Istoria uitată a submarinelor sovietice

Istoria uitată a submarinelor sovietice

Povestea primelor submarine ruseşti ale Rusiei Imperiale

Construcţiile navale în Rusia au început odată cu ambiţiile imperiale ale lui Petru cel Mare, care considera că supravieţuirea statului rus este condiţionată de existenţa unei marine puternice. Primul prototip de submarin experimental rusesc este  construit în 1720 de către Efim Nikonov. Modelul de submarin construit de Nikonov a precedat cu peste o jumătate de secol, faimosul sumarin Ţestoasă al lui David Bushenell, participant în 3 atacuri nereuşite asupra navelor Royal Navy ancorate în portul New York. În aparenţă, prototipul de submarin realizat de Nikonov era unul mai convenţional decât cel al lui David Bushenell.

Corpul submarinului era în formă de torpilă, fiind construit din lemn de stejar şi  acoperit cu piele de animal, înmuiată în grăsime, pentru o  hidroizolaţie mai eficientă. Nava urma să fie dotată cu “rachete trase din tuburi”,prezicând parcă viitoarele submarine din era nucleară. Submarinul era propulsat de vâsle şi urma să fie pus în producţie de serie.

Cu toate acestea, în urma unor erori în fabricaţie, interesul pentru proiect a dispărut o dată cu moartea lui Petru cel Mare. În ciuda eşecului lui Nikonov, constructorii ruşi au continuat să dezvolte submarine de diferite tipuri. Primul submarin rusesc din metal este construit în 1834, fiind proiectat de inginerul Karl Andreyevici Shil'der. Această versiune includea în armament şi mine navale, pe lângă rachete.Nu a fost însă niciodată testată în luptă.

În 1867 general-maiorul Constantin Borisovici Gern reuşeşte să creeze un submarin care a incorporat torpile autopropulsate.În plus, submarinul lui Gern beneficia de un motor cu aburi, cu aer comprimat  care asigura oxigenul necesar pentru combustie atunci când era în imersiune. Datorită indiferenţei manifestate de comandanţii marinei ruse, nici acest submarin nu va ajunge să se dezvolte într-o producţie de serie.

Ivan Feodorovici Alexandrovski va fi cel care va dezvolta cel mai mare submarin rusesc al secolului al XIX-lea. Alexandrovski a reuşit să creeze un “colos” de 355 de tone propulsat de un motor cu aer comprimat, care a avut ceva succes pentru început, dar a sfârşit prin a fi zdrobit de presiunea apei  atunci când a încercat,în 1871, să atingă o adâncime mai mare. Această  presiune a apei exercitată asupra corpului submarinului, le va crea cele mai mari probleme proiectanţilor de submarine. În 1865,Ivan Feodorovici Alexandrovski  a  înaintat Comisiei de tehnică navală, proiectul unei „mine” autopropulsate(adesea, torpilele erau numite în respectiva perioadă “mine.”)

În ciuda faptului că se lăuda cu o exprienţă suficientă şi proiectanţi de submarine inventivi, Rusia a  hotărât în cele din urmă să achiziţioneze submarine din alte state. Primul submarin al Rusiei, din această serie de submarine de import, a fost construit în Marea Britanie de către Swede Torsten Nordenfeld. Cu un deplasament total în imersiune însumând 230 de tone, submarinul Nordenfeld era propulsat de un motor cu aburi de 1000 de cai putere. Submersibilul nu ajunge însă niciodată în Rusia, fiind pierdut pe mare.

Un alt submarin botezat Petr Koşka va fi creat în  şantierul naval din Kronstadt.în 1901. Petr Koşka era un submarin care avea un deplasament total de doar 25 de tone, în asa fel încât să-i permită să fie transportat pe nave de suprafaţă mari, de unde ulterior era lansat pentru a executa atacuri asupra navelor de război inamice.

Prima serie de submarine moderne din Rusia va fi construită sub conducerea lui Ivan Grigorievici Bubnov, care va fi superintendentul construcţiei de submarine până la Revoluţia bolşevică din 1917.

