca 18, 18).
Mîntuitorul i-a arătat că pentru a intra în viaţa veşnică trebuie să păzească poruncile date de Dumnezeu lui Moise. Tînărul a zis că toate le-a păzit din tinereţile sale. Auzind Mîntuitorul aceste cuvinte, a spus: Încă una îţi lipseşte. Vinde toate cîte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri şi vino de-mi urmează Mie (Luca 18, 22).
Prin aceste cuvinte Mîntuitorul i-a arătat calea cea înaltă a desăvîrşirii care este mai presus de poruncile Legii Vechi. Cu alte cuvinte Mintuitorul i-a spus: "Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile cele date de Dumnezeu lui Moise. Iar dacă voieşti să fii desăvîrşit mergi, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor şi vino de urmează Mie”. Iar el auzind acestea, s-a dus întristat că avea avere multă. (Luca 18, 23) Vedeţi cît de mare piedică în calea mîntuirii, şi mai ales a desăvîrşirii, este averea pentru acela care o iubeşte şi îşi lipeşte inima de ea? Vedeţi pentru care pricină Mîntuitorul a zis: Căci cu anevoie va intra bogatul în Impărăţia Cerului (Matei 19, 23) şi că mai lesne este să treacă funia corabiei prin urechile acului, decît bogatul să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 18, 25).
… Tolstoi a decis să-şi elibereze şerbii, să renunţe la drepturile de autor şi să-şi împartă imensele bogăţii. A început să poarte haine ţărăneşti şi ciubote făcute de el. A început să are câmpul… Soţia lui, Sonia, văzându-şi siguranţa financiară vaporizându-se, a protestat până când Tolstoi i-a făcut ceva concesii. Banii câştigaţi din publicarea romanului Înviere, scris la 71 de ani, au fost daţi pentru acoperirea cheltuielilor de emigrare a unui grup întreg anabaptist, persecutat de ţar.
Redăm mai jos un extras din cunoscutul său roman Învierea, scris în jurul anului 1899 (în traducerea Luciei Demetrius).
"Însuşi acel Iisus, al cărui nume îl pomenise preotul de atâtea ori cu glas şuierător şi-l lăudase cu tot felul de vorbe ciudate, acel Iisus a oprit tot ceea ce se făcea aici; a oprit nu numai vorbăria aceasta fără rost şi vrăjitoria pângăritoare de către preoţi-învăţători asupra pâinii şi vinului, dar a oprit în chipul cel mai hotărât ca oamenii să-i numească învăţători pe alţi oameni, a oprit rugăciunea în biserici, a poruncit ca fiecare om să se roage în singurătate, a oprit chiar bisericile, spunând că El a venit să le dărâme şi că trebuie să te închizi nu în biserici, ci în duh şi în adevăr... Nimănui din cei care erau de faţă nu-i trecuse prin minte că tot ce se petrecea aici era cel mai mare blestem şi cea mai mare batjocorire a lui Christos însuşi, în numele căruia se făceau toate acestea. Nu-i venea nimănui să creadă că crucea aurită cu medalioane smălţuite în colţuri, cu care ieşise preotul şi pe care o dădea credincioşilor s-o sărute, nu era altceva decât imaginea spânzurătorii pe care pătimise Iisus, tocmai pentru că oprise ceea ce se făcea acum aici în numele Lui. Nu-i venea nimănui în minte că, chiar aceşti preoţi care-şi închipuie că mănâncă trupul şi beau sângele Domnului, sub forma pâinii şi a vinului, îi mănâncă în adevăr trupul şi-i beau sângele, şi aceasta nu în bucăţele de pâine şi în vin, ci prin faptul că nu numai că-i înşeală pe cei umili, de a căror fiinţă s-a pătruns Christos, dar îi lipsesc chiar de cel mai mare bine şi-i aruncă în suferinţele cele mai crude, ascunzându-le oamenilor destăinuirea adevărului pe care l-a adus El".
Filozofia lui de non-violenţă – izvorâtă din Predica de pe munte – a inspirat puternic şi pe Gandhi, şi pe Martin Luther King, cititorii lui Tolstoi.
Ca să fie desăvârşit, Tolstoi a renunţat la vânătoare, la fumat şi băutură, a devenit vegetarian. Avea“reguli pentru dezvoltarea voinţei emoţionale; reguli pentru dezvoltarea simţămintelor înalte şi reguli pentru reprimarea simţămintelor josnice…” Niciodată n-a renunţat la nici una dintre ele… Toată viaţa şi-a propagat crezul său care, de-atunci şi pînă-n viitor, continuă să câştige nenumăraţi entuziaşti. Oamenii îi admirau viaţa impecabilă de dinafară…
Şi totuşi…
În ciuda eforturilor sale sincere, niciodată n-a putut atinge disciplina de sine necesară împlinirii desăvârşite a regulilor. Prea cinstit cu sine, el nu şi-a putut tăgădui conştiinţa care-l tortura. Străduinţele arzătoare ale lui Tolstoi spre perfecţiune nu i-au adus niciodată pace şi bucurie sufletească. Toate schemele sale de autoîmbunătăţire s-au dovedit nule. Până în ultimele zile, jurnalul său continuă să puncteze tema neîmplinirii. Antagonismul dintre real şi ideal l-a măcinat cumplit.
