O analiză a
relaţiilor diplomatice ruso-iraniene din sfera politică şi militară după
dezmembrarea URSS
Autor: Danilov
Alexandru | 434 vizualizări
După
dispariţia URSS , Rusia a fost nevoită să-şi reconfigureze interesele
geostrategice din regiunea Asiei Centrale ,una dintre zonele-cheie de pe harta
geostrategică euroasiatică. Pentru a-şi reconsolida influenţa în statele Asiei
Centrale, Rusia a ales ca partener Iranul ,un stat care cu toate că este
localizat în Orientul Mijlociu , are o importantă influenţă culturală în
statele din regiunea Asiei Centrale (în special în Tadjikistan şi Afganistan).
Atât Rusia cât şi Iranul au ca interes limitarea influenţei politice a Turciei
în regiunea Transcaucaziei şi Asiei Centrale , unde populaţiile de origine
turcică sunt majoritare.Poziţionarea strategică a Iranului la Marea Caspica şi
la Golful Persic precum şi rezervele sale importante de petrol şi gaze îl
transfomă într-un important partener comercial pentru Rusia. Deasemenea ambele
state sunt interesate în limitarea influenţei americane din regiunea Orientului
Mijlociu şi a Asiei Centrale.
Noua orientare a
relaţiei ruso-iraniene după colapsul URSS
Relaţiile
diplomatice dintre Rusia şi Republica Islamică Iran au început să se
îmbunătăţească încă din ultimii ani de existenţă a URSS ,atunci când liderul
sovietic Mihail Gorbaciov decide să sprijine Iranul ,începând din iulie 1987,
în războiul cu Irakul lui Saddam Husein. Iniţial sovieticii au oscilat în
alegerea lor, dar decizia lui Saddam de a accepta sprijinul american îi
determină să-şi clarifice poziţia. Având în vedere că regimul teocratic iranian
instaurat în urma revoluţiei islamice din 1979 se opunea unei politici de
apropiere cu Occidentul, URSS a fost preferat ca principal partener economic în
perioada de reconstrucţie ce a urmat Războiului dintre Irak şi Iran. Cooperarea
militară dintre URSS şi Iran a fost întărită de vizita la Moscova în 1989
a preşedintelui iranian Hashemi Rafsanjani . Acordul mlitar încheiat cu această
ocazie, a permis Iranului să achiziţioneze avioane MIG-29 şi SU-24 .
Dependenţa Iranului de sprijinul militar de la Moscova se accentuează o dată cu
Războiul din Golf(1990-1991),atunci când SUA îşi consolidează prezenţa militară
în Orientul Mijlociu prin apariţia de noi baze militare americane în
Arabia Saudită ,Kuwait, Qatar şi Emiratele Arabe Unite.
Prăbuşirea
URSS(1991) a lăsat Iranul într-o situaţie instabilă în ceea ce priveşte
relaţiile cu statele vecine Azerbaijan, Armenia şi Turkmenistan . Doi dintre
vecinii săi , Azerbaijan şi Armenia , erau într-un război care a
determinat apariţia unui mare flux de refugiaţi pe cale să destabilizeze zona
de frontiera cu Iranul . Nici Turkmenistanul nu era în relaţii mai bune cu
guvernul iranian , având în vedere declaraţiile sale iredentiste la adresa
Iranului. Chiar dacă a existat o oportunitate pentru conducerea iraniană să
promoveze revoluţii islamice în noile state musulmane apărute după 1991 , s-a
renunţat la această ideie considerată prea riscantă având în vedere lipsa de
maturitate politică a acestor state.
Rusia a considerat
politica promovată de Iran în regiune ca fiind una responsabilă şi a decis să
extindă gradual cooperarea militară prin înzestrarea cu noi arme a
regimului de la Teheran. Preşedintele Elţîn a ontinuat transportul de arme
către Iran chiar cu începere din 1992.chiar dacă în timpul său s-a cultivat o
politică favorabilă SUA. Eltîn ajunge să fie criticat în Duma de Stat în
perioada 1993-1994 , ca având o atitudine proamericana. Ca răspuns la
astfel de acuzaţii , Elţîn decide în ianurie 1995 să ofere sprijin
Iranului în programul său de construcţie de reactoare nucleare. Mediul
politic rus percepe acest pas ca fiind debutul parteneriatului strategic cu
Iranul. Alegerea lui Mohhamed Katami în funcţia de presedinte al Iranului
în 1997 a dat impresia unei reapropieri faţă de SUA , dar cercurile
conservatoare din conducerea iraniană au eliminat până în 1998 această
posibilitate. Politicienii ruşi au conştietizat totuşi că dacă nu îşi
întăresc suficient influenţa in Iran pot risca pierderea singurului partener
strategic din
regiune.