Sub conducerea lui Bubnov, proiectanţii ruşi au studiat atât schiţe de submarine indigene cât şi din străinătate, pentru  a crea  prototipul primului submarin de luptă adevărat al Marinei Ruse, construit la şantierul naval din Sankt Petersburg şi botezat Delfinul.  După finalizarea submarinului Delfinul a urmat un program de construcţie a submarinelor  de 140 de tone din clasa Kasatka. Au fost construite în total 6 submarine, din care 5 au fost  trimise în Extremul Orient in noiembrie 1904.

În mod ironic, Rusia va ajunge să-şi construiască următoarea clasă de submarine pornind de la schiţe ale celor dezvoltate în  SUA, viitoarea rivală în cursa înarmărilor din timpul  Războiului Rece. Până la debutul Războiului ruso-japonez din 1904, marina rusă producea deja submarine de model american ale proiectanţilor John P. Holland şi Simon Lake, pe baza unor schiţe obţinute clandestin din SUA. Datorită dificultăţilor  întâmpinate în timpul transportului pe calea ferată transiberiană până la Vladivostok, marina rusă  nu a beneficiat de toate submarinele construite înainte de Războiul ruso-japonez din 1904. Doar 13 submarine erau operaţionale până  în 1906, cu multe luni după terminarea Războiului ruso-japonez. Până la izbucnirea Primului Război Mondial, Rusia va avea operaţionale doar 38 de submarine.

Aceste submarine se puteau îndepărta la maxim 150 de mile marine de port şi puteau naviga aproximativ 2 săptămâni, ceea ce era totuşi o realizare tehnică deosebită pentru respectiva perioadă. Nu trebuie să omitem şi viaţa grea pe care o avea echipajul de la bordul acestor prime submarine care era nevoit să locuiască într-un spaţiu foarte restrâns, întunecos,umed, rece şi poluat cu fumul motoarelor şi de mirosul înţepător a bateriilor suprasolicitate.

În Primul Război Mondial, flota de submarine germane Unterseeboote a avut un avantaj atât numeric cât şi tehnologic faţă de marina rusă, care şi-a construit o strategie defensivă  bazându-se pe nave de război de suprafaţă. Avantajul tehnologic al flotei de submarine germane se va menţine până în ultimele lunii ale celui de-al Doilea Război Mondial. În timpul Primului  Război Mondial, un submarin rusesc putea să lanseze şi 50 de torpile fără să distrugă nici o ţintă. În schimb, unui submarin german îi era sufiecietă şi o torpilă pentru a distruge o navă de război rusească(aşa a fost şi cazul submarinului german U-27 care a reuşit să scufunde pe 11 octombrie 1914, cu o singură torpilă, crucişătorul rusesc Pallada.)

Eşecul general al submarinelor ruseşti contrasta cu victoria aproape totală a submarinelor germane. U-Boots au reuşit să scufunde în Primul Război Mondial, convoaie însumând 18 milioane de tone.

Submarinele sovietice din cel de-al Doilea Război Mondial

Marina sovietică a trebuit să înceapă să construiască o nouă forţă navală pe o bază materială foarte şubredă moştenită de la marina imperială rusă substanţial redusă numeric de revoluţia bolşevică şi de sângerosul război civil ce i-a urmat. Vechile cadre navale din perioada ţaristă au ajuns să fie degradate la stadiul de tehnicieni navali. Datorită condiţiilor proaste de muncă şi a lipsei hranei, marinarii Flotei Baltice din Kronstadt s-au revoltat pe 28 februarie împotriva noii conduceri sovietice. Revolta a fost înăbuşită în sânge(bolşevicii au  executat peste 6000 de disidenţi) Ca urmare a revoltei, marina  a încetat să mai fie o forţă independentă şi a devenit Forţa navală a Armatei Roşii. Marina va redeveni o forţă militară independentă abia pe 31 decembrie 1937.

