Originile doctrinei neoconservatoare din SUA
I.1
Reconstrucţia identităţii ideologice neoconservatoare
Acest
capitol este necesar pentru a putea surprinde etapele prin care a trecut
doctrina neoconservatoare înainte de a
deţine marea influenţă din
Administraţia Bush .
Chiar
dacă în ultimi treizeci de ani a deţinut
o poziţie dominantă pe scena politică americană ,neoconservatorismul a avut doar un succes moderat în rândul
Administraţiilor americane care s-au succedat înainte de 2001[1].
Primul mare intelectual de orientare neoconservatore care a acceptat
utilizarea termenul de neoconservator a fost Irving Kristol[2],care
apoi a ajuns să fie considerat părintele mişcării neoconservatoare.Irving şi-a însuşit termenul de neoconservator în
articolul „Confessions of a True, Self-Confessed Neoconservative” semnat în 1979 în New York Times Magazine cu toate că
acesta era considerat oarecum peiorativ înainte de acest articol. Primii
neoconservatori americani s-au îndepărtat de mişcările de stânga si de cea
liberală din SUA.
În
anii’60 noua mişcare neoconservatoare era în căutarea unei identităţi
ideologice pentru viitoare doctrină neoconservatoare. Înaintaşii neoconservatori
, precum Henry M. Jackson ,au dezaprobat
micarea stângii New Left şi programul Great Society al preşedintelui
Lyndon B. Johnson. Înca de la apariţia mişcării neoconservatoare ,s-a
conştientizat faptul că aceasta are un impact
deoarerece neoconservatorii erau văzuţi ca bărbaţii
care schimbă politica americană[3].
Fondatorii neoconservatorilor americani ,
Irving Kristol, Norman Podhoretz, Daniel Bell ,Daniel Patrick Moynihan, Midge
Decter, Michael Novak ş.a., au supus societatea americană la multe dileme. În
politica externă promovată ,două dintre conceptele lor definitorii erau
apărarea aprigă a Israelului şi prezentarea destinderii ca pe o cădere nervoasă
şi reticenţă de a sta în faţa relelor comunismului[4].Totuşi
primii neoconservaori manifestau încă o prudenţă în promovarea unilataralismului în politica externă americană
bazat pe puterea militară a SUA .
În
discursurile publice ale intelectualilor neoconservatori s-a dezbatut dacă
poate fi adevărat faptul că oamenii trec mai degrabă printr-o criză spiritulă
decât prin una provocată de esecul instuţional.Neoconservatorii erau interesaţi
de modul în care se poate realiza o balanţă reuşită între controlul social şi
libertatea individuală[5].
O
locaţie de mare interes pentru înţelegera apariţiei fundamentelor
neoconservatoare este Universitatea din California de la Berkeley care a fost
un fel de laborator de teste pentru schimbările politice din SUA[6].
Unul din motivele pentru care mişcarea neoconservatoare s-a dezvoltat
la Berkeley era că universitatea era una
publică şi datorită acestui fapt a reuşit să fie influenţată mai mult de
mişcarea de stânga New Left pe fondul
protestelor studenţilor pentru drepturile civile şi a
celor pacifiste îndreptate împotriva Războiului din Vietnam din
anii’60.Universităţile private erau spaţii mai închise din punct de vedere
ideologic în care influenţele de stânga pătrundeau cu foarte mare greutate .Libertatea
de exprimare a convingerilor politice era mai mare la Barkeley în comaparaţie
cu universităţile private de pe coasta de est[7].
În
contextul campaniei electorale şi în ulterioara implementare a programului
preşedintelui Johnson pentru consolidarea a drepturilor civile şi pentru
îmbunătăţirea condiţiei sociale a claselor defavorizate ,a debutat scindarea în
rândul liberalilor americani.
Daniel Bell şi Irving Kristol
fondează în 1965 periodicul The Public Interest care a reflectat
orientarea centristă a acestora.. Periodicul The Public Interest a fondat cu scopul de a analiza politicile sociale a ajuns treptat să critice statul bunăstarii
promovat de Administaţia Johnson şi să exploreze noi posibilităţi de reformare
a programelor sociale oferite de stat[8].
Neoconservatorii aveau nevoie de o rezervă suficientă de idei atunci
când aveau să se confrunte cu idei contrare viziunilor lor politice. Irving
Kristol a declarat că cele ce conduc lumea sunt ideile, deoarece
ideile definesc modul în care este percepută realitatea[9]
.
