Din istoria tunului

Artileria din evul mediu si până acum: o istorie regăsită a tunului de câmp Apărut o dată cu descoperirea prafului de puşcă în China antică, tunul este unul dintre cele mai vechi arme de foc din istorie. Chiar dacă iniţial a avut mai mult un rol psihologic şi ceremonial, tunul a ajuns să fie din ce în ce mai eficient ca armă o dată cu standardizarea din evul mediu. Inovaţiile savanţilor Renaşterii şi Revoluţia industrială declanşată în epoca modernă, i-au mărit acurateţea şi puterea de foc, transformându-l într-o armă letală. Artileria a avut de atunci un rol crucial în desfăşurarea oricărui război modern.După cum spunea generalul-maior britanic, J. F. C. Fuller, teoretician al războiului de blindate: Artileria cucereşte, iar infanteria ocupă. • Apariţia primelor piese de artilerie ce foloseau praf de puşcă Călătoria noastră în analele istorie tunului începe o dată cu descoperirea prafului de puşcă . Cu toate că salpetrul, ca şi componentă al prafului de puşcă, a fost cunoscut de alchimiştii chinezi încă de la sfârşitul perioadei antice, primul text care face referire la praful de puşcă este textul unei lucrări taoiste, intitulate Zhengzhou miaodao din China secolului al IX-lea. Wujing Zongyao, un compediu militar scris în timpul dinastiei Song, menţionează cele mai vechi formule de obţinere a prafului de puşcă. Primele piese de artilerie care foloseau praful de puşcă au fost fabricare de meşterii dinastiei Song. “Lancea de foc”, un tub de bambus umplut cu praf de puşcă şi proiectile la care se ataşa o suliţă chinezească, a fost una dintre primele modele de arme de foc din istorie. Bambusul a fost înlocuit în cele din urmă cu tuburi din fontă. Prima reprezentare a unui tun este o sculptură dintr-o peşteră din Sichuan care datează din 1128. Prima victorie atestată documentar, în care s-a folosit artileria cu praf de puşcă, este cea din 28 ianuarie 1132, atunci când generalul dinastiei Song, Han Shizhong, a reuşit să captureze un oraş în provincia Fujian. Tunul din Sichuan este reprezentat ca bombardă în formă de vază, care scoate flăcări în timp ce aruncă o ghiulea. Primele tunuri care au ajuns să fie folosite pe câmpul de luptă în timpul dinastiei Ming, aveau formă de vază. Imagine: Ilustraţie a unui tun în formă de vază din timpul dinastiei Ming, realizat în cartea intitulată Huolongjing în jurul anului 1350. Tot chinezii au fost cei care au descoperit potenţialul ghiulelelor cu praf de puşcă. O dată cu dezvoltarea metalurgiei, meşterii chinezi au reuşit să obţină tunuri din fontă sau bronz. Aşa apare în secolul al XIII-lea, eruptorul, o ţeavă din fontă sau bronz umplută cu aproximativ 100 de bile de plumb. În secolul al XIV-lea , dinastia Ming a avut fabricate şi tunuri din fontă sau bronz, care lansau ghiulele de fontă cu praf de puşcă. Imagine:Un tun din timpul Dinastiei Ming(secolul al XIV-lea) capabil să lanseze proiectile din fontă umplute cu praf de puşcă În Asia, mongolii s-au folosit de piesele de artilerie chinezeşti în expansiunea imperiului lor. Dinastia Yuan de origine mongolă(1271-1368) a dezvoltat de asemenea şi tunuri de mână, cu toate că acestea nu erau deloc eficiente, datorită calităţii proaste a prafului de puşcă. Pe câmpul de luptă aceste tunurii în miniatură aveau mai mult un efect psihologic.Mongolii au fost cei care au răspândit artileria de foc şi în lumea islamică. Imagine:Tun de mână di perioada dinastiei Yuan(1271-1368) Până în secolul al XVI-lea, dinastia Ming va reuşi să dezvolte o largă varietate de tunuri şi alte piese de artilerie cu praf de puşcă • Războiul de 100 de ani şi schimbarea la faţă a artileriei în Europa Imagine:O primă ilustraţie a unui tun franţuzesc(pot-de-fer) folosit în timpul Războiului de 100 de ani. În Europa, prima menţiune a unei formule de praf de puşcă apare în lucrarea lui Roger Beacon intitulată ”De nullitate magiae”, apărută în 1216. Califatul Almohad este cel care a utilizat pentru prima dată tunuri în Europa, în organizarea apărării din timpul asediului Sevillei in 1248 şi a Nieblei, în 1262. Istoricul spaniol Zurita relatează asediul din Alicante(1331), descriind o nouă armă care semăna teroarea în rândul armatei creştine, aruncând „mingi de fier cu foc”. De asemenea aflăm de la un alt istoric spaniol, Juan de Mariana, cât de multe daune au produs aceste noi arme în rândul armatei creştine care asedia oraşului