Chiar dacă în cadrul restructurării forţelor navale sovietice s-a pus accent pe importanţa submarinelor, progresul a fost unul lent. Până în 1930, în marina sovietică, erau operaţionale 14 submarine. Totuşi, datorită unui interes direct  al lui Stalin în dezvoltarea unui program extins de construcţie de noi submarine, URSS avea în 1939 cea mai mare flotă de submarine din lume, cu 150 de modele operaţionale. 75% dintre ele erau totuşi de mici dimensiuni şi erau destinate apărării de coastă. Cea mai mare problemă era moralul şi nivelul de antrenament al cadrelor navale, având în vedere că marina sovietică a fost devastată de Marea Epurare stalinistă din 1937.

În momntul invaziei germane din 21 iunie 1941, marina URSS dispunea de 218 submarine distribuite între Flota baltică, cea din Marea Neagră, Arctică şi cea din Oceanul Pacific. Chiar dacă submarinele erau bine dotate, comandanţilor de echipaje le lipseau antrenamentul şi iniţiativa.

Germanii, în colaborare cu finlandezii, au executat 103 operaţiuni de minare a golfului Finic, izolând în totalitate Flota baltică a URSS din regiunea Leningrad/Kronstadt. De asemenea Luftwaffe a fost foarte eficientă în operaţiunile de luptă anti-submarin din Marea Baltică. Submarinele sovietice vor reuşi să scape din acest câmp de mine doar ocazional.producând pagube minime convoaielor de nave comerciale germane.         Până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Germanii vor pierde doar 20 de nave comerciale dintr-un total de 1900.

Până la sfârşitul lui 1944, germanii au reuşit să păstreze doar câteva capete de pod în Marea Baltică, prin intermediul cărora au organizat o operaţiune enormă de evacuare a celor 2milioan de soldaţii germani şi refugiaţi  izolaţi de ofensiva sovietică. Operaţiunea a fost un succes în proporţie de 99%. Cu toate acestea germanii au suferit şi una dintre cele mai mari catastrofe navale ca număr de victime, atunci când au pierdut la 30 ianuarie 1945 nava Wilhelm Gustloff(deplasament de 25484 de tone) care avea la bord 6100 de persoane(4000 de victime). Nava germană a fost lovită de 3 torpile ale submarinului sovietic S-13 comandat de căpitanul A.I Marinesko( originar din famlia de basarabeni Marinescu).Pe 10 februarie 1945, Marinesko scufundă şi nava germană General Steuben(14600 de tone)care transporta 3000 de soldaţi răniţi împreună cu echipajul. Ambele ţinte au fost considerate legitime, iar Marinesko a primit distincţia de Erou al Uniunii Sovietice. Cu toate că au avut o flotă numeroasă de submarine în Marea Baltică, sovieticii nu au înregistrat nici un alt succes notabil, ceea ce denotă ineficienţa lor.

Cele mai utile au fost submarinele din Flota arctică deoarece acestea au ajutat la asigurarea defensivei din Murmansk,zona în care se descărcau convoaiele trimise de Aliaţi.

Flota de submarine din Marea Neagră a fost complet ineficientă, având în vedere superioritatea aeriană a Luftwaffe şi avansul rapid în zona a armatei germane.

Flota Pacificului s-a remarcat prin submarinele care le-a trimis în ajutorul Flotei Nordului a US Navy. Unul dintre aceste submarine a fost scufundat  de  submarinul japonez I-25, în largul coastelor de nord-vest a SUA.

În concluzie, marina sovietică nu a reuşit să aducă vreo contribuţie esenţială la obţinerea victoriei finale a URSS, adusă în mare parte prin sacrificiile Armatei Roşii.

 Submarinele sovietice  construite în timpul Războiului Rece

Imagine:Amiralul flotei URSS, Serghei Gorşcov

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Stalin  a fixat ca obiectiv construirea unor submarine capabile să navige pe distanţe foarte mari. Chiar dacă din punct de vedere numeric URSS avea până atunci cele mai multe submarine, multe dintre ele erau doar pentru paza de coastă(86 de submarine de coastă din totalul de 229). Cele câteva submarine germane capturate, de tip VII ,IX şi mai ales XXI(6 în total), vor fi o bază pentru dezvoltarea viitoarelor submarine nucleare sovietice.