Neoconservatorul Norman Podhoretz ajunge redactor sef la revista de
politică
Commentary fondată de 1945 de American Jewish
Committe. Revista va constitui un cadru de dezbateri al principalilor
teoreticieni neoconservatori .Pe la sfarşitul anilor’60 publicaţia lansase
atacuri constante aupra mişcării de stânga New Left. Istoricul Richard Pells a
concluzionat că nici o revistă a ultimei jumatăţi de secol nu a putut să
exercită o influenţă atât de puternică asupra dezbaterilor majore care au influenţat
viaţa politică şi intelectuală a SUA aşa cum a facut-o publicaţia Commentary[10].
Publicaţiile The Public Interest şi Commentary au constituit infrastructura intelectuală a
neoconservatorilor. Aceste două reviste stabilesc relaţii cu publicaţiile
Encounter,the New Leader, American Scholar şi Foreign Policy.
I.2 Pătrunderea în cercurile de gândire
ideologică din SUA
Anii’70 au marcat prezenţa din ce în ce mai
vizibilă a instituţiilor de politică neoconservatoare în rândul cercurilor de
gândire americane, Ascensiunea neoconservatorilor a fost reprezentativă pentru
schimbările socio-politice din acele timpuri[11].
American Enterprise Institute
este o insitituţie de analiză politică a neoconservatorilor care a fost fondată
în 1943 ,dar care a avut o influenţă modestă în dezbaterile politice americane
până la reorganizarea sa din anii’70. În 1971 ,Secretarul Apărării , Melvin
Laird a demarat o campanie de strângere de fonduri care a dus în final la
creşterea bugetului AEI de la 1milion de
dolari la 10,4 milioane de dolari până în 1980[12].Sub
preşedenţia lui William J. Baroody ,Sr. (1962-1978) AEI devine un adevărat
institut de cercetare a politicii
americane după modelul institutelor de profil din Washington. Baroody Sr. a
întărit echipa de cercetători a institutului politic prin recrutarea de
cercetători din mediul universitar. Primul care a venit începând cu 1972 a fost
Gottfried Haberler,economist format la Harvard. În 1977, fostul preşedinte Ford se alătură neoconservatorilor de la AEI si
fondează Forumul mondial al AEI ce va avea loc până în 2005. Ideile
neoconservatorilor deveneau din ce în ce mai răspândite în cadrul dezbaterilor
politice de la Washington[13].
Având la dispoziţie resurse financiare , AEI începe să publice periodicele
Foreign Policy şi Defense Review.
În 1979 un studiu arăta că un intelectual american
de prestigiu din şapte ,este simpatizant al ideilor neoconservatoare[14].
Chiar dacă a găzduit dezbaterile multor
neoconservatori prestigioşi , AEI era sprijinită în mare parte de sponsori care
erau ataşaţi la punctele de vedere ale republicanilor neoconservatori.
Ca urmare au apărut şi alte
instituţii politice neoconservatoare care au generat o competiţie în cercul de
gândire neoconservator.
Aşa a fost cazul Heritage
Foundation creată de activistul politic Paul Weyrich în 1973. Instituţia nou-creată
susţinea că reprezintă ideile adevăraţilor conservatori. Heritage Foundation
s-a specializat în elaboararea unor buletine informative şi eseuri bine
documentate pe noi chestiuni , uşurand
în acest fel cercetarea acestora de către funcţionarii guvernamentali ocupaţi
si de catre jurnalişti şi personalităţi academice[15].
Instituţia creată de Weyrich a ajuns în final să fie gazda multor dezbateri
ale neoconservatorilor. S-a ajuns ca cercul de gândire neoconservatoare să se
extindă.
Răspândindu-şi influenţa
asupra corpului politic de la Washington , intelectualii neoconservatori au
ajuns să cunoască tot ce se discută în interiorul cabinetelor polticienilor de
la Washington[16].
Prima generaţie a neoconservatorilor nu e una
perfect omogenă din punct de vedere al abordări ideologice. În această perioada
neoconservatorii păstrau atitudini independente unul faţă de celălalt chiar
dacă aveau obiective asemănătoare. Irving Kristol declară în legătură cu acest
aspect urmatoarele:Când doi neoconservatori se întâlnesc e mai probabil
ca ei să se certe unul cu altul decât să se înţeleagă sau să conspire[17].
