De la sovromuri
la fonduri de investiţii
“Am scăpat de
frăţia poporul sovietic cu gândul că ne vom croi destinele prin proprie voinţă,
şi uite-aşa… au venit americanii. Şi pentru că sunt alte vremuri, nu s-au
paraşutat, ci au aterizat pe şantierul Autostrăzii Transilvania sau deasupra
gazelor de şist de la Bârlad şi Vama Veche, ori pe platformele petroliere din
largul Mării Negre. Pe nesimţite, parteneriatul strategic Romania-SUA,
necesar şi acceptat de populaţie, dar viciat de lăcomia unor companii
în combinaţie cu obedienţa politicienilor, ne face să ne gândim că, în
fapt, am schimbat un stăpân cu un altul.
Compania
americană Bechtel a început acum zece ani să construiască autostrada
Transilvania. A
reuşit să termine doar o optime din ea. România a plătit însă americanilor 1,2
miliarde de euro. Dacă punem la socoteală prejudiciul rezultat din
întârziere, dar şi sumele necesare reparării infrastructurii din zonă, factura
depăşeşte lejer 2 miliarde de euro.
Înainte se
numeau Sovromuri; erau societăţi mixte româno-sovietice menite a cimenta relaţiile
dintre popoarele noastre prietene. Evident, puţini ştiau la acea vreme
că rolul lor era mult mai simplu, să strângă 200 milioane
de dolari, despăgubirile de război pe care România trebuia să le
plătească vecinului de la Răsărit. Şi pentru că “prietenia” era de
nezdruncinat, au strâns peste 2 miliarde de dolari, după care au plecat.
Acum se numesc Fonduri
de investiţii şi vin din Vest. Nu vizează despăgubiri, ci doar
resurse. Sunt reprezentate de “prieteni” ai naţiunii române. Foşti ambasadori,
de exemplu Mark Gitenstein, ultimul reprezentant al Casei Albe, a fost ales,
spre surprinderea neiniţiatilor, în Consiliul de Administraţie al Fondului
Proprietatea. Ce are aşa de interesant acest Fond? Simplu: companii de
stat de energie. Dar ce l-a
determinat pe fostul ambasador să revină? Părea foarte supărat la terminarea
mandatului.
“Am avut multe
companii americane frustrate de imprevizibilitatea procesului de decizie. În
special deciziile legate de recuperarea TVA datorată lor, de ajutorul de stat.
Mai multe companii au fost foarte nemulţumite de licitaţii, au simţit că
procesul era fie incorect, fie imprevizibil.“
La urma urmei,
însă, cât de mulţi americani contribuie la economia românească, ca să merite
efortul domnului Gitenstein? Potrivit statisticilor, aproape 40 de mii de oameni lucrează în 2700
de companii cu capital majoritar american, adică sub 1% din totalul
forţei de muncă. În schimb, cu totul surprinzător, afacerile
acestora depăşesc 3,5 miliarde de euro. Bun deal, dacă ne
gândim că au investit doar 1 miliard de euro.
România mai are
ceva important: o poziţie de invidiat pe harta gazelor naturale - convenţionale
sau de şist. Coincidenţă sau nu, aproape imediat ne-am trezit cu o
somitate americană, fostul general Wesley Clark. Are mult de muncă:
reprezintă interesele Chevron la Bârlad şi Vama Veche, ale lui George Soros la
Roşia Montană, şi ale Exxon Mobil în Marea Neagră. România poate
dormi liniştită, marele aliat al poporului român veghează pentru liniştea
noastră, şi vom primi pentru asta o redevenţă de sub 10%. Înainte se
numea zeciuială, acum s-ar traduce doar ca impozit
pe prostia politicienilor români. Zdravaite,
hello, goodbye!
Până la urmă
americanii au venit. Cu o întârziere de 50 de ani, dar totuşi nepoţii unchiului
SAM au venit. Americanii însă nu au venit singuri. În 2009, ne-au dat
un acord cu Fondul Monetar Internaţional şi am scăpat de criză. Am
scăpat pe hârtie…
TRILATERALA
mondială, reprezentată de banii FMI, a preluat controlul de facto al
marilor decizii economice din România. Asta pentru a avea siguranţa că îşi
recuperează miliardele de euro date împrumut. Să nu se înţeleagă din acest
discurs că am ceva împotriva FMI sau a fraţilor noştri mai mari de peste ocean.
Eu îi iubesc pe americani la fel de mult cât ne iubesc ei nouă resursele
naturale: de gaze, aur, cupru şi petrol. Istoria ne învăţă că
americanii sunt un popor extrem de iubăreţ cu celelalte popoare care deţin
resurse naturale. Într-adevăr, din când în când, mai izbucneşte câte un război.
Dar noi nu avem de ce să ne facem griji, suntem sub umbrela NATO şi nici nu
trebuie să fim cuceriţi, pentru că ne-am vândut deja. Ieftin, ce-i drept, dar
ne-am vândut !
După această
introducere pro-americană get-beget, o să facem o lecţie de relaţii publice,
folositoare în special pentru oamenii de afaceri români. Mai exact o să facem
diferenţa esenţială dintre lobby şi trafic de influenţă.
