O istorie a portavioanelor americane din cel de-al Doilea Război Mondial

O istorie a portavioanelor americane din cel de-al Doilea Război Mondial

Imagine:USS Enterprise, cea mai decorată navă din istoria SUA

Punerea portavioanelor în centrul strategiei navale elaborate de US Navy a reprezentat cheia câştigării Războiului din Pacific. Pe lângă portavioanele construite de SUA în perioada interbelică s-au adăugat şi cele mai moderne portavioane din clasa Essex şi Independence  realizate în timpul războiului. Performanţele au crescut şi la nivel de dotare cu avioane, dar mai ales la nivelul pregătirii piloţilor. Pentru a creşte eficienţa în luptă ,US Navy a organizat  portavioanele   în grupuri separate de luptă  care aveau în componenţă  crucişătoare şi distrugătoare de escortă .

Originea construcţiei de portavioane în SUA

În anul 1910, U.S. Navy a stabilit o premieră mondială prin  lansarea unui avion de pe o navă . Hidroavionul pilotat de Eugene Ely  a reuşit să decoleze de pe o platformă de lemn  construită pe crucişătorul USS Birmingham . În 1911, Ely devine primul pilot  care reuşeşete să se reîntoarcă la bordul navei de război de pe care a decolat. El reuşeşte să aterizeze în siguranţă pe crucişătorul blindat USS Pennsylvania ancorat în golful San Francisco. Cu toate că această aterizare a avut toate elementele care vor constitui ulterior procedura standard de aterizare pe un portavion, U.S. Navy nu a urmat iniţial această direcţie în dezvoltarea tehnologiei de pe portavioane. În schimb au fost preferate hidroavioanele deorece erau mai economice şi nu puneau nici o piedică în manevrarea tunurilor de pe nava de lansare. Au fost de asemenea iniţiate experimente în care s-au montat   sisteme de catapultă pe navele cu deplasament mare pentru a înlesni decolarea hidroavioanelor , dar nici una nu era operaţională până la începutul Primului Război Mondial.

Testarea cu succes a  catapultelor a lăsat impresia că nu sunt necesare investiţii majore în portavioane. SUA au intrat în Primul Război Mondial fără să aibă  la dispoziţie cel puţin  un portavion sau o navă dedicată transportului de avioane.   La sfârşitul Primului Război Mondial, supremaţia în construcţia de portavioane era deţinută de Marea Britanie.

În final ,frica de a nu rămâne şi mai mult în urma Royal Navy(care avea deja câteva portavioane operaţionale)şi de asemenea conştientizarea faptului că deţinerea supremaţiei aeriene este un factor esenţial în desfăşurarea războiului naval modern, a impulsionat Congresul SUA să ia decizia de a finanţa transformarea unei nave de transport cărbune în portavion prin iulie 1919.

Construcţia flotei de portavioane americane interbelice a fost făcută cu respectarea prevederilor Tratatului naval de la Washington semnat în 1922. Tonajul maxim pe care tratatul îl prevedea pentru construcţia de noi portavioane era de 23000 de tone. S-a făcut totuşi o excepţie care era legată de modernizarea celor mai importante nave din dotarea marinei militare. Prin extensie, excepţia prevăzută în tratat se aplica şi navelor care au fost transformate în portavioane. În acest caz tonajul maxim a fost de 36000 de tone(inclusiv armamentul de la bordul portavionului)

Portavioanele americane construite în perioada interbelică

Primul portavion american a fost rezultatul transformării unei nave de transport cărbune, USS Jupiter. Nereuşind să obţină finanţare din partea Congresului pentru construcţia unui portavion modern, U.S. Navy a trebuit să apeleze la o conversie pentru a  realiza primul portavion .

După ce este realizat proiectul şi este asigurată finanţarea , lucrările de conversie încep în martie 1920. În martie 1922, lucrările de construcţie se încheie prin lansarea la apă a noului portavion botezat USS Langley. Transformarea navei de transport cărbune în portavion a fost destul de simplă, având o punte de lemn construită pe un cadru de grinzi şi traverse.