Cu toate aceste nuanţări
individuale existau şi domenii în care părerea era unanimă , cum ar fi cel al
politicii externe a SUA . Neoconservatorii anilor’70 considerau că democraţia
americană nu va spravieţui pentru mult timp într-o lume ostilă valorilor morale
americane.Singura opţiune de încredere a Vestului este să menţină o forţă
militară imensă care să inducă frica în rândul adversarilor ideologici[18].Majoritatea
primei generaţii de neoconservatori au susţinut războiul din Vietnam ,dar toţi
au fost contracaraţi de mişcările antirăzboi din SUA . Adepţii ideilor
neoconservatoare consideră că au fost afectaţi de activismul antirăzboi ,de
feminism şi de idealismul moralistic al Partidului Democrat. Neoconservatorii
nu au putut încă să schimbe nici un lucru important în politica externă
americană[19].Se
considerau modernişti bine pregătiţi în ştiinţe sociale care nu întreţineau
nici o legatură cu vechii neoconservatori şi care acceptau existenţa unei
asistenţe sociale la un nivel minim. Chestiunile socioeconomice ocupau un loc
deosebit ,mai ales în revista The Public Interest. Sistemul de impozitare progresivă
şi programele antisărăcie erau nişte aspecte negative care aveau să se
finalizeze cu o serie de consecinţe nebănuite[20].
Aceste considerente i-au
făcut pe neoconservatori să migreze de la o orientare politică de stânga la una
de dreapta .
Nereuşind să transforme
Partidul Democrat ,mişcarea neoconservatoare s-a manifestat în mare parte în
Partidul Republican, mai ales prin opţiunile de politică externă propuse de
intelectualitatea neoconservatoare.
Preşedintele Jimmy Carter nu
a adoptat nici o idee din agenda neoconservatoare de poltică externă.Cu toate
că neoconservatorii avertizau
Admnistraţia Carter că sovieticii sunt pe cale de a câştiga războiul ,nici unul
dintre ei nu a primit vreo functie de rang înalt în cadrul Administaţiei
democrate din perioada 1977-1981[21].
Exagerarea caracterului
urgent şi a gravităţii unor ameninţări
la adresa interesului naţional a constituit laitmotivul neoconservator încă din
anii’70[22].
I.3
Construirea reţelei de influenţă neoconservatoare
O
dată cu instalarea Administraţiei Reagan , neoconservatorii reuşesc pentru
prima dată să-şi creeze o retea de influenţă care să aibă o bază solidă chiar
în Administraţia americană .Neoconservatorii încep
să ocupe poziţii importante în Administraţia Reagan. Este cazul lui Kirkpatrick
, Eugene V.Rostow, R. Perle , Abrams.
Reagan a stabilit o legătură activă între
valorile democratice si ideile care erau promovate de grupul neoconservator[23].
Ideile neoconservatoare au început să domine
scena politică americană. Neoconservatorii îşi puneau mari speranţe în adepţii
lor din interiorul Administraţiei Reagan..
David Stockman care a ocupat funcţia de director al Oficiului de Management şi
Buget (1981-1985),a fost perceput ca având o influenţă din partea
conservatorilor evidenţiată de scrierile sale despre statul bunăstarii din
revista The Public Interest. Măsurile de a dereglementare şi deregularizare a
economiei de piaţă libere, reducerea aparatului birocratic şi reducere
cheltuielilor sociale erau de inspiraţie neoconservatoare.
N. Podhoretz îl considera pe Reagan ,drept moştenitorul legitim al tronului uzurpat de
R. Nixon[24].
Un alt
adept al neoconservatorilor care a ajutat la fundamentarea Doctrinei Reagan
este Charles Krauthammer ,un fost scriitor de discursuri al Vicepreşedintelui
Walter Mondale . În perioada lui Reagan , Krauthammer publica articole în New
Republic ,Time şi Washington Post.
Ca şi alţi colegi neoconservatori a fost în
primă fază un susţinător al idei democraţiei globale ,iar ulterior un adept al
realismului unipolar[25].
Pe când era încă susţinător al democraţiei globale ,Krauthammer declara că
decât să intervii de partea unui guvern
legitim ,mai bine este să intervii direct în favoarea unei pretinse
superiorităţi al civilizaţiei contemporane .Să intervii în favoarea unei
democraţii ar însemna să pleci repede[26].