Algeciras(1342-1344). Istoricul spaniol mentionează faptul că ducele de Derby şi Salisbury, participanţi în asediu, au transferat noua tehnologie a fabricării tunurilor în Anglia. Experţii mauri au fost cei care i-au învăţat pentru prima dată pe spanioli cum se fabrică un tun. Ulterior tehnica de fabricare se va răspândi şi la celelalte regate din Europa Occidentală. Imagine:Reprezentaţie a unei scene de luptă din timpul asediului Orleans-ului(1428), cu un tun în prim-plan Războiul de 100 de ani(1337-1453) dintre Anglia şi Franţa a schimbat complet rolul artileriei în războaiele europene şi a marcat dezvoltarea constantă a noilor arme de foc în toată Europa. Ulterior ,Germania, Italia, Spania şi Portugalia îşi vor dezvolta propriile modele timpurii de tunuri cu ghiulele din piatră cunoscute şi sub numele de bombarde. Începând cu 1380, aceste tunuri aveau o distanţă de tragere care atinge aproape o milă. Erau însă foarte greu de transportat , cântărind de cele mai multe ori câteva tone şi fiind lipsite de un afet mobil. În consecinţă, bombardele erau folosite mai mult într-un război ofensiv static, precum asediul. Imagine: Tun englezesc din timpul bătăliei de la Crécy(1346), în prima fază a Războiului de 100 de ani Noua artilerie cu praf de puşcă i-a silit pe arhitecţii militari din perioada Războiului de 100 de ani să modifice structura fortificaţiilor pentru a acomoda amplasarea noilor tunuri şi pentru a mări rezistenţa în faţa forţei distructive a noii artilerii de foc. Cu toate că primele tunuri fabricate în Europa produceau pagube însemnate, ele erau totuşi limitate şi inferioare din punt de vedere tehnologic având în vedere că nu erau turnate, ci fabricate din mai multe bucăţi. În plus, erau folosite doar ghiulele din piatră. Ele făceau mai mult pagube umane şi aveau un important efect psihologic. • Povestea tunului care a sfărâmat zidurile Constantinopolului Imagine:Turnul basilic construit de armurierul Urban din Braşov, şi folosit în Asediul Constantinopolului(1453) Secole la rând, zidurile înalte ale Constantinopolului au reuşit să protejeze oraşul de atacurile diferitelor grupuri de invadatori, inclusiv de atacul sultanului Murad al II lea(1421-1451) din 1422. Cu toate că Murad al II-lea a adus bombarde care să străpungă zidurile foarte groase ale metropelei creştine, aceste piese de artilerie de foc nu şi-au dovedit eficacitatea datorită unei tehnologii de fabricare învechite. Succesorul său, Mohamed al II lea supranumit Cuceritorul, a fost înzestrat cu o pasiune înnăscută pentru artilerie, înţelegând rolul important jucat de aceasta în asedii. Având în vedere că în rândul experţilor săi, niciunul nu avea cunoştiinţele tehnice necesare fabricări unei bombarde eficiente, Mohamed al II-lea a apelat la serviciile unui meşter creştin, care la rândul său era interesat în obţinerea de sprijin material pentru fabricarea modelului său de tun. Aşa a ajuns Urban(cunoscut şi ca Orban), un fabricant de tunuri din Braşov, să lucreze în slujba sultanului. Înainte de a ajunge să lucreze pentru sultan, Urban şi-a oferit serviciile şi bizantinilor, care au renunţat să-l mai păstreze datorită fatului că nu-l puteau plăti la nivelul cerut de el. Sultanul l-a primit în schimb cu braţele deschise, oderindu-i toate resursele necesare fabricării modelului său de bombardă. Urban şi-a înfiinţat turnătoria de tunuri în Adrianopol, unde a supravegheat fabricarea atât a tunurilor din fier cât şi din bronz. În cadrul atelierului său, a fost fabricată şi o uriaşă bombardă din fontă care putea fi aşezată pe bârne de lemn. Cântărind mai mult de 19 tone, bombarda era capabilă să lanseze ghiulele ce cântăreau aproximativ 400 de kilograme. Bombarda cunoscută şi sub numele de tun basilic, a fost transportată cu ajutorul a 60 de boi şi mii de oameni, până la locul său de tragere de la Constantinopol, aflat la o distantă 193 de kilometri de turnătoria lui Urban. Transportul a durat în total, 42 de zile. Mohamed al II-lea a început pregătirile pentru asediul Constantinopolului în februarie 1453, aplasând în jurul oraşului, 14 baterii de artilerie. Bombardamentul oraşului a început la 6 aprilie 1453. Tirurile de artilerie s-au concentrat pe cel mai slab punct din fortificaţiile bizantine, şi anume poarta Sf. Romanus. Pentru o perioadă, apărătorii bizantini au reuşit însă să repare la timp toate daunele produse zidului. Sultanul a intrat într-un impas atunci când Urban ajunge să fie ucis de explozia unui tun pe care îl supraveghea. O altă mare problemă a fost fisurarea uriaşului tun construit de Urban, care după ce a fost folosit câteva zile, a necesitat reparaţii urgente. Sultanul a reuşit însă să se folosească mai eficient de tunurile sale de calibru mai mic, care aveau o rată de tragere mult mai mare decât tunul basilic, ce reuşea să tragă pe zi doar 3 salve.