Conducerea americană era conştientă de faptul că industria de armament sovietică este capabilă să producă în masă arme de calitate, aşa cum a fost cazul tancului T-34 şi a avionului de vânătoare IL-2. În doar câtiva ani, începând cu 1950, marina sovietică şi-a mărit numărul submarinelor capabile să navige în largul oceanului, de la 300 la 2000. Având iniţial la bază exerienţa inginerilor germani, liderii sovietici au putut să dezvolte tehnologii de rachetă capabile să fie folosite la bordul submarinelor. În toată această perioadă comunitatea sovietică de submarine a crescut nu doar numeric, ci şi în profesionalism, aptitudini tehnice superioare şi experienţă.

Transformarea marinei sovietice într-o forţă globală se datorează  viziunii şi influenţei politice exercitate de amiralul flotei URSS, Serghei Gorşcov. Fiind un perfecţionist, amiralul obişnuia să spună că:”Mai bine” este inamicul lui „destul de bine”.

În 1956, Înaltul Comandament Naval decide ca submarinele sovietice să înceapă misiunile de patrulare pe distanţe lungi, pentru a consolida prezenţa sovietică pe oceanele lumii. Submarinul S-91 şi alte două submarine din Pacific(S-79), sunt printre primele care au desfăşurat astfel de misiuni.

Planul iniţial al URSS era să-şi extindă flota compusă din  tradiţionalele submarine diesel-electrice, având în vedere că beneficiau de experienţa oamenilor de ştiinţă germani aduşi în URSS după capitularea Germaniei Naziste. Chiar şi după apariţia submarinelor nucleare, sovieticii vor prefera să construiască mai multe submarine diesel-electrice, păstrând parcă o urmă de neîncredere în tehnologia nucleară. Strategia sovietică se afla în opoziţia celei americane, care a stabilit ca toate eforturile să fie canalizate în programul submarinelor cu propulsie nucleară. Succesul pe care la avut primul submarin american cu propulsie nucleară, USS Nautilus, i-a determinat pe liderii sovieticii să acorde mai multă atenţie programului de dezvoltare a submarinelor cu propulsie nucleară.

Programul nuclear sovietic a fost condus de câţiva oameni de ştiinţă cheie, precum Igor V. Kurciatov şi Anatoli Petrovici Aleksandrov, aflaţi la rândul lor sub atenta supraveghere politică al lui Lavrenti Beria. Un important proiectant de submarine, B.M. Malinin, a fost printre primi care au susţinut proiectul submarinelor nucleare. Unul dintre protejaţii săi, capitanul inginer Vladimir N. Peregudov , va deveni proiectantul şef a primei serii de  submarine nucleare sovietice.

Programul de construcţie a submarinelor sovietice a fost unul destul de ambiţios, având în vedere că primele trei clase de submarine(cu numele de cod NATO:Hotel, Echo, November) au fost construite în scurta perioadă 1958-1960.Două reactoare nucleare cu apă sub presiune propulsau fiecare submarin al acestor clase

Lucrul la primele submarine ale clasei November, sub conducerea lui Peregudov, a început în 1954, fiind ulterior introdus în dotarea marinei sovietice la 8 aprilie 1958.  Până în 1963 , clasa November va mai cuprinde încă 12 submarine.Cu toate acestea, primele submarine nucleare sovietice aveau multe neajunsuri tehnice, datorate în mare parte lipsei unui control al calităţii.

Programul a înregistrat chiar şi premiere. Submarinele din clasa Hotel au fost primele submarine nucleare din lume dotate cu rachete balistice, având în vedere că primul submarin a fost lansat în 1959, puţin mai devreme decât cele americane din clasa George Washington. Erau însă capabile să lanseze rachete balistice doar de la suprafaţă. Submarinele claseI Hotel erau capabile să patruleze atât pe coasta de vest cât şi pe cea de est a SUA, putând ameninţa direct bazele bombardierelor americane. Primul submarin al clasei a fost K-19, care a câştigat de-a lungul timpului o reputaţie negativă datorită accidentelor ce au avut loc in timpul construcţiei şi exploatării sale.  K-19 a rămas cunoscut pentru accidentul nuclear de la bordul său, când miezul reactorului a fost pe cale de a se topi.

