O istorie a portavioanelor americane din cel de-al Doilea Război Mondial
Imagine:USS Enterprise, cea mai decorată navă din
istoria SUA
Punerea portavioanelor în centrul strategiei navale elaborate de US Navy a
reprezentat cheia câştigării Războiului din Pacific. Pe lângă portavioanele
construite de SUA în perioada interbelică s-au adăugat şi cele mai moderne
portavioane din clasa Essex şi Independence
realizate în timpul războiului. Performanţele au crescut şi la nivel de
dotare cu avioane, dar mai ales la nivelul pregătirii piloţilor. Pentru a
creşte eficienţa în luptă ,US Navy a organizat portavioanele
în grupuri separate de luptă care aveau în componenţă crucişătoare şi distrugătoare de escortă .
Originea construcţiei de portavioane în SUA
În anul 1910, U.S. Navy a
stabilit o premieră mondială prin lansarea unui avion de pe o navă .
Hidroavionul pilotat de Eugene Ely a
reuşit să decoleze de pe o platformă de lemn construită pe crucişătorul USS Birmingham . În
1911, Ely devine primul pilot care
reuşeşete să se reîntoarcă la bordul navei de război de pe care a decolat. El
reuşeşte să aterizeze în siguranţă pe crucişătorul blindat USS Pennsylvania
ancorat în golful San Francisco. Cu toate că această aterizare a avut toate
elementele care vor constitui ulterior procedura standard de aterizare pe un
portavion, U.S. Navy nu a urmat iniţial această direcţie în dezvoltarea
tehnologiei de pe portavioane. În schimb au fost preferate hidroavioanele
deorece erau mai economice şi nu puneau nici o piedică în manevrarea tunurilor
de pe nava de lansare. Au fost de asemenea iniţiate experimente în care s-au
montat sisteme de catapultă pe navele
cu deplasament mare pentru a înlesni decolarea hidroavioanelor , dar nici una
nu era operaţională până la începutul Primului Război Mondial.
Testarea cu succes a catapultelor a lăsat impresia că nu sunt necesare
investiţii majore în portavioane. SUA au intrat în Primul Război Mondial fără
să aibă la dispoziţie cel puţin un portavion sau o navă dedicată transportului
de avioane. La sfârşitul Primului
Război Mondial, supremaţia în construcţia de portavioane era deţinută de Marea
Britanie.
În final ,frica de a nu rămâne şi
mai mult în urma Royal Navy(care avea deja câteva portavioane operaţionale)şi
de asemenea conştientizarea faptului că deţinerea supremaţiei aeriene este un
factor esenţial în desfăşurarea războiului naval modern, a impulsionat
Congresul SUA să ia decizia de a finanţa transformarea unei nave de transport
cărbune în portavion prin iulie 1919.
Construcţia flotei de portavioane
americane interbelice a fost făcută cu respectarea prevederilor Tratatului
naval de la Washington semnat în 1922. Tonajul maxim pe care tratatul îl
prevedea pentru construcţia de noi portavioane era de 23000 de tone. S-a făcut
totuşi o excepţie care era legată de modernizarea celor mai importante nave din
dotarea marinei militare. Prin extensie, excepţia prevăzută în tratat se aplica
şi navelor care au fost transformate în portavioane. În acest caz tonajul maxim
a fost de 36000 de tone(inclusiv armamentul de la bordul portavionului)
Portavioanele americane construite în perioada interbelică
Primul portavion american a fost
rezultatul transformării unei nave de transport cărbune, USS Jupiter. Nereuşind
să obţină finanţare din partea Congresului pentru construcţia unui portavion
modern, U.S. Navy a trebuit să apeleze la o conversie pentru a realiza primul portavion .
După ce este realizat proiectul
şi este asigurată finanţarea , lucrările de conversie încep în martie 1920. În
martie 1922, lucrările de construcţie se încheie prin lansarea la apă a noului
portavion botezat USS Langley.
Transformarea navei de transport cărbune în portavion a fost destul de simplă,
având o punte de lemn construită pe un cadru de grinzi şi traverse.