În plus, erau şi mai uşor de manevrat. Bateria de artilerie a inclus 11 bombarde capabile să tragă ghiulele cântărind fiecare 226 de kilograme şi alte tunuri mai mici ce trăgeau cu ghiulele de 90 de kilograme. Barajul de artilerie a continuat neîncetat, reuşind să slăbească treptat apărarea Constantinopolului. Aşa cum descriau martorii din oraş, tirurile de artilerie reuşeau să distrugă uneori întregi secţiuni din zid,ucigându-i pe toţi cei care se aflau în apropiere. Deznodământul a avut loc pe 29 mai 1453, atunci când zidurile porţii Sfântului Romanus s-au prăbuşit, permiţând năvălirea otomanilor în oraş. Noua armă a marcat sfârştul existenţei milenare a imperiului bizantin cu a sa capitală Constantinopol, ale carei ziduri se înalţau cândva la peste 12 metri. • Cele mai mari tunuri cu proiectile din piatră dintre secolele XV-XVI O dată cu progresul tehnologiei prafului de puşcă şi a tunurilor, a apărut şi o standardizare a tipurilor de piese de artilerie în funcţie de mărimea şi uzul lor. Calibrul fiecărui tun era calculat mai precis în urma operaţiunii de turnare, ceea ce permitea utilizarea aceleiaşi muniţii pentru tunuri de modele asemănătoare.Începând cu secolul al XV-lea, a apărut şi tendinţa de a mări lungimea ţevi tunului în detrimentul calibrului, pentru a mării precizia tragerii. Au fost făcute inovaţii şi în ceea ce priveşte transportul tunului pe câmpul de luptă.Pentru a nu mai fi nevoiţi să-şi transporte tunurile pe căruţe şi apoi să le fixeze pe cadre de lemn, francezii au introdus un pivot pentru a permite rotirea tunului, montându-l apoi pe un afet cu două roţi. Bombardele fabricate până în 1600 au fost în mare parte din fier forjat, cu o lungime cuprinsă între 4,5-6m. În general se foloseau proiectile din piatră cu o greutate care putea depăşi 140 de kilograme. Modelele mai mici aveau o lungime de 3 metri şi ghiulele din piatră de 22 de kilograme. Calibrele celor mai mari tunuri erau cuprinse între 247 mm şi 495 mm. Imagine:Mortier al ordinului cavelerilor Sf. Ioan din Ierusalim(Rhodos).Are ghiulele din granit şi este fabricat la sfârşitul secolului al XV-lea În ceea ce priveşte mortierele, acestea au fost atestate pentru prima dată în jurul anului 1460. Fiecare mortier avea în jur de 1,5 metri şi proiectile de 140 de kilograme lansate pe o traiectorie arcuită. Imagine:Culverină franceză din anul 1410, relizată din fier forjat, cu o greutate de 40 de kilograme Un model de tun apărut în jurul anului 1410 era şi culevrina, care avea o teavă foarte lungă(3m). Această piesă de artilerie va fi folosită până în secolul al XVII-lea, suferind diferite îmbunătăţiri. Imagine:demi-culverina turnată în jurul anului 1587 Un alt tip de model de tun apărut la sfârşitul secolului al XVI-lea era şi demi-culverina, ce avea un calibru de 100 de milimetri şi o greutate de 1500 de kilograme. Până la sfârşitul secolului al XIV-lea, tunurile au ajuns să facă parte şi din armamentul standard a marinei europene şi musulmane. Adaptând planurile de construcţie a navelor pentru a putea transporta încărcături mai mari, şantierele navale au putut monta tunuri navale din ce în ce mai puternice. Bătălia navală de la Zonchio, din anul 1499, dintre marina veneţiană şi cea otomană a demonstrat puterea de distrugere pe care o aveau tunurile asupra corpurilor navelor. După criteriul calibrului, pe lângă tunul basilic construit de Urban(calibru 745mm), printre cele mai mari piese de artilerie din perioada cuprinsă între secolul a XV-lea şi al XVI-lea se numără: Tunul Ţarului(calibru 890mm) Cunoscut şi sub numele de Marele Mortier al Moscovei, Tunul Ţarului a fost turnat din bronz, în anul 1586, fiind ultima şi cea mai mare bombardă construită. A fost realizată de meşterul Andrei Ciohiov pentru ţarul Feodor I(1584-1598), jucând mai mult un rol simbolic. Are 5,94 m lungime şi cântăreşte peste 40 de tone. Fiecare ghiulea avea 907 kilograme. Mortierul Pumhart von