Este noul scut
antirachetă american din Europa , o ameninţare reală la adresa intereselor
geostrategice ale Rusiei?
Autor: Alexandru Danilov | 1803
vizualizări
Schemă cu rachetele
de interceptare Aegis SM-3,viitoarele componente ale scutului antirachetă din
România ,Polonia şi Turcia.
Scutul
antirachetă a reprezentat pentru mult timp o piedică în relaţia
diplomatică americano-rusă..Vechiul plan al Administraţiei Bush Jr. de
amplasare a sistemului de apărare antirachetă în Polonia şi Cehia a
întâmpinat o atitudine foarte ostilă din partea Rusiei. Administraţia
Obama ,chiar dacă a rămas fermă în ceea ce priveşte construirea scutului
antirachetă în Europa, a trebuit să ajungă la un compromis cu Moscova
atunci când a decis să mute componentele scutului antirachetă.
Dezvoltarea
proiectului de scut antirachetă american
Schemă ce
prezintă componentele scutului antiracheta şi faza de interceptare la mijlocul
traiectoriei rachetei inamice
Planurile de construire a unui scut antirachetă sunt puse în discuţie încă din
perioada secretarului Apărării Robert McNamara . Secretarul McNamara era totuşi
sceptic în ceea ce priveşte oportunitatea instalării scutului antibalistic ,
considerându-l de fapt un factor destabilizator pentru politica de
securitate americană.
Visul de a construi un scut antirachetă care să elimine orice ameninţare la
adresa securităţii SUA, a continuat să supravieţuiască şi a fost repus pe
agenda de priorităţi de către Partidul Republican .
După ce a devenit preşedinte, Ronald Reagan s-a concentrat pe punerea în
aplicare a planurilor de construire a unui scut antirachetă. Preşedintele
Reagan a considerat doctrina nucleară a distrugerii reciproce asigurate,
susţinută de McNamara, o limitare la adresa securităţii SUA.
Planul de construire a unui sistem antirachetă este transpus în cadrul
programului Iniţiativa de Apărare Strategică, expus de preşedintele
Reagan la 23 martie 1983. Raportul Hoffman, emis în acelaşi an, a considerat
dezvoltarea unui sistem de apărare antirachetă ca fiind cel mai eficient mijloc
de descurajare a adversarului.
Textul raportului recomanda un buget de 20 de miliarde de dolari pentru a
sprijini un program agresiv de cercetare a tehnologiei antirachetă. Rapotul
Hoffman pleca de la presupunerea că sistemul de apărare antirachetă va fi
capabil să distrugă o rachetă balistică indiferent de stadiul traiectoriei ei.
Dezvăluirea planului de extindere a apărării antirachetă în spaţiu cosmic
,cunoscut şi sub numele de Războiul Stelelor, a dus la dezbateri în
Congres pe marginea fezabilităţii tehnice şi a implicaţiilor politice ale
proiectului.
În acest sens , Raportul comisiei Fletcher din 1983 a stimulat şi mai mult
controversele ştiinţifice şi tehnologice cu privire la programul de apărare
antirachetă,în rândul savanţilor şi politicienilor americani. Oamenii de
ştiinţă americani care se opuneau construirii scutului antirachetă îşi
argumentau această atitudine pe seama că, este puţin probabil ca în sistemul
antirachetă să nu apără erori ,dat fiind faptul că este alcătuit din foarte
multe componente.
Planul de scut antirachetă al Administraţiei Reagan era structurat pe mai
multe faze de acţiune şi avea ca principal scop distrugerea rachetei balistice
inamice în faza de lansare. Avantajul era că inamicul nu mai putea folosi
rachete balistice de tip MIRV, dotate cu focoase multiple şi încărcături
false(focoase false şi alte momeli asemănătoare ) pentru a păcăli interceptorii
scutului antirachetă. Marele dezavantaj era că nu se putea intercepta cu
precizie locul de lansare ,iar timpul de distrugere a eventualei rachete
inamice era foarte mic(3-5 minute).
Acest tip de scut antirachetă, axat pe distrugerea rachetei inamice în faza de
lansare, necesita un timp de reacţie rapid . Având în vedere că un calculator
decidea distrugerea ţintelor , aprobarea preşedintelui nu se mai regăsea
nicăieri. Mulţi politicieni americani au considerat că lipsa unei aprobări a
preşedintelui într-o chestiune atât de importantă ar fi degenerat într-o criză
constituţională.
Seria de teste din Experimentul Homing Overlay din 1984 şi Experimentul
Goldstone din 1985 au aruncat o umbra de scepticism în rândul celor care
susţineau pâna atunci tehnologia antirachetă bazată pe laser cu raze X şi
energie chinetică.