Având în vedere faptul că părţile
aflate sub puntea portavionului nu au fost niciodată acoperite, navei i s-a dat
porecla de “Căruţă acoperită”. Motorul turbo-electric a navei de transport
cărbune a fost păstrat, dar viteza maximă nu ajungea la mai mult de 14 noduri,
ceea ce făcea ca portavionul să nu poată ţine pasul cu celelalte nave din flota
americană.
În ceea ce priveşte facilităţile
de manevrare a avioanelor, USS Langley
nu se va asemăna cu nici un portavion intrat mai tâziu în dotarea flotei. Primul
portavion american a păstrat cele 6
magazii de cărbune de la nava de origine .O magazie a fost utilizată pentru
stocarea combustibilului de aviaţie, una pentru depozitarea instalaţie de lift
a avioanelor şi alte patru pentru păstrarea avioanelor. La bordul navei nu
exista o punte pentru hangar. Când a fost lansată la apă , nava avea planificat
să opereze cu hidroavioane de pe crucişătoare şi cuirasate. Ca navă depozit
pentru hidroavioane, USS Langley avea două macarale care lansau la apă
aeronavele. Sistemul de catapultă a fost demontat în 1928, atunci când s-a luat
decizia ca portavionul să lanseze doar hidroavioane.
În ciuda dimensiunilor reduse,
USS Langley putea îmbarca 30 de aeronave, iar în unele ocazii chiar 42.
Instalaţiile de manevrare a aeronavelor erau atât de primitive, încât lansarea
şi recuperarea rapidă era practic
imposibilă atunci când se opera cu mai multe avioane.
Intrat în serviciu
activ în anul 1924, portavionul USS Longley a permis US Navy să facă o evaluare
corectă asupra importanţei aviaţiei navale în cadrul unui război naval modern.
Exerciţii militare în care a fost implicat USS Longley au avut ca efect
elaborarea unor noi tactici de luptă aeriană. Până în anul 1928, USS Longley a
fost singurul portavion din dotarea marinei militare americane.
În 1922 începe construcţia altor
două portavioane care vor constitui Clasa
Lexington: USS Lexington şi USS Saratoga. Din acel moment a devenit
un obicei ca primul portavion să dea
numele clasei. La fel ca şi în cazul portavionului Langley, cele două
portavioane din clasa Lexington au fost transformate din alte nave, în acest
caz fiind vorba de cuirasate. USS Lexington a fost finalizat în 1925, iar USS
Saratoga în 1927.
Ce ieşea cel mai mult în evidenţă la cele două
nave erau coşurile de fum imense de la tribord. Noul motor turbo electric al
portavioanelor din clasa Lexington dezvolta o viteză maximă de 34 de noduri.
În ceea ce priveşte punţile
portavionelor clasei Lexington ele erau
executate din oţel şi acoperite cu scânduri de lemn . Acest mod de construcţie permitea repararea
rapidă după bătălii şi reîntoarcerea în operaţiuni.
Iniţial cele două portavioane
aveau sistemul de recuperare al avioanelor, bazat pe nişte cabluri ancorate longitudinal
şi transversal. În 1931, este introdus un nou sistem de recuperare al avioanelor
care va deveni standardul în contrucţia viitoarelor portavioane. Este vorba de
un sistem de oprire al avioanelor bazat
pe 8 cabluri suspendate la pupa portavionului, care beneficiau şi de comenzi hidraulice. Fiind mobilizate în
flota Pacificului, USS Lexington şi USS Saratoga au demonstrat în anii’ 30 o
serie de tactici ce vor fi utilizate la scară largă în timpul războiului:
iniţierea de atacuri aeriene pe distanţe lungi, implicarea portavioanelor în
operaţiuni ofensive, oganizarea separată a grupurilor de luptă ale portavioanelor în care
intrau crucişătoarele şi
distrugătoarele de escortă.
Istoria operaţională a
portavionului USS Lexington a fost una scurtă. În decembrie în 1941, cele două
portavioane din clasa Lexington au fost trimise în Pacificul de Sud pentru a
contracara ofensiva japoneză. Prima sa intervenţie în luptă are loc pe 20
februarie 1942, când a fost trimis să atace baza de la Radaul, proaspăt cucerită
de japonezi.Pe 10 martie 1942, portavionul participă la atacul asupra bazelor
japoneze ,Lae şi Salamaua, din Noua Guinee cu 52 de avioane Rezultatele a fost
însă neconcludente.