Steyr(820mm) Fabricat în Austria începând cu secolul al XV-lea, acest mortier din fier forjat cântărea 8 tone şi avea o lungime de 2,5 metri. O ghiulea avea greutatea de 690 de kilograme. A fost proiectat de habsburgi pt războiul de asediu. Tunul Faule Mette(735mm) A fost creat de armurierul german Henning Bussenschutte în 1411 pentru armata habsburgă. Avea o lungime de 305cm şi o greutate de 8,75 de tone. Un proiectil cântărea între 322 şi 423 de kilograme Tunul Malik-i-Maidan(700mm) A fost construit în 1549, de către meşterul Muhammad-bin-Hasan Rumi, un ofiţer turc în slujba Sultanatului indian Ahmadnagar. Are o 8,5 tone şi măsoară 1,5 metri. Tunul Dulle Grief(calibru 660mm) Poartă numele unui personaj cunoscut din folclorul belgian. A fost construit din fier forjat la începutul secolului al XV-lea, într-un atelier din Ghent. A fost utilizat în asediul oraşului Oudenaarde. Are o greutate de 16,4 tone şi o lungime de 498 cm. • Cele mai cunoscute tunuri cu proiectile din fier dintre secolele XVI-XVIII Din secolul al XVI-lea, artileria a devenit o ramură indispensabilă a fiecărei armate. În această perioadă, am asistat la noi inovaţii în ceea ce priveşte organizarea producţiei de tunuri şi muniţie. De asemenea mobilitatea tunurilor pe câmpul de luptă a fost crescută prin introducerea unor platforme de transport mai uşor de manevrat. În publicaţia Nova Scientia din 1537, faimosul matematician italian Niccolo Tartaglia(1499-1557) a contribuit semnificativ la îmbunătăţirea artei ochirii. Matematicianul italian este cel care introduce cvadrantul pentru tunar, un instrument de ochire pentru calculul traiectoriei.Ulterior, ochirea este îmbunătăţită şi mai mult prin introducerea unui sistem mecanic de ridicare a tunului. Referitor la transport, noile afeturi de tun erau mai uşoare şi mai manevrabile. Afeturile cu două roţi din secolul al XV-lea erau alcătuite din bârne de esenţă tare strânse cu chingi de fier. În secolul al XVI-lea, muniţia compusă din ghiulele de piatră , este înlocuită aproape în totalitate de ghiulele din fontă. Pe lângă faptul că aveau o putere de penetrare mai mare, aceste ghiulele aveau şi o traiectorie mai precisă, fiind mai uşor de utilizat pe câmpul de luptă împotriva formaţiilor de infanterie. Tot în această perioadă apar şi canistrele, cutii de metal umplute cu gloanţe de metal sau piatră. Funcţionând ca nişte cartuşe uriaşe , aceste canistre erau foarte eficiente în special în lupta de aproape cu grupurile de soldaţi inamici. Erau folosite ca muniţie pentru mortiere. De asemenea a crescut şi profesionalismul din rândul tunarilor, o dată cu declararea artileriei ca disciplină militară. Cu toate aceste îmbunătăţiri, artileria a rămas în continuare vulnerabilă în faţa formaţiilor de infanterie şi cavalerie care aveau o mobilitate crescută pe câmpul de luptă. Focurile de muschetă făceau de asemenea numeroase victime în rândul tunarilor. În plan istoric, noile tunuri vor juca un rol-cheie în întemeierea imperiilor coloniale din epoca marilor descoperiri geografice. Artileria a contribuit şi la consolidarea statelor naţionale centralizare, având în vedere că doar un conducător puternic îşi putea permite să suporte costurile de întreţinere ale unei armate moderne. În general, noile tipuri de tunuri care apar în această perioadă aveau un design de bază comun la care se adaugau diferite îmbunătăţiri tehnice în funcţie de naţiunea de origine. În 1544 , regele german Carol al V-lea a impus nişte tipuri standard de piese de artilerie. În dotarea armatei sale au fost introduse tunuri cu ghiulele de 18,10,5,2 kilograme. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Germania a ajuns să fie lider în proiectarea şi fabricarea tunurilor.Fierarii au încercat în permanenţă să folosească mai puţin metal în turnarea tunurilor, pentru a le face mai uşoare, fără să pericliteze în schimb siguranţa tunarilor. O altă inovaţie în construcţia tunurilor a fost adaugarea unei camere de aprindere a prafului de puşcă. Gustav Adolf al Suediei(1594-1632) a revoluţionat artileria prin înfiinţarea de formaţiuni de artilerie alcătuite în mare parte din tunuri uşoare care să poată ţină pasul cu infanteria. Artileria lui Gustav Adolf al Suediei era formată în mare parte din demi-culverine cu ghiulele având greutatea cuprinsă între 2 şi 4 kilograme. Fiecare tun era operat de 3 soldaţi. Noua organizare a bateriilor