Având în vedere faptul că părţile aflate sub puntea portavionului nu au fost niciodată acoperite, navei i s-a dat porecla de “Căruţă acoperită”. Motorul turbo-electric a navei de transport cărbune a fost păstrat, dar viteza maximă nu ajungea la mai mult de 14 noduri, ceea ce făcea ca portavionul să nu poată ţine pasul cu celelalte nave din flota americană.

În ceea ce priveşte facilităţile de manevrare a avioanelor,  USS Langley nu se va asemăna cu nici un portavion intrat mai tâziu în dotarea flotei. Primul portavion american  a păstrat cele 6 magazii de cărbune de la nava de origine .O magazie a fost utilizată pentru stocarea combustibilului de aviaţie, una pentru depozitarea instalaţie de lift a avioanelor şi alte patru pentru păstrarea avioanelor. La bordul navei nu exista o punte pentru hangar. Când a fost lansată la apă , nava avea planificat să opereze cu hidroavioane de pe crucişătoare şi cuirasate. Ca navă depozit pentru hidroavioane, USS Langley avea două macarale care lansau la apă aeronavele. Sistemul de catapultă a fost demontat în 1928, atunci când s-a luat decizia ca portavionul să lanseze doar hidroavioane.

În ciuda dimensiunilor reduse, USS Langley putea îmbarca 30 de aeronave, iar în unele ocazii chiar 42. Instalaţiile de manevrare a aeronavelor erau atât de primitive, încât lansarea şi recuperarea rapidă   era practic imposibilă atunci când se opera cu mai multe avioane.

Intrat în serviciu activ în anul 1924, portavionul USS Longley a permis US Navy să facă o evaluare corectă asupra importanţei aviaţiei navale în cadrul unui război naval modern. Exerciţii militare în care a fost implicat USS Longley au avut ca efect elaborarea unor noi tactici de luptă aeriană. Până în anul 1928, USS Longley a fost singurul portavion din dotarea marinei militare americane.

În 1922 începe construcţia altor două portavioane care vor constitui Clasa Lexington: USS Lexington şi USS Saratoga. Din acel moment a devenit un obicei ca primul portavion   să dea numele clasei. La fel ca şi în cazul portavionului Langley, cele două portavioane din clasa Lexington au fost transformate din alte nave, în acest caz fiind vorba de cuirasate. USS Lexington a fost finalizat în 1925, iar USS Saratoga în 1927.

 Ce ieşea cel mai mult în evidenţă la cele două nave erau coşurile de fum imense de la tribord. Noul motor turbo electric al portavioanelor din clasa Lexington dezvolta o viteză maximă de  34 de noduri.  

În ceea ce priveşte punţile portavionelor clasei Lexington  ele erau executate din oţel şi acoperite cu scânduri de lemn .  Acest mod de construcţie permitea repararea rapidă după bătălii şi reîntoarcerea în operaţiuni.

Iniţial cele două portavioane aveau sistemul de recuperare al avioanelor,  bazat pe nişte cabluri ancorate longitudinal şi transversal. În 1931, este introdus un nou sistem de recuperare al avioanelor care va deveni standardul în contrucţia viitoarelor portavioane. Este vorba de un sistem de oprire al avioanelor  bazat pe 8 cabluri suspendate la pupa portavionului, care beneficiau  şi de comenzi hidraulice. Fiind mobilizate în flota Pacificului, USS Lexington şi USS Saratoga au demonstrat în anii’ 30 o serie de tactici ce vor fi utilizate la scară largă în timpul războiului: iniţierea de atacuri aeriene pe distanţe lungi, implicarea portavioanelor în operaţiuni ofensive, oganizarea separată a  grupurilor de luptă ale portavioanelor în care intrau  crucişătoarele şi distrugătoarele  de escortă.

Istoria operaţională a portavionului USS Lexington a fost una scurtă. În decembrie în 1941, cele două portavioane din clasa Lexington au fost trimise în Pacificul de Sud pentru a contracara ofensiva japoneză. Prima sa intervenţie în luptă are loc pe 20 februarie 1942, când a fost trimis să atace baza de la Radaul, proaspăt cucerită de japonezi.Pe 10 martie 1942, portavionul participă la atacul asupra bazelor japoneze ,Lae şi Salamaua, din Noua Guinee cu 52 de avioane Rezultatele a fost însă neconcludente.