Submarinele cu rachete de croazieră din clasele Echo I Şi Echo II erau şi ele propulsate de un model de reactor nuclear foarte periculos(VM-A), care a provocat o serie de accidente. Toate aceste reactoare vor fi retrase din înzestrarea submarinelor sovietice abia în 1989.

Mărturia  captanului de rang I, Vladimir Borisov, a confirmat marile probleme cu care s-au confruntat primele submarine nucleare construite de URSS. Reactoare nucleară cu apă sub presiune,le-au pus probleme sovieticilor, încă de la apariţia primului submarin nuclear sovietic, K-3(Leninsky Komsomol). K-8, submarinul care l-a înlocuit pe K-3 în Flota de Nord, a suferit un incendiu de proporţii la bord şi s-a scufundat. 52 de membrii ai echipajului şi-au pierdut viaţa în accident. Numărul celor ucişi însă în urma expunerii la doze periculoase de radiaţii nu se cunoaşte exact. În urma accidentului nuclear de la bordul submarinului K-19, 8 membrii au murit într-un interval scurt de timp după ce au intervenit pentru a salva reactorul nuclear.fiind expuşi la doze ucigaşe de radiaţii. Prin sacrificiul lor suprem, aceştia au reuşit să prevină un dezastru ecologic de proporţii.

Graba de a concura cu marina americană şi de a dezvolta o marină care să consolideze statutul de superputere a URSS, a dus la „scurtcircuitarea” etapelor de execuţie, la întocmirea de schiţe tehnice greşite şi la dezvoltarea accelerată a unor tehnologii prea puţin testate. În URSS, politicul avea prioritate în faţa vieţii şi  siguranţei cetăţenilor.

Chiar dacă submarinele sovietice întâmpinau probleme tehnice, ele au continuat să participe la dezvoltrea arsenalului nuclear al URSS. Pentru a contracara grupurile de luptă constituite în jurul portavioanelor americane , URSS a considerat absolut necesară dotarea submarinelor sovietice cu torpile nucleare. Submarinul B-130 din clasa Foxtrot,comandat de capitanul Nikolai Şumkov a efectut, în  octombrie 1961, un test cu torpilă nucleară de 10 kilotone, suficient de puternică pentru a distruge un portavion şi grupul său de luptă.

În timpul Crizei Rachetelor din Cuba, au participat  submarine din clasa Foxtrot şi  submarine din clasa Golf înzestrate cu rachete nucleare R-13. În total, la operaţiunea Anadyr(numele de cod al operaţiunii sovietice din Cuba) au participat 4 submarine cu 22 de torpile nucleare la bord.

Măsura de carantină  impusă de administraţia Kennedy în Caraibe,  a silit submarinele sovietice să se întoarcă la baze.  Un război nuclear care să fie declanşat chiar de un submarin sovietic a fost însă evitat în ultima clipă. Vasili Arhipov,secund la bordul submarinului B-59(clasa Foxtrot), a reuşit să prevină lansarea unei torpile nucleare şi în consecinţă a salvat lumea de la un război nuclear.

Şantierele navale, sub presiunea factorului politic, au trebuit să dezvolte în continuare, chiar şi în condiţii de subfinanţare, noi clase de submarine nucleare clasificate în submarine de atac, submarine cu rachete de croazieră, submarine cu rachete balistice şi cele auxiliare.

Sub numele de Proiect 671, URSS a început să construiască o nouă clasă de submarine nucleare de atac denumită Victor(care va incorpora 3 variante îmbunătăţite continuu) Noua clasă de submarine, construită de Birourile de proiectare Malachite şi Rubin din Sankt Petersburg, avea ca rol protejarea navelor de suprafaţă sovietice şi atacarea submarinelor balistice americane. Au fost construite 48 de submarine, din care 8 (lansate în 1990) mai sunt încă în serviciul activ al marinei ruse.Pe lângă torpile(inclusiv cele de tip rachetă), submarinul mai are în dotare rachete anti-navă Stallion şi rachete anti-submarin cu încărcătură nucleară Starfish.