de artilerie şi-a dovedit eficienţa în Bătălia de la Breitenfeld din 1631, când armata suedeză, în inferioritate numerică, a reuşit să căştige în mare parte datorită bunei organizări a artileriei. Cu toate că nu a avut un rol important în luptă, cele mai celebre tunuri fabricate în perioada cuprinsă între secolele XVI-XVIII au fost: Tunul Kanone Greif(calibru 280mm) A fost fabricat de meşterul Simon în 1524 , în Electoratul din Trier, stat în componenţa Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Aveau o greutate de 80 de kilograme şi o lungime de 5 metri. La fiecare tragere se foloseau 40 de kilograme de praf negru de puşcă. Tunul Jaivana Tunul Jaivana a fost turnat în 1720, de către Jai Singh, administratorul fortului Jaigarh(Jaipur-India) în timpul domniei împăratului Mugal,Muhhamad Shah.Tunul era tras pe câmpul de luptă de 4 elefanţi. Are 6,15 m lungime şi cântăreşte 50 de tone. Dalmadal/Dala Mardana(calibru 286mm) Este un tun realizat în secolul al XVIII-lea în regatul Bishnupur(Bengalul de Vest-India) Tunul Zamzama(240mm) Este un mare tun prelucrat prin alezaj, în 1762, de către meşterul Shan. A fost turnat în Lahore, parte a imperiului Durrani(Pakistanul de astăzi). Are o lungime de 4m ,iar deschiderea la gura tunul măsoară 24cm. Se spune că a fost fabricat dintr-un aliaj de cupru şi alamă. Construcţia lui a fost sprijinită de populaţia din Lahore, căreia i s-a cerut să-şi doneze ustensilele de bucătărie pentru a fi topite. A fost folosit pentru prima dată de Ahmed Shah în Bătălia de la Panipat în 1761. A fost ulterior utilizat în nenumărate bătălii, fiind scos din uz la începutul secolului al XIX-lea. • Piesele de artilerie din perioada napoleoniană Stimulată de progresul tehnologic, precum şi de noua organizare şi tactică, artileria cu ţeavă lisă a ajuns să atingă maturitatea în secolul al XVIII-lea. Noile inovaţii din metalurgie au făcut posibilă producerea de noi ţevi de tun, mai uşoare şi mai scurte, fără a sacrifica în schimb precizia tunului sau siguranţa. În plus, noile afeturi de tun au mărit semnificativ mobilitatea noii artilerii pe câmpul de luptă. Fabricarea de piese de schimb standardizate pentru diferite tipuri de tun, a facilitat efectuarea reparaţiilor în termen scurt. Începând cu secolul al XVIII-lea tunurile vor înceta să se mai clasifice după diferite denumiri precum culverină sau demi-culverină, basilic sau minion. Clasificarea tunurilor a început să se facă după rolul lor, diametru sau greutatea proiectilelor. Războaiele napoleoniene au consacrat artileria ca o ramură independentă în armată. Campaniile militare ale lui Napoleon, el însuşi un fost ofiţer de artilerie, au demonstrat eficacitatea artileriei atunci când este mobilizată masiv în momentele cheie ale luptei. Organizarea unor baraje de artilerie a devenit o tactică obişnuită începând cu secolul al XVIII-lea. Atât Franţa, cât şi Anglia au luat măsura organizării unor comandamente centrale de artilerie capabile să asigure puterea de foc atunci când era necesar. În Franţa şi Austria , apar primele şcoli de artilerie ce se ocupau cu pregătirea tunarilor. De menţionat este folosirea pe scară largă a unui tip de tun denumit Howitzer, construit în Suedia la sfârşitul secolului al XVII-lea. Tunul Howitzer este considerat a fi un hibrid între tunul cu teavă lisă şi mortier, fiind original proiectat ca armă de asediu ce putea lansa proiectile explozive pe o traiectorie relativ înaltă. Începând cu mijlocul secolului a XVIII-lea, o mare parte din armatele europene au introdus în dotarea lor tunul Howitzer,având în vedere că acesta era uşor de transportat şi putea ţine pasul cu infanteria pe câmpul de luptă. Tipurile de tunuri din perioada napoleoniană grupate în sistemul Gribeauval(după numele celui care le-a produs, Jean Baptiste Gribeauval). Au fost utilizate în timpul Revoluţiei franceze,a războaielor napoleonice şi în timpul Războiului american de independenţă: Tunul lung cu proiectile de 24 pound(10kg) Tunul scurt de 12pound(5,44kg) Tun scurt cu proiectile de 6 pound(2,72kg) Tun Howitzer cu proiectile explozive de 6 pound(2,72kg) Tun Howitzer de 24 pound(10kg) Mortier (calibru324mm) Obuzier Howitzer (calibru 11 inch) Tun de 12 pound(5kg)Howitzer pentru războiul de munte • Povestea tunurilor cu proiectile explozive din perioada modernă şi contemporană În prima parte a secolului al XIX-lea, artileria