Înfruntarea decisivă pentru portavionul Lexington are loc în operaţiunea de contracarare a atacului japonez asupra Port Moresby, Noua Guinee. USS Lexington reuşeşte să scufunde pe 7 mai portavionul uşor japonez Shoho şi să avarieze în următoarea zi portavionul Shokaku.  USS Lexington este apoi avariat serios de către un atac al unui grup de 69 de avioane japoneze. Portavionul este lovit de două torpile în babord şi de către 3 bombe care explodează pe punte. Chiar dacă iniţial incendiul este stins , portavionul suferă o altă explozie masivă datorată  scurgerii unor vapori de kerosen. După o a doua explozie în lanţ echipajul este nevoit să abandoneze nava.

USS Saratoga a reuşit în schimb să supravieţuiască războiului, cu toate că a fost avariată de două torpile pe parcursul operaţiunilor desfăşurate . Ambele portavioane din Clasa Lexington intră în serviciu activ în 1928. USS Saratoga a jucat un rol cheie în bătălia din Estul Insulelor Solomon din august 1942. După sfârşitul războiului, portavionul a participat la experimentul care testa efectul unei explozii nucleare asupra unităţilor navale(Operaţiunea Crossroad) . USS Saratoga se scufundă în urma testului nuclear din 1 iulie 1946.

USS Ranger a fost primul portavion care a fost construit integral. Construcţia sa a început în 1931 şi s-a încheiat în 1934 . Portavionul a fost proiectat să poată transporta  76 de avioane . Este singurul portavion care nu a luat parte la războiul din Pacific, fiind încă din 1935 trimis să patruleze în Oceanul Atlantic. USS Ranger a participat la operaţiunile de debarcare în Africa de Nord din noiembrie 1942. În octombrie 1943, USS Ranger a desfăşurat operaţiuni împotriva convoaielor germane din apropierea coastelor Norvegiei. După război, portavionul este transformat în navă şcoală şi transferat în Pacific .

Clasa de portavioane Yorktown, a fost prima clasă de portavioane moderne care au beneficiat de experienţa US Navy cu cele 4 portavioane construite anterior. Primele portavioane din clasa Yorktown,USS Yorktown şi USS Enterprise, au fost lansate la apă în 1937 şi respectiv în 1938. Cea de a  treia navă din clasa Yorktown, USS Hornet, intră în serviciu activ abia în 1941. Portavioanele clasei Yorktown erau proiectate să transporte 90 de avioane. Pentru a asigura o manevrare cât mai bună a avioanelor de la bord, portavioanele erau dotate cu 3 ascensoare şi două catapulte de lansare. 

Prima operaţiune militară a navei de comandă a clasei Yorktown, USS Yorktown, a avut loc pe 1 februarie 1942, cu ocazia raidurilor împotriva instalaţiilor japoneze din insulele Gilbet şi Marshall. Pe 10 aprilie 1942, în Marea de Corali, USS Yorktown atacă convoaie japoneze la Salamaua şi Lae, fără rezultate notabile.Pe 4 mai 1942, un alt atac executat de 40 de avioane de luptă de pe portavionul Yorktown reuşesc să scufunde un distrugător şi 3 dragoare mai mici la Tulagi(Insulele Solomon). Pe 8 mai 1942, USS Yorktown se confruntă la Port Moresby cu două portavioane japoneze,Shokaku şi Zuikaku.Portavionul american este lovit de o singură bombă care reuşeşte însă să perforeze puntea navei şi să explodeze. Se înregistrează 66 de morţi şi răniţi din rândul echipajului de pe USS Yorktown.În atacul japonez asupra aerodroamelor din insulele Midway, USS Yorktown reuşeşte să scufunde portavionul Soryu. Portavionul japonez, Hiryu lansează în aceiaşi zi 18 bombardiere în picaj care reuşesc să provoace daune serioase portavionului american. Lovitura de graţie este dată de submarinele japoneze I-168. USS Yorktown ajunge pe fundul oceanului pe 7 iunie 1942.