Înfruntarea decisivă pentru
portavionul Lexington are loc în operaţiunea de contracarare a atacului japonez
asupra Port Moresby, Noua Guinee. USS Lexington reuşeşte să scufunde pe 7 mai
portavionul uşor japonez Shoho şi să avarieze în următoarea zi portavionul
Shokaku. USS Lexington este apoi avariat
serios de către un atac al unui grup de 69 de avioane japoneze. Portavionul
este lovit de două torpile în babord şi de către 3 bombe care explodează pe
punte. Chiar dacă iniţial incendiul este stins , portavionul suferă o altă
explozie masivă datorată scurgerii unor
vapori de kerosen. După o a doua explozie în lanţ echipajul este nevoit să
abandoneze nava.
USS Saratoga a reuşit în schimb
să supravieţuiască războiului, cu toate că a fost avariată de două torpile pe
parcursul operaţiunilor desfăşurate . Ambele portavioane din Clasa Lexington
intră în serviciu activ în 1928. USS Saratoga a jucat un rol cheie în bătălia
din Estul Insulelor Solomon din august 1942. După sfârşitul războiului,
portavionul a participat la experimentul care testa efectul unei explozii
nucleare asupra unităţilor navale(Operaţiunea Crossroad) . USS Saratoga se
scufundă în urma testului nuclear din 1 iulie 1946.
USS Ranger a fost primul
portavion care a fost construit integral. Construcţia sa a început în 1931 şi
s-a încheiat în 1934 . Portavionul a fost proiectat să poată transporta 76 de avioane . Este singurul portavion care
nu a luat parte la războiul din Pacific, fiind încă din 1935 trimis să
patruleze în Oceanul Atlantic. USS Ranger a participat la operaţiunile de
debarcare în Africa de Nord din noiembrie 1942. În octombrie 1943, USS Ranger a
desfăşurat operaţiuni împotriva convoaielor germane din apropierea coastelor
Norvegiei. După război, portavionul este transformat în navă şcoală şi
transferat în Pacific .
Clasa de portavioane Yorktown, a fost prima clasă de
portavioane moderne care au beneficiat de experienţa US Navy cu cele 4
portavioane construite anterior. Primele portavioane din clasa Yorktown,USS
Yorktown şi USS Enterprise, au fost lansate la apă în 1937 şi respectiv în
1938. Cea de a treia navă din clasa
Yorktown, USS Hornet, intră în serviciu activ abia în 1941. Portavioanele
clasei Yorktown erau proiectate să transporte 90 de avioane. Pentru a asigura o
manevrare cât mai bună a avioanelor de la bord, portavioanele erau dotate cu 3
ascensoare şi două catapulte de lansare.
Prima operaţiune militară a navei
de comandă a clasei Yorktown, USS
Yorktown, a avut loc pe 1 februarie 1942, cu ocazia raidurilor împotriva
instalaţiilor japoneze din insulele Gilbet şi Marshall. Pe 10 aprilie 1942, în
Marea de Corali, USS Yorktown atacă convoaie japoneze la Salamaua şi Lae, fără
rezultate notabile.Pe 4 mai 1942, un alt atac executat de 40 de avioane de
luptă de pe portavionul Yorktown reuşesc să scufunde un distrugător şi 3 dragoare
mai mici la Tulagi(Insulele Solomon). Pe 8 mai 1942, USS Yorktown se confruntă
la Port Moresby cu două portavioane japoneze,Shokaku şi Zuikaku.Portavionul
american este lovit de o singură bombă care reuşeşte însă să perforeze puntea
navei şi să explodeze. Se înregistrează 66 de morţi şi răniţi din rândul
echipajului de pe USS Yorktown.În atacul japonez asupra aerodroamelor din
insulele Midway, USS Yorktown reuşeşte să scufunde portavionul Soryu.
Portavionul japonez, Hiryu lansează în aceiaşi zi 18 bombardiere în picaj care
reuşesc să provoace daune serioase portavionului american. Lovitura de graţie
este dată de submarinele japoneze I-168. USS Yorktown ajunge pe fundul
oceanului pe 7 iunie 1942.