Implicarea
Rusiei în programul nuclear iranian
Iranul a fost
acuzat în repetate rânduri de comunitatea internatională că în spatele unui
program nuclear civil ascunde un proiect militar de dezvoltare a armelor
nucleare. Cu toate că Rusia se angajase să ajute Iranul încă din 1995 la
construcţia centralei nucleare de la Bushehr, acordul de cooperare în
domeniul nuclear s-a pus în practică cu mari întârzieri.În 2007 , Rusia a luat
decizia strategică de a termina lucrările la reactorul nuclear de la
Bushehr, angajându-se deasemenea să alimenteze centrala cu combustibil
nuclear. Lucrările la Beshehr au fost finalizate abia în 2011. Comunitatea
internaţională în frunte cu SUA au adus acuzaţii Iranului precum că în cadrul
centralei se desfăşoară şi cercetări pentru obţinerea armelor
nucleare.Guvernele occidentale au acuzat deasemenea Rusia că furnizează
material fisibil Iranului.Raportul nefavorabil al Agenţiei Internaţionale
de Energie Atomică cu privire la dosarul nuclear iranian duce la
adoptarea Rezoluţiei 1737 al Consiliului de Securitate ONU din 23 decembrie
2006 care impune sancţiuni economice Iranului pentru activităţile
sale de îmbogăţire a uraniului. Cu toate că Rusia a votat această
rezoluţie , ea continuă să sprijine construcţia de reactoare nucleare desemnate
de Iran ca fiind în scopuri civile.
La insistenţele
iranienilor, Rusia vine cu propunerea de producere a combustibilului
nuclear pentru reactoarele nucleare pe teritoriul său în colaborare cu Iranul.
Propunerea nu merge însă prea departe datorită suspiciunilor Iranului că acel
combustibul produs pe teritoriul rus nu va mai ajunge să fie şi livrat
centralelor nucleare iraniene. Preşedintele Putin a fost iritat de
atitudinea Iranului de a nu adopta soluţiile propuse de Rusia cu privire la
chestiunea nucleară. Putin a propus în repetate rânduri ca Iranul să
îmbogăţească uraniu pe teritoriul rusesc sau chiar în Iran sub
supravegherea Moscovei fără însă să obţină un răspuns favorabil al Teheranului.
Rusia a votat anterioarele sancţiuni economice împotriva Iranului tocmai din
acest motiv.Liderii ruşi nu vor ca Iranul să obţină arme nucleare, dar în
acelaşi timp nu pot fi de acord cu embargoul impus Iranului deoarece acesta ar
duce la periclitarea intereselor economice ale Rusiei în regiune. Moscova
consideră că sancţiunile economice împotriva Iranului sunt ineficiente
atât timp cât nu se continuă negocierile cu partea iraniană şi nu se prelungesc
inspecţiile Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică .Instalaţiile nucleare
de la Fordo ,în imediata apropiere a oraşului Qom, au determinat o atitudine de
neîncredere în rândul oficialilor ruşi. Chiar dacă SUA a ameninţat în mai multe
ocazii Iranul că riscă sancţiuni militare, Kremlinul continuă să se opune
categoric oricărei intervenţii militare în Iran. Orice posibilă intervenţie
militară occidentală în Iran este percepută de Rusia ca o ameninţare directă la
adresa securităţii sale din regiunea bazinului caspic.De teama unor viitoare
sancţiuni internaţionale , Iranul e dispus să îmbogăţească o mare parte din
uraniu în Rusia, dar în acelaşi timp vrea să mai păstreze o cantitare de uraniu
care să fie îmbogăţit pe teritoriul iranian.Rusia nu au renunţat la suportul
tehnic oferit de experţiii săi pentru pregătirea specialiştilor iranieni.
Proliferarea nucleară rămâne un risc în regiune atât timp cât se face export
clandestin de arme . Rusia a fost acuzată într-un raport al CIA apărut din
1998, că transferă în secret tehnologie pentru fabricarea de rachete prin
intermediul FSB , actualul serviciu de securitate care a succedat KGB-ul.Faptul
că iranienii au testat cu succes racheta cu raza medie Shahab-3 ridică
suspiciuni cu privire la implicarea Rusiei în proiect. Oficialii ruşi au
răspuns acestor acuzaţii ,susţinând că nu au exportat niciodată
tehnologii de rachetă care să contravină Tratatului de Non-proliferare la care
Rusia este parte.
Provocările
relaţiei geostrategice ruso-iraniene
Relaţia
geostrategică dintre Rusia şi China este marcată atît de puncte de interes
comune ,dar temperată cu divergenţe de opinii destul de semnificative .
Pentru Rusia ,
cooperarea cu Iranul nu se rezumă doar la banii pe care îi obţine de pe
urma vânzărilor de armament. Dincolo de faptul ca Iranul este un
important partener în poltica energetică dusă de Moscova, păstrarea sa în sfera
de influenţa rusească garantează securitatea flancului sudic al Rusiei . Asia
centrală este o zonă cu o importantă miză geostrategică pentru Moscova ,iar cel
mai eficient mod al liderilor ruşi de a controla fostele republici sovietice
din această zonă este de a păstra un Iran cu o atitudine ostilă Occidentului..
Se disting o serie
de arii de interes comun în relaţia bilaterală ruso-iraniană:
·
Ambele state sunt interesate în păstrarea status-quo-ului teritorial în
regiunea Transcaucaziei şi a Asiei Centrale. Atât Rusia ,cât şi Iranul au
minorităţi etnice în zonă şi vor să le controleze eventualele tendinţe separatiste
·
Limitarea influenţei occidentale în Orientul Mijlociu şi Asia Centrală este un
interes comun al Moscovei şi Teheranului. Extinderea bazelor americane în Asia
centrală, exinderea NATO şi relaţiile strânse ale SUA cu Azerbaijan şi
Georgia sunt motive serioase de îngrijorare atât pentru liderii ruşi cât şi cei
iranieni
·
Preocuparea comună cu privire la ambiţia Turciei de a-şi consolida influenţa în
statele cu populaţie turcică(Azerbaijan, Turkmenistan, Uzbekistan,
Kazahstan şi Kirghistan). Cu toate că are legături culturale cu aceste state
,Turcia nu a reuşit până acum să subtitue influenţa rusă din regiune.
·
În ceea ce priveşte stabilitatea regiunii , Iranul şi Rusia au cooperat
pentru a pune capăt Războiului civil din Tadjikistan(1992-1997) , folosindu-se
influenţa cuturală pe care o are Iranul în Tadjikistan.
Dincolo de puncte
comune există şi domenii în care interesele ruseşti intră în concurenţă cu cele
iraniene:
·
În domeniul energiei ,Rusia şi Iranul sunt competitori în special pe piata
gazelor naturale. Rusia vrea să fie în continuare cel mai mare furnizor de gaz
către statele europene , pentru a păstra dependenţa energetică a Europei
şi a-şi consolida influenţa politică pe continent. Rusia nu acceptă ideia de a
avea un rival pe piaţa energetică din Europa.
·
Atunci când aducem în discuţie rutele de transport a energiei , Rusia vrea să
fie principala rută de export a resurselor energetice din Asia Centrală şi
percepe Iranul ca pe un adversar . Iranul vrea să deţină o rută de transport
alternativă prin care să-şi poată valorifica gazul.
·
Influenţa regională a Iranului poate fi una periculoasă pentru Rusia dacă
guvernul iranian decide să-şi schimbe viziunea politică în regiune şi
să-şi promoveze modelul de revoluţie islamică în statele musulmane din zonă.
Rusia doreşte să râmână jucătorul principal în relaţiile cu vecinii săi
din regiunea sudică.
·
Rusia vrea să-şi consolideze prezenţa politică şi economică în lumea arabă , în
special în tările bogate în petrol din Golful Persic pentru a câştiga noi
clienţi în comerţul său cu armament. Un parteneriat cu Iranul ar submina
aceste planuri.
·
În ceea ce priveşte relaţiile divergente cu Occidentul , Rusia nu se poate
implica într-o relaţie prea strânsă cu Iranul pentru a nu-şi crea probleme
semnificative în relaţia cu Occidentul. Rusia vrea să fie în continuare o mare
putere şi nu îşi poate permite un nou Război Rece care să-i ruineze
economia. Kremlinul nu doreşte să-şi compromită relaţia cu Washingtonul,chiar
dacă uneori există stări de tensiune.
Luând în
considerare toţi aceşti factori, planificarea politicii externe ruse în Iran va
păstra un caracter rezervat.
Iranul în
planificarea politicii externe ruse : partener strategic sau potential
adversar?
Principalul motiv
pentru care Rusia a decis să încheie un parteneriat cu Iranul , a
fost politica binevoitoare a Teheranului faţă de Moscova în Asia Centrală
şi Transcaucazia atunci când a refuzat în a sprijini grupurile islamiste
din Cecenia şi pe gruparea talibană din Afganistan. Iran a refuzat deasemenea
includerea Ceceniei în Organizaţia Conferinţei Islamice, opunându-se Turciei în
acest sens. Acest fapt a fost foarte apreciat în cercurile politice de la
Kremlin ,iar Iranul a început să fie considerat un partener viabil pentru
interesele ruseşti din regiunea Transcaucaziei şi Asiei Centrale.