Vedeta clasei Yorktown, USS Enterprise, va fi cea mai decorată navă din istoria navală a SUA,  primind din parte preşedintelui Roosevelt  distincţia Presidential Unit Citation, iar apoi şi decoraţia Navy Unit Commendation. În timpul bătăliei de la Midway(4-7 iunie 1942), cea mai importantă confruntare a Războiului din Pacific, USS Enterprise a jucat un rol crucial în obţinerea victoriei. Bombardierile în picaj ale portavionului american reuşesc să scufunde două portavioane japoneze, Akagi şi Kaga. De asemenea portavionul Hiryu este scufundat prin contribuţia USS Enterprise. Portavionul american este avariat serios de atacurile kamikaze din aprilie şi mai 1945, în urma debarcării în Okinawa. Participând la aproape  toate luptele importante din teatrul de operaţiuni din Pacific, USS Enterprise rămâne un simbol pentru US Navy .

USS Hornet, al treilea portavion al clasei Yorktown, nu a împărtăşit aceiaşi carieră ilustră ca a predecesoarelor sale. În bătălia de la Santa Cruz (octombrie 1942), portavionul american a fost victima celui mai bine organizat atac aerian al portavioanelor japoneze participante în Războiul din Pacific. USS Hornet se scufundă după ce este atacată simultan de avioane torpiloare şi de bombardiere în picaj. De asemenea nava este ţinta a 3 atacuri kamikaze.  Nava se scufundă pe 27 octombrie 1942.

Construcţia portavionului USS Wasp a fost motivată de utilizarea celor 14700 de tone rămase din tonajul alocat SUA prin Tratatul naval de la Washington. A fost proiectat să transporte 72 de avioane. USS Wasp intră în serviciu activ în aprilie 1940, fiind integrat în flota americană din Atlantic . După intrarea SUA în război, portavionul e folosit petru a escorta convoaie de mare valoare. După transferul în flota Pacificului din iulie 1942, USS Wasp nu va juca nici un rol semnificativ în operaţiunile militare. Pe 17 septembrie 1942, portavionul american este lovit de trei torpile lansate de submarinul japonez I-19 exact în faza de realimentare a aeronavelor. Explozia combustibilului duce la distrugerea navei şi pierderea  a 193 de vieţi din rândul echipajului.

Până la intrarea SUA în război o dată cu atacul de la Pearl Harbor(7 decembrie 1941), U.S. Navy a reuşit să facă trecerea de la  biplane la monoplane. Avioanele învechite au început să fie înlocuite treptat cu altele mai moderne. Escadrilele de luptă au fost echipate cu noile avioane Grumman F4F-3 Wildcat(176 de aeronave) şi F4F-3A(61 de aeronave).

În 1937, noile escadrile de avioane torpiloare au primit primele aeronave monoplane, Douglas  TBD Devastator. Bătălia de la Midway a arătat foarte clar că tehnologia avionului torpilor Douglas TBD era deja una prea învechită. După victoria americană din Bătălia de la Midway, toate avioanele torpiloare marca Douglas TBD sunt înlocuite de noile aeronave Grummann TBF. Puterea de foc a grupului de luptă aerian era asigurată în principal  de bombardierele  în picaj .În anul 1941, 14 escadrile ale U.S. Navy erau dotate cu diferite modele de bombardiere în picaj. La începutul războiului, escadrilele americane aveau în dotare modelul de bombardier în picaj Douglas SBD-2/3 Dauntless. Începând cu decembrie 1942, acest model de bombardier în picaj va fi înlocuit cu noul model Curtiss SB2C Helldiver.

Dezvoltarea radarului în anii premergătorii celui de-al Doilea Război Mondial, au avut de asemena un impact major asupra doctrinei şi tacticilor adoptate de portavioanele US Navy. Combinaţia dintre radar, centrul de comandă şi direcţia centrală a patrulei de luptă aeriană a mărit considerabil rata de supravieţuire a portavioanelor americane din cel de-al Doilea Război Mondial.

Pentru a reduce vulnerabilitatea portavioanelor în faţa atacurilor aeriene, U.S. Navy decide încă din 1940 să echipeze cu radare portavioanele construite în perioada interbelică. Primul radar de tip CXAM este montat în iulie 1940 pe portavionul Yorktown. Următorul model de radar care va mări distanţa de detecţie este CXAM-1, care era capabil să repereze un avion  de  la o distanţă de 70 de mile nautice şi o altitudine de 3000 de metri.

Modificările de proiectare din timpul războiului

Pe lângă portavioanele construite  în perioada interbelică, în cadrul operaţiunilor desfăşurate de  US Navy în Pacific, au mai intrat şi două clase de portavioane uşoare realizate în timpul războiului. Este vorba de clasa Essex şi Independence. La mijlocul lui 1942, portavioanele construite în perioada interbelică au reuşit să oprească înaintarea forţelor japoneze în Pacific, dar pentru obţinerea victoriei finale US Navy avea nevoie de noi portavioane.

Din cele 24 de portavioane ale clasei Essex, 14 vor participa în război . Clasa Independance va fi prezentă în lupte cu toate cele 9 portavioane ale sale.

Principala caracteristica a clasei Essex a fost capacitatea de a transporta multe avioane. În medie, un portavion din clasa Essex avea un deplasament total de 27100 de tone şi putea transporta 90 de avioane.  Viteza maximă a portavioanelor era de 33 de noduri .

Prima navă a clasei, USS Essex a fost construită în baza documentului Naval Expasion Act din 1938. În iunie 1940, intrarea în vigoare a documentului Two Ocean Navy Act aloca fonduri pentru construcţia a încă 3 portavioane din clasa Essex. În urma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, construcţia de noi nave de război  a devenit o prioritate pentru US Navy. Alocările de fonduri au crescut în repetate rânduri, ajungându-se la 24 de comenzi de portavioane. Dintre aceste comenzi, se vor realiza 17 până la sfârşitul războiului. Şantierul naval din Newport News(Virginia) şi şantierul Bethlehem Quincy(Massachusetts) vor construi cele mai multe portavioane.

Prima navă a clasei Essex, USS Essex, intră în serviciu activ pe 31 decembrie 1942 şi se implică pentru prima data în  luptă în timpul raidului de pe insula Marcus .Portavionul mai participă în atacul  asupra atolului Truk(februarie 1944), Bătălia din Marea Filipinelor(iunie 1944) şi  cea din Golful Leyte. În noiembrie 1944, portavionul este avariat de un atac kamikaze, dar după o serie de reparaţii revine în luptă. Ca toate portavioanele din clasa sa, USS Essex a beneficiat de noul radar SC-2, care mărea considerabil distanţa de detectare a avioanelor inamice.

Următorul portavion intrat în serviciu activ pe  15 mai 1943 este USS Yorktown, numit aşa pentru a comemora portavionul scufundat Yorktown. A participat în raidul de pe insula Marcus, la operaţiunile militare din atolul Truk şi Bătălia din Marea Filipinelor, apoi în bătălia de la Iwo Jima şi invazia insulei Okinawa(aprilie-iunie 1945). Avioanele sale au efectuat de asemenea raiduri aeriene asupra oraşelor japoneze. Nava a fost bombardată pe 18 martie 1945, dar a suferit pagube minore.

Pe 16 august 1943 este introdus în serviciu activ, portavionul USS Intrepid. Ajuns la Pearl Harbor pe 10 ianuarie 1944, prima sa intervenţie a fost în raidul din atolul Kwajalein(ianuarie 1944). Fiind torpilat pe 17 februarie 1944, portavionul nu participă în bătălia din Marea Filipinelor.USS Intrepid revine în bătălia de la Paleliu(septembrie-noiembrie 1944) şi participă apoi şi în bătălia din Golful Leyte. Din clasa Essex, USS Intrepid este portavionul care a suferit cele mai multe pagube datorate atacurilor kamikaze din noiembrie 1944 şi aprilie 1945.  Portavionul revine în acţiune imediat după terminarea războiului , demonstrând astfel rezistenţa portavioanelor clasei Essex.