Organizaţia Iniţiativei de apărare strategică ,în al cărei responsabilitate
intra dezvoltarea scutului antirachetă, s-a văzut prinsă între marile
aşteptări afişate pe de o parte de criticii proiectului şi cerinţele politice
tot mai înalte ale suţinătorilor programului de apărare antirachetă pe de altă
parte. În cadrul Administraţiei Reagan au existat două grupuri care au încercat
să influenţeze viziunea preşedintelui Reagan . Grupul susţinător al
politicii de apărare antirachetă era condus de secretarul Apărării
, Gaspar Weinberger, iar grupul scepticilor era coordonat de Secretarul de Stat
, George Schultz.
Cu toate că URSS-ul a dispărut , administraţiile americane ulterioare şi
grupurile de lobby din Congres pentru dezvoltarea programului antirachetă
au continuat să caute o justificare pentru amplasarea scutului antirachetă ,cu
scopul de a realiza în sfârşit dezideratul SUA în materie de securitate
strategică.
Implementarea fazei I a amplasării scutului antirachetă(combaterea
ameninţărilor venite de la rachetele cu rază scurtă şi medie de acţiune) este
justificată de SUA prin ameninţarea pe care o reprezintă statele supranumite”
tâlhar “,care nu duc o politică responsabilă în ceea ce priveşte armele de
distrugere în masă.
Reacţia Rusiei la
politica de apărare antiracheta a SUA
O dată cu Administraţia Bush Jr., politica de apărare antirachetă trece la faza
de implementare. Noua ameninţare a terorismului , apărută după 2001, este un
alt motiv pentru care SUA a grăbit procesul de amplasare a scutului
antirachetă.
Decizia preşedintelui G.W. Bush de a retrage SUA din Tratatul ABM(limitarea
armamentului antibilistic), luată la 13 decembrie 2001, a fost întâmpinată de
opoziţia Rusiei. Pe 14 iulie 2002, preşedintele Putin a luat contramăsura de a
retragere Rusia din Tratatul Start II care interzicea folosirea rachetelor de
tip MIRV, cu focoase multiple.
Administraţia Bush Jr. s-a lansat începând cu 2003 într-un program de teste
intensive pentru a verifica într-un mod cât mai realist capacitatea de
interceptare a rachetelor scutului. Testele au avut loc la amplasamentele
militare de la Fort Greely şi Insula Kodiac, situate în Alaska. Cheltuielile
alocate programului de apărare antibalistică au crescut de la 3 miliarde de
dolari până la 8 miliarde de dolari , cu mult peste ce era enunţat în planurile
lui Clinton .
Nici rezistenţa ruşilor şi nici intransigenţa chinezilor în ceea ce priveşte
modificarea tratatului ABM , nu a întârziat planurile americane.
Opoziţia Rusiei era o reacţie anticipată de americani , având în vedere că
politica strategică a Kremlinului gravitează în jurul forţelor sale nucleare.
Rusia are cel mai mare inventar de rachete balistice dintre toate statele,
dispunând de 700 de rachete intercontinentale capabile să transporte aproape
3000 de focoase nucleare de diferite încărcături. Rusia are deasemenea în
dotare submarine nucleare echipate cu aproximativ 200 de rachete
intercontinentale capabile să transporte 900 de focoase nucleare.
În urma renunţării SUA la Tratatul ABM , Rusia a încetat să mai producă rachete
intercontinentale Topol-M cu o singură focoasă nucleară şi a trecut la
dezvoltarea rachetelor intercontinentale de tip MIRV ,ce dispun de
focoase multiple . Din iulie 2010 ,este operaţională racheta intercontinentală
RS-24 care poate transporta 10 focoase nucleare. RS-24 este un răspuns direct
la acţiunile americane de amplasare a scutului antirachetă din Europa.
Actualul plan al Administraţiei Obama este de a face operaţională până în 2015
,faza a II a scutului antirachetă cu scopul de a proteja statele NATO de un
potenţial atac cu rachete nucleare.
Este în stadiu de construcţie scutul antirachetă Aegis în cele trei state
care au încheiat protocoale de colaborare cu SUA: România(va găzdui începând cu
2015 ,rachete interceptoare SM-3IB pentru rachete cu rază scurtă şi medie de
acţiune) , Polonia(va avea din 2018 versiunea îmbunătăţită a SM-3) şi
Turcia(radare şi posibil interceptoare pe navele militare turceşti ).
Acest plan de amplasare a scutului antirachetă este un consens pe care l-a avut
Obama cu Putin , după respingerea planului anterior iniţiat de
Administraţia Bush Jr. de amplasare a scutului în Polonia şi Cehia.
