Apariţia şi dezvoltarea primelor sisteme de apărare antirachetă

Apariţia şi dezvoltarea primelor sisteme de apărare antirachetă

Apărarea antirachetă  include o serie de tehnologii şi doctrine militare menită să elimine sau să reducă ameninţarea unui atac cu rachete balistice.Interceptarea se poate face în faza de lansare, pe traiectoria mijlocie a rachetei sau în faza  terminală. Cursa  înarmărilor din timpul Războiului Rece, care a culminat cu Criza Rachetelor din Cluba(1962), a evidenţiat necesitate unui sistem de rachete interceptoare capabile să distrugă rachetele balistice purtătoare de focoase nucleare. Atât SUA cât şi URSS au încercat fiecare, încă din anii ’50, construirea unui scut antirachetă  care să le ofere un avantaj strategic vital. Primii care au reuşit să intercepteze o rachetă balistică  au fost sovieticii, în testul desfăşurat pe 4 martie 1961, la poligonul din Sarî Şagan.Tehnologia din anii’50 şi ’60 s-a concentrat mai mult pe  detectarea lansărilor de rachete şi pe urmărirea traiectoriei lor.

Cadrul şi factorii determinanţi ai dezvoltării sistemelor de apărare antirachetă

 Războiul din Coreea(1950-1953) a permis SUA să-şi reclădească puterea militară ţinând cont de creşterea forţei militare a URSS-ului, semnalată în Raportul  National Security Council nr.68(NSC-68), unul dintre cele mai importante documente de politică externă americană din timpul Războiului Rece. Doctrina de „îngrădire”,  enunţată de Administraţia Truman în 1947, este pusă pentru prima dată în practică în stăvilirea expansiunii comunismului în peninsula Coreea.

După încheierea Războiului din Coreea, SUA au decis să-şi întărească apărarea aeriană a perimetrului lor de securitate, prin înfiinţarea de noi baze pentru bombardierele americane în Marea Britanie şi Guam. De asemenea, în ceea ce priveşte dotările, bombardierul B-52 înlocuieşte în 1955 vechiul model B-47. Sovieticii priveau cu îngrijorare cum aria de operaţiuni a bombardierelor americane se apropia din ce în ce mai mult de teritoriul URSS. Conştient de handicapul tehnologic pe care îl avea URSS faţă de SUA, Stalin a adresat un apel la coexistenţă paşnică, democraţiilor occidentale. După moartea lui Stalin în 1953, americanii profită de dezordinea din rândul conducerii sovietice pentru a-şi consolida aviaţia navală din Marea Mediterană.

Dezvoltarea sistemelor de apărare  antiaeriană şi de apărare antirachetă ale SUA şi URSS au fost influenţate de 3 factori:  ştiinţa şi tehnologia disponibilă, incertitudini legate de evoluţia mediului internaţional şi de continuitatea unor politici şi strategii nucleare, nevoia tot mai pronunţată de a trasa nişte limite în cursa înarmărilor(mai ales pentru unele categorii de arme).

Stategii  de apărare antirachetă  din timpul Războiului Rece

În vederea consolidării poziţiei sale strategice, SUA au pus accentul pe sporirea forţelor de ripostă şi crearea unui sistem integrat de apărare continentală. Politica unui sistem integrat de apărare continentală, care să evalueze corect ameninţările venite din partea sovieticilor, a fost aplicată începând cu anul 1957.

Strategia sovietică din aceiaşi perioadă a avut la bază o doctrină de prevenţie a potenţialelor atacuri aeriene,  care prevedea păstrarea unei forţe de întimidare a adversarului. URSS dorea să descurajeze în primul rând atacurile surpriză, prin accelerarea programului său de rachete.

Îngrijorarea  produsă de vulnerabilitate în faţa unui atac nuclear surpriză, a determinat ambele superputeri să dezvolte forţe de întimidare puternice. Evoluţia tehnologiei de rachetă era factorul esenţial care influenţa alegerea strategiei. În timp ce forţa de întimidare a americanilor avea mai multe elemente  ofensive, cea sovietică era un echilibru între elemente defensive şi ofensive.

Pe la mijlocul anilor’ 50, SUA s-a concentrat mai ales pe dezvoltarea programului de rachete cu rază lungă de acţiune, acordând foarte puţină atenţie programului de apărare antirachetă. În tot acest timp, URSS a mizat pe dezoltarea unei apărări strategice active, pentru a avea timp să concentreze o rezervă suficientă de forţe ofensive. Având în vedere că americanii se concentraseră pe dezvoltarea programului de rachete cu rază lungă de acţiune, sovieticii au acţionat în vederea dezvoltării unui program de apărare antirachetă.

Datorită constrângerilor bugetare, URSS nu a reuşit să înlăture în anii’50 şi ’60, superioritate aeriană americană(US Air Force dispunea la repectiva vreme de aproape 1500 de avioane). Ca urmare. Sovieticii au dezvoltat noi sisteme de apărare antiaeriană, radare şi sisteme noi de avertizare în cazul lansării de rachete. Adoptarea distrugerii mutuale asigurate ca doctrină nucleară de către SUA şi URSS, a provocat o  întrecere între tehnologii militare.