Tot în anii ’60 este lansată şi noua clasă de submarine dotată cu rachete de croazieră, denumită Ecou( dezvoltată în două variante). De construcţia lor se vor ocupa şantierele  navale de la Komsomolsk-pe-Amur şi de la Severodvinsk. Au fost lansate în total 34 de submarine din ambele variante, Ecou I şi II. Submarinele din această clasă aveau în dotare rachete de croazieră  turbojet,P-5 Piatiorka şi rachete anti-navă P-500 Bazalt,cu rază de acţiune 550 de km. Rachetele puteau fi lansate doar de la suprafaţă. Submarinele Ecou II puteau ghida rachetele şi prin radar.

În 1968, sovieticii decid să înlocuiască şi vechea generaţie de submarine  din clasa Hotel, care au înregistrat mai multe defecţiuni, cu noua clasă de submarine Yankee(8 variante) echipată cu rachete balistice termonucleare , R-27(cu focoase multiple) şi R-31(focos unic de 500 kilotone) pentru   varianta Yankee II. Faţă de submarinele clasei Hotel, noile submersibile aveau o formă hidrodinamică îmbunătăţită şi o silenţiozitate crescută. Prin aceste submarine URSS îşi asigura triada nucleară(arme nucleare lansate din aer, apă şi uscat). Varianta Yankee I putea transporta 16 rachete termonucleare R-27, în timp ce Yankee II avea la bord 12 rachete nucleare R-31.

Tot în clasa Yankee intră şi o variantă de submarin auxiliar denumit Yankee Stretch(în codificarea NATO). Submarinele auxiliare nu aveau rachete la bord şi erau folosite în cercetări  oceanografie, misiuni de căutare şi salvare şi operaţiuni de recunoaştere şi strângere de informaţii.

La debutul anilor’ 70, marina sovietică a început să lanseze o a treia generaţie de submarine de atac mai silenţioase decât clasele precedente. Prima clasă de generaţia a III a a fost clasa Lira(Alfa). Primul submarin K-64 a fost lansat în 1971. Caracteristicile tehnice a clasei Lira erau complet diferite de precedentele clase, mai ales prin faptul că titaniul a fost folosit în construirea corpului navei. De asemenea era utilizat un nou tip de reactor nuclear cu răcire pe plumb, ce avea dimensiuni mai mici decât reactoarele precedente. Clasa a fost compusă în total din 7 submarine.

A treia generaţie de submarine de atac a fost completată de clasa Sierra(2 variante). Submarinele din această clasă aveau coca alcătuită din titaniu dur, care le permitea să se scufunde la o adâncime mai mare decât celelalte submarine sovietice construite până atunci.

Submarinele clasei Sierra erau mult ma silenţioase decât celelalte submarine construite înaintea lor şi aveau în dotare un sonar mai performant. Principala lor misiune era să urmăreasă şi să distrugă submarinele nucleare americane.  Avantajul lor faţă de navele americane era viteza şi adâncimea superioară. Clasa Sierra a avut în componenţă doar 4 submarine.

Înainte de a inaugura a patra generaţie de submarine de atac, proiectanţii sovieticii au realizat submarinul K-278 Komsomolets(NATO l-a inclus în clasa Mike).

Pe 4 august 1984, submarinul K-278 a stabilit un record de adâncime, atunci când a reuşit să coboare la 1020 m în apele Mării Norvegiei. Submarinul s-a scufundat în 1989, într-un voiaj pe Marea Barents, în urma unui incendiu la bord(au pierit 38 de membri ai echipajului. Epava submarinului are  atât reactorul nuclear cât şi două focoase nucleare.

În urma experienţei acumulate cu submarinul K-278, sovieticii lansează în 1986 noua generaţie de submarine de atac, Akula. O particularitate de proiectare a submarinelor clasei Akula este prezenta  unui corp de navă dublu compus dintr-o cocă internă dură şi una uşoară în exterior.  În total au fost realizate 15 submarine, din care 9 sunt în serviciu activ în cadrul marinei ruse.