Krauthammer nu a negat faptul că democraţiile impuse lucrează mai bine dacă
forţa militară e îndepărtată,dar a declarat că uneori acest lucru nu e posibil.
Dacă SUA ajungea să fie respectată pentru forţa sa militară ,ea putea să
exporte şi propriul model politic. Nu este vorba de o pretenţie colonială ,ci
de un motiv convingător indiferent de pericole şi de costuri: necesitatea de a apăra democraţia[27].
Pentru a fi mai explicit în legătură cu
necesitatea de intervenţie, Krauthammer a
precizat că SUA este obligată să intervină în afacerile interne ale unui
alt stat doar atunci când interesele sale strategice sunt ameninţate. Politica
externă nu poate fi un act de caritate atunci când este în joc interesul
naţional. SUA trebuia să se rupă de alianţele pe care şi le-a autoimpus.
Multilateralismul era în gândirea neoconservatoare ,o metodă de a lega mâinile
americanilor[28].Krauthammer
era în favoarea formulei propuse de Kristol în care unilateralismul era
combinat cu o campanie globală de exportare a democraţiei .Pe la mijlocul
anilor ’80 , Charles Krauthammer
descoperă Doctrina Reagan. El consideră
că politica adimnistraţiei Reagan
a revigorat Doctrina Truman de îngrădire a comunismului prin provocarea
sovieticilor în ţările Lumii a III -a aflate la periferia sistemului internaţional.
Doctrina Reagan susţinea revoluţia nu status-quo-ul[29].
Cu toate acestea ,în 1988 , Krauthammer nu era de acord cu opinia lui Reagan
care credea că Războiul Rece se încheiase ,deoarece chiar dacă sovieticii
pierduseră controlul în Afganistan , Angola şi Cambodgia ei păstraseră controlul asupra Asiei Centrale pe care el o
numeşte un mare premiu geopolitic[30].
Chiar şi după dezintegrarea URSS , Krauthammer
susţinea că democraţia liberală este încă fragilă , iar singura soluţie pentru
a combate o revenire la un sistem multipolar este ca SUA să-şi consolideze
poziţia hegemonică în lume. Doar în acest fel se poate asigura supemaţia
democraţiilor liberale din societăţile occidentale[31].
Neoconservatorii
Jeane Kirkpatrick şi William Bennett au fost numiţi în funcţii înalte în
Administraţia Reagan ,dar au avut o influenţă moderată..
Atât în 1981 cât şi în 1983, Reagan a
înregistat presiuni mari din partea conservatorilor pentru numirea lui
Kirkpatrick în postul de consilier pe probleme de securitate naţională în NSC.
Conflictul dintre ea şi Secretarul de Stat George Schultz a împiedicat-o să
ocupe acest post[32]
. Kirkpatrick a ajuns în cele din urmă să ocupe funcţia de Ambasador SUA la ONU(1981-1985).
William Bennett a ajuns
să fie Secretar al Educaţiei(1985-1988) în Administraţia Reagan.
În anii ’80
neoconservatorii au reuşit să-şi constitue o reţea de influenţă solidă în ciuda faptului că putere de influnţare era
încă una moderată..
New Right ,aripa de dreapta a Partidului
Republican, de influenţă neoconservatoare
a avut o implicare activă în
dezbaterile poltice din SUA anilor ’70 şi ’80. Mulţi membrii neoconservatori din aceast grup
au făcut parte din echipa de campanie din California al lui Barry Goldwater din 1976 prezidată de
Reagan[33].
Diferenţa dintre
generaţiile de neoconservatori erau semnificative.Problemele de ordin social nu
erau în centrul preocupării neoconservatorilor contemporani. Cu toate astea toţi
au beneficiat de victoria lui Reagan. Richard Viguerie,consultantul
profesionist de campanie al republicanilor, consideră că în SUA ,New Right
reprezenta noua majoritate[34]
.
Chiar dacă au avut
obstacole în cale, neoconservatorii erau conştienti că pe viitor îsi vor consolida
şi mai mult influenţa.Moştenirea lui Reagan le-a fost model , iar după cum declara
Irving Kristol îi aştepta un secol neoconservator în viitor[35].
Neoconservatorii nu
exagerau în politica faţă de adversarii politici , aşteptându-şi gloria viitoare.