“Testul păzirii învăţăturii lui Hristos se concretizează în conştiinţa eşecurilor noastre de a atinge perfecţiunea”, scria Tolstoi cu amar. “Cât de mult ne-am apropiat de perfecţiune – nu poate fi evaluat. Tot ce putem vedea este mărimea devierilor noastre.”
Atât de dezamăgit era de neputinţa omenească, încât, spre sfîrşitul vieţii, şi-a ascuns puştile, ca să nu dea curs tentaţiei de a se sinucide. În cele din urmă, Tolstoi pur şi simplu a fugit de acasă. A fugit de faimă, de familie, de identitatea lui şi de bogăţie: însoţit doar de fiica lui credincioasă, Alexandra, a murit ca un vagabong într-o haltă de cale ferată, la 82 de ani.
Philip Yancey îl consideră pe Tolstoi drept “primul autor care a realizat cea mai dificilă dintre sarcini: să-L facă pe Dumnezeu tot atât de atrăgător şi de credibil pe cât e diavolul. Scrierile lui oferă o sursă vezuviană de putere morală. El e cel care mi-a îndreptat privirea în sus!”
Şi totuşi, convulsiile sale spirituale şi nefericirea lui mărturisesc că lui Tolstoi i-a lipsit ceva esenţial. Unul din biografii săi, A.N. Wilson, scrie: “Cu claritate de cristal, Tolstoi a văzut nevrednica sa proprie în lumina idealului lui Dumnezeu. Dar Tolstoi n-a putut face pasul următor – acela de a se încrede în Harul lui Dumnezeu pentru a depăşi incapacitatea sa.” Tolstoi a descoperit cu claritate ţinta. Din păcate, îndoindu-se de divinitatea lui Iisus,* Tolstoi a rămas pe loc. Religia lui Tolstoi a fost un sistem disperat al legii lipsit de puterea harului.
* Dacă, după convertirea sa, Tolstoi a fost puternic ataşat de ortodoxia rusă, cu timplu s-a dezgustat de instituţionalismul lipsit de conţinut pe care l-a găsit. Îndepărtîndu-se de biserica oficială, a început să pună la îndoială tot ce venea prin ea, inclusiv intergitatea Bibliei. Făcând greşeala lui Marcion şi Bultmann, scriitorul a hotărît că Biblia trebuie luată doar ca o carte de morală divină. În cele din urmă, Tolstoi s-a îndoit de divinitatea lui Iisus, recunoscându-L doar ca model uman. În consecinţă, Tolstoi a fost excomunicat de biserică.
Învierea netrebnicului
Cu numai şapte ani mai în vîrsta ca Tolstoi, dar fără să se întîlnească vreodată, un alt mare scriitor rus e consumat de experienţa spirituală. Pe cînd Tolstoi se lupta ascetic pentru perfecţiune, acesta se prăbuşea periodic în alcoolism şi patima jocurilor de noroc. În schimb mesajul lui Dostoievski comunica harşi iertare, poate cu o forţă tolstoiană.
Fiul unui chirurg pios şi caritabil, Feodor Dostoievski rămîne şi el dublu orfan în adolescenţă. Dupăpromovarea academiei tehnice militare, ca proaspăt sublocotenent, Dostoievski îşi dă demisia ca să trăiască din producţii literare, spre care se simţea atras. Astfel la 25 de ani, dupa ce a publicat romanul său"Oameni sărmani", cel mai exigent critic rus în viaţă a exclamat: "Un nou Gogol este printre noi!". La 26 de ani, indignat de robia iobagilor, Dostoievski se alătură cercului Petraşevski, un grup de socialişti utopici şi revoluţionari anti-ţarişti. După numai doi ani, Dostoievski este arestat şi condamnat la moarte. În ajunul Crăciunului lui 1849, tânărul este dus înaintea plutonului de execuţie, cu alţi 29 de camarazi. Era îmbrăcat doar într-un halat mortuar, în timp ce afară era un ger cumplit. Treizeci de sicrie aliniate la zid îi aşteptau. Timp de jumătate de oră, condamnaţii, îngheţaţi fizic şi sufleteşte, au asistat la slujba de îngropăciune. Apoi primii trei au fost aliniaţi. "Puştile sus", s-a auzit comanda. Încărcătoarele au păcănit... şi, înainte de a se rosti "Foc!", un ofiţer gonind pe cal aparu cu un mesaj din partea ţarului: "Opriţi!" Arătînd multă îndurare aînalţimii sale, ordinul aducea vestea comutării pedepsei cu moartea la munca silnică... Experienţa aceasta de o intensitate inexprimabilă îl va marca pentru tot restul vieţii. Câţiva din condamnaţi înnebunesc. Alţii se sting curând după aceea. Dostoievski se alege doar cu o epilepsie de care va fi chinuit tot restul vieţii.