europeană şi cea americană au rămas în mare parte neschimbate faţă de secolul trecut. Războiul Civil american, Războiul din Crimeea şi Războiul franco-prusac(1870-1871) au evidenţiat deficienţele pe care le aveau piesele de artilerie existente şi practicile militare adoptate.Revoluţia industrială a adus cu ea o serie întreagă de inovaţii cum ar fi încărcătoarele rapide pentru puşti,un praf de puşcă care nu degaja fum excesiv la aprindere, cartuşe metalice, precum şi mecanisme menite să reducă reculul. Noul avans în metalurgie a permis dezvoltarea oţelului turnat, făcând posibilă producerea unor tunuri mai mari şi mai puternice, capabile să tragă pe o distanţă mai mare. Prin mecanismele care preveneau reculul, artileria cu ţeavă lisă a început să fie din ce în ce mai eficientă pe câmpul de luptă. Practica ghintuirii(executarea de linii spiralate în interiorul ţevii de tun) a început să fie aplicată începând cu 1855, oferindu-i proiectilului tras o stabilitate giroscopică. Tunul Armstrong Imagine:Tun model Armstrong de 8 inch din timpul Războiului civil american(Fort Fisher-Carolina de Nord,1865) Tunul proiectat de inginerul englez, Sir William Armstrong, era un model deosebit de piesă de artilerie de calibru greu cu încarcare pe la culată. În 1854, Armstrong patentează un tip distinctiv de tun făcut din fier forjat, care a incorporat mai multe inele consolidare, care îi dădeau un aspect în treaptă. Aceste întărituri se înfăşurau în jurul unui tun interior, păstrându-l sub compresie. Până în anii 1880, Sir William Armstrong a continuat să proiecteze mai multe modele de piese de artilerie cu încarcare prin culată. Cel mai popular tun Armstrong era varianta cu calibru 3 inch la o greutate a proiectilelor de 12 pound. Cea mai longevivă piesă de artilerie construită de Armstrong a fost tunul model 1862 “Pattern G” cu proiectile de 40 pound(18kg) care va fi folosit până în 1920. Tun obuzier Napoleon de tip howitzer(model 1853)-calibru 12cm Tunul Napoleon, dezvoltat de Franţa în 1853,s-a impus prin siguranţa utilizării, fiabilitate şi putere de distrugere. La o greutate de doar 626 kg, era foarte uşor de transportat pe câmpul de luptă. Avea o distanţă de tragere de 1480 m. Putea trage atât cu muniţia clasică de până atunci(ghiulele, canistre cu praf de puşcă), cât şi cu bombe explozive de tip howitzer. Tunul s-a remarcat atât în Războiul Crimeei , cât şi în Războiul Civil American. A mai existat şi un tun obuzier Napoleon cu ţeavă ghintuită care a fost utilizat până în 1870. Tunul de asalt Krupp de 1000 pound din timpul Războiului franco-prusac Familia de industriaşi germani Krupp s-a impus treptat în industria de armament din Europa datorită calităţii superioare a oţelurilor prelucrate în uzinele lor. Acest tun de asalt Krupp de 1000 pound(proiectile de apoximativ 400 de kilograme) a fost premiat la Marea Expoziţie Universală de la Paris din 1867. În ciuda refuzului comandamentului armatei franceze de a cumpăra tunuri Krupp, împăratul Napoleon al III-lea a fost admirator al pieselor de artilerie produse de uzinele germane. După încheierea războiulu franco-prusac, Krupp va produce tunuri de câmp cu calibru de 88mm. Sfârşitul Secolului XIX şi începutul secolului al XX-lea care a marcat perioada de dinaintea Primului Război Mondial a fost marcată de apariţia unor noi tunuri sofisticate, capabile să execute mai multe lovituri pe minut.Principalele evenimente ale acestui interval, care au pus la încercare atât înzestrarea militară cât şi doctrinele militare adoptate, au fost Al Doilea Război al Burilo(1899-1902), Războiul ruso-japonez(1904-1905) şi Războaiele balcanice. În Al Doilea Război al Burilor, Marea Britanie a avut următoarele tunuri: Ordnance BL 12-pounder 6 cwt(calibru:76,2mm) Fiecare proiectil al acestui tun nu mai avea ca material exploziv, praful de puşcă, ci cordit(pulbere explozivă fără fum, care propulsează proiectilul). Tunul putea trage câte 6-7 salve pe minut ,iar distanţa de tragere putea ajunge la aproximativ 5 kilometri. Ordnance QF 12-pounder 8 cwt(calibru:76,2mm) Apărut în 1892, acest tun a fost creat pentru a sprijini operaţiunile de debarcare a Royal Navy. Având diverse modele mai mari, acest model va fi utilizat şi în Primul Război Mondial. În Războiul ruso-japonez, se evidenţiază tunuri cu calibre din ce în ce mai mari: Tunul de asalt rusesc de calibru 106,7mm(model 1877) Tunul