Vedeta clasei Yorktown, USS Enterprise, va fi cea mai decorată
navă din istoria navală a SUA, primind
din parte preşedintelui Roosevelt distincţia Presidential
Unit Citation, iar apoi şi decoraţia Navy
Unit Commendation. În timpul bătăliei de la Midway(4-7 iunie 1942), cea mai
importantă confruntare a Războiului din Pacific, USS Enterprise a jucat un rol
crucial în obţinerea victoriei. Bombardierile în picaj ale portavionului
american reuşesc să scufunde două portavioane japoneze, Akagi şi Kaga. De
asemenea portavionul Hiryu este scufundat prin contribuţia USS Enterprise. Portavionul
american este avariat serios de atacurile kamikaze din aprilie şi mai 1945, în
urma debarcării în Okinawa. Participând la aproape toate luptele importante din teatrul de
operaţiuni din Pacific, USS Enterprise rămâne un simbol pentru US Navy .
USS Hornet, al treilea portavion al clasei Yorktown, nu a împărtăşit
aceiaşi carieră ilustră ca a predecesoarelor sale. În bătălia de la Santa Cruz
(octombrie 1942), portavionul american a fost victima celui mai bine organizat
atac aerian al portavioanelor japoneze participante în Războiul din Pacific.
USS Hornet se scufundă după ce este atacată simultan de avioane torpiloare şi
de bombardiere în picaj. De asemenea nava este ţinta a 3 atacuri kamikaze. Nava se scufundă pe 27 octombrie 1942.
Construcţia portavionului USS Wasp a fost motivată de utilizarea
celor 14700 de tone rămase din tonajul alocat SUA prin Tratatul naval de la
Washington. A fost proiectat să transporte 72 de avioane. USS Wasp intră în
serviciu activ în aprilie 1940, fiind integrat în flota americană din Atlantic
. După intrarea SUA în război, portavionul e folosit petru a escorta convoaie
de mare valoare. După transferul în flota Pacificului din iulie 1942, USS Wasp
nu va juca nici un rol semnificativ în operaţiunile militare. Pe 17 septembrie
1942, portavionul american este lovit de trei torpile lansate de submarinul
japonez I-19 exact în faza de realimentare a aeronavelor. Explozia
combustibilului duce la distrugerea navei şi pierderea a 193 de vieţi din rândul echipajului.
Până la intrarea SUA în război o
dată cu atacul de la Pearl Harbor(7 decembrie 1941), U.S. Navy a reuşit să facă
trecerea de la biplane la monoplane.
Avioanele învechite au început să fie înlocuite treptat cu altele mai moderne.
Escadrilele de luptă au fost echipate cu noile avioane Grumman F4F-3 Wildcat(176
de aeronave) şi F4F-3A(61 de aeronave).
În 1937, noile escadrile de
avioane torpiloare au primit primele aeronave monoplane, Douglas TBD Devastator. Bătălia de la Midway a arătat
foarte clar că tehnologia avionului torpilor Douglas TBD era deja una prea
învechită. După victoria americană din Bătălia de la Midway, toate avioanele
torpiloare marca Douglas TBD sunt înlocuite de noile aeronave Grummann TBF. Puterea
de foc a grupului de luptă aerian era asigurată în principal de bombardierele în picaj .În anul 1941, 14 escadrile ale U.S.
Navy erau dotate cu diferite modele de bombardiere în picaj. La începutul
războiului, escadrilele americane aveau în dotare modelul de bombardier în
picaj Douglas SBD-2/3 Dauntless. Începând cu decembrie 1942, acest model
de bombardier în picaj va fi înlocuit cu noul model Curtiss SB2C Helldiver.
Dezvoltarea radarului în anii
premergătorii celui de-al Doilea Război Mondial, au avut de asemena un impact
major asupra doctrinei şi tacticilor adoptate de portavioanele US Navy.
Combinaţia dintre radar, centrul de comandă şi direcţia centrală a patrulei de
luptă aeriană a mărit considerabil rata de supravieţuire a portavioanelor
americane din cel de-al Doilea Război Mondial.
Pentru a reduce vulnerabilitatea
portavioanelor în faţa atacurilor aeriene, U.S. Navy decide încă din 1940 să
echipeze cu radare portavioanele construite în perioada interbelică. Primul
radar de tip CXAM este montat în iulie 1940 pe portavionul Yorktown. Următorul
model de radar care va mări distanţa de detecţie este CXAM-1, care era capabil
să repereze un avion de la o distanţă de 70 de mile nautice şi o
altitudine de 3000 de metri.
Modificările de proiectare din timpul războiului
Pe lângă portavioanele
construite în perioada interbelică, în
cadrul operaţiunilor desfăşurate de US
Navy în Pacific, au mai intrat şi două clase de portavioane uşoare realizate în
timpul războiului. Este vorba de clasa
Essex şi Independence. La
mijlocul lui 1942, portavioanele construite în perioada interbelică au reuşit
să oprească înaintarea forţelor japoneze în Pacific, dar pentru obţinerea
victoriei finale US Navy avea nevoie de noi portavioane.
Din cele 24 de portavioane ale
clasei Essex, 14 vor participa în război . Clasa Independance va fi prezentă în
lupte cu toate cele 9 portavioane ale sale.
Principala caracteristica a
clasei Essex a fost capacitatea de a transporta multe avioane. În medie, un
portavion din clasa Essex avea un deplasament total de 27100 de tone şi putea
transporta 90 de avioane. Viteza maximă
a portavioanelor era de 33 de noduri .
Prima navă a clasei, USS Essex a
fost construită în baza documentului Naval Expasion Act din 1938. În iunie
1940, intrarea în vigoare a documentului Two Ocean Navy Act aloca fonduri pentru
construcţia a încă 3 portavioane din clasa Essex. În urma izbucnirii celui
de-al Doilea Război Mondial în Europa, construcţia de noi nave de război a
devenit o prioritate pentru US Navy. Alocările de fonduri au crescut în
repetate rânduri, ajungându-se la 24 de comenzi de portavioane. Dintre aceste
comenzi, se vor realiza 17 până la sfârşitul războiului. Şantierul naval din Newport News(Virginia)
şi şantierul Bethlehem Quincy(Massachusetts) vor construi cele mai multe
portavioane.
Prima navă a clasei Essex, USS Essex, intră în serviciu activ pe
31 decembrie 1942 şi se implică pentru prima data în luptă în timpul raidului de pe insula Marcus .Portavionul
mai participă în atacul asupra atolului
Truk(februarie 1944), Bătălia din Marea Filipinelor(iunie 1944) şi cea din Golful Leyte. În noiembrie 1944,
portavionul este avariat de un atac kamikaze, dar după o serie de reparaţii
revine în luptă. Ca toate portavioanele din clasa sa, USS Essex a beneficiat de
noul radar SC-2, care mărea considerabil distanţa de detectare a avioanelor
inamice.
Următorul portavion intrat în
serviciu activ pe 15 mai 1943 este USS Yorktown, numit aşa pentru a
comemora portavionul scufundat Yorktown. A participat în raidul de pe insula
Marcus, la operaţiunile militare din atolul Truk şi Bătălia din Marea Filipinelor,
apoi în bătălia de la Iwo Jima şi invazia insulei Okinawa(aprilie-iunie 1945). Avioanele
sale au efectuat de asemenea raiduri aeriene asupra oraşelor japoneze. Nava a
fost bombardată pe 18 martie 1945, dar a suferit pagube minore.
Pe 16 august 1943 este introdus
în serviciu activ, portavionul USS
Intrepid. Ajuns la Pearl Harbor pe 10 ianuarie 1944, prima sa intervenţie a
fost în raidul din atolul Kwajalein(ianuarie 1944). Fiind torpilat pe 17
februarie 1944, portavionul nu participă în bătălia din Marea Filipinelor.USS
Intrepid revine în bătălia de la Paleliu(septembrie-noiembrie 1944) şi
participă apoi şi în bătălia din Golful Leyte. Din clasa Essex, USS Intrepid
este portavionul care a suferit cele mai multe pagube datorate atacurilor
kamikaze din noiembrie 1944 şi aprilie 1945.