O ştire aparent
banală a apărut zilele trecute pe site-ul reportervirtual.ro.Aici, jurnalistul Sabin Orcan, unul dintre
foşti redactori şefi ai ziarului Adevărul, povestea cum patronul
oficial al ziarului, omul de afaceri Cristi
Burci se întâlneşte zilnic – dimineaţă, la amiază şi seara – cu generalul
american Wesley Clark. Discuţiile vizează exploatarea gazelor de
şist în România. Generalul NATO este acum un om de afaceri prosper în
domeniul energiei. Să nu credeţi că dl. Clark umbla cu sondele petroliere după
dânsul sau cu utilajele de fracturare hidraulică. Domnia sa este ceea
ce în limbaj de Washington se cheamă “a lobbyist”- adică un lobby-ist.
Legislaţia românească nu a legalizat această ocupaţie, în codul nostru penal
prăfuit această activitate se numeşte “trafic de influenţă” şi
este similară corupţiei. În România, pentru trafic de influenţă se
face închisoare la greu: parlamentari, oameni de afaceri, chiar şi miniştri,
diverşi funcţionari mai mari sau mai mici au fost acuzaţi şi unii chiar
condamnaţi pentru că şi-au traficat influenţa pentru interesele lor sau ale
altora. La Wasghinton, dar şi la Bruxelles, lobbyştii fac milioane de
euro din această activitate, care în esenţă înseamnă influenţarea unor decizii
guvernamentale în favoarea unor companii. Ceea ce face cu succes generalul NATO
la Bucureşti!
Când a ajuns la
Bucuresti anul trecut după ce USL a câştigat alegerile, generalul Wesley Clark
a fost sincer şi a spus aşa: “Cred că voi putea atrage investitori şi
creşterea economică a României. Ştim că există o revoluţie energetică în
desfăşurare în lume, iar în România există un potenţial al carburilor, există
surse de apă care pot produce energie. Consider că România poate deveni un
principal exportator de energie.”Aşadar generalul a venit să facă bani
în România în sectorul energetic.Domnia sa cunoaşte foarte bine regiunea
Balcanilor, deoarece în 1999 a condus trupele NATO în războiul din fosta
Iugoslavie.
Americanii
i-au eliberat pe musulmanii din regiunea Kosovo din mâinile opresorilor sârbi.
Toate bune şi frumoase. Problema este că fosta provincie sârbească deţine cele
mai mari rezerve de cărbune demonstrate din lume. Concesiunea rezervelor din
Kosovo s-a făcut către miliardarul american George Soros, cel care deţine
acţiuni şi în proiectul minier de la Roşia Montană, de exploatare a aurului. Rezervele de cărbune din Kosovo sunt
estimate la 300 de miliarde de dolari. Soros este principalul finanţator al
Partidului Democrat din Statele Unite în ultimele două alegeri, când preşedinte
a fost ales democratul Barack Obama. La rândul său, generalul Wesley
Clark este membru al Partidului Democrat.
Generalul a
candidat la alegerile prezidenţiale din 2004, când s-a retras în faţa colegului
său John Kerry – acesta din urmă a pierdut la rândul lui alegerile în faţa lui
George Bush. Acum
John Kerry este mâna dreaptă a lui Barack Obama şi secretarul de stat de la
Casa Albă, adică ministrul de externe al Statelor Unite ale Americii, şeful
diplomaţiei. Evident, având prieteni aşa de sus-puşi, generalul Clark
nu are probleme să facă lobby în ţări bananiere ca România, Serbia, Kosovo sau
Bulgaria. Asta pentru că politicienii din aceste ţări depind sută la
sută de deciziile diplomaţiei americane. La schimb, pentru protecţie,
aceste ţări trebuie să cedeze corporatilor americane hălci întregi din
resursele lor energetice şi minerale. It’s just business, cum zic americanii!
În România,
fostul general NATO trebuie să rezolve chestiunea exploatării gazelor de şist
în favoarea companiei Chevron, afacerea Roşia Montană în favoarea lui George
Soros, cea legată de exploatarea zăcămintelor de gaz din Marea Neagră în
beneficiul Exxon Mobile, plus altele afaceri minore, cum ar fi CUPRUMIN sau CFR
Marfă.
Revenind la
declaraţiile jurnalistului Sabin Orcan, rezultă că generalul Clark îl
are ca persoană de legătură în România pe controversatul om de afaceri Cristi
Burci. Numele său a apărut în contextul privatizării CFR Marfă, alături
de numele unei companii americane numite OMNITRAX. Burci este
apropiatul fostului ministru Miron Mitrea şi unul dintre oamenii de bază ai
noii guvernări USL. Acelaşi Burci îşi foloseşte canalele din mass media
pe care le controlează pentru a susţine exploatarea gazelor de şist. În
esenţă ideea poate fi bună pentru industria românească, aşa cum s-a dovedit în
Statele Unite. Pe de altă parte, politicienii nu trebuie să uite că
au o datorie faţa de poporul român, nu faţă
de companiile de lobby de la Washington şi că deciziile lor ne vor influenţa
destinul pentru mulţi ani de acum încolo…