 URSS a deţinut de asemenea recordul pentru cel mai rapid submarin, prin modelul K-162(clasa Papa), lansat la apă în 1969. Este prima dată când un corp de submarin a fost construit dintr-un oţel cu un procent foarte  ridicat de titaniu.

Între 1968-1980, proiectanţii sovietici au lansat şi o nouă generaţie de submarine dotate cu rachete de croazieră, a clasei Charlie(împărţită în 2 subclase:Charlie I şi Charlie II.

Charlie II a avut incorporat sisteme electronice de ochire şi lansare a rachetelor anti-navă P-120 Malachit. Submarinele clasei Charlie au fost în general o platformă de testare pentru diferitele rachetele anti-navă sovietice, printre care şi P-800 Oniks, aflate în dotarea marinei ruse.

Din 1975, URSS  a dezvoltat submarine cu rachete de croazieră de generaţia a III a. Este vorba de clasa de submarine Oscar. Submarinele Oscar au fost o lungă perioadă de timp cele mai mari submarine dotate cu rachete de croazieră, dacă luăm în calcul deplasamentul total şi lungimea, până când va apărea clasa americană de submarine Ohio. Clasa Oscar a fost proiectată pentru a ataca grupurile navale ale portavioanelor NATO, prin intermediul rachetelor anti-navă cu rază lungă de acţiune, SS-N-19 "Shipwreck" şi a sistemelor de ţintire prin satelit EORSAT. Au fost construite în total 13 submarine dintre care 5 se află încă în dotarea marinei ruse. Din această clasă a făcut parte şi submarinul Kursk, pierdută în Marea Barents pe 12 august 2000, cu toţi cei 112 membri ai echipajului.

Submarinele din clasa Oscar au început să fie înlocuite de marina rusă cu submarine de generaţia a IV a din clasa Yasen.

În ceea ce priveşte submarinele nucleare purtătoare de rachete balistice cu focoase termo-nucleare, sovieticii lansează începând cu 1973, clasa Delta(care va avea 4 subclase: Delta I, Delta II, Delta III, Delta IV). Aceste submarine au fost proiectate pentru a face loc rachetelor intercontinentale R-29 Visota(7700 km) capabile să transporte focoase nucleare multiple. Delta III şi Delta IV erau capabile să transporte 16 rachete R-29, beneficiind de echipamente electronice mai moderne. Erau de asemenea mult mai silenţioase. Acesteau au fost coloana vertebrală a flotei de submarine sovietice şi continuă să fie şi astăzi utilizate în număr mai mic de către marina rusă, până la completarea noii clase de submarine Borei.

Flota strategică de submarine a URSS este completată din anii ’80 de către submarinele din clasa Taifun(Akula). Cu un deplasament de 48000 de tone, submarinele clasei Taifun au fost cele mai mari submarine construite vreodată. Submarinele Taifun erau şi printre cele mai silenţioase submarine construite de proiectanţii sovietici. Fiecare submarin  putea transporta 20 de rachete intercontinentale R-39 cu focoase multiple(fiecare rachetă avea o putere de distrugere de până la 200 kilotone). Trei submarine Taifun sunt în continuare păstrate în rezerva marinei ruse.  În total au fost construite 6.

Dezvoltarea unei flote atât de numeroase de submarine nucleare sovietice cu diferite deplasamente, a venit atât cu un sacrificiu  financiar cât şi uman, având în vedere nenumăratele accidente în care au fost implicate submarinele nucleare sovietice, mai ales în faza iniţială de dezvoltare, în mare parte datorate presiunii venite din partea liderilor sovietici care vreau termene de execuţie cât mai scurte, pentru a ţine pasul în cursa înarmării cu SUA.Programul de înarmare supradimensionat a fost în final una dintre cauzele colapsului economiei sovietice.

Bibliografie

Gary E. Weir ;Walter J. Boyne,  Rising Tide: The Untold Story of the Russian Submarines That

Fought the Cold War, Ed. Basic Books , New York,2003.