Portavionul revine în acţiune imediat după terminarea războiului ,
demonstrând astfel rezistenţa portavioanelor clasei Essex.
Un alt portavion din clasa Essex
este USS Hornet, numit astfel în cinstea portavionului scufundat
Hornet. Nava intră în dotarea US Navy pe
29 noiembrie 1943 . USS Hornet a participat în bătălia din Marea Filipinelor şi
cea din golful Leyte , precum şi în raiduri împotriva Japoniei.
Un portavion mai puţin norocos
din clasa Essex a fost USS Franklin introdus în serviciu activ
pe 31 ianuarie 1944. Pe 19 martie este
lovit de o bombă de 250 de kilograme care îi penetrează puntea şi provoacă o
explozie masivă. În urma incidentului 724 de membri ai echipajului au fost
ucişi. Nava nu va mai reveni niciodată în serviciu activ.
Clasa Essex este completată de
portavionul USS Ticonderoga(în
serviciu activ începând cu 8 mai 1944), USS Randolph(activ din 9 octombrie 1944), USS Lexington(intrat în dotarea US Navy pe 17 martie 1943, portavionul a avut cel mai lung serviciu
activ din întreaga clasă Essex), USS
Bunker Hill(intrată În serviciu activ pe 24 mai 1943), USS Wasp( introdusă în dotarea US Navy pe 24 noiembrie 1943), USS
Hancock(15 aprilie 1944),USS Bennigton(6 august 1944), USS Bon Homme Richard(26 noiembrie 1944), USS Shangri-La(15 septembrie 1944)
Cu cele 17 nave participante în
cel de-al Doilea Război Mondial , clasa Essex a fost cea mai numeroasă flotă de
portavioane din istorie.
Cea de a doua clasă ca număr de
portavioane construite în timpul războiului a fost clasa Independence. Apariţia
acestei clase a venit din nevoia urgentă de a dota USS Navy cu noi portavioane,
mai ales că primul portavion din clasa Essex nu putea fi finalizat prea curând.
Cel care a venit cu ideea construiri acestor portavioane este chiar
preşedintele Roosvelt ,care a propus ca ele se fie obţinute din transformarea
crucişătoarelor uşoare Cleveland. US Navy a considerat că un portavion uşor se
poate obţine din transformarea unui crucişător doar în cazul în care s-ar
simplifica proiectul.
Toate cele 9 portavioane uşoare
au fost construite la şantierul naval din Camden(New Jersey). Fiecare portavion
avea în medie un deplasament total de 11000 de tone şi o viteză maximă de 31 de
noduri. Primul portavion din clasa Independence, USS Independence, este lansat la apă în mai 1941 şi intră în
serviciu activ în ianurie 1943. A urmat construcţia portavioanelor USS Princeton(intră în serviciu activ
în ianurie 1943 şi se remarcă negativă prin faptul că va fi singura navă
scufundată din clasa sa ), USS Belleau
Wood(martie 1943), USS Cowpens(martie
1943), USS Monterey(Iunie 1943), USS Langley(august 1943), USS Cabot(intrat în serviciu activ în
iulie 1943, portavionul va avea cea mai îndelungată carieră din clasa
Independence ), USS Bataan(noiembrie
1943), USS San Jacinto(decembrie
1943).
Creerea rapidă a celor 9
portavioane din clasa Independance a fost un succes. Chiar dacă aveau grupuri
aeriene mici , cele 9 nave au reprezentat echivalentul a 4 portavioane mari.
Intrarea în serviciu a celor 9 portavioane a fost vitală pentru US Navy, având
în vedere că la mijlocul lui 1942 portavioanele construite în perioada
interbelică au suferit deja pagube
însemnate.
Bibliogafie
Mark Stille, US Navy Aircraft
Carriers, 1942-1945: World War Two Built Ships, Ed. Osprey Publishing, Oxford, 2007.
Idem, US Navy
Aircraft Carriers 1922-45: Prewar Classes, Ed. Osprey Publishing,
Oxford,2012.
Chris
Bishop; Chris Chant , Aircraft Carriers: The World's
Greatest Naval Vessels and Their Aircraft , Ed. Zenith Press, New York, 2004.