Pedeapsa înlocuitoare sună astfel: patru ani de muncă silnică, urmaţi de alţi şase ani de armată corecţională.
Când convoiul sosi în Siberia, două femei din piaţă îi strecoară în buzunar un Nou Testament. Printre paginile lui, Dostoievski găseşte 25 de ruble. Providenţa lui Dumnezeu mă emoţionează. Pentru Dostoievski, bezna dezolării este înlaturată acum de izbucnirea de lumină pe care o găseşte în Isus Hristos pe care nu-L cunoscuse. Citeşte şi reciteşte Noul Testament, memorând o bună bucată din el. Acolo în Siberia, Dostoievski se regăseşte în rolul fiului risipitor: într-o ţară depărtată, printre cele mai de jos făpturi, dar amintindu-şi de bunătatea Tatălui pe care L-a părăsit... Acolo trăieşte Dostoievski experienţa convertirii: se dezice de aroganţa intelectualităţii ruse; renunţă la ideile sale politice şi se dedică din străfundul inimii doar lui Cristos.
La capătul celor zece ani lungi siberieni, Dostoievski se reîntoarce în viaţa petersburgheză cu o credinţă de nezguduit: "Dacă cineva mi-ar dovedi că Cristos Se află în afara adevarului, atunci aş prefera să rămân cu Cristos decât cu adevărul."
Curând după aceea, în anii 40 ai vieţii, Dostoievski porneşte să colinde, ca şi Tolstoi, Europa. Aici, atras de ruletă, cunoaşte căderi zdrobitoare şi ceasuri de amară căinţă. Întors în Rusia, Dostoievski se apucă să scrie romanele sale introspective. Din nefericire, viaţa lui cunoaste recăderi în alcoolism şi blestemate jocuri de noroc. De cîte ori scria un roman de succes, simţea că stabilirea financiară câştigată făcea actul de creaţie inutil. Îşi lua toate economiile, se ducea la casino şi nu pleca de acolo până nu pierdea şi ultimul bănuţ. O dată redevenit sărac, putea din nou să se aşeze la masa de scris. Într-o lipsă financiară cronică şi dependent de creditori nemiloşi, Dostoievski se afla întodeauna în urmă cu scrisul. În această goană primeşte ajutorul nepreţuit al tinerei stenografe Ana, care, din compătimire pentru omul cu douăzeci şi cinci de ani mai în vârstă, se dedică scrierii zi şi noapte cu succes. La scurt timp se căsătoresc. Ca o mîngîiere, Ana aduce, pentru ultimii săi 15 ani, ordine financiara şi adăpostul unui cămin creştin.
Toate scrierile sale ulterioare gravitează în jurul întoarcerii şi reîntoarcerii la Dumnezeu. Toate culminează cu dragostea lui Dumnezeu pentru păcătosul nenorocit, o dragoste care se jertfeşte. Cerulîncărcat al romanelor lui izbucneşte de bucuria mântuirii. Cu timpul, faima lui se extinde pretutindeni, stârnind gelozii şi aprecieri. Retras şi bolnav, la şaizeici de ani, chiar de ziua aniversării căsătoriei cu Ana, Dostoievski moare.
Aimee, fiica lui, povesteşte: "Ne-a chemat lângă pat, ne-a luat mînuţele (avea patru copii) şi ne-a spus: Copii, niciodată să nu uitaţi ce vă spun acum. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi nu vă îndoiţi niciodatăde iertarea Lui. Vă iubesc mult, dar iubirea mea este nimic în comparaţie cu iubirea Lui. Chiar dacă vreodată veţi ajunge disperaţi şi veţi face lucruri urâte ca şi mine, să nu vă pierdeţi niciodată încredereaîn Dumnezeu. Umiliţi-vă înaintea Lui ca înaintea unui tată. Imploraţi-I iertarea, şi El se va bucura de pocăinţa voastră tot aşa cum s-a bucurat tatăl de întoarcerea fiului risipitor... "
Aceşti doi martori străjuiesc drumul căutărilor noastre, cu mâini întinse, ca să nu arate direcţia. Nici unul nu e călăuzită completă, fiecare indicând doar câte o jumătate din împletitura legii cu harul. Luaţi în parte, fiecare trage spre câte o extremă: fie spre Legalismul sever, fie spre un Har neputincios, care mângîie, dar care nu trasnformă pe păcătos.
