Maximele lui Feodor M. Dostoievski

Maximele lui Feodor M. Dostoievski

Sarcasmul :ultimul refugiu al oamenilor simpli şi cu suflet nevinovat, atunci când intimitatea sufletului lor este încălcată grosolan.

Frumuseţea este atât misteriosă cât şi teribilă. Dumnezeu şi diavolul luptă pentru ea, iar câmpul de luptă este inima omului.

Cea mai mare bucurie este să cunoşti sursa nefericirii.

Cineva poate cunoaşte un om după râsul său, iar dacă îţi place de râsul cuiva în înainte să-l cunoşti, poţi spune cu încredere că  este un om bun.

Sufletul îţi este vindecat atunci când eşti lângă copii.

Cel mai isteţ dintre toţi este ,în opinia mea, omul care se autointitulează prost cel puţin o dată pe lună.

Multă nefericire a venit pe lume datorită confuziei şi lucrurilor nespuse.

Deposedaţi de lucrurile cu însemnătate, barbaţii şi femeile îşi pierd motivul existenţei; ei înnebunesc .

Câteodată întâlnim oameni , chiar şi străini, care ne stârnesc interesul la prima vedere, într-un fel subit, înainte de a spune o vorbă.

Un adevărat domn, chiar dacă pierde tot ce are, nu trebuie să arate nici o emoţie. Banii trebuie să fie mult sub condiţia unui domn , încât să-i provoace îngrijorare.

Să iubeşti pe cineva este să-l accepţi aşa cum l-a lăsat Dumnezeu.

 A trăi fără speranţă înseamnă a înceta a mai trăi.

Puterea este dată doar celor care îndrăznesc să se aplece şi să o ia de jos. Doar un singur lucru contează;un singur lucru, să fii capabil să îndrăzneşti.

Dacă nu ar exista Dumnezeu , orice ar fi permis.

Sunt lucruri pe care un om se teme să le spună chiar lui însuşi, iar fiecare om decent are astfel de lucruri păstrate în minte sa.

Omul este pasionat de numărarea propriilor necazuri, dar nu şi a bucuriile. Dacă le-ar număra cum se cuvine,ar vedea că orice soartă are suficiente bucurii în ea.

Se pare, în fapt, aşa cum s-a crezut , că a doua parte a vieţii omului este făcută din nimic altceva decât deprinderi pe care le-a acumulat în timpul primei părţi din viaţă.

Fericirea nu stă în fericire, ci în atingerea ei.

Nu e posibil să mă mâncaţi , fără să mai cânt ode devoratorului meu?

Oamenii nu-şi acceptă profeţii şi-i ucid, dar îşi iubesc martirii şi îi adoră pe cei pe care i-au torturat până la moarte.

Realiştilor nu le este frică de rezultatul propriilor studii.

Dacă ar fi să distrugi credinţa în nemurire în rândul omenirii, nu doar dragostea , dar şi forţa vie de care  oricare viaţă depinde, se va usca deodată.

Nu există nici un subiect atât de vechi de care să nu se mai poată spune nimic.

Formula “Unu cu unu fac doi” nu este neatrăgătoare.

Un om , atât timp cât rămâne liber, nu mai are nici o anxietate mai constantă şi chinuitoare decât să găsească cât mai rapid posibil pe cineva pe care să-l venereze.

Originile Crizei din Kosovo

Originile Crizei din Kosovo


Originea crizei din Kosovo trebuie înteleasa prin prisma noului curent naţionalist sârb care facilitează propulsarea în funcţia de preşedinte al Serbiei , pe comunistul activist Slobodan Milosevic . Acesta poate fi  considerat produsul  noii orientări extremiste a naţionalismului sârb. Amendamentele constituţionale promovate în 1989 de către Milosevic , duc la abrogarea autonomiei de care beneficia regiunea Kosovo.
Prin politica sa de modificare a compoziţiei etnice din Kosovo, preşedintele sârb era pe cale de a dezvolta o societate de tip apartheid. La începutul anilor'90 guvernele şi organizaţiile internaţionale erau informate de riscul izbucnirii unui conflict sârbo-albanez în Kosovo. În 1985, un amendament al membrilor Academiei sârbe promovează crearea Serbiei Mari prin restabilirea dominaţiei sârbe în Kosovo, idee care a  fost iniţial contestată atunci când are loc publicarea acesteia în anul 1986. Varianta lui Tito , a unei federaţii de naţiuni cu drepturi egale , este eliminată.
Naţionalismul sârb începe să fie viziunea dominantă care determină schimbarea statutului constituţional al regiunii Kosovo. Slobodan Milosevic afirmă că primul contact pe care  l-a avut cu problema din Kosovo a fost atunci când într-o vizită oficială din 24 aprilie 1987,s-a întâlnit cu nişte protestatari sârbi care i-au cerut să  intervină pentru protejarea locuitorilor sârbi din Kosovo , ameninţaţi de dominaţia albanezilor majoritari.Milosevic le-a promis sârbilor din Kosovo că o să schimbe situaţia existentă şi  i-a încurajat spunându-le că nimeni nu-i poate învinge .Această atitudine a lui Milosevic a determinat o stimulare şi mai puternică a naţionalismului . În 1988, sârbii din Kosovo semnează o petiţie, solicitând o apropiere mai mare de Serbia şi întreprinderea unor acţiuni de către autorităţile pentru apărarea libertăţii, onoarei şi demnităţii.
Petiţia a fost depusă cu ocazia dezbaterilor din 11 iunie 1988 pentru adoptarea unei constituţii pentru Republica Serbia.
În cadrul Iugoslaviei , Serbia a dorit să se impună într-o poziţie dominantă faţă de celelalte republici. Pentru a trece la abrogarea statutului autonom al Kosovo, Serbia s-a asigurat dinainte că opoziţia celorlalte republici va fi limitată. Croaţia , Bosnia&Herţegovina, Macedonia sunt convinse de sârbi să nu intervină, în timp ce Muntenegru şi Vojvodina îşi arată sprijinul faţă de Serbia. Pe 24 februarie 1989 , parlamentarii sârbi decid în unanimitate amendarea Constuţiei. Reprezentanţii albanezilor din Kosovo nu participă la vot.Un amendament la Constituţie interzice orice iniţiativă legislativă care să vină din partea albanezilor.Conducerea provinciei Kosovo instalată prin intervenţia  Belgradului  ,aprobă amendamentul pe 22 martie 1989. Reprezentanţii albanezilor susţin că decizia guvernului provincial nu a fost publicată în Monitorul Oficial. Adunarea din Kosovo a aprobat amendamentul sub ameninţarea celor 15000 de soldaţi trimişi de Belgrad. Evenimentele din această provincie se încadrau în vastul proces de dezmembrare a Federaţiei Iugoslave.
Cu toate că a constituit o problemă importantă , criza din Kosovo nu a fost menţionată pe agenda negocierilor de la Dayton. Acordurile semnate la Dayton s-au rezumat la încheierea păcii în Bosnia.