Interceptarea cu succese a unei rachete balistice fără focoase nucleare, de către URSS, la 4 martie 1961, au arătat că programul antirachetă era o prioritate pentru regimul lui Hruşciov.

Primul sistem antirachetă desfăşurat de americani în anii ’50 a fost Nike Hercules, care avea o capacitate limitată de interceptare a rachetelor balistice(interceptarea rachetelor intercontinentale nu era posibiilă). Nike Zeus, următorul sistem antirachetă american testat în anii ‘60, a utilizat focoase nucleare pentru interceptarea rachetelor intercontinentale. Rachetele interceptoare ale lui Nike Zeus au fost primele care au reuşit să intre în coliziune cu focoasele montate pe rachetele intercontinentale. În ciuda performanţelor sale, Nike Zeus nu a  ajuns să fie introdus în stadiul operaţional. Amecanii au preferat să  folosească sistemul antirachetă Spint, o versiune îmbunătăţită a Nike Zeus, pentru distanţe scurte.

În 1963, programul antirachetă Nike este înlocuit de programul  Sentinel, care avea ca obiectiv asigurarea apărării antirachetă pentru întreg teritoriul SUA. Sentinel a utilizat rachete Spartan cu rază lungă de acţiune şi rachete Sprint pe rază scurtă de acţiune. La rachete se adăuga un complex de radare şi computere.

Secretarul Apărării, Robert McNamara, cel care a decis introducerea programului antirachetă Sentinel,  a avut mai multe dileme legate de oportunitatea desfăşurării acestuia pe scară largă. McNamara considera că tehnologia antirachetă existentă nu putea proteja teritoriul american împotriva unui atac nuclear sofisticat(cum ar fi cazul rachetelor cu focoase multiple). În plus, se considera că un scut antirachetă ar fi pus în pericol doctrina distrugerii mutuale asigurate, putând duce la o lovitură nucleară preventivă din partea adversarului.

Ca răspuns la programul antirachetă Sentinel, URSS a dezvoltat  sistemul antirachetă A-35, desfăşurat în zona Moscovei în 1966.

Negocierile de dezarmare nucleară purtate între SUA şi URSS au hotărât să limiteze şi desfăşurarea scuturilor antirachetă(catalogată ca armă strategică defensivă).  Convorbirile pentru SALT I (acordul de limitare a armelor strategice) începute în 1969 s-au  încheiat prin semnarea în 1972 a Tratatului ABM(care reglementa apărarea antirachetă).

Actualele sisteme de apărare antirachetă şi eficienţa lor

Tehnologia antirachetă a anilor ’80 a fost factorul determinant pentru dezvoltarea actualelor sisteme de apărare antirachetă. Pe fondul înrăutăţirii relaţiei bilaterale  dintre SUA şi URSS,  o dată cu intervenţia militară sovietică din Afganistan(1979-1989), Administraţia Reagan a hotărât să dezvolte un program antirachetă la scară spaţială. Aşa apare Iniţiativa de apărare strategică(SDI), al cărei obiectiv era eliminarea oricăror atacuri ale rachetelor intercontinentale. SDI se transformă ulterior în SDIO(Organizaţia Iniţiativei de Apărare Strategică.

 Biroul de Ştiinţe şi Tehnologii Inovative al SDIO a experimentat diferite tehnologii antirachetă(lasere, tunuri electromagnetice).Prin aceste cercetări, SUA a obţinut un avantaj  care va putea fi transpus ulterior în programele de dezvoltare a noilor sisteme antirachetă.

Combaterea ameninţării reprezentate de rachetele de croazieră a constituit preocuparea principala pentru producătorii de sisteme antirachetă,  de la sfârşitul anilor’ 90. Zborul la mică altittudine a rachetelor de croazieră, le face să fie foarte greu detectate de către radar. Cele mai eficiente radare pentru detectarea rachetelor de croazieră sunt cele de tip doppler, aflate pe avioanele AWACS.

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au schimbat complet şi strategia americană legată de scutul antirachetă. Administraţia Bush Jr, decide în 2002 să părăsească Tratatul ABM , semnat în 1972. Acţiunea preşedintelui G.W. Bush  a relansat construcţia de noi sisteme antirachetă sub supravegherea noii Agenţii de Apărare Antirachetă. Ca reacţie la denunţarea unilaterală a tratatului ABM de către SUA, Rusia a decis să iasă din Tratatul START II, care interzicea utilizarea încărcăturilor multiple dirijabile independent(MIRV).

În ceea ce priveşte sistemele antirachetă ale Rusiei , aceasta şi-a modernizat în 1995 vechiul sistem A-35, transformându-l în sistemul antirachetă A-135, compus din rachete Gorgon (SH-11/ABM-4) cu rază lungă de acţiune şi rachete Gazelle cu rază scurtă de acţiune.

În momentul de faţă, planul Administraţiei Obama este să amplaseze un scut antirachetă care să protejeze aliaţi europeni din NATO în faţa atacurilor cu rachete de rază medie de acţiune. În acest scop, SUA a luat decizia de a desfăşura în Europa  sistemul antirachetă Aegis, aparţinând US Navy, în România şi Polonia. Scutul antirachetă din Europa este aşteptat să devină operaţional, începând cu 2020. Între timp Rusia, se pregăteşte să dezvolte un nou sistem antirachetă şi unul de apărare antiaeriană(S-500)  

           

Fezabilitatea sistemului antirachetă

Fezabilitatea sistemului antirachetă este încă un motiv de îngrijorare pentru specialiştii militari, cu toate că testele de interceptare a rachetelor pe traiectorie mijlocie, folosind energia cinetică a interceptorilor, a fost un succes.  În cazul interceptării rachetelor care au şi focoase false, se crede că senzorii de la bordul rachetei interceptoare pot avea erori în distingerea focoaselor adevărate.Există în general mult scepticism în ceea ce priveşte eficienţa acestui sistem antirachetă, mai ales că nu avem la dispoziţie prea multe detalii legate de testele la care au fost supuse rachetele interceptoare. Cei care critică proiectul scutului antirachetă, afimă faptul că acesta ar duce din nou la proliferare nucleară. Instalarea sistemului american antirachetă în Europa a avut ca ripostă mărirea arsenalului de rachete cu încărcături nucleare multiple dirijabile independent(MIRV) a Rusiei. Programul antirachetă este de asemenea criticat şi pentru costurile sale foarte mari.  Pentru a ţine pasul cu avansul tehnologic din domeniul rachetelor intercontinentale, scutul antirachetă va trebui permanent să sufere îmbunătăţiri.

O altă dilemă legată de construirea sistemului antirachetă este sursa unei potenţiale ameninţări. Chiar dacă SUA dă asigurări că sistemul său antirachetă din Europa este destinat ameninţărilor venite de la state cu regimuri dictatoriale(Iran, Coreea de Nord), Rusia consideră că elementele scutului antirachetă pot constitui pe viitor o ameninţare pentru arsenalul nuclear strategic rusesc. În realitate, sistemul antirachetă care va fi instalat în Europa, va fi unul destinat interceptării rachetelor cu rază medie de acţiune.Conducerea rusă continuă să fie adepta vechii doctrine nucleare a distrugerii mutuale asigurate, o doctrină pe care Reagan a denumit-o sinucigaşă.

Pentru securitatea internaţională, cea mai bună soluţie ar fi fost construirea în comun de către SUA şi Rusia, a unui sistem antirachetă global. Prin acest demers, măsurile de dezarmare nucleară ar fi fost aplicate mai eficient. Din păcate, la nivel politico-militar, viziunile SUA şi a Rusiei nu au ajuns încă la un numitor comun.

Bibliografie

Barry Leonard, History of Strategic and Ballistic Missile Defense: Volume II: 1956-1972, Ed. DIANE Publishing, Darby, 2011.

Richard Dean Burns, The Missile Defense Systems of George W. Bush: A Critical Assessment,Ed. ABC-CLIO, Santa Barbara,2010.

United States, Office of Technology, SDI : technology, survivability, and software, DIANE Publishing, Darby,1988.

Columba Peoples, Justifying Ballistic Missile Defence: Technology, Security and Culture,Ed. Cambridge University Press,2009.

Maximele celebre ale lui Mark Twain

Maximele celebre ale lui Mark Twain

1. Nu te poţi simţi în largul tău fără propria-ţi aprobare.
2. E mai bine să taci din gură şi să-i laşi pe ceilalţi să creadă că eşti un prost, decât să vorbeşti şi să înlături orice îndoială.
3. Secretul succesului este să faci din vocaţia ta o vacanţă.
4. Mai bine să stai afară, decât să fii dat afară.
Fericirea nu este un lucru în sine - este doar un contrast cu ceva care nu este plăcut.


5. Un om cu o idee nouă este un excentric până ce ideea lui nu se izbuteşte.
6. Poţi fi neglijent cu hainele tale, dacă asta vrei, dar fii îngrijit cu sufletul tău.
7. Tunetul e foarte impresionant, dar treaba o face trăsnetul.
8. Există trei lucruri pe care o femeie poate să le facă din nimic: o pălărie, o salată şi o ceartă între soţi.
9. Dreptul la prostie este ocrotit de constituţie. Aceasta ţine de garanţia dezvoltării libere a personalităţii.
10. N-am lăsat niciodată şcoala să-mi afecteze educaţia.
11. De regulă, este mai bine să meriţi cinstirea fără să o capeţi decât să te bucuri de ea fără să o meriţi.
12. Educaţia, educaţia este totul. Educaţia îl face pe om.
13. Caută iubirea cu inima, nu cu capul.
14. Sunt două tipuri de oameni: cei care realizează lucruri şi cei care susţin că realizează lucruri.

15. Prietenia este o limbă pe care surzii o aud şi orbii o pot citi.

    
    

16. Un englez este o persoană care face lucrurile pentru că au mai fost făcute. Un american este o persoană care face lucrurile pentru că n-au mai fost făcute.
17. Dumnezeu a făcut omul pentru că a fost dezamăgit de maimuţă. După aceea a încetat să mai facă experimente.
18. E mai bine să meriţi laude şi să nu le primeşti decât să le primeşti fără să le meriţi.
19. Dă şansă fiecărei zile să fie aceea cea mai frumoasă din viaţa ta.
20. Prieteni buni, cărţi bune şi o conştiinţă adormită: aceasta este viaţa ideală.

21. Necesitatea este mama încercării.

22. Să zicem ca eşti un idiot. Şi să zicem că eşti membru al parlamentului. Dar asta înseamnă deja că mă repet.
23. Când eşti furios, numără până la patru; când eşti foarte furios, înjură.
24. Fiecare este o lună cu o parte întunecată, pe care n-o arată nimănui.
25. Fă ce se cuvine. Câţiva oameni îţi vor fi recunoscători, restul vor fi uluiţi.
26. Adevărul este lucrul cel mai valoros pe care îl avem. Să-l economisim.
27. Omul e acceptat în sânul unei biserici pentru ceea ce crede şi este dat afară pentru ceea ce ştie.
28. Instruirea este totul. Piersica a fost odată o migdală amară; conopida nu e altceva decât o varză cu studii superioare.
29. Ai grijă cum citeşţi cărţile de medicină. Orice eroare de tipar îţi poate fi fatală.
30. Durerea o poţi încerca în singurătate, însă bucuria pentru a o cunoaşte într-o măsură deplină trebuie să o împarţi cu cineva.
31. Cum ar fi bărbaţii fără femei? Extrem de puţini, domnul meu, din ce în ce mai puţini.
32. Să nu credeţi cumva că sunt furios că înjur. Toată ziua înjur, fără a fi câtuşi de puţin mânios.
33. Nu renunţa la iluziile tale. Când ele au murit tu poate mai exişti, dar ai încetat să mai trăieşti.
34. Patul este locul cel mai periculos din lume: 99% dintre oameni mor într-însul.
35. Dacă nu citeşti ziarele, eşti neinformat, dacă le citeşti, eşti dezinformat.
36. Onestitatea este cea mai bună politică; atunci când este vorba de bani.
37. Când un profesor îl numeşte pe un elev cu numele său întreg, asta înseamnă necazuri.
38. Nu te certa cu un prost, pentru că s-ar putea ca cei care privesc să nu observe deosebirea.

39. Ziariştii – oameni care se gândesc toată viaţa la profesia pe care ar fi trebuit s-o înveţe.

    
    

40. În viaţă nu ai nevoie decât de ignoranţă şi încredere; după asta, succesul e garantat.

41. Pesimismul este doar numele pe care oamenii lipsiţi de îndrăzneală îl dau înţelepciunii.

    
    

42. Diferenţa dintre un cuvânt bine plasat şi un cuvânt aproape bine plasat este aceeaşi ca aceea dintre un fulger şi un licurici.

43. Iertarea este mireasma pe care violeta o lasă pe călcâiul care a strivit-o.

"Clasică". O carte pe care toată lumea o apreciază, dar pe care nimeni n-o citeşte.



44. Ochiul vigilent este chezăşia puterii.

45. Orice generalizare este falsă... inclusiv aceasta.
46. Spune adevărul, şi atunci nu va trebui să mai ţii minte nimic.
47. Nu există ceva mai trist decât un pesimist tânăr.
48. Cărţile mele sunt ca apa. Cărţile marilor genii sunt ca vinul. Din fericire, toată lumea bea apă.
49. Există mai multe metode de a rezista ispitei, însă cea mai sigură este laşitatea.
50. Pentru eşecuri avem o mie de scuze, dar niciun motiv bun.
51. Prejudecăţile deformează întotdeauna gândurile, sentimentele şi opiniile oamenilor.
52. Pudoarea a apărut odată cu veşmântul.
53. Animalele sunt cei mai buni prieteni. Ele nu pun întrebări şi nu critică.
54. Pentru Adam, raiul era acolo unde era şi Eva.

Bătălia din Golful Leyte, cea mai mare bătălie aero-navală din istorie

Bătălia din Golful Leyte, cea mai mare bătălie aero-navală din istorie

http://svmshippingblog.wordpress.com/2012/11/11/the-battle-of-leyte-gulf/

Dacă însumăm deplasamentul total al navelor de război care au participat la cele patru înfruntări navale din cadrul Bătăliei din Golful Leyte(Bătălia din Marea Sibuyan, Bătălia din Strâmtoarea Surigao, Bătălia de la Capul Engaño și Bătălia din Samar),putem trage concluzia că a fost cea mai mare bătălie navală din cel de-al Doilea Război Mondial şi poate chiar din întreaga istorie a războaielor navale. Bătălia din Golful Leyte, identificată şi cu numele de A Doua Bătălie din Marea Filipinelor, s-a desfăşurat în perioada 23-27 octombrie 1944, lângă insulele Leyte şi Samar din Arhipelagul Filipinelor. Înfrângerea în bătălia din Golful Leyte a afectat grav capacitatea japonezilor de a transfera resursele din Asia de Sud-Est către Arhipelagul Japonez.