rusesc este unul produs de Krupp, şi adaptat de la un calibru de 105mm,cât era iniţial, la unul tradiţional pt sistemul rusesc(106,7mm). Având în vedere că japonezilor le-a lipsit iniţial tunurile de calibru greu, aceştia vor reuşi să captureze o parte din tunurile ruseşti de 106,7mm mobilizate în Bătălia de la Nanshan(1904). O altă versiune a tunului rusesc de 106,7mm, si anume M1877, putea lansa proiectile explozive foarte puternice. În timpul războiul ruso-japonez, s-a dovedit că aceste proiectile erau foarte eficiente împotriva soldaţillor aflaţi în tranşee. I.Tunurile Primului Război Mondial La izbucnirea Primului Război Mondial, doar Germania avea în înzestrarea sa un număr considerabil de tunuri de câmp de tip howitzer.Tunurile cele mai eficiente în dotarea artileriei germane erau cele de calibru 105mm şi 150mm, foarte eficiente împotriva războiului de tranşeu. Majoritatea statele implicate în Primul Război Mondial au mizat pe mobilitatea tunurilor lor de calibru 75mm sau 76mm, în special Franţa şi SUA. Imagine: Imagine în secţiune a unui proiectil şrapnel. Se poate observa cordita şi gloanţele sferice care erau lansate după explozia proiectilului. La izbucnirea Primului Război Mondial, au început să fie folosite pe scară largă proiectilele şrapnel ca armă antipersonal. Fiecare proiectil şrapnel era încărcat cu gloanţe sferice care se împrăştiau în urma unei explozie pe un anumit punct de pe o traiectorie reglată. E un proiectil care făcea numeroase victime, având în vedere că exploda deasupra pământului. Tunul german K-17 Unul dintre cele mai bune tunuri marca Krupp, pe care le-a avut Germania în Primul Război Mondial. Fiecare proiectil lansat, putea ajunge la o distanţă de 16,5 km. După semnarea Tratatului de la Versailless(1919), Germaniei i s-a interzis să deţină acest tip de tun. O parte au fost vândute în Suedia şi România, dar o mare parte au fost ascunse şi folosite la apărarea de coastă în cel de-al Doilea Război Mondial Tunul rusesc de calibru 107mm(model 1910) Iniţial tunul a fost făcut de compania franceză Schneider, dar ulterior a fost produs de uzina Kirov. Arma a fost folosită ulterior şi în Războiul civil izbucnit în 1917. Pe lângă tunurile clasice, o premieră pentru Primul Război Mondial a fost apariţia primului tun autopropulsat în Marea Britanie. Tunul autopropulsat, Gun Carrier Mark I A fost proiectat 1916 şi produs până în iulie 1917. Cu toate că a fost proiectat ca tun autopropulsat , în realitate a fost folosit ca transportor blindat. În proiect ar fi trebuit să aibe un tun de 5 inch(127mm) sau unul de 6 inch(152,4mm) II.Tunurile celui de-al Doilea Război Mondial Pentru a corecta neajunsurile apărute în proiectarea tunurilor din Primul Război Mondial, proiectanţii au recurs la o serie de inovaţii în anii interbelici: saboţi folosiţi la un tun pentru a trage proiectile mai mici decât diametrul interior al ţevii, proiectile cu încărcătură tubulară, fus de proximitate(fus care detonează la distanţă un dispozitiv exploziv). De asemenea piesele de artilerie antitanc au fost mult îmbunătăţite ,având în vedere că tancul va fi folosit în mari bătălii de blindate.Tancurile, la rândul lor, vor fi echipate cu tunuri de 75mm (T-34) şi chiar de 88mm(Tiger I). Majoritatea tunurilor utilizate au fost de calibru mare: Tun francez de 105mm fabricat de Schneider(model 1936) Franţa a avut 139 de tunuri din acest model la debutul războiului. Multe dintre ele vor fi capturate de armata germană şi reutilizate. A făcut parte şi din înzestrarea armatei române . Tun britanic BL howitzer de 182,9mm Acest tun de calibru greu a fost folosit de britanici în operaţiunile militare din Africa de Nord şi în luptele din Franţa, după debarcarea din Normandia(1944) Tun howitzer sovietic D1 de calibru 152,4mm(model 1943) Este considerat a fi una dintre cele mai valoroase piese de artilerie a URSS, dezvoltate în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Mobilitatea şi puterea mare de foc îl fac să fie încă în dotarea multor state ex-sovietice chiar şi în prezent. A fost folosit inclusiv în Războiul din Vietnam. Mortier de asalt Thor din dotarea armatei germane(calibru 600 de mm) A fost cel mai mare tun autopropulsat al Germaniei Naziste. Fiecare proiectil cântărea aproximativ 2 tone. Mortierul Thor a fost utilizat în bombardarea fortăreţelor sovietice de la Brest-Litovsk şi Sevastopol, la