Semnalul
parteneriatului strategic dintre Rusia şi Iran a fost denunţarea de către
preşedintele Putin a Acordului Gore-Cernomârdin semnat în 1995 care
limita comerţul de arme cu Iranul. Scoaterea restricţiilor în
comerţul de arme cu Iranul a stimulat industria de apărare controlată de
statul rus. În 2001 ,Putin declara că echipamentele militare pe care Iranul le
procura din Rusia sunt doar în scopuri defensive . Lista de achiziţii militare
ale Iranului valora aproximativ 7 miliarde de dolari pentru contractele
parafate în 2001 de preşedintele iranian Mohhamed Katami cu firmele de
armament din Rusia . Iranienii doreau să cumpere elicoptere de atac Ka-50 Hokum
,avioane MIG-29 Fulcrum, avioane SU-25 şi SU-27, tancuri T-72 MBT, mine navale
şi torpile de ultimă generaţie. Se dorea şi licenţa de producere a
submarinelor diesel din clasa Kilo precum şi modernizare celor 3
submarine din clasa Kilo deja existente în dotarea marinei iraniene. Iranienii
mai intenţionau cumpărarea de lansatoare pentru rachetele cu rază medie de
acţiune Shahab-3 şi sisteme antiaeriene mobile S-300P şi S.300 V.
Vizita istorică a
lui Putin la Teheran în anul 2007 la Summitul statelor de la Marea Caspică ,prima vizita
a unui lider al Federaţiei Ruse în Iran, a proclamat încă o dată statutul
de partener strategic al Iranului. Dincolo de aprovizionarea Teheranului
cu armament şi afirmarea publică a parteneriatului strategic ,Rusia a evitat să
încheie un tratat militar de asistenţă reciprocă cu Iranul . A fost semnat doar
un tratat în 2001, în timpul vizitei preşedintelui Iranian Katami la Moscova ,
considerat a fi un tratat de neagresiune. Motivul este că Iranul este privit în
unele cercuri politice de la Moscova cu o oarecare circumspecţie. Conform unui
sondaj realizat de BBC pentru anul 2013 ,opinia publică rusă consideră
influenţa Iranului la nivel internaţional ca fiind una negativă. Decretul
preşedintelui Medvedev semnat în 2010 prin care se interzicea vânzarea
sistemelor antiaeriene S-300 către Iran confirmă această atitudine rezervată a
Moscovei faţă de Iran.
Disputa
dintre Rusia şi Iran în ceea ce priveşte delimitarea zonelor de exploatare a
resurselor energetice din Marea Caspică precum şi blocarea de către Iran a
planurilor ruseşti de construire a unor noi conducte de transport a
petrolului din zonă , erodează parteneriatul strategic dintre cele două state .
Eşecul negocierilor dintre cele două state pentru înfiinţarea unei organizaţii
a statelor exportatoare de gaz natural a reprezentat o tensiune în plus în
relaţia bilaterală ruso-iraniană. Rusia se aştepta să primească sprijinul
Iranului în propunerea Moscovei de a găzdui sediul central al acestei viitoare
organizaţii. Iranul nu este o carte care să fie uşor de jucat de către
diplomaţia rusă. Chiar dacă în sec XIX Imperiul ţarist şi Imperiul britanic au
supus Persia unui „regim de capitulaţii” ,conştiinţa natională a iranienilor a
rămas puternică. Iranienii sunt mândrii de apartenenţa la civilizaţia persane,
una dintre cele mai bogate civilizaţii din istorie. Conştienţi de propria
moştenire culturală , iranienii vor să-şi extindă influenţa în statele din
regiune şi nu mai vor să fie trataţi ca o monedă de schimb în relaţia dintre statele
puternice.
Totuşi Rusia este
privită de Iran ca o sursă sigură pentru cumpărarea de arme moderne şi un aliat
de încredere în contextul în care SUA urmăreşte să izoleze Iranul. Putem
aprecia că transferul de arme către Iran precum şi celelalte forme de cooperare
pentru menţinerea stabilităţi în zonă seamănă mai curând cu un parteneriat
tactic decât cu unul strategic de lungă durată dintre Rusia şi Iran.
Bibliografie
Rajan Menon , Yuri E. Feodorov, Ghia Nodia, Russia,
the Caucasus, and Central Asia: The 21st Century Security Environment ,
Ed. M.E. Sharpe , New York, 1999,p.37.
Albert V. Benliot,Iran: Outlaw, Outcast, Or
Normal Country?,Ed.Nova Publishers, New York,2001,pp.27-29.
Shireen Hunter,Iran's Foreign Policy in the
Post-Soviet Era: Resisting the New International Order , Ed. ABC-CLIO
,Santa Barbara ,2010, pp.103-108.
Matthew York,Post-Cold War Russian Foreign
Military Assistance to Iran : Advancing the national interest,
or the special Interest? ,Ed.ProQuest ,Cambridge, 2008,pp.48-57
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu