Povestea navei de război japoneze Yamato, cel mai mare cuirasat din istorie

Povestea navei de război  japoneze Yamato, cel mai mare cuirasat  din istorie

Pentru a câştiga supremaţia navală în oceanul Pacific în timpul celui de-al  Doilea Război Mondial, Japonia s-a gândit să construiască o nouă navă de război ,care să fie cea mai mare şi mai puternică din istorie. Aşa au apărut  cele două cuirasate din clasa Yamato:cuirasatul Yamato şi  nava ei soră, Musashi.  Yamato era echipat  cu 9 tunuri de 460 mm montate pe 3 turele şi avea o lungime de 263,2 m, cu un deplasament maxim de 72800 de tone. Rezultatul războiului naval din Pacific  nu a fost hotărât însă de cuirasate ,ci de portavioane. Astfel japonezii au irosit  resurse enorme pentru construcţia acestor nave atât de masive.

Construcţia cuirasatului Yamato

Proiectele  de construcţie  a   cuirasatelor din clasa Yamato au început în 1934 , avândul ca proiectant şef pe Keiji Fukuda. După ce Imperiul Japonez se retrage în 1936 din Tratatul naval de la Washington(1922) , planurile lui Fukuda au fost trimise pentru a fi aprobate de Statul major al Marinei Japoneze. Proiectul iniţial de construcţie al cuirasatului Yamato a fost întocmit în martie 1935 şi prevedea dimensiuni mai mari faţă de modelul care va fi construit în final.

Primul proiect menţiona faptul că nava va avea 294 m lungime şi un deplasament maxim de 75000 de tone , faţă de o lungime de 263,2 m  şi un deplasament maxim de 72800 de tone prevăzute în proiectul final. Viteza de deplasare a fost redusă de la 31 de noduri, cât era fixat iniţial ,până la 27 de noduri, contrar dorinţelor strategilor japonezi care acordau multă importanţă vitezei  navelor de război. Atunci când s-a decis reducerea dimesiunilor cuirasatului Yamato  ,s-a ţinut cont şi de capacitatea instalaţiilor portuare  japoneze .Încărcată  la maxim, nava japoneză atingea un pescaj de 10,86 m. Unele porţiuni din bazinele portuare trebuiau dragate pentru a asigura o adâncime optimă.

A doua provocare pentru constructorii japonezi era cum să reducă rezistenţa corpului navei în aşa fel încât să eficientizeze propulsia.Soluţia a fost realizarea unei prore cu bulb gigantic. Rezistenţa corpului navei s-a redus doar cu aproxmativ 8% la o viteză de 27 noduri. Una din caracteristicile blindajului era că unele elemente ale sale erau adaptate pentru a servi drept structuri de rezistenţă. În plus japonezii foloseau şi sudura electrică pe scară largă , cu excepţia componentelor longitudinale. Blindajul  în faţa turelelor principale era de 650 mm . Puntea era cea mai vulnerabilă cu un blindaj de 200 mm. Propulsia era asigurată de 4 motoare cu aburi care dezvoltau aproape 150.000 de CP.  Raza de acţiune era de 7200 de mile marine , la o viteză standard de 18 noduri. Viteza mică se datora propulsie foarte slabe ,având în vedere tonajul navei. Cele 4 motoare cu aburi se chinuiau să producă suficient lucru mecanic, ceea ce a avut ca efect creşterea semnificativă a consumului de combustibil. Echipajul era compus din 2500 de oameni.

Cuirasatul Yamato era înzestrat cu 9 tunuri de 460 mm(cele mai mari tunuri navale montate vreodată pe un cuirasat)  dispuse pe 3 turele. Pentru a face loc tunurilor de 460 mm, cuirasatul japonez era foarte lat, fapt care îi mărea stabilitatea. Un proiectil tras de un tun de 460mm avea o greutate 1,5 t şi ajungea până la 44 de km.Armamentul secundar era compus din 6 tunuri de 155 mm(aveau un blindaj subţire ce se potrivea mai mult unui crucişător uşor), care ulterior vor fi înlăturate pentru a face loc mai multor tunuri antiaeriene. La momentul lansării la apă .  cuirasatul Yamato nu era echipat cu radar. Nava de război japoneză putea transporta 6 hidroavioane, având instalate la pupă  3 catapulte(dispozitive de lansare a avioanelor de pe bordul navei).

Din  4 noiembrie 1937, cuirasatul Yamato a început să fie construit în secret la şantierul naval din Kure. Pentru ca puterile străine să nu afle  adevărata dimensiune a cuirasatului Yamato, execuţia proiectului a fost compartimentată. Puţine persoane ştiau adevăratul scop al proiectului. A fost lansat la apă pe 8 august 1940 şi a intrat în dotarea marinei japoneze pe 16 decembrie 1941 , după declanşarea războiului dintre Imperiul Japonez şi SUA.

Rolul jucat în cel de-al Doilea Război Mondial

Pe 12 februarie 1942, cuirasatul Yamato a devenit nava de comandă a întregii flote japoneze, condusă  de amiralul Isoroku Yamamoto. În bătălia de la Midway(4-7iunie 1942) , cuirasatul a fost prea departe pentru a putea participa activ la  lupta navală. După dezastrul de la Midway (cea mai mare înfrângere suferită de japonezi din ultimii 300 de ani de istorie ),care a dus la pierderea a 4 portavioane japoneze, cuirasatul Yamato a plecat spre atolul Truk , terminându-şi voiajul în august 1942.  Cuirasatul japonez a  rămas mult timp ancorat în atolul Truk. În mai 1943 , nava revine în şantierul naval din Kure pentru ai fi montat radarul. Pe ruta de întoarcere spre atolul Truk, cuirasatul Yamato este lovit de o torpilă lansată de pe USS Skate.

După ce  este reparat , cuirasatul  Yamato se alătură flotei japoneze care a participat în bătălia din Marea Filipinelor(19-20 iunie 1944).  Din nou , nava de război nu a avut nici o contribuţie semnificativă în luptă. Cuirasatul a comis chiar o eroare  ,atunci când a deschis focul asupra unui avion japonez care se întoarcea din misiune. Pe 24 iunie, cuirasatele Yamato şi Musashi ajung din nou la şantierul naval din Kure.

Între 23 şi 26 octombrie , Yamato  a participat la Bătălia din Golful Leyte(Ce de a doua bătălie din Marea Filipinelor), una dintre cele mai mari înfruntări navale din istorie.Pentru prima oară , cuirasatul foloseşte în luptă tunurile sale principale de 460 mm.Chiar dacă a fost lovit de două bombe lansate de avioanele de pe portavionul  USS Essex ,cuirasatul Yamato reuşeşte să scufunde un portavion american de escortă, USS Gambier Bay,  şi alte câteva distrugătoare.  În urma bătăliei din golful Leyte , Yamato a suferit pagube moderate( a fost inudată de aproximativ 3300 de tone de apă), dar a rămas în stare de funcţionare.

Ţinta atacului american a fost însă , nava sa soră, Musashi . Cuirasatul Musashi  s-a scufundat ,după ce a fost lovit de 17 bombe şi 19 torpile.

În lunile care au urmat bătăliei de la Golful Leyte, cuirasatul Yamato   a fost din nou în şantierul naval din Kure pentru montarea unor noi tunuri antiaeriene.

În mare parte cuirasatul Yamato, datorită deplasării sale lente, nu a putut juca un rol activ în înfruntările navale din Pacific, unde portavioanele au fost actorii principali. Yamato a ajuns să fie folosit mai mult pentru transportul trupelor japoneze în teatrele de operaţiuni.În afară de Bătălia din Golful Leyte, nava de război japoneză  nu  a mai fost implicată direct în nici o luptă. A fost însă nava amiral al flotei japoneze.

Sfârşitul celei mai mari nave de război din istorie

O dată cu începutul invaziei americane din Okinawa de pe 1 aprilie 1945, strategii japonezi au pregătit Operaţiunea Ten-Go. La fel ca şi în cazul bătăliei de la Midway, americanii au reuşit să spargă codul  comunicaţiilor  radio a japonezilor şi să  afle toate detaliile operaţiunii. Din punct de vedere tactic  misiunea era una suicidală.Era prevăzut ca Yamato să navige spre est şi să atace flota de invazie americană din Okinawa   , iar apoi să acosteze pe insulă şi să joace rolul unei masive baterii de artilerie.O dată ce cuirasatul era distrus , marinarii rămaşi s-ar fi alăturat apărătorilor insulei.

Cuirasatul Yamato a pornit în ultima sa misiune pe mare pe 6 aprilie 1945.Echipajul de la bord ştia faptul că au de executat o misiune fără sorţi de izbândă. În seara plecării mulţi marinari au băut sake(băutură alcoolică japoneză obţinută din fermentarea orezului) doar ca să mai uite de soarta ce-i aşteaptă .Nava de război japoneză avea o escortă formată din  8 distrugătoare şi un crucişător uşor. Yamato nu beneficia de nici un sprijin aerian în misiunea sa din Okinawa.

Submarinele americane au localizat poziţia cuirasatului . Pe 7 aprilie a fost pregătit un atac aerian american asupra navei japoneze.  Atacul bombardierelor americane s-a desfăşurat în 3 valuri. Avioanele americane au bombardat puntea cuirasatului cu bombe şi rachete , în timp ce bombardierele torpiloare au  atacat babordul navei. Ordinul de abandonare a navei a fost emis la ora 2:00 P.M.  a  respectivei zile. În timp ce Yamato a început să se restoarne , compartimentul de muniţie de la pupă a luat foc, provocând o imensă explozie.Se estimează că Yamato a fost lovit de cel puţin 11 torpile şi 6 şase bombe.  În acel moment pe cuirasatul Yamato se găseau aproximativ 2700 de membri ai echipajului , dintre care doar 280 au mai fost salvaţi. Epava cuirasatului Yamato  şi-a găsit locul de veci la 340 m adâncime .

Pentru cultura japoneză, cuirasatele Yamato şi Musashi au reprezentat măreţia Imperiului japonez. În poezia japoneză , cuvântul Yamato(care în japoneză înseamnă “oriunde”) a devenit o metaforă ce descrie sfârşitul Imperiului Japonez.

Bibliografie

Chihaya, Masataka , Warship Profile 30 - IJN Yamato and Musashi Battleships ,Ed. Profile Publications Ltd. , Londra, 1973.

Yoshida Mitsuru, Requiem for Battleship Yamato, Ed. Naval Institute Press ,Annapolis, 2013.

http://militaryhistory.about.com/od/shipprofiles/p/yamato.htm

Arsenalul ascuns al CIA din perioada Războiului Rece

Arsenalul ascuns al CIA din perioada Războiului Rece

Ramura de cercetare şi dezvoltare din cadrul CIA a reuşit să asigure buna desfăşurare a operaţiunilor clandestine lansate de agenţia de spionaj americană. Noile tehnologii de spionaj au oferit SUA un avantaj strategic în timpul Războiului Rece.Experţii tehnici din CIA au jucat un rol central în dezvoltarea avionului de spionaj U-2  şi a sateliţilor militari de spionaj. 

Echipa tehnică a CIA

Ramura de inovaţie tehnică a CIA îşi are începutul în anul 1951, atunci când apare Technical Services Staff( Personalul de servicii tehnice). Dacă iniţial echipa de cercetători din CIA era compusă din doar 50 de tehnicieni , prin demersurile directorului CIA , Allen Dulles(care a fost în înfruntea CIA din 1953 până în 1961), ea va ajunge să fie organizată într-un birou în al cărui componenţă intrau câteva sute de ingineri, artizani, oameni de ştiinţă, psihologi, artişti, tipografi şi experţi tehnici.

Extinderea activităţii TSS( Technical Services Staff) va atrage reorganizarea sa ,în 1960, într-o nouă structură de cercetare şi dezvoltare a CIA denumită  Technical Services Division (Divizia de servicii tehnice).

Cele trei personaje-cheie ale TSD( Technical Services Division) au fost Seymour Russell, Sidney Gotllieb,Richard Krueger.

Pentru Seymour Russell, numirea la  şefia TSD ,în august 1962, nu a reprezentat o mare satisfacţie. Obiectivul profesional al ambiţiosului ofiţer de operaţiuni Russel de la Serviciul Clandestin al CIA era să ajungă şef de operaţiuni pentru Europa Occidentală sau chiar Director-adjunct în Biroul de Planificări a CIA, având în vedere succesul său realizat în poziţia de ofiţer de caz şi de şef de staţie.

Din echipa lui Russell făceau parte şi adjuncţii săi , doctorul Sidney Gottlieb şi  Richard Krueger.

De profesie chimist, Gottlieb era cunoscut în interiorul agenţiei pentru dirijarea unora dintre cele mai sensibile experimente medicale din programul MKULTRA. Înainte de a intra în  CIA, în 1951, Gottlieb a fost funcţionar în Departamentul Agriculturii şi profesor la Universitatea din  Maryland. După ce a condus grupul de chimişti din TSS ,timp de şase ani la mijlocul anilor ’50 , a fost trimis într-o misiune în  Germania pe o perioadă de 2 ani. La întoarcerea sa în Washington , în 1959, este numit şef al programului de Cercetare şi Dezvoltare din TSS. În 1966, Gottlieb îl înlocuieşte pe Russell la şefia TSD.

Cât despre Richard  Kruger, se ştie că pe postul său de tehnician pe care l-a ocupat în tinereţe, se îngrijea de montarea microfoanelor secrete  din biroul lui Dulles. Kruger a participat ulterior la progamul de dezvoltare a avionului de spionaj U-2 şi a instalaţiilor de radar.

După ce este înfiinţat Directoratul de Cercetare a CIA , TSD a mai fost folosit doar pentru a sprijini operaţiunile externe ale CIA, cu 20% din personal relocat în bazele străine ale CIA. Rolul principal al specialiştilor de la TSD era să repare aparatura defectată din dotarea ofiţerilor de operaţiuni a CIA. Cu toate acestea , de multe ori evaluarea aparaturii de spionaj  de către experţii din TSD nu era văzută ca una strict necesară de către ofiţerii de operaţiuni. Atât avansul ştiinţific din anii’60 cât şi conducerea exercitată de Russell şi doctorul Gottlieb au fost necesare pentru ca tehnologia şi operaţiunile să devină interdependente.

În doar 4 ani , echipa formată din Russell, Gottlieb şi Kruger au reuşit să  transforme TSD, făcând-o să joace un rol major în orice operaţiune semnificativă lansată de CIA. Totuşi dincolo de tehnologie,  echipa lui Russell se confrunta şi cu politica agenţiei. Experţii tehnici erau foarte rar informaţi de detaliile şi scopul operaţiunilor cărora le ofereau suport tehnic. Compartimentarea din interiorul agenţiei de spionaj americane ,bloca  toate informaţiile celor cărora nu le era absolut necesar să le cunoască. Russell şi Gottlieb au înţeles că principala cauză ale acestei politici este divizarea care se face în interiorul agenţiei , unde ofiţerii de operaţiuni erau întotdeauna starurile , iar experţii tehnici nişte indivizi de ale căror servicii se puteau dispensa. Conducerea din TSD a reuşit în cele din urmă să creeze o relaţie de colaborare între cele două grupuri , un aspect critic pentru succesul operaţiunilor agenţiei. Atât Russell cât şi Gottlieb au văzut un viitor pentru înalta tehnologie dezvoltată de inginerii din TSD. Tehnologia sateliţilor şi importanţa lor în misiunile de recunoaştere au demonstrat prestigiul TSD. Pentru a a sprijini agenţia americană de informaţii , TSD au dezvoltat  o mulţime de camere speciale de supraveghere, echipamente de comunicaţii, dispozitive de disimulare şi aparatură contra supravegherii. Noile tehnologii erau absolut necesare CIA , mai ales în misiunile din spaţiul sovietic. La progresul tehnic din anii ’60 , a contribuit şi George Saxe, care imediat ce îşi obţine diploma de inginer în 1951 este şi recrutat în divizia tehnică a agenţiei. Dar CIA nu l-a recrutat pe Saxe pentru că era inginer, ci datorită faptului că a participat la acţiuni paramilitare sub acoperire menite să prevină o invazie sovietică a Europei Occidentale( la începutul anilor ’50 se credea în cercurile de securitate americane faptul că Armata Roşie va trece Rinul ). Felul în care a plănuit într-un mod impersonal  comunicaţiile sub acoperire ale staţiei CIA din Moscova (considerată de risc maxim), i-a adus recunoaşterea.

Metode originale de a ascunde mesaje

Având la bază  tehnica plasării unui colet într-un loc sigur de la care ulterior agentul de legătură CIA venea să-l ridice, experţii TSD plasaţi în Moscova ascundeau imagini în spatele unor vederi turistice de pe cărţile poştale ruseşti. George Saxe a scris pentru agenţii de operaţiuni , instrucţiunile acestei metode de intercalare a imaginilor pe o rolă de film . Imaginile erau reconstituite în laboratoarele TSD cu ajutorul  unor echipamente care scoteau tipărituri de cea mai bună calitate.  Sub această metodă , CIA a reuşit să transmită schiţe tehnice ale rachetelor sovietice. Ideile puse în aplicare de Saxe făceau în sfârşit posibile operaţiunile CIA pe teritoriul URSS . S-a demonstrat în acelaşi timp şi cât de relevantă este activitatea TSD. George Saxe a fost printre primii ofiţeri de caz a CIA care au fost interesaţi de implementarea unor tehnologii noi în operaţiunile clandestine.

A trimite bani unui agent în arii cu prohibiţie, era o altă problemă pentru care s-a apelat la TSD. Securitatea sovietică verifica orice transfer de sume mari de bani. Pentru a nu trezi suspiciuni , tehnicienii CIA au  combinat îndesarea sumelor mari de bani  în folii ,cu tehnica de ambalare în vid  ce putea comprima sute de bancnote într-o singură rolă. Aşa au ajuns să se transfere pe ascuns milioane de ruble. Rola cu bani era îndesată în interiorul unei cărămide sau a unui obiect cu aspect de piatră .Se secţiona obiectul , se realiza o cavitate , se indesau banii şi se lipea la loc. Coletul era plasat într-un loc sigur , la care ulterior venea agentul care trebuia să-l primească. Agenţii nu se întâlneau niciodată faţă în faţă.

În ceea ce priveşte distrugerea unor documente pentru a nu cădea în mâinile inamicului , ramura tehnică a OSS (predecesorul CIA) inventase încă din 1944, caietul cu autocombustie.

În imaginea de mai sus este containerul tip rocă folosit de CIA, care datează de la începutul anilor’ 70 ,în care se ascundeau instrucţiuni, camere de supraveghere sau bani.

O altă metodă de a ascunde diferite obiecte, era în interiorul  unui flacon cu spumă de ras Burma Shave, o tehnică folosită prin anii’60.

O schimbare în tehnologia de spionaj

Evoluţia lentă a tehnologiei de spionaj din anii’60 a fost până la urmă pusă în umbră de apariţia avioanelor de spionaj U-2 şi a sateliţilor  Corona care au început să furnizeze noi informaţii spectaculoase încă de la primele  misiuni.

Numirea lui James Schlesinger , în funcţia de director CIA în februarie 1973, a dus la reorganizarea întregii agenţii americane. TSD a fost reorganizat şi a primit un nou nume: Office of Technical Service(OTS).  Era o perioadă de mari tulburări în interiorul agenţiei având în vedere că scandalul Watergate(ascultări ilegale de convorbiri de către Administraţia Nixon )era în plină desfăşurare.

Chiar dacă Washingtonul era preocupat de scandaluri politice, tehnologia a continuat să evolueze. Cercetătorii americani au pus bazele digitale ale ARPANET, o reţea de calculatoare din cadrul  Departamentului Apărării, care s-a extins discret într-un sistem de comunicaţii ,ce va evolua în două decenii către Internet. Pentru OTS  , era o nouă oportunitate de a integra noile tehnologii din sectorul privat  în tehnica de spionaj.

Tranzistorii care au revoluţionat supravegherea audio cu un deceniu înainte  , începeau să fie înlocuiţi de microcip-uri. Apariţia copiatoarelor Xerox i-a scutit pe cei de la OTS de munca depusă în fotografiere , developare şi tipărire a documentelor.

OTS  a început să ascundă aparate foto  cu dimensiuni foarte mici  în obiecte personale care nu erau de obicei verificate cu atenţie de agenţii de securitate atunci când se intra în edificiile cu pază strictă(stilouri, ceasuri, brichete sau brelocuri). Aşa apare minusculul aparat foto denumit T-100. Dintre cei mai cunoscuţi utilizatori ai acestui dispozitiv foto era şi spionul Alexandr Ogorodnik,diplomat sovietic recrutat de CIA în 1973, cunoscut cu numele de cod Trigon. El a fost antrenat să fotografieze documente cu T-100.  O a doua generaţie de aparate foto subminiaturizate erau T-50, folosite deasemnea în antrenamentul lui Ogorodnik. În 1975 CIA îl pune în legătură cu Martha Peterson, care trebuia să acţioneze ca şi cum ar fi fost ofiţerul lui de caz. Cei doi nu s-au întâlnit niciodată , comunicând informaţiile doar prin colete plasate în diferite locuri ale Moscovei. Ogorodnikov a fost trădat de un agent de informaţii ceh care l-a denunţat la KGB, iar Martha Peterson a fost arestată de  agenţii sovietici în timp ce plasa un colet la piciorul podului feroviar Krasnolujskii  ,de peste râul Moscova.

            Schema aparatului foto  subminiaturizat ,T-100, ascuns în stilouri sau brichete.

KGB a aflat cât de avansată este tehnologia de spionaj a CIA  , atunci când 1974 a descoperit nişte senzori de teren camuflaţi în cioturi de copac situaţi  în apropierea unei baze aeriene.

Un dispozitiv de interceptare  denumit  SRR-100, inventat de OTS, permitea interceptarea transmisiunilor echipelor de filaj al KGB şi a le corela cu mişcările agenţilor CIA din zonă.Având căşti de introdus în urechi la dispozitivul SRR-100(un lucru inedit pentru începutul anilor ’70), spionii americanii puteau să asculte transmisiunile echipelor de urmărire ale KGB. Problema era că aceste căşti nu erau suficient de mici încât să nu atragă atenţia pe stradă. OTS a rezolvat problema prin crearea unor urechi de silicon care mascau căştile din urechi.

Se părea că tehnologia de spionaj sovietică din anii’70 începea să rămână în urma celei americane . Nikolai Iemohonov , cel care se ocupa de ramura de dezvoltare tehnologică din KGB, a fost chemat de directorul Andropov pentru a fi mustrat ,datorită proastelor rezultate în dezvoltarea de noi tehnologii de spionaj. Tehnica audio din dotarea KGB era învechită şi nu  putea fi folosită cu succes în operaţiuni clandestine. Ofiţerul KGB, Victor Ciercaşin recunoştea deasemenea  avantajul tehnic pe care îl avea CIA , prin dispozitivele de ascultare puse la dispoziţie de OTS.

Contramăsura luată de KGB , a fost introducerea dispozitivului de interceptare cu numele de cod Magic. Dispozitivul KGB putea detecta un tranzistor sau un circuit integrat într-un aparat de ascultare clandestin care putea fi şi oprit.

La mijlocul anilor’80 , nevoia agenţilor CIA de a efectua apeluri telefonice ascunse, a dus la crearea de către OTS a unui sistem de telefonie clandestină , care împrumuta numerele de telefon ale unor abonaţi străini , cărora le încărca nesemnificativ factura telefonică. Astfel adevăratul apelant îşi pierdea urma.

O altă invenţie a OTS este şi stiloul-pistol Stinger, cu un singur foc(calibru.22) ,eficace la distanţă mică.

 OTS a dezvoltat deasemenea şi microfoane speciale de contact , denumite „accelerometre” ,care detectau vibraţiile unei conversaţii dintr-o cameră sau mişcarea dincolo de un perete gros de 45 de cm.  Pentru a profita de această tehnică, ofiţerii de operaţiuni au fost dotaţi de OTS cu o trusă de ascultare numită “motel kit”( o cutie cu microfoane de contact , adeziv pentru pereţi, amplificator de buzunar  , magnetofon pentru înregistrare, căşti pentru urechi)

 Un alt dispozitiv de ascultare dotat cu antenă şi receptor , era ascuns sub forma unei pipe . Dispozitivul de ascultare permitea ofiţerului de operaţiuni detectarea comunicaţiilor radio ostile.

Una dintre primele încercări a OTS de a crea o dronă , a avut ca rezultat realizarea în 1976 a unui drone în miniatură numită Insectothopter(în forma unei libelule)

Impactul tehnologiei de spionaj CIA asupra desfăşurări Războiului Rece

Pentru a contracara potenţialele ameninţări sovietice, tehnologia de spionaj dezvoltată de OTS şi predecesoarele sale(TSS, TSD) s-a dovedit a fi vitală.Avansul rapid al tehnologiei americane a oferit agenţiei de spionaj CIA, un avantaj strategic important în faţa KGB-ului, care pentru a ţine pasul cu evoluţia aparaturii de spionaj a fost nevoit să cheltuie din ce în ce mai mult . 

Bibliografie

Robert Wallace, H. Keith Melton, Henry R. Schlesinger, Spycraft: The Secret History of the CIA's Spytechs, from Communism to Al-Qaeda , Ed.Penguin Group, New York, 2008.

Melton, H. Keith , CIA Special Weapons & Equipment: Spy Devices of the Cold War , Ed. Sterling Pub Co Inc, New York ,1993.

Ce state sunt ameninţate de declinul dominaţiei SUA din sistemul internaţional?

Ce state  sunt ameninţate de declinul dominaţiei SUA din sistemul internaţional?

Zbigniew Brzezinski, fostul consilier pe probleme de securitate naţională a preşedintelui Jimmy Carter , a realizat pentru Foreign Policy , o listă a celor mai afectate state din punct de vedere geostrategic ,de  declinul influenţei americane în sistemul internaţional. Conform viziunii lui Brzezinski, statele mici vor deveni din ce în ce mai vulnerabile la ameninţările puterilor regionale al căror obiectiv este să schimbe caracterul unipolar al sistemului internaţional.

Fostul consilier pe probleme de securitate al Administraţiei Carter consideră că în actualul sistem internaţional există 3 puteri regionale care pot provoca instabilitate în politica internă a statelor mai mici din zona lor de influenţă geostrategică. India şi China cresc în influenţă,iar Rusia are din nou ambiţii imperiale.

Lista celor 8 state menţionate de Brzezinski include:

1.     Georgia

După războiul din 2008 , Rusia şi-a exprimat foarte clar intenţia de a replasa în sfera sa de influenţă statele din fostul spaţiu sovietic. Georgia  a beneficiat după căderea URSS , de un sprijin  financiar american  care a ajuns la  3 miliarde de dolari până 2008. Criza economică americană va ajunge să ducă la limitarea  capabilităţilor americane. Motivul pentru care Rusia se implică în statele din Caucaz ,precum Georgia, este controlul coridorului energetic de sud, pentru a mări dependenţa energetică a Europei de Moscova.

2.     Taiwan

În 1972 , SUA a fost de acord să adere la politica unei singure Chine(în care părţile nu au dreptul  să schimbe acest status-quo prin forţă), dar nu a aplicat-o şi la nivel insular.Guvernul naţionaliştilor chinezi de pe insula Taiwan , a supravieţuit doar cu sprijinul politic şi militar american. Declinul statutului de superputere a SUA  ar putea face Taiwanul mult mai vulnerabil la presiunile directe exercitate de China. Taiwan este ca un ghimpe pentru securitatea ţărmului chinezesc, având în vedere că strâmtoarea Taiwan fixează o distanţă de numai 130 km(în zona cea mai îngustată) între insula Taiwan şi China continentală.Reunificarea va rămâne o prioritate pentru politica externă chineză

3.      Coreea de Sud

Încă de la izbucnirea Războiului din Coreea în 1950, SUA a fost garantul securităţii Coreei de Sud .Miracolul din economia coreeană  demonstrează  succesul intervenţiei americane.  Provocările din partea Coreei de Nord , posesoare de arme nucleare, au crescut începând de la asasinatele unor politicieni sud-coreeni până la scufundarea navei de război Cheonan. Un eventual declin al influenţei americane  în zonă , ar pune Coreea de Sud în faţa unei alegeri dificile: acceptarea dominaţiei regionale a Chinei ,pentru a ţine sub control Coreea de Nord sau întărirea relaţiei cu Japonia ,cu care împarte aceleaşi valori democratice(în ciuda  unei legături istorice nepopulare) pentru a se proteja de ameninţările Beijingului şi Pyongyangului. Miza este securitatea economică şi militară în peninsula Coreeană

4.     Belarus

Belarusul este considerat a fi ultima dictatură din Europa. Dictatura lui Alexandr Lucaşenco este dependentă de Rusia , atât politic cât şi economic. Un declin al  influenţei americane din Europa ,iar oferi Rusiei oportunitatea de a realipi  Belarusul.

5.     Ucraina

Dependenţa Ucrainei de importul de gaz rusesc ,o face să fie supusă presiunilor politice şi economice ale Moscovei. Închirierea bazei navale de la Sevastopol a fost prelungită cu încă 25 de ani, în schimbul unor tarife mai mici la gaz din partea Moscovei, lansând semnalul unei reorientări politice în Ucraina. Planul Rusiei de a include Ucraina într-un spaţiu economic comun, este pe cale de a se realiza, având în vedere că multe companii ucrainene au fost preluate sau au fuzionat cu firme ruseşti . Fără sprijinul american , comunitatea europenă nu va mai putea integra Ucraina în structurile sale.

6.     Afganistan

Invazia SUA în Afganistan a dus doar la eliminarea regimului taliban care guverna ţara ca în perioada medievală. La trecutul zbuciumat al Afganistanului se adaugă şi cei 9 ani de război cu URSS. Astăzi Afganistanul a ajuns să fie un stat ruinat , care se clasează pe locul 216 la produsul intern brut pe cap de locuitor(40% şomaj). Brzezinski este de părere că retragerea americană din Afganistan , va duce din nou la lipsa unui guvern stabil la Kabul. În aceste condiţii Afganistanul va ajunge să fie controlat de gherile înarmate. Pakistanul ,India şi Iranul vor concura între ele pentru dominaţia Afganistanului.

7.     Pakistan

Chiar dacă Pakistanul este posesor de arme nucleare şi are o armată bine înzestrată , populaţia încă trăieşte ca în perioada pre-modernă. Pentru Pakistan ,sentimentul identităţii sale naţionale este dat de conflictul cu India pentru provincia Caşmir. Brzezinski prevede că în lipsa sprijinului american, instabilitatea politică din Pakistan  se va accentua ducând cel mai probabil la un stat  al islamismului radical  sau o guvernare care să îmbine radicalismul islamic împreună cu dictatura militară.

8.     Israelul

Brzezinski apreciază că ,declinul SUA în Orientul Mijlociu  va pune în pericol întreaga stabilitate internă a statelor din regiune. În aceste condiţii ostilitatea regională faţă de Israel se va accentua. Iranul poate ajunge la un conflict cu Israelul , iar cei care vor avea cel mai mult de suferit vor fi entităţile statale mai slabe ,precum Libanul şi Palestina.

Având în vedere că în regiunea Golfului Persic sunt 75% din rezervele de petrol brut la nivel mondial, se poate ajunge la o criză energetică modială.

Sursă:

http://www.foreignpolicy.com/articles/2012/01/03/8_geopolitically_endangered_species#sthash.sJekeExN.dpbs

Agenţia americană de spionaj OSS(predecesoarea CIA) şi dispozitivele sale secrete de spionaj şi sabotare

Agenţia americană de spionaj OSS(predecesoarea CIA) şi dispozitivele sale secrete de spionaj şi sabotare

 

Sub îndrumarea iniţială a britanicilor, serviciul de informaţii OSS(1942-1947) a reuşit să dezvolte ,în numai 2 ani de la înfiinţare, o mulţime de instrumente de bază pentru desfăşurarea spionajului american.”Dă-i drumul şi încearcă “era motto-ul primului director al OSS , William Donovan.  Un motto bine însuşit de Stanley Lovell, personajul responsabil de dezvoltarea unora dintre cele mai bizare şi ingenioase dispozitive explozive.

Crearea primei agenţii de spionaj americane OSS (Office of Strategic Services)

OSS(Biroul de Servicii Strategice), înfiinţat în 1942, a fost serviciul secret american ,predecesor al CIA. Primul director al OSS a fost colonelul William Donovan , supranumit şi “Wild Bill”.Înainte de a fi numit în această funcţie , Donovan a avut o carieră militară de excepţie încununată cu cea mai înaltă distincţie militară americană, Medal of Honor(primită la sfârşitul Primului Război Mondial). Având în vedere că SUA intrase în război cu forţele Axei după atacul de la Pearl Harbor, Donovan a înţeles că trebuie să eficientizeze operaţiunile de spionaj printr-un nou stil de război clandestin. 

În acest scop ,directorul OSS , l-a contactat pe Stanley Platt Lovell , directorul Lovell Chemical Company, un personaj care va juca un rol important în dezvoltarea tehnologiei de spionaj. Lovell  avea deja experienţă în cercetare ca membru al Comisiei Naţionale de Cercetare în domeniul Apărarii(NDRC) , creată de preşedintele  Roosvelt pentru a dezvolta noi arme care să fie utilizate ulterior în război. Donovan l-a numit pe Lovell , şef al secţiei de Cercetare şi Dezvoltare al OSS.Lovell va fi responsabil de crearea întregului arsenal avut de OSS de la camere de supraveghere în miniatură până la arme şi explozivi speciali. Armele create de Lovell erau destinate luptătorilor în mişcările de rezistenţă, spionilor şi sabotorilor.

 Înainte  de ale produce , Stanley Lovell a vizitat laboratoarele secrete ale Marii Britanii , o ţară care era deja avansată în tehnologia de spionaj destinată războiului clandestin. Încă de la începutul anului 1940 , Churchill înfiinţează Direcţia specială de operaţiuni(SOE) al cărui scop era desfăşurarea unui război neconvenţional împotriva Germaniei Naziste . Lovell nu a vrut iniţial să lucreze pentru OSS doarece considera că opinia publică americană are încă o imagine vagă a ceea ce înseamnă spionajul. De aceea încă de la început ,ideea creeri  unui serviciu de informaţii era una controversată.Dintre senatorii americani, unii au ajuns chiar să afirme faptul că Donovan era noul şef al  “Gestapo-ului din Statele Unite”.Personalul OSS a avut deasemenea probleme cu Biroul de Paşapoarte a Departamentului de Stat care vrea să  ştampileze pe paşapoarte faptul că sunt de la OSS. Pentru a elimina blocajul a trebuit să intervină chiar preşedintele F.D. Roosvelt.  OSS a ajuns să fie considerată de majoritatea americanilor ca o organizaţie privilegiată şi elitistă

Acordurile de la Londra negociate între 1942 şi 1943 , au stabilit  un protocol de cooperare între OSS şi serviciul britanic de informaţii SOE, Prin acest parteneriat cu britanicii, Donovan nu trebuia doar să construiască prima agenţie de spionaj americană, ci şi una capabilă să poarte un război de spionaj global. Americanii veneau cu tehnologia , iar britanicii le ofereau în schimb consiliere pentru a deprinde meşteşugul culegerii de informaţii secrete. OSS a ajuns să dezvolte treptat un caracter american diferit de cel al serviciilor de spionaj britanice, datorită faptului că agenţia de spionaj americană a combinat  spionajul şi războiul necovenţional într-o singură organizaţie .În timp ce serviciul britanic de informaţii MI6 avea un caracter civil , OSS –ul avea un caracter militar şi un statut relativ independent faţă de comandamentul american.

Laboratorul  ingeniosului Lovell

Unitatea de  Cercetare şi Dezvoltare din subordinea lui Lovell i-a fiinţă la 17 octombrie 1942. Misiunea sa ,aşa cum era ea descrisă de Ordinul general nr.9, era să inventeze ,să dezvolte şi să testeze toate noile aparate secrete, materiale şi echipamente ce urmau să fie utilizate în operaţiunile speciale. Unitatea de Cercetare şi Dezvoltare a OSS a fost împărţită în 4 divizii: tehnică,documentaţie, asistenţă specială şi camuflaj. Fiecare divizie trebuia să lucreze îndeaproape cu Divizia 19(supranumită Sandman Club) al Biroului de Cercetare Ştiinţifică şi Dezvoltare(OSRD), care servea ca punte de legătură dintre  unitatea lui Lovell şi contractorii din sectorul privat. Divizia 19 şi-a realizat deasemena propriile teste la  Laboratorul de Cercetare din Maryland. 

Pentru a obţine rapid rezultate ,Lovell s-a asociat şi cu companiile private care aveau expertiza tehnică şi capacitatea de producţie necesară de a produce dispozitivele necesare OSS. Unele bunuri de consum erau modificate pentru a servi în scopuri secrete. Producţia destinată OSS se desfăşura într-un mediu strict secret. Pentru a recruta noi contractori cu talent tehnic deosebit , Lovell făcea apel la patriotismul respectivilor şi la istoria sa personală. Profitul era abordat în plan second.

În urma consultărilor cu Donovan , Lovell şi personalul său au reuşit să creeze un arsenal de  arme şi dispozitive speciale menite să aducă haosul în rândul adversarilor. Schemele de producţie erau dintre cele mai inventive.

Era necesară dezvoltarea de noi dispozitive explozive cu ceas care să le ofere posibilitatea agenţilor sau sabotorilor să părăsească zona înainte de detonare .

Apar în acest sens diferite dispozitive explozive cu ceas:

Creionul cu încărcătură explozivă întârziată - un tub de cupru conţinând o fiolă de sticlă cu lichid coroziv  şi fire de cupru ,cu un percutor prevăzut cu închidere prin resort, ce putea fi folosit la detonarea dispozitivelor incendiare. Mici şi de încredere, creioanele aveau colorate nişte coduri care reprezentau intervalele de timp până la explozie.

“Licuriciul”-un cilindru de buzunar în care era montat un dipozitiv incendiar exploziv cu un focos de distanţă autonom care îi permiteau unui sabotor să-l arunce în rezervorul unei maşini.

“Lipitoarea”- dispozitiv exploziv tip mină ce putea fi lipit de parte navei aflată sub linia de plutire care atunci când exploda provoca navei o gaură de 2 metri pătraţi chiar şi în plăci de oţel. Lipitoarea  avea un detonator, prevăzut cu o amorsă cu întârziere, care putea fi reglat pe un interval de ore sau chiar zile . Acest tip de detonator cu amorsă de întârziere putea declanşa simultan mai multe încărcături explozive în serie.Lipitoare se baza pe acetona care trebuia să degradeze un disc de celuloid şi să declanşeze detonarea. Chiar dacă intervalul până la explozie varia în funcţie de temperatura apei , dispozitivul american era mai bun decât cel britanic în al cărui alcătuire intrau bile de anason.

“Făina explozivă”- oamenii de ştiinţă care lucrau pentru OSS , au descoperit că explozibilii în formă de pulbere pot fi amestecaţi cu făina de grâu şi transportaţi în siguranţă până când ajung să fie folosiţi în operaţiuni de sabotaj. Făina explozivă putea trece neobservată în inspecţiile obişnuite, putând fi descoperită doar la un examen microscopic.

“Anemometrul bombă”- un dispozitiv de tip barometru care se activa pentru a sabota aeronave. Atunci când aeronava ajungea la 460 m  mai sus de altitudinea de plecare , avea loc detonarea.

”Casey Jones sau Cârtiţa”-era o versiune timpurie de ”ochi ”fotosenzitiv folosit ca dispozitiv în sabotarea trenurilor. Dispozitivul exploziv reacţiona la absenţa bruscă de lumină(la schimbările graduale de lumină nu reacţiona). Montat pe sub tren , acesta exploda atunci când se intra într-un tunel întunecos. Dispozitivul exploziv avea aspectul unui simplu cărbune , care trecea neobservat la inspecţii sumare. Camuflajul dispozitivul exploziv era cheia reuşitei. Într-un exemplu excepţional de camuflaj, inginerii lui Lovell au început să lucreze în noiembrie 1942 la un nou tip de explozibili foarte puternici care puteau fi confundaţi cu făina.

“Mătuşa Jemima”- un explozibil granular produs de firma DuPont(s-a produs o cantitate de 15 tone)şi folosit în operaţiunile de sabotaj al OSS în China

“Ţigara pistol”- era o armă ascunsă de unică folosinţă a OSS, care avea aspectul unei tigări . Avea calibrul 22mm şi era folosită de la distanţă mică mai ales de cei care doreau să-şi mărească şanşele de evadare

 

Pistolul “Liberator”- creat în cadrul corporaţiei General Motors, pentru a fi folosit de mişcările de rezistenţă din teritoriile ocupate de germani. Avea calibru 11,5 mm şi venea cu 10 rânduri de muniţie. Se defecta foarte repede având în vedere că era proiectat dintr-un material foarte prost. Era ieftin de produs  (s-au produs aproape 1 milion de exemplare )Nu se ştie câte pistoale de acest fel au ajuns la mişcările de rezistenţă .

“Stiloul cu gas lacrimogen” –a fost o armă personală defensivă proiectată pentru a fi transportată în buzunar sau geantă. Distanţa de acţiune a pistolului era de 2m. Gazul său puternic scotea din acţiune eventualul atacatorul pe perioadă suficientă, care îi permitea potenţialei victime să scape.

Pistolul cu amortizor- armă de calibru 6mm prevăzut cu amortizor care elimina 90% din zgomotul obişnuit al armei.

Tot din efortul de război al lui Lovell , a fost şi crearea primei camere de supraveghere din SUA, în parteneriat cu Kodak. Dimensiunea camerei era cât a unei cutii de chibrituri şi era folosită de agenţi pentru a filma instalaţii militare de la o distanţă lungă(avea 34 de expuneri)

Cei din OSS au ajuns deasemenea să fie specilişti la contrafacerea diferitelor acte de identitate şi documente, precum şi a altor obiecte importante.

Un proiect neobişnuit întreprins de cei  de la OSS a fost şi folosirea animalelor pe post de cărăuşi de dispozitive explozive. Aşa a fost proiectul bombei ghidate de pisică. Ideea era să se înhame o pisică de partea inferioară a unei bombe într-un aşa fel încât mişcările felinei să orienteze explozibilul către ţintă. Testele au dovedit că ideea nu era una bună.

Unul dintre cele mai ingenioase proiecte întreprinse de Lovell a fost şi comandarea de la distanţă a unei bărci încărcate cu 4 tone de explozibil. Folosindu-se de tehnologia televiziunii din acei ani şi de o  cameră  video montată la prora navei care transmitea imagini într-un plan care acoperea 50 de km, o echipă de agenţi putea viziona de pe un monitor parcursul navei cu explozibil pentru a o direcţiona către ţintă. Chiar dacă testele au fost încurajatoare , s-a renunţat la proiect. Conform spuselor lui Lovell , marina SUA a considerat că încărcătura explozivă era prea periculoasă pentru a fi transportată de nave sau submarine.

Moştenirea lăsată de OSS

În vara lui 1944, OSS a publicat un catalog cu dispozitive de spionaj şi sabotare, afişând specificaţii tehnice pentru fiecare piesă de echipament împreună cu poze însoţitoare. Şefii misiunilor de spionaj puteau citi cu atenţie catalogul şi alege cele mai potrivite dispozitive pentru operaţiunea lor.

La sfârşitul războiului 1945, agenţia americană de spionaj OSS , a reuşit să producă mai mult de 25 de arme speciale şi zeci de dispozitive de sabotaj, precum şi diferite instrumente (radio-uri, unelte pentru evadare, etc.)

Având în vedere cât de accelerată era producţia de război în SUA, OSS a reuşit să obţină rezultate remarcabile în mai puţin de doi ani de la înfiinţarea sa,punând bazele unui sistem de spionaj solid care a fost ajutat de noile invenţii tehnice. În1947, CIA va continua ce a început predecesoarea sa , OSS.

Bibliografie

Robert Wallace, H. Keith Melton, Henry R. Schlesinger, Spycraft: The Secret History of the CIA's Spytechs, from Communism to Al-Qaeda , Ed. Penguin Group, New York, 2008, pp.3-15.

Jertfele armatei române în Campania din Vest Asediul Budapestei(1944-1945)

Jertfele armatei române în Campania din Vest
Asediul Budapestei(1944-1945)

Asediul Budapestei, a fost una dintre cele mai sângeroase bătălii la care a participat armata română în Campania din Vest. Corpul VII al Armatei 1 române, condus de generalul Nicolae Şova a participat în luptele din Budapesta, cu 3 divizii((Divizia 19 infanterie ,Divizia 9 cavalerie, Divizia a 2 a infanterie). Tributul în sânge plătit de trupele române a fost de 10708 de soldaţi(morţi,răniţi sau dispăruţi) , care însemna aproape 26% din efectivele sale.  Eroii armatei române căzuţi sau răniţi pe câmpul de luptă  au demonstrat încă o dată dragostea faţă de patrie prin onoarea şi devotamentul cu care şi-au îndeplinit misiunile.Recuperarea Transilvaniei de Nord a fost obţinută prin sacrificiul lor suprem.

Contextul participării armatei române la  Operaţiunea Budapesta

Ca rezultat al dezastrului armatei Wehrmachtului de pe Frontul de Est , România a fost nevoită să caute încheierea unui armistiţiu cu URSS, Marea Britanie şi SUA. Momentul crucial a fost actul de la 23 august 1944, atunci când regele Mihai decide să-l aresteze pe mareşalul Ion Antonescu şi să se alăture războiului împotriva Germaniei naziste. Ocupaţia sovietică nu a putut fi evitată prin această hotărâre a regelui. Aşa cum declara lordul primar al City of London,sir Arthur  Gavyn, decizia regelui Mihai a scurtat războiul cu cel puţin  şase luni.

În armistiţiul semnat la 12 septembrie, România era obligată să participe cu 38 de devizii la războiul împotriva Germaniei naziste. După ce la 25 octombrie  eliberează întreaga parte de nord-vest a teritoriului naţional, armata română a mobilizat 567000 de soldaţi în lupta din celelalte state, din care aproximativ 210000 au participat la luptele din Ungaria.În cooperare cu trupele sovietice, armata română a desfăşurat acţiuni militare pe un teritoriu vast al părţii de est a Ungariei , până la cursul superior şi mijlociu al Tisei, participând la operaţiunea Debreţin(au fost angajate în luptă 21 de devizii pe 3 focare:Debreţin, Nyiregyhaza şi cursul mijlociu al Tisei) şi Operaţiunea Budapesta. Pierderile armatei române în luptele din Ungaria au atins 42000 de soldaţi(morţi. răniţi şi dispăruţi)

La ofensiva pe direcţia capitalei Budapesta ,a acţionat Corpul 7 al Armatei 1-a(Divizia 19 infanterie şi Divizia 9 cavalerie) , comandat de generalul Nicolae Şova. Regimentul 114 artilerie antitanc sovietic a  sprijinit înaintarea trupelor române.

Încercuirea   Budapestei

În ceea ce priveşte Ungaria , teritoriul său a fost ocupat de trupele Werhmachtului pentru a preveni semnarea unui armistiţiu cu Puterile Aliate , aşa cum s-a întîmplat în celelalte state aliate ale Germaniei. Prin ordinul lui Hitler din 12 martie 1944 a fost lansată în scop preventiv, Operaţiunea Margarethe, care a urmărit ocuparea tuturor punctelor strategice din Ungaria. O operaţiune asemănătoare a fost plănuită şi în cazul României ,dar nu s-a mai materializat.Deasemenea în octombrie 1944 , Operaţiunea Panzerfaust ,comandată de Hitler, înlătură regimul lui Horthy(care a avut câteva tentative de a negocia un armistiţiu cu sovieticii) şi îl înlocuieşte cu gurvernul de extremă dreaptă al lui Ferenc Szalasi din partidul Crucilor cu săgeţi.

Trupele de elită a  Waffen SS a reprezentat coloana vertebrală a apărării Budapestei. Corpul IX SS   responsabil de organizarea inelului de apărare oraşului a avut sub comandă divizia a 8 a de cavalerie “Florian Geyer”  şi divizia a 22 a de cavalerie “Maria  Theresa”. Generalul  Karl Pfeffer-Wildenbruch a fost  comandantul acestor trupe pe întreaga perioadă a asediului. Armata ungară a participat la apărarea capitalei sale cu efective ale Armatei a 3 a.

În aşteptarea ofensivei armatei sovietice şi române asupra Budapestei, Înaltul Comandament al Armatei Germane(OKH), i-a ordonat generalului Friessner să construiască, începând cu 21 septembrie 1944, 3 linii de apărare: linia  Margit(între Budapesta şi lacul Balaton, în sud-vest;linia Karola (între Cserhat, Matra şi dealurile  Zemplen, în nord ); linia Attila(în estul Budapestei)

Pentru Stalin , ocuparea cât mai rapidă a Budapestei , era un important obiectiv strategic în înaintarea rapidă a Armatei Roşii spre Berlin . Însărcinat cu desfăşurarea operaţiunii Budapesta a fost mareşalul Radion Malinovski , comandantul Frontului al II lea Ucrainean, sub comanda căruia s-a aflat şi Corpul 7 al armatei 1-a române condus de generalul Nicolae Şova. Frontul 2  Ucrainean cuprindea Armata a 7 a Gardă,Armata a 27 a, Armata a 40 a, Armata a 53 a,  Armata a 6 a  Tancuri Gardă, un grup mecanizat de cavalerie ,armata a 5 a aeriană.Au participat deasemenea şi elemente ale Frontului 3 Ucrainean ,comandat de generalul  Tolbukin.

Între 11 şi 14 octombrie, Corpul 7 armată a creat peste Tisa un cap de pod în zona localităţii Mindszet cu o lăţime de 30 km  şi o lungime de 7-8 km, care ulterior este abandonat datorită unei contraofensive germano-ungare. Corpul 7 armată este repoziţionat apoi de Frontul 2 Ucrainean şi folosit pentru  respingerea contraofensivei.Între 26 şi 29 octombrie ,un alt cap de pod peste Tisa la ,Alpar , este apărat cu succes de Divizia a 19 a română care a respins atacurile diviziei a- 3 a şi a 8 a  precum şi a diviziei 1  blindată ungară.

La 30 octombrie 1944 începe ofensiva principală în direcţia Budapestei , la care  a participat şi Corpul 7 armată , întărit de prezenţa diviziei a 2 a infanterie. S-a trecut capul de pod situat la nord-vest de localitatea Alpar. Pe 7 noiembrie , trupele sovietice şi cele române intră în suburbiile de est ale Budapestei , la 20 de kilometri de oraşul vechi.

Pe 30 noiembrie 1944 , diviziile române ale Corpului 7 armată ,aflat în subordinea Armatei a 7 a Gardă sovietică, lansează un atac de pe aliniamentul  Ujkekske- Alpar , pe un front de 13 km ,rupând apărarea germano-ungară care bloca drumurile de acces către capitală. Corpul 7 armată ajunge în faţa centurii de apărare exterioară a Budapestei, în zona împădurită cuprinsă între  Valko şi Isaszeg. A treia linie de apărare este străpunsă de diviziile române până pe 13 decembrie 1944.

Armată sovietică îşi reia atacurile pe 19 decembrie, după ce a avut o pauză în operaţiuni. Inelul de încercuire a capitalei ungare este complet la 26 decembrie , atunci când trupele sovietice întrerup drumul care făcea  legătura dintre Budapesta şi Viena.

Ofensivele  germane şi riposta trupelor sovietice şi române

În momentul închiderii inelului de încercuire a Budapestei, în oraş se aflau aproximativ 33000 de soldaţi germani, 37000 de soldaţi unguri şi 800.000 de civili care au refuzat să plece din oraş .

La 27 decembrie este lansată ofensiva pentru străpungerea celei de a doua linii de apărare a oraşului. Trupele asediate germano-ungare refuză să accepte capitularea şi ucid două grupuri de emisari sovietici veniţi la negocieri pe 28 decembrie  ,chiar dacă aceştia erau neînarmaţi şi aveau steagul alb. Efortul diviziei a 2 a din Corpul 7 armată s-a concentrat pe flancul drept al ofensivei ,în direcţia Kistarcsa-Cinkota-Matyasfold. În luptele cu trupele germano-ungare , Corpul 7 armată român a capturat localităţile Kerepes, Nagytarcsa, Kistarcsa, Râkosliget şi Râkoscsaba. Pe 31 decembrie, Corpul 7 armata a ajuns şi în faţa ultimei linii de apărare a Budapestei. Luptele au continuat în Pesta ,unde Corpul 7 român a fost flancat la dreapta de Corpul 30 de armată sovietic şi la stânga de Corpul 18 de armată sovietic.  Trupele germano-ungare s-au retras  în Buda , pentru a profita de caracterul său deluros.

În încercarea de a sparge încercuirea trupelor sovietice şi române, garnizoana germano-ungară a declanşat Operaţiunea Konrad începând cu 1 ianuarie 1945. Operaţiunea a fost lansată de Corpul IV SS Panzer şi a avut 3 faze.  În Operaţiunea Konrad I(lansată pe 1 ianuarie), trupele sovietice au oprit contraofensiva germană în localitatea Bicske ,la 20km de Budapesta. Armata germană a fost nevoită să se retragă pe 12 ianuarie. În cadrul Operaţiunii Konrad II(7ianuarie), Corpul IV SS Panzer a atacat din localitatea Esztergom în direcţia Aeroportului din Budapesta. Atacul german ,care încerca stabilirea unei căi aeriene de aprovizionare a oraşului, a fost stopat în apropierea aeroportului. Pe 17 ianuarie , Operaţiunea Konrad III a Corpurilor  IV SS Panzer şi  a III a Panzer a eşuat în încercarea de a încercui 10 divizii sovietice.

În acest interval , Corpul 7 al Armatei 1-a , înfrângând rezistenţa opusă de divizia a 13 a blindată şi a diviziei a 10 a infanterie a inamicilor.  Cele 3 divizii ale Corpului 7 armată cuceresc suburbiile Mathzasfold. Divizia a 19 a infanterie capturează Râkoshegy ,iar Divizia 9 cavalerie , Kobania.  Într-un război urban , trupele române au luptat clădire cu clădire şi stradă cu stradă, înaintând în lungul Bulevardului Rakoczy.

În partea estică a Budapestei , Corpul 7 armată român a cucerit până pe 10 ianuarie  următoarele obiective: Poşta Centrală( Divizia a 2 a Infanterie),Fabricile de la nord de Hipodrom(Divizia a 19 a Infanterie) . Pe 12 ianuarie, “Gruparea de manevră” comandată de generalul Ilie Antonescu, înfiinţată pentru a exploata avantajele terenului, a adăugat pe lista obiectivelor cucerite , cazărmile Frantz Joseph, cimitirul Kerepes, Hipodromul Mic . În luptele din Pesta , pe 15 ianuarie 1945 , Corpul 7 al Armatei 1-a a ajuns la mai puţin de 2km de Dunăre.

După 78 de zile de lupte grele în cadrul Operaţiunii Buapesta, Corpul 7 al Armatei 1-a a fost îndepărtat din luptă de către Comandamentul sovietic, refuzândui-se în acest fel dreptul de a se bucura de victoria finală în asediul Budapestei. Pierderile Corpului 7 au ajuns să fie de 10708 de soldaţi(morţi,răniţi sau dispăruţi), care însemna 26% din efectivele sale.

Corpul 7 armată comandat de generalul Nicolae Şova  a fost redirecţionat către frontul din Slovacia .Generalul Nicolae Şova a protestat împotriva acestei decizii la Comandamentul sovietic, declarând următoarele:

“Ofiţerii si trupa din subordinele Corpului 7 armata, care au luptat şi sângerat alături de trupele aliate de la trecerea Tisei şi până în mijlocul Budapestei, sunt deprimaţi de faptul ca o dată cu iminenta cădere a Budapestei, sunt trimişi în alt sector. Ei interpretează acest fapt ca o îndepărtare nemeritată a lor de la onoarea de a lupta până la lichidarea completă a operaţiunilor din Budapesta, considerând că au fost utilizaţi de aliaţi numai în momentele grele ale luptei când ei au dat ajutorul lor neprecupeţit marcat prin şirul de morminte ale camarazilor lor căzuţi în aceste lupte şi sunt îndepărtaţi necamaradereşte atunci când momentul victoriei, al recompensei şi al onoarei se apropie”.

Răspunsul la protestul generalului Şova , a fost destituirea sa la 7 februarie 1945 şi trecerea sa în rezervă la 24 martie 1945, după 38 de ani de carieră şi după ce a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III a cu spade. A fost arestat de guvernul comunist în ianuarie 1946 şi condamnat la 10 ani de închisoare ,o pedeapsă care a executat-o în închisoarea Aiud, una dintre cele mai teribile temniţe din sistemul de lagăre comunist.După ce i se confiscă averea , în 1948 i se mai suspendă şi dreptul la pensie, un drept pe care îl recapătă abia în 1964(în condiţiile în care a fost eliberat din închisoarea Aiud în ianuarie 1956). Fiind într-o stare de sănătate precară , generalul Şova moare în 1966. În loc să fie răsplătit ca un erou , a fost batjocorit de autorităţile comuniste  aservite URSS-ului.

Lupta pentru Buda şi capitularea

Hitler a fost de acord ca pe 17 ianuarie, să aibă loc retragerea trupelor germane din Pesta în Buda.Podurile de peste Dunăre au fost detonate pe 18 ianuarie.

După ce precedentele Operaţiuni Konrad eşuaseră, germanii lansează o a doua ofensiva pe 20 ianuarie în partea sudică a oraşului, înaintând 20 de km în liniile defensive sovietice cu posibilitatea de a le tăia aprovizionarea.  Trupele germane nu au mai putut să-şi menţină poziţiile şi au fost nevoite să se retragă pe 28 ianuarie.

Dealul Gallert( pe care se află Citadela), a fost apărat de trupele germane de elită Waffen SS, care au reuşit să respingă câteva asalturi sovietice. Lupte crâncene s-au dat pentru controlul insulei Margareta , aflată pe mijlocul Dunării. Insula era de o importanţă strategică deoarece acolo se paraşutau trupe.

Dealul Gallert este cucerit de sovietici pe 11 februarie , după un puternic atac simultan din trei direcţii. De pe acest deal , artileria sovietică a început să domine tot oraşul. După ce cuceresc gara de sud a oraşului, trupele sovietice avansează spre dealul Castelului, unde infanteria marină sovietică reuşeşte să stabilească un cap de pod pe 10 februarie.  Un prim val  de civili şi militari,profitând de ceaţa densă din oraş, au reuşit să scape şi să se îndrepte spre dealurile de nord-vest cu direcţia Viena .Celelalte valuri de refugiaţi nu au fost la fel de norocoase.

Ultimii apărători ai Budapestei s-au predat pe 13 februarie 1945, încheiând astfel o bătălie lungă de aproape 100 de zile.

Bibliografie

Dinu C. Giurescu, „România în al doilea război mondial: (1939 - 1945)”,  , Editura ALL Educational, Bucureşti, 1999.

 Krisztian Ungvary, The Siege of Budapest: One Hundred Days in World War II ,Ed. Yale University Press, New Haven , 2006.

Richard Landwehr, Budapest: The Stalingrad of the Waffen-SS ,Ed. Merriam Press, Bennington, 2001.

Ion Şt. Dăscălescu, Corpul 7 Armată în operația "Budapesta" ,Ed. Militară , Bucureşti,1974.

http://www.worldwar2.ro/arme/?language=ro&article=92

http://www.crispedia.ro/Batalia_de_la_Budapesta__29_octombrie_1944_-_13_februarie_1945_

http://www.armyacademy.ro/e-learning/working/capitol_8.html