Pregătirile de luptă 

După înfrângerile din bătăliile de la Midway şi Guadalcanal, Flota imperială japoneză compusă din 3 forţe navale s-a angajat într-o ultimă încercare de a întoarce soarta războiului din Pacific.După ce puşcaşii marini americani debarcă pe insula Leyte, marina imperială japoneză(IJN) decide să intervină cu ultimele sale forţe pentru respingerea invaziei americane. Pentru a zădărnici ofensiva navală a japonezilor, US Navy decide să desfăşoare Flota a 3 a sub comanda amiralului William Frederick Halsey Jr. şi  Flota a 7 a comandată de amiralul Thomas C. Kinkaid. Operaţiunile navale erau coordonate de amiralul Chester Nimitz, comandantul suprem al flotei SUA din Pacific.

În toamna anului 1944, US Navy a organizat două ofensive pe direcţia Arhipelagului Filipine, flancându-l din est şi sud. Pe 15 septembrie 1944 au fost organizate simultan două debarcări, una pe insula Paleliu şi  o alta pe insula Morotai din arhipelagul Maluku.  Prin debarcarea de la Morotai, generalul MacArthur a reuşit să avanseze cu forţele sale navale din Pacificul de sud-vest dealungul coastei Noii Guinee, la 300 de mile marine de Mindanao. Poarta unei ofensive americane în arhipelagul Filipine era deschisă. US Navy nu ştia care va fi însă reacţia marinei imperiale japoneze şi cât de mult era aceasta dispusă să rişte într-o altă confruntare în Marea Filipinelor. Marina imperială japoneză încă mai reprezenta o forţă redutabilă pentru acel moment. După debarcarea aliaţilor la Leyte, flota japoneză miza pe întreruperea liniilor de comunicaţii şi aprovizionare ale marinei americane, care se întindeau pe distanţe foarte mari.

Iniţial, în planurile americane, debarcarea în golful Leyte trebuia să aibă loc abia pe 20 decembrie,  lăsând impresia că toată campania din Filipine se va întinde pe o perioadă lungă. Raidurile aeriene americane menite să distrugă aerodroamele japoneze din Filipine au arătat însă că inamicul US Navy avea o prezenţă militară mult mai slabă decât se aşteptau oficialii din marina SUA. Această descoperire l-a determinat pe amiralul Flotei a 3 a Americane, William Hasley Jr. să recomande grăbirea operaţiunilor în Golful Leyte şi sistarea oricăror debarcări suplimentare.

 Comandamentul US Navy aprobă propunerea amiralului William Hasley Jr.şi fixează pentru 20 octombrie 1944, debarcarea în golful Leyte. Orice operaţiuni navale de mare anvergură au fost oprite, iar maşina de război americană din Pacific a fost reorientată către Filipine. US Navy peconiza că această reorientare de strategie va scurta durata războiului din Pacific cu câteva luni. Documentele japoneze capturate de americani înainte de sfârşitul războiului relevă în detaliu felul în care s-a dezvoltat strategia navală japoneză după Bătălia din Marea Filipinelor şi de asemenea motivul pentru care Înaltul Comandament al marinei imperiale japoneze a luat decizia să lanseze o operaţiune navală în golful Leyte. Structura de organizare a flotei japoneze a suferit la rândul său schimbări majore în perioada iunie-octombrie 1944.

După dezastrul suferit de portavioanele japoneze în Bătălia din Marea Filipinelor, amiralul Soemu Toyoda, comandant suprem al flotei imperiale japoneze, şi-a regrupat forţele cu un singur obiectiv în minte:întărirea forţelor disponibile pentru acţiunile de suprafaţă din Pacificul de Vest. Acţiunea grupurilor aeriene de pe portavioane rămâne una indispensabilă pentru strategia japoneză.

Flota japoneză a fost regrupată sub o nouă formă de organizare numită Forţa de lovire pusă sub comanda viceamiralului Jisaburo Ozawa. La rândul său, Forţa de lovire a fost divizată în 4 grupuri de luptă: Forţa Centrală aflată sub comanda viceamiralului Takeo Kurita, Forţa Sudului compusă din două flote comandate de viceamiralul  Shōji Nishimura şi respectiv de viceamiralul Kiyohide Shima ,Forţa Nordului sub comanda directă a viceamiralului Ozawa. Pentru prima dată într-o luptă, portavioanele japoneze vor desfăşura într-un mod organizat atacuri kamikaze.