I.4 Caracteristicile doctrinei neoconservatoare
În
această parte finală a capitolului dedicat originilor doctrinei
neoconservatoare vom face o prezentare succintă a caracteristicilor doctrinei
neoconservatoare .
Doctrina neoconservatoare contemporană abordează următoarele 3 subiecte:
1.O
credinţă ce derivă din convingerile religiose asupra naturii umane al cărei
condiţie este nevoită să aleagă între bine şi rău. Se consideră că adevăratele
calităţi ale unui caracter politic trebuie să fie căutate în propria sa voinţă
de se confrunta cu orice urmări cele pot avea propriile sale acţiuni politice.
2.Afirmaţia
că determinanta fundamentală ale relaţiilor dintre state stă în puterea
militară şi în voinţa de a o folosi.
3. O
atenţie deosebită acordată Orientului Mijlociu şi a restului lumii islamice
văzută ca o ameninţare la adresa intereselor de peste mări ale SUA[36].
Subiectele neoconservatoare sunt puse în
practică de :
1.
Analiza simplistă a chestiunilor internaţionale şi împărţirea lor în categorii morale absolute.
Neoconservatorii sunt întăriţi de convingerea că doar ei deţin cea mai înaltă
statură morală şi ca urmare consideră
dezacordul faţă de ei ca find echivalent cu o lipsă de încredere în reuşita si
în justeţea acţiunilor întreprinse de ei[37].
2.
Concentrarea pe puterea unipolară a SUA,
pornind de la convingerea că folosirea forţei armate este prima şi nu ultima
opţiune a politicii externe[38].
Neoconservatorii resping lecţia Vietnamului pe care o văd ca pe o
subminare a voinţei SUA de a folosi forţa militară, dar acceptă în schimb să
înveţe din lecţia Munchen interpretând-o ca pe un moment care a
demonstrat pe viitor cât de importante sunt virtuţile unei acţiuni militare
preventive[39].
3.
Desconsiderarea rolului pe care îl au instuţiile
diplomatice convenţionale de tipul Departamentului de Stat şi ignorarea
analizelor pragmatice şi realiste ale acestor instituţii diplomatice
tradiţionale .Neoconservatorii refuză să acorde un rol predominant organizaţiilor
de securitate internaţionale şi manifestă o reacţie de repulsie faţă de
tratatele şi acordurile internaţionale.Unilateralismul global e cuvântul
lor de ordine [40].Se
consideră că orice critică internaţională întăreşte virtuţile americane[41].
Toate acestea reflectă pesimismul pe care îl manifestă neoconservatorii faţă de
natura şi societatea umană.
Neoconservatorismul american urmăreşte o remodelare a politicii externe americane
în jurul obiectivelor neoconservaoare.R.Kagan şi W.Kristol vor să fixeze un
standard pentru o superputere globală care să aibă ca obiectiv remodelarea
mediului internaţional în avantajul său. În cocepţia celor doi SUA ,trebuia
să-şi fixeze criteriile de intervenţie pentru a face o distincţie clară între
interesele vitale şi cele mai puţin importante[42].
SUA nu terbuie să fie doar poliţistul
sau şeriful lumii , ea trubuie să fie far şi ghid[43]
.
Neoconservatorii cred că ei au fost
aceia care au dat claritate morală politicii externe americane.H.
Kissinger declara următorele în legătură cu relaţia dintre morală şi politică
externă:Ţelurile Morale au fost un element cheie în spatele fiecărei
politici americane şi a fiecărui război din secolul XX [44].Ideia
de claritate în exprimarea valorilor morale a preocupat administraţiile americane
încă de la început. E
absurd ca neoconservatorii să ajungă să pretindă acest lucru. SUA a fost
întemeiată pentru a constitui încă de la
început un model unic de scietate ,nemaiîntâlnit în istorie.
[1] Stefen
Halper &Jonathan Clarke, America
Alone: The Neo-Conservatives and The Global Order,Ed. Cambridge University
Press, Cambridge, 2004, p.41.
[2] Vezi de
exemplu Ronald Bailey ,articolul “The Voice of Neoconservatism.We in America
fought a culture war, and we lost", www.reason.com , 17 octombrie 2001.
[3]Din
titlul lui Peter Steinfeld ,The Neo-Conservatives:The Men Who Are Changing America, Ed.Simon and Schuster, New York,
1979.
[4]
Stefen Halper &Jonathan Clarke , Op.cit , p.41.
[5] Peter
Steinfeld, Op.cit.,p.107.