Un alt portavion din clasa Essex este USS Hornet, numit astfel  în cinstea portavionului scufundat Hornet.  Nava intră în dotarea US Navy pe 29 noiembrie 1943 . USS Hornet a participat în bătălia din Marea Filipinelor şi cea din golful Leyte , precum şi în raiduri împotriva  Japoniei.

Un portavion mai puţin norocos din clasa Essex a fost  USS Franklin introdus în serviciu activ pe 31  ianuarie 1944. Pe 19 martie este lovit de o bombă de 250 de kilograme care îi penetrează puntea şi provoacă o explozie masivă. În urma incidentului 724 de membri ai echipajului au fost ucişi. Nava nu va mai reveni niciodată în serviciu activ.

Clasa Essex este completată de portavionul USS Ticonderoga(în serviciu activ începând cu 8 mai 1944), USS Randolph(activ din  9 octombrie 1944), USS Lexington(intrat în dotarea US Navy pe 17 martie 1943,  portavionul a avut cel mai lung serviciu activ din întreaga clasă Essex), USS Bunker Hill(intrată În serviciu activ pe 24 mai 1943), USS Wasp( introdusă în dotarea US Navy pe 24 noiembrie 1943), USS Hancock(15 aprilie 1944),USS Bennigton(6 august 1944), USS Bon Homme Richard(26 noiembrie 1944), USS Shangri-La(15 septembrie 1944)

Cu cele 17 nave participante în cel de-al Doilea Război Mondial , clasa Essex a fost cea mai numeroasă flotă de portavioane din istorie.

Cea de a doua clasă ca număr de portavioane construite în timpul războiului a fost clasa Independence. Apariţia acestei clase a venit din nevoia urgentă de a dota USS Navy cu noi portavioane, mai ales că primul portavion din clasa Essex nu putea fi finalizat prea curând. Cel care a venit cu ideea construiri acestor portavioane este chiar preşedintele Roosvelt ,care a propus ca ele se fie obţinute din transformarea crucişătoarelor uşoare Cleveland. US Navy a considerat că un portavion uşor se poate obţine din transformarea unui crucişător doar în cazul în care s-ar simplifica proiectul.

Toate cele 9 portavioane uşoare au fost construite la şantierul naval din Camden(New Jersey). Fiecare portavion avea în medie un deplasament total de 11000 de tone şi o viteză maximă de 31 de noduri. Primul portavion din clasa Independence, USS Independence, este lansat la apă în mai 1941 şi intră în serviciu activ în ianurie 1943. A urmat construcţia portavioanelor USS Princeton(intră în serviciu activ în ianurie 1943 şi se remarcă negativă prin faptul că va fi singura navă scufundată din clasa sa ), USS Belleau Wood(martie 1943), USS Cowpens(martie 1943), USS Monterey(Iunie 1943), USS Langley(august 1943), USS Cabot(intrat în serviciu activ în iulie 1943, portavionul va avea cea mai îndelungată carieră din clasa Independence ), USS Bataan(noiembrie 1943), USS San Jacinto(decembrie 1943).

Creerea rapidă a celor 9 portavioane din clasa Independance a fost un succes. Chiar dacă aveau grupuri aeriene mici , cele 9 nave au reprezentat echivalentul a 4 portavioane mari. Intrarea în serviciu a celor 9 portavioane a fost vitală pentru US Navy, având în vedere că la mijlocul lui 1942 portavioanele construite în perioada interbelică au suferit deja  pagube însemnate.

Bibliogafie

Mark Stille, US Navy Aircraft Carriers, 1942-1945: World War Two Built Ships, Ed. Osprey Publishing, Oxford, 2007.

Idem, US Navy Aircraft Carriers 1922-45: Prewar Classes, Ed. Osprey Publishing, Oxford,2012.

Chris Bishop; Chris Chant , Aircraft Carriers: The World's Greatest Naval Vessels and Their Aircraft , Ed. Zenith Press, New York, 2004.