  Raportul de forţe din Golful Leyte

La Bătălia din Golful Leyte, Flota a 7 a Americană a dispus de un total de 738 de nave . Dintre acestea, 157 erau nave combatante,420 erau ambarcaţiuni amfibii, 84  erau nave folosite în misiuni de patrulare şi de  îndepărtare a minelor, iar 73 erau nave pentru suport tehnic şi serviicii portuare. Flota a 7 a Americană era înzestrată cu 6 cuirasate,5 crucişătoare grele, 6 crucişătoare uşoare, 18 portavioane de escortă, 86 de distrugătoare, 25 de distrugătoare de escortă şi 11 fregate. În subordinea Flotei a 7 a Americană se aflau şi elemente ale marinei australiene.

Flota a 3 a americană avea în dotare 8 portavioane,8 portavioane uşoare, 6 cuirasate cu tunuri navale de 406,4 mm, 6 crucişătoare grele, 9 crucişătoare uşoare, 58 de ditrugătoare

Marina imperială japoneză avea la dispoziţie doar un singur portavion, 3 portavioane uşoare, 9 cuirasate, 14 crucişătoare grele, 6 crucişătoare uşoare şi 35 de distrugătoare. Era evident că flota japoneză nu avea nici o şansă într-un atac frontal asupra navelor Flotei a 7 a şi a 3 a ale SUA. Imperiul Japonez dispunea însă de avantaje geografice. Japonezii aveau încă sub control suficiente aerodroame pentru avioanele lor, cu toate că nu dispuneau de superioritate aeriană.

Insulele Taiwan(Formosa), Luzon, Palawan şi Borneo au constituit o barieră naturală aproape neîntreruptă care pornea din Arhipelagul japonez şi se  termina în Malaysia. În spatele acestei bariere, japonezii puteau să-şi repare navele şi apoi să le organizeze fără să fie direct expuşi atacurilor navelor de suprafaţă americane. Singurele care le încurcau planurile erau submarinele americane din zonă.

Bătăliile din golful Leyte

Imagine: USS Birmingham în încercarea sa de a stinge incediul  de pe portavionul USS Princeton

Cu puţin timp înaintea debutului bătăliei, viceamiralul Kurita făcea următoarea declaraţie:

“Suntem pe cale de a ne lupta într-o bătălie care va decide soarta Imperiului”.

Debarcarea americanilor pe insula Leyte, pe 20 octombrie 1944, i-a determinat pe japonezi  să grăbească începutul operaţiunilor navale. Flota japoneză ripostează la debarcarea americană prin lansarea operaţiunii Sho-Go(Operaţiunea Victoria), care avea ca plan momirea Flotei a 3 a Americane la nord de stâmtoarea San Bernardino. Între timp, cât avea loc această manevră, 3 flote japoneze trebuiau să facă joncţiunea pentru a ataca insula Leyte.

Operaţiunile submarinelor Flotei a 7 a Americană în strâmtoarea Palawan a fost prima acţiune întreprinsă de US Navy împotriva flotei japoneze aflată în golful Leyte. Pe 23 octombrie 1944, submarinele  Darter şi Dace ale Flotei a 7 a Americane detectează navele Flotei Centrale conduse de viceamiralul Kurita, atunci când acestea au ajuns în strâmtoarea Palawan. Flota viceamiralului Kurita era compusă din 5 cuirasate( Yamato şi Musashi, cele mai mari cuirasate din istorie,Nagato, Kongo şi Haruna), 10 crucişătoare grele(Atago, Maya, Takao, Chokai, Myoko, Haguro, Kumano, Suzuya, Tone şi Chikuma) , 2 crucişătoare uşoare şi  15 distrugătoare. Submarinul Darter reuşeşte să scufunde crucişătorul  Atago(nava de comandă a viceamiralului Kurita) şi să avarieze serios crucişătorul Takao, în timp ce submarinul Dace reuşeşte să scufunde crucişătorul Maya.În timp ce urmărea crucişătorul Takeo, care se îndrepta spre şantierul naval din Brunei pentru reparaţii, submarinul Darter a eşuat pe un banc de nisip , iar echipajul său a fost transferat pe submarinul Dace.

Pe 24 octombrie a urmat Bătălia din Marea Sibuyan, o serie de confruntări aproape  continue, atât navale cât şi aeriene. Flota a 3 a Americană nu era prea bine  poziţionată şi în plus avea la dispoziţie doar 60% din numărul său total de avioane. Avioanele şi bombardierele torpiloare de pe portavioanele USS Interprid,USS Essex, USS Lexington şi USS Enterprise reuşesc să avarieze cuirasatul Musashi . După ce a fost lovit în total de 17 bombe şi 19 torpile, cuirasatul se scufundă. Sunt avariate  cuirasatele Yamato şi Nagato, precum şi crucişătorul greu Myoko. Chiar dacă americanii reuşeşc să respingă o mare parte din atacurile aeriene organizate de viceamiralul Takijiro Onishi, un avion japonez reuşeşete să lanseze o bombă de 250 de kg peste portavionul uşor,USS Princeton.  După o serie de explozii devastatoare ce au loc la bord, USS Princeton se scufundă .

Cu toate că a pierdut cuirasatul Musashi, nava soră a cuirsatului Yamato(cel mai mare cuirasat din istorie),viceamiralul Kurita avansează către strâmtoarea San Bernardino. Pentru  a  apăra strâmtoarea , amiralul Helsey decide să creeze  Grupul de luptă 34 compus din 4 cuirasate, 5 crucişătoare şi 14 distrugătoare. Mesajul ambiguu transmis telegrafic de Helsey  nu a lămurit în totalitate planul legat de acest contingent de luptă, aspect care va conta mai târziu în desfăşurarea bătăliei.

Forţa Nordului comandată de viceamiralul Ozawa va reuşi în cele din urmă să momească Flota a 3 a Americană comandată de amiralul Helsey, care se deplasează rapid spre nord în urmărirea flotei japoneze. Amiralul american ,crezând că Forţa Centrală a lui Kurita a fost anihilată de aviaţia navală a flotei a 3 a , şi-a îndreptat toată atenţia către distrugerea portavioanelor japoneze rămase în Forţa Nordului. Ca urmare, Strâmtoarea San Bernardino a rămas nepăzită. Flota japoneze era poziţionată la mai puţin de 40 de mile marine de strâmtoarea San Bernardino.

Următoarea confruntare din Golful Leyte a fost  Bătălia din strâmtoarea Surigao ,ultima bătălie de cuirasate din istorie.

În noaptea de 24 otombrie 1944, Forţa Sudului comandată de viceamiralul Nishimura intră în strâmtoarea Surigao, care face legătura între Marea Mindanao şi Golful Leyte. Strâmtoarea Surigao era deja cunoscută în paginile de istorie ,ca fiind locul unde a fost ucis exploratorul portughez  Fernando Maghellan.

O dată ajunse în această strâmtoare îngustă, navele japoneze au căzut în capcana pregătită de forţa de susţinere aparţinând Flotei a 7a Americane organizată de contraamiralul Jesse Oldendorf.  Contraamiralul american avea la dispoziţie o flotă impresionantă alcătuită din 6 cuirasate(USS West Virginia, USS Maryland, Mississippi, USS Tennessee,USS California şi USS Pennsylvania) , 8 crucişătoare, 28 de distrugătoare şi 39 de vedete torpiloare. Navele americane reuşesc să scufunde cuirasatele japoneze Yamashiro şi Fuso , precum şi crucişătorul Mogami.

Decizia amiralului Halsey de a urmări Forţa Nordului condusă de viceamiralul Ozawa şi de a lăsa neprotejată strâmtoarea San Bernardino, i-a permis Forţei Centrale comandate de viceamiralul Kurita să avanseze cu uşurinţă pe lângă insula Samar. Bătălia de pe insula Samar a fost punctul culminant al Bătăliei din Golful Leyte. În apropierea insulei Samar, Flota a 7 a Americană a păstrat doar 16 portavioane de escortă cu performanţe foarte slabe, protejate de nişte  distrugătoare uşoare. Forţa Centrală a lui Kurita beneficia de 4 cuirasate , printre care se afla şi cuirasatul Yamato .Acestea erau însoţite de 8 crucişătoare şi 11 distrugătoare. Distrugătorul USS Johnson a fost scufundat de un grup de distrugătoare japoneze. Avantajul americanilor erau cele 450 de avioane aflate pe 16 portavioane. Flota japoneză a lui Kurita  nu beneficia de spijin aerian, dar cu toatea acestea cuirasatul Yamato a reuşit să distrugă portavionul de escortă USS Gambier Bay. Viceamiralul Kurita nu cunoştea însă faptul că Ozawa a reuşit să momească  portavioanele amiralului Halsey.

După ce a distrus portavioanele din flota viceamiralului Ozawa, în bătălia de la capul Engano, amiralul Hasley află de situaţia critică din Leyte şi decide să se îndrepte cu toată viteza spre sud. Bătălia se încheie cu retragerea viceamiralului Kurita , care realizează că nu poate lupta  fără nici un sprijin aerian.

 În bătăliile din Golful Leyte , flota japoneză a pierdut 4 cuirasate, 3 crucişătoare şi 12 distrugătoare. Au căzut în luptă aproape 12000 de marinari japonezi . US Navy a pierdut un portavion uşor ,2 portavioane de escortă şi 3 distrugătoare. Au fost ucişi în jur de 1500 de marinari americani.

Pierderi s-au înregistrat şi în rândul flotei australiene, care a pierdut portavionul greu HMAS Australia în urma unui atac kamikaze.

Bătălia din golful Leyte a marcat sfârşitul operaţiunilor navale de anvergură  pentru marina imperială japoneză . Victoria americană din golful Leyte a deschis calea către eliberarea Filipinelor şi a celorlalte teritorii ocupate de japonezi în Asia de sud-est. Imperiul Japonez a pierdut o dată cu această bătălie şi importantele resurse  din teritoriile ocupate în Asia de Sud-est . Chiar dacă a câştigat în final bătălia, amiralul Hasley a fost aspru criticat pentru imprudenţa sa  care a provocat pierderi suplimentare flotei americane.

Bibliografie

H. P. Willmott, The Battle of Leyte Gulf: The Last Fleet Action, Ed. Indiana University Press, Bloomington, 2005.

Milan N. Vego, The Battle for Leyte, 1944: Allied and Japanese Plans, Preparations, and Execution, Ed. Naval Institute Press,2006.

C. Vann Woodward, The Battle for Leyte Gulf: The Incredible Story of World War II's Largest Naval Battle,Ed. Skyhorse Publishing, Inc., New York,2013.

http://www.history.com/topics/world-war-ii/battle-of-leyte-gulf

O caricatura legata de ajutorul acordat Ucrainei de guvernele occidentale

O caricatura legata de ajutorul acordat Ucrainei de guvernele occidentale

Staţia Spaţială Internatională - un model de cooperare între Rusia şi SUA

Staţia Spaţială Internatională - un model de cooperare între Rusia şi SUA

 IMAGINE:http://astrophilatelist.com

Staţia Spaţială Internaţională(SSI) este o dovadă a ceea ce se poate realiza atunci când două state puternice, aşa cum sunt SUA şi Rusia , lucrează împreună în sluja ştiinţei. Lansată din 1998, ca urmaşă a staţiei orbitale sovietice Mir, SSI a desfăşurat la bordul său mai multe experimente ştiinţifice din biologie,fizică , astronomie,meteorologie şi alte domenii de cercetare.

SSI este cea care pregăteşte viitoarele explorările ale spaţiului cosmic. Lăsând de o parte tensiunile politice, SUA şi Rusia au reuşit să creeze un model de cooperare care să aibă la bază interesele comune din domeniul ştiinţific.

După retragerea navetelor americane ce a avut loc pe 8 iulie 2011, o dată cu misiunea navetei Atlantis, rachetele ruseşti Soyuz au ajutat la transportarea astronauţilor americane la bordul SSI. O dată cu ieşirea din serviciu activ al navetelor spaţiale , SUA s-a anagajat în construirea de noi vehicule spaţiale de transport care să minimalizeze în acelaşi timp şi consturile.

Tensiunile politice atuale dintre SUA şi Rusia pe tema crizei din Ucraina  tinde să se extindă şi în sfera cooperare ruso-americane din domeniul explorării spaţiale , având în vedere că NASA a suspendat unele proiecte pe care le avea împreună cu agenţia rusă Roskosmos.

Ar fi o mare dezamăgire dacă politicul va ajunge din nou să oprească omenirea din misiunea sa de explorare a spaţiului cosmic.

Prezentare de carte-Monica Duffy Toft ,The Geography of Ethnic Violence: Identity, Interests, and the Indivisibility of Territory

Monica Duffy Toft ,The Geography of Ethnic Violence: Identity, Interests, and the Indivisibility of Territory ,Ed.Princeton University Press, Princeton , 2010 .

Cartea autoarei Monica Duffy Toft este prima dintre numeroasele cărţi  pe tema violenţei etnice care se concentrează pe rolul vital al teritoriului , un criteriu foarte important în analiza conflictelor interetnice.

Autoarea introduce şi încearcă să demonstreze o nouă teorie a violenţei etnice , una care oferă o explicaţie completă nu doar pentru violenţe etnice , războaie civile şi terorism , ci şi pentru războaiele dintre state. Înţelegerea cauzelor violenţelor etnice este esenţială pentru adoptarea unor noi iniţiative politice care  să soluţioneze sau cel puţin să diminueze violenţele etnice.

Cartea oferă o sinteză  a politicilor comparative cu  teoriile relaţiilor internaţionale cât şi îmbinări esenţiale între statistici şi metodologii pentru studii de caz istorice. Combinând cu iscusinţă analize statistice a unui număr mare de conflicte etnice cu concentrare mai ales pe compararea episoadelor istorice de violenţă etnică (inclusiv conflictele interetnice din URSS ),Monica Toft reuşeşte să stabilească un echilibru între aplicabilitate şi  o cunoaştere adâncă a fenomenelor.

Autoarea concluzionează afirmând faptul că singurul mod de  putea  anticipa dacă un conflict devine violent este să învăţăm interacţiunea dintre legitimitatea  şi putere.

Grupurile bine organizate  care apără un teritoriu pe care ei îl identifică drept patria lor, de cele mai multe ori luptă până la moarte, în timp ce grupurile etnice urbanizate  rareaori apelează la violenţă pentru a-şi apăra drepturile.

Cu un text concis şi cu o documentaţie riguroasă, această carte reprezintă o contribuţie majoră pentru dezbaterile în desfăşurare care se intind pe mai multe domenii  precum relaţiile internaţionale,politicile comparative,sociologie şi istorie.