bombardarea rezistenţei poloneze din Varşovia, Bătălia din Ardeni şi cea de la Remagen(unde a fost folosit pentru distrugerea podului Lundendorff). Tun american M1 howitzer de 240mm M1 a fost cel mai puternic tun de câmp din dotarea artileriei americane din cel de-al Doilea Război Mondial. Cu acest tun se puteau lansa proiectile explozive de 160 kg la o distanţă de 23 km. A fost proiectat împreună cu o versiune de 8 inch care avea ţeava mai lungă. M1 s-a dovedit foarte eficient împotriva ţintelor germane puternic fortificate. A mai fost ulterior folosit şi în Războiul din Coreea(1950). Mai este folosit şi astăzi în cadrul fortificaţiilor construite în Taiwan. Tun german pentru infanterie sIG 33(calibru:149,1mm) A fost cea mai mare armă din punct de vedere al calibrului care a fost clasificată în istorie ca armă de infanterie. A fost proiectată ca armă antitanc. Tunul de cale ferată german Schwerer Gustav Schwerer Gustav a fost fabricat de compania Krupp, având impresionantul calibru de 800 mm. Putea trage proiectile cu o greutate de 7 tone la o distanţă de 47 de kilometri. A fost folosit, împreună cu alte tunuri de calibru greu, în asediul Sevastopolului(1941-1942). La încheierea războiului, a fost distrus pentru a nu cădea în mâinile Armatei Roşii. Mortier japonez pentru infantrie de 150mm Este mortierul japonez pentru infanterie, care a fost folosit în Bătălia de la Iwo Jima şi în China. Nu se cunoaşte cu exactitate performanţele sale. Mortierul a avut 3 versiuni, care variau în funcţie de lungimea ţevii. • Artileria de precizie din zilele noastre După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, artileria modernă a început să prefere tunuri mai uşoare care să poată îndeplini în acelaşi timp roluri multiple. În efortul de a standandardiza, tipurile de arme şi calibrele, NATO a limitat calibrul pentru tunuri medii la 155mm. Imagine:tunul american M198, în timpul în timpul cele de a Doua Bătălii de La Fallujah(Irak, 2004) După aceste specificaţii, a fost creat tunul american M198 howitzer de calibru 155. Creat pentru a înlocui tunurile din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, M198 intră în dotarea artileriei americane din 1979. A fost folosit în Războiul din Golf şi de asemenea în cadrul luptelor cu insurgenţii din Irak(2004). Acest model va fi înlocuit în totalitate de noul tun M777 Howitzer de calibru 155 mm introdus începând cu 2005, în dotarea armatei americane. Imagine: Tunul M777 M777 howitzer are instalaţi diferiţi senzori şi sisteme informatice care fac posibilă lansarea noilor proiectile inteligente, ghidate prin GPS, Excalibur. Imagine:proiectilul M982 Excalibur Noul tip de proiectil are o greutate de 48 de kg şi poate fi tras la o distanţă de 57 km, având o marjă de eroare de 5m. Fiind mai ieftine decât rachetele , dar aproape la fel de precise pe distanţe scurte, aceste proiectile ghidate prin GPS au ajuns să fie preferate de artileria modernă. Tunul M 777 Howitzer este mai mic şi mai uşor cu 42% decât tunul precedent. În general, tunurile în diferite tipuri şi calibre, au ajun să înzestreze atât nave de război cât şi avioane de vânătoare. • Asteptări pentru viitor Ce ne vor aduce noile avansuri tehnologice în industria de armament, e încă o enigmă, dar suntem siguri că şi într-un război modern, chiar dacă e bine să nu-l avem, artileria va juca un rol-cheie. Viitoare piese de artilerie în dezvoltare vor fi în integralitate asistate de programe informatice speciale capabile să obţină mai multe informaţii despre o ţintă şi să sporească acurateţea loviturii. Chiar dacă deocamdată par de domeniul ficţiunii, tunurile cu lasere şi plasmă vor înlocui în viitor proiectilele clasice. Să sperăm totuşi că omenirea nu va investi tot potenţialul său creativ doar în înarmare şi va fi interesată şi de dezvoltarea altor domenii cu adevărat utile dezvoltării societăţii umane. Războiul nu trebuie să fie o formă de competiţie între state.E bine de ştiut că artileria este responsabilă de cele mai multe victime în cazul unui război. Bibliografie  Albert C. Manucy, Artillery Through the Ages: A Short Illustrated History of Cannon, Ed. DIANE Publishing, Darby (Philadelphia), 1994.  Jeff Kinard, Artillery: An Illustrated History of Its Impact, Ed. ABC-CLIO, Santa Barbara, 2007.  Jonathan B. A. Bailey, Field Artillery and Firepower, Ed. Naval Institute Press, Annapolis, 2004.