[6] Justin Vaïsse, Neoconservatism: the biography of a
movement(traducere în engleză: Arthur Goldhammer), Ed. Harvard University
Press, Cambridge, 2010, p.43.
[7] Ibidem , p.45.
[8] Justin Vaïsse,
Op.cit.,p.50
[9] Kristol,
Irving , Neoconservatism: The
Autobiography of an Idea ,Ed.The Free Press ,New York,1995.,p.233.
[10] Friedman,
AvMurray , Commentary in American life
,Ed. Temple University Press , Philadelphia, 2005, pp.1-9.
[11]
Stefen Halper &Jonathan Clarke , Op.cit , p.47.
[12] David
M., Ricci , The Transformation of
American Politics: The New Washington and the Rise of Think Tanks ,Ed. Yale
University Press , New Haven , 1994,p.86.
[13]
Vezi Histoy of
AEI, pe site-ul oficial www.aei.org
[14] Mark
Gerson , The Neoconservative Vision: From
the Cold War to the Culture Wars,Ed. Madison , Londra, 1996, pp.94-95.
[15] David
M., Ricci , Op.cit.,p.161-162.
[16]
Stefen Halper &Jonathan Clarke , Op.cit , p.48 .
[17] Vezi
Jonah Goldberg ,citat în articolul “The
Neoconservative Invention” ,20 mai 2003, www.nationalreview.com
[18] Daniel
Patrick Moynihan, Pandaemonium: Ethnicity
in International Politics, Ed.Oxford University Press , Oxford , 1993
,p.237.
[19]
Gary J. Dorrien , Imperial
designs: neoconservatism and the new Pax Americana , Ed. Routledge ,New
York , 2004. , p.7.
[22] Justin Vaïsse,
Op.cit.,p.1.
[23]
Stefen Halper &Jonathan Clarke , Op.cit , p.68
[24]
Norman Podhoretz, în articolul”New
American Majority”, periodicul Commentary
, ianuarie 1981, pp.19-28.
[25] Dorrien , Gary J. ,Op.cit, p.75.
[26] Charles
Krauthammer în articolul “When to Intervene” , revista New Republic nr.192 ,6mai 1985, p.10.
[28] Dorrien , Gary J. ,Op.cit, p.76.
[29] Charles
Krauthammer în articolul “The Reagan Doctrine” ,Revista Time, 1aprilie 1985,pp.54-55.
[30] Idem, în articolul ”No, The Cold War Isn’t
Really Over”, Revista Time ,5septembrie 1988 ,pp.83-85.
[31] Idem, articolul ,”Universal
Dominion:Toward a Unipolar World”, periodicul National Interest nr 18
,iarna1989 ,pp.48-49.
[32] Ronald Reagan,An American Life, Ed. Simon
and Schuster, New York, 1999, p.448.
[33] Frances Fitzgerald ,articolul ”The Triumphs of the New Right” în New York Review of Books,19 noiembrie
1981.
[34] Richard A. Viguerie , The New Right , Ed. Viguerie Co., Falls Church ,1981,p.7.
[35] Irving Kristol ,Op.cit., pp. 364-368.
[36]Stefen Halper &Jonathan Clarke , Op.cit , p.11.
[37] William
Bennett, Why We Fight: Moral Clarity and
the War on Terrorism, Ed.Regnery , Washington D.C. , 2003, p.56.
[38] Robert Kagan, Of Paradise and Power :America and Europe in the New World Order , Ed.
Knopf ,New York ,2003., p.3.
[39] Lawrence Kaplan ;William Kristol, The War over Iraq: Saddam’s
Tyranny and America’s Mission , Ed. Encounter, San Francisco,
2003,p.118.
[40] Eric A. Nordlinger, Isolationism Reconfigured, Ed. Princeton University Press,
Princeton ,1995, p.18.
[41] William Safire,articolul ”Nixon on Bush”în
New York Times ,7 iulie 2003,p.A17
[42] Robert Kagan;William Kristol , Present
Dangers: Crisis and Opportunity in American Foreign and Defense Policy,
Ed.Encounter, San Francisco ,2000,pp.13-23.
[43]
Lawrence P. Kaplan; William Kristol ,Op.cit.,
p.121.
[44] Henry Kissinger ,Does America Need a
Foreign Policy? , Ed. Simon and Schuster ,New York ,2001 ,p.272.