Sistemul antirachetă propus de preşedintele Bush în Europa Centrală a
întâmpinat o atitudine foarte ostilă din partea Moscovei. Mai mulţi oficiali
militari ruşi , printre care şi generalul Anatoli Nogoviţân, au ameninţat
Polonia că se expune în proporţie de 100% unui atac preventiv din partea Rusiei
dacă acceptă rachetele interceptoare în înţelegere cu Cehia.
Şi mai îngrijorătoare a fost declaraţia ministrului rus de externe Serghei
Lavrov , care declara pe 8 iulie 2008 faptul că va fi nevoit să acţioneze
nu prin metode diplomatice , ci prin metode tehnico-militare în situaţia
aprobării planului Administraţiei Bush în Polonia şi Cehia.
Avalanşa de declaraţii ameninţătoare la adresa scutului antirachetă de
atunci a fost completată de preşedintele Medvedev care ,pe 9 noiembrie
2008, declara că va instala rachete cu rază scurtă de acţiune Iskander în
enclava Kaliningrad .
Decizia lui Obama de a renunţa la scutul antirachetă planificat de
Administraţia Bush a fost primită cu satisfacţie de Moscova. Astfel
administraţia Obama a fost nevoită să se reorienteze de la un scut antirachetă
de uscat la un scut antirachetă al cărui componente vor fi şi pe Marea Neagră .
Pe 18 septembrie 2009, Putin a declarat că este satisfăcut de noul scut
antirachetă care va necesita plasarea unor interceptori pe nave militare SUA
din Marea Neagră. Datorită amplasamentului unor interceptori pe mare
,noul scutul antirachetă este mai vulnerabil la atacurile rachetelor
ruseşti, fapt care a constituit o garanţie în plus pentru Putin.
În scopul de a comunica cu statele ce vor găzdui scutul antirachetă NATO,
preşedintele Putin la numit în 2011 ca reprezentant pe Dmitri Rogozin.
Oficialul rus a declarat într-un discurs ţinut pe 16 aprilie 2013
la Ambasada Rusiei la Londra, precum că noul scut antirachetă american nu
mai este o ameninţare petru Rusia deoarece poate fi străpuns foarte uşor de
forţele ruse.
Având în vedere caracteristicile tehnice ale rachetelor interceptoare SM-3 din
scut, acestea nu pot constitui o ameninţare pentru rachetele intercontinentale
pe care Rusia le deţine.
Implicaţiile
geostrategice ale amplasării scutului american în Europa
În urma instalării unui scut antirachetă SUA în Europa centrală , Rusia
a început să-şi reprofileze armamentul nuclear pe rachete de tip MIRV cu
focoase multiple. Această tendinţă reprezintă un risc de proliferare a
armelor nucleare în regiune.
Relaţia Rusiei cu statele ce vor găzdui elemente ale scutului antirachetă , va
depinde foarte mult de stadiul relaţiei diplomatice ruso-americane. Chiar dacă
americanii au asigurat în nenumărate rânduri Kremlinul de faptul că scutul
antirachetă nu este îndreptat împotriva Rusiei, conducerea rusă îl cataloghează
ca fiind o provocare la adresa capabilităţilor sale strategice .
Rusia este conştientă de faptul că toate caracteristicile tehnice ale
sistemului de apărare antirachetă nu indică o ameninţare la adresa securităţii
sale , dar păstrează în continuare o atitudine sceptică.
Atât Rusia ,cât şi China văd ieşirea SUA din Tratatul ABM ca fiind o
încercare a conducerii americane de a schimba echilibrul la nivel strategic.
Competiţia geostrategică, cel puţin la nivel regional, va rămâne una constantă
între SUA şi Rusia chiar dacă trăim într-o lume care nu mai este bipolară
aşa cum era cazul Războiului Rece.
SUA vrea să-şi consolideze influenţa în statele din fostul bloc comunist, iar
Rusia încearcă diferite mijloace să îngreuneze acest proces. Rămâne de văzut ce
concesii se vor mai face în relaţia ruso-americană. Conducerea americană
trebuie să fie conştientă că e bine să aibe o Rusie cooperantă la nivel internaţional
decât una care să se izoleze în propriul sistem regional.
Bibliografie
Steven A. Hildreth , Current Debate on
Missile Defense ,Ed.Nova Publishers,New York ,2004.
Ernest Yanarella, The Missile Defense
Controversy: Technology in Search of a Mission, Ed.The University Press of
Kentucky, Lexington 2010, pp.187-216.
Stephen Blank, Russian Military Politics and
Russia's 2010 Defense Doctrine, Ed. Strategic Studies ,Carlisle, 2011.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu