Rusia, o enigmă pentru Europa
După cum bine sublinia Winston
Churchill , Rusia este o ghicitoare
înfășurată într-un mister în interiorul unei enigme. Aşa a rămas şi astăzi,
având în vedere că Europa are în continuare greutăţi în a înţelege adevăratele motive care au
determinat schimbarea strategiei de politică externă a Rusiei în actuala criză
generată de schimbarea orientării politice a Ucrainei. Care este raţiunea din
spatele anexării Crimeei şi ce obiective strategice urmăreşte de fapt Rusia în
Ucraina, sunt principale întrebări care frământă mediile politice occidentale.
Testamentul lui Petru cel Mare şi actualitatea lui
Dacă este să discutăm de lideri
care au schimbat destinele statelor pe
care le-au condus, atunci Petru
cel Mare este un bun studiu de caz fără ezitare. Este practic, liderul care a
transformat Rusia dintr-un stat înapoiat al Evului Mediu, într-o mare
putere a Europei moderne. Rusia lui
Petru cel Mare a moştenit însă regimul autocratic fundamentat încă din perioada
ocupaţiei mongole. După căderea Constantinopolului şi crearea Rusiei în jurul
Ducatului Moscovei, regimul ţarist a proclamat Rusia ca fiind A Treia Romă. Datorită nenumăratelor
ameninţări externe pentru existenţa statului rus(invazia mongolă si războiul
ulterior cu uniunea polono-lituaniană din secolul al XVII-lea), Moscova a
dezvoltat sentimentul de cetate asediată, care ulterior va impulsiona
comportamentul său agresiv în tratarea problemelor de politică externă.
Luând ca exemplu modelul de
putere mongol şi cel european, Rusia lui Petru cel Mare şi-a dezvoltat propriul
regim autocratic.Este adevărat că Petru cel Mare a creat doar o bază pentru un
regim cu ambiţii imperiale ,care ulterior a fost dezvoltat de Ecaterina cea
Mare, în al cărei perioade Rusia a atins apogeul său de imperiu.
În ceea ce priveşte Petru cel
Mare şi posibilele sfaturi pe care
acesta le-a lăsat urmaşilor săi, ştim din istorie că agravarea rapidă a stării
de sănătate a ţarului, l-a impiedicat să numească un succesor pentru tronul său
şi cu atât mai puţin să redacteze un document oficial cu titlu de
testament.
În ciuda acestui fapt, începând
cu secolul al XIX lea a început să circule un document cunoscut sub numele de
Testamentul lui Petru cel Mare, foarte des citat în analizele care aveau ca
temă spaţiul rus. Acest presupus Testament al lui Petru cel Mare a devenit foarte popular în mediile politice
europene, care erau îngrijorate de tendinţele expansioniste ale Moscovei . Aşa-zisul
document făcea referire la obiectivul Rusiei de a obţine controlul teritoriilor
stăpânite de imperiul otoman(aflat în declin profund) cu o mare importanţă
acordată controlului strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. De asemenea, era
prevăzută şi o absorbţie a statelor vecine din Europa de sud-est şi centrală.
Ultimul obiectiv al închipuitului testament era cucerirea unei părţi a Europei
Occidentale.
Autenticitatea acestui document a
reprezentat un subiect aprins de dezbatere
între comentatori şi analişti.Chiar dacă s-a demonstrat că este vorba de
un apocrif scris de un general polonez la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
foarte mulţi îl consideră ca fiind o expunere a intenţiilor reale ale Rusiei în
politică sa externă. A fost publicat pentru prima dată în 1812 de către
Napoleon, pentru ai servi ca pretext în invadarea Rusiei. Continutul
Apocrifului se potrivea în mare parte cu
tendinţele politicii externe de până atunci a imperiului ţarist, de aceea a
fost şi luat în seamă.
Cât de valabile mai sunt în actualitate acele previziuni din
respectivul testament plastografiat, este o altă chestiune intens dezbătută,
având în vedere că Rusia actuală nu mai este nici statul imperial de altă dată
şi nici o superputere mondială aşa cum era în perioada sovietică. Cei 45 de ani
comunism impuşi din URSS au dovedit însă că un sistem opresiv nu poate fi pus
în aplicare fără călăi gata să trădeze interesul naţional . Chiar dacă Stalin
şi-a implementat modelul dictatorial în Europa Centrală şi de Sud-Est cu
ajutorul Armatei Roşii, fără aservirea unor cercuri locale de putere , sistemul
nu s-ar fi dezvoltat atât de bine.
Toate acţiunile Rusiei de până a
cum nu au depăşit însă spatiul ex-sovietic, fie că e vorba de Războiul din Georgia, de anexarea Crimeei
sau de implicarea în războiul civil din Ucraina.Rusia, ca orice altă fostă
putere imperială, încearcă să-şi menţină un cerc de influenţă la fel ca şi SUA.
Păstrarea unui echilibru al puterii, a prevenit
conflictele armate în Europa. După dispariţia URSS acest echilibru al
puterii a dispărut, iar în spaţiul ex-sovietic s-a creat un vid de putere care
s-a manifestat prin diferitele conflicte îngheţate şi apoi reactivate. Rusia,
fie ea al lui Elţân sau al lui Putin, nu va renunţa niciodată să menţină
Ucraina în propria sferă de influenţă. După cum declara cunoscutul geostrateg
Zbigniew Brzezinski, în cartea sa intitulată Marea Tablă de Şah(1997), Rusia
fără Ucraina a încetat să mai fie un imperiu. Conform analizelor sale, noua
ordine mondială, în care se remarcă hegemonia SUA, este îndreptată împotriva
Rusiei şi a rămăşiţelor sale. Brzezinski consideră că Ucraina este un avanpost occidental menit să prevină recrearea URSS.Orice
implicare americană în spaţiul ex-sovietic este tratată cu foarte mare
ostilitate din partea Moscovei, care îşi vede ameninţate interesele strategice.
Accentuarea rusofobiei din Europa şi motivele sale
Dacă este să indentificăm o
origine istorică a rusofobiei în Europa,
atunci aceasta ar fi plasată tradiţional
în timpul domniei ţarului Nicolae I(1825-1855). Războiul
ruso-polonez(1830-1831) şi implicarea
Rusiei în revoluţiile de la 1848 din Franţa şi Belgia, a conturat un
sentiment solid anti-rusesc. De fapt, extinderea rusofobiei a apărut încă
din perioada napoleoniană când este publicată şi lucrarea Des progrès de la
puissance russe(1812) al lui Charles-Louis Lesur, considerată ca fiind una
dintre cele mai influeţiale lucrării din istoria rusofobiei. În cuprinsul ei
era publicat pentru prima oară şi
închipuitul testament al lui Petru cel Mare. Obiectivul lui Napoleon
Bonaparte era acela de a înspăimânta Europa Occidentală, prin portretizarea
Rusiei ca pe o putere despotică în căutarea unei prăzi.Sentimentul anti-rus
accentuat de tentativa Rusiei de a avansa către strâmtorile controlate de
Imperiul Otoman, a culminat cu Războiul Crimeii(1853-1856).
O varietate de clişee din cultura
de masă s-au dezvoltat, în special, în perioada Războiului Rece şi-au continuat să fie utilizate şi în
războiul politic cu Rusia, chiar daca ele au fost create iniţial pentru URSS. Reprezentările
negative din presa şi cultura populară au continuat să folosească diferite
stereotipuri despre Rusia, în aşa fel în cât să o prezinte ca pe un duşman
natural al statelor europene, în contul unor nedreptăţi săvârşite de URSS în
trecut. Chiar şi după dispariţia comunismului în Europa şi încheierea
Războiului Rece, ruşii au continuat să fie decade la rând, prezentaţi ca
personaje negative în filmele de la Hollywood.
Principalul motiv pentru acest
curent anti-rus a fost actualul regim autocratic de la Moscova, învinovăţit
pentru faptul că împiedică democratizarea fostelor state ex-sovietice sau
comuniste. De
asemenea, Rusia evită să repare nedreptăţile făcute de URSS, în special în statele
din Europa de Est, încercând să le acopere.
Sentimentul anti-rusesc a crescut
brusc dupa anexarea Crimeei şi după
intervenţia indirectă în războiul din Ucraina. Rusofobia a ajuns la un nivel
maxim pe plan internaţional atunci când un avion de pasageri al Malaysian
Airlines(MH17) este doborât deasupra Donbasului. Chiar daca ancheta este în
desfăşurare, specialiştii internaţionali au susţinut variant doborârii
avionului cu o rachetă sol-aer Buk, livrată de Rusia separatiştilor.
Sentimentul anti-rus a ajuns să fie comparabil cu nivelul URSS-ului în timpul
Războiului Rece, chiar dacă Rusia nu are o implicare globală în problemele
internaţionale, în afară de zonele în care are aliaţi tradiţionali aşa cum este
cazul Siriei. Occidentul a început din nou să considere Rusia ca pe o
ameninţare chiar dacă din punct de vedere economic are de pierdut de pe urma
sancţiunilor economice pe care le-a dictat împotriva Rusiei, la insistenţele
partenerilor americani. SUA la rândul său este prea puţin afectată de
sancţiunile economice îndreptate împotriva Rusiei. Din păcate această rusofobia
a căpătat nu doar valenţe politice ci şi sociale. Ruşii au început să fie
consideraţi nişte ignoranţi care nu sunt în stare să aibe alte opţiuni politice
în afara de cea oferită de Vladimir Putin, atât de demonizat în ultima vreme.
Se pare că părerile cu privire la Rusia trebuie să fie de cele mai multe ori
negative pentru a fi apreciate.Toţi cei care au o poziţie mai nuanţată, nefiind
nici pro şi nici contra Rusiei, ajung să fie priviţi cu suspiciuni şi să fie numiţi slugi ai Moscovei. A fi rusofob este practic sinonim cu a fi
normal în Europa, chiar dacă sunt şi ruşi care nu sunt de acord cu politica
oficiala a lui Putin şi nu sunt nici
nostalgici după era sovietică.
Chiar dacă mulţi europeni şi-ar
dori să audă doar o pledoarie a acuzării Rusiei, ceea ce avem cu adevărată
nevoie acum este o analiză lucidă a politicilor Moscovei, fie interne sau externe.
A nu fi de acord cu anexarea
Crimeei nu este rusofobiei, ci o poziţie politică. A cataloga orice critică la
adresa Rusiei ca fiind rusofobie,este similar cu a eticheta orice perspectiva rusă în legătură
cu Ucraina ca fiind pură propagandă. Practic înăbuşim orice şansa a unei
dezbateri normale atunci când declarăm
că Washingtonul deţine adevărul absolut în chestiunea Ucrainei, iar orice
altceva este o manipulare rusească. E necesar să tragem o linie între argumentele motivate şi cele isterice, al
căror intenţie este să facă senzaţie în rândul publicului, prin demonizarea
Rusiei. Pentru a repara relaţiile deteriorate ale Rusiei cu Occidentul, în
scopul garantării păcii şi stabilităţii în Europa, e nevoie de o gândire justă
care să asigure imparţialitatea. Cu retorica extremistă(cu mine sau împotriva
mea) nu vom ajunge la un numitor comun. O situaţie de aceast gen o întâlnim
inclusiv în interiorul societăţii ruse, unde opoziţia reprezentată de liberalii
ruşi este acuzată de adepţii lui Putin,
că îşi urăşte ţara. A nu fi de acord cu politica oficială a guvernului sau cu
gândirea majorităţii cetăţenilor nu înseamnă ură de ţară. E ca şi cum am spune
despre Naom Chomsky, un cunoscut critic al politicilor americane, că urăşte
SUA. Există multă ipocrizie atât în
Occident cât şi în Rusia. O analiză serioasă şi echilibrată a Rusiei este ceea
ce lipseşte jurnalismului actual. A hrăni cititorii mai puţin informaţi cu
fanatism anti-rus, mai ales în statele care au avut de suferit de pe urma
politicilor abuzive ale URSS, a ajuns să fie o reţetă populară. Analizele
echidistante în jurnalism sunt din ce în ce mai rare.
La fel ca în politică, atunci
când vrei să câştigi alegerile, cea mai bună strategie este să ţinteşti
asupra păturii de mijloc a
alegătorilor,reprezentată de indecişi. Tot aşa poţi manipula cititorii mai
puţin informaţi, să creadă în opiniile tale.
Ce vrea de fapt Rusia de azi?
După destrămarea URSS, în 1991, Washingtonul
şi aliaţii săi din Europa au considerat că pot face din Rusia un partener, care
va adera treptat la o democraţie de tip occidental. Chiar dacă Moscova nu a
fost considerată niciodată un adevărat aliat, lideri occidentali au crezut că ea va împărţi cu
Occidentul aceleaşi obiective de politică externă.
O dată cu izbucnirea războiului
din Ucraina, această linia de gândire s-a spulberat, iar odată cu anexarea
Crimeei, Moscova a respins definitiv regulile impuse de Occident. Motivaţiile
noii abordări de politică externă a Rusiei au devenit o enigmă pentru
Occident. Pentru a înţelege politica Rusiei, SUA şi partenerii
săi europeni trebuie să-şi imagineze ce gândeşte . Practic Occidentul ar trebuie
să-şi închipuie ce acţiunii ar întreprinde dacă ar fi în locul Rusiei.
Din perspectiva rusă, actualul
conflict din Ucraina îşi are originea imediat după încheierea Războiului Rece.
După dispariţia URSS, Occidentul a fost pus să aleagă între două opţiuni:
asimilarea Rusiei în sistemul democratic occidental sau demantelarea fostei
sale sfere de influenţă. Prima variantă a fost susţinută de diplomatul american George Kennan şi de către
liberalii ruşi, care credeau că o abordare anti-rusă va provoca ostilitaţi din
partea Moscovei şi nu va aduce nimic
benefic pentru Europa. Avocaţii acestei opinii credeau în faptul că statele din
spatiul ex-sovietic vor ajunge oricum să se alăture democraţiilor occidentale,
aşa cum o va face şi Rusia.
Preşedinţii Bill Clinton şi
George W. Bush au ales în schimb cea de a doua abordare, care avea ca ţintă
distrugerea influenţei Moscovei în statele ex-sovietice. Primul pas făcut de
americani a fost extinderea NATO spre Est, în contradicţie cu ce i s-a promis
lui Gorbaciov, după reunificarea Germaniei. SUA a susţinut extinderea NATO inclusiv cu statele
baltice, state ex-sovietice, asigurând Moscova că forţele armate staţionate în
noile state membre nu vor periclita în
nici un fel securitatea sa. Rusia condusă de Eltân a crezut iniţial în această
promisiune, acceptând extinderea NATO atât timp cât ea nu va ameninţa
interesele strategice ale Kremlinului. Liderii ruşi au fost prinşi nepregătiţi
de lipsa de cooperare a SUA atunci când s-a pus problema construirii unui scut antirachetă în Europa, crezând că
puteau ajunge la un compromis cu partea americană, în asa fel încât interesele
strategice ale fiecăruia să fie respectate. În schimb, liderii occidentali au
continuat să afişeze o mentalitate moştenită încă din perioada Războiului Rece.
După conflictul din Georgia(2008)
a venit rândul Ucrainei să fie subiectului unui sângeros război civil. Una din
cauzele acestor conflicte, a fost politica occidentală de a încuraja tensiunile politice între
facţiunile pro-occidentale şi cele pro-ruse
din statele aflate la frontiera
cu Rusia. Practic aceste state ex-sovietice au ajuns să fie subiectul unor
divizări culturale , iar decizia unor lideri de oprimare a populaţiei
vorbitoare de rusă din aceste state nu
putea lăsa indiferentă Moscova. Minorităţile ruse din Estonia şi Letonia nu au
nici până acum drepturile depline care decurg din cetăţenia statelor în care
locuiesc. Aceştia nu pot vota, nu se pot înscrie în şcoli ruse şi nu au nici
acces la media rusească. Cu toate acestea, comunitatea europeană nu consideră
că această abordare ar încălca de fapt nişte drepturi civile. În concluzie,
când a venit vorba Ucrainei şi a unei posibile ameninţări NATO,care după
extindere, ar fi ajuns să aibe sub control Crimeea, Rusia nu a putut să nu reacţioneze.
Pe lângă faptul că în Crimeea , etnicii ruşi deţin majoritatea, regiunea mai
este şi sediul flotei ruse de la Marea Neagră. Anexarea Crimeei a venit în
concordanţă cu noua reaşezare geostrategică din Europa începută de SUA. Ruşii o
consideră de fapt o reunificare, având în vedere că Crimeea a făcut parte din
Rusia până în 1954, atunci când a fost cedată de Hruşciov republici sovietice
ucrainene. Anexarea Crimeei vine totuşi în contradicţie cu tratatul semnat cu
Ucraina, prin care Rusia se angaja să garanteze integritatea teritorială a
Ucrainei în schimbul renunţării la armele nucleare staţionate pe teritoriul
ucrainean.
Occidentul a fost surprins de
reacţia promptă a Moscovei. Generalul american Philip Breedlove, comandantul
suprem al forţelor NATO din Europa, a declarat că Rusia a acţionat mai mult ca
un adversar decât ca un partener. Până la urmă scopul înfiinţări NATO nu a fost
cel de a avea Rusia (URSS de atunci) ca partener, ci pentru a o contracara.
Care a fost scopul supravieţuirii NATO, până acum, dacă nu o izolare
geostrategică a Moscovei? A fost doar o chestiune de timp până când Rusia ar fi
reacţionat la această încercuire geostrategică. Astfel, Kremlinul a considerat
că toate declaraţiile care încurajau cooperarea Rusiei cu Occidentul,nu erau
altceva decât nişte dovezi de ipocrizie. Atunci când a motivat anexarea Crimeei,
Rusia a susţinut că s-a creat deja un precedent prin cazul
provinciei Kosovo, a cărei independenţă a fost girată de SUA şi Europa
Occidentală. La fel se întâmplă şi în cazul Ucrainei, unde Rusia declară că SUA
s-a implicat în afacerile interne ucrainene, finanţând revoluţia care a dus la
îndepărtarea lui Ianukovici de la putere. Practic, ajutorul ascuns de care
beneficiază separaţişti din Donbas din partea Rusiei, este un răspuns la
acţiunea iniţială întreprinsă de SUA. Vestul nu a renunţa nici până acum la
politica sa de dublu-standard în relaţiile sale cu Rusia. În concluzie, aceste
două perspective diferite au ajuns să intre în coliziune în Ucraina.
Liderii Occidentali au văzut în
eforturile Rusiei , de creare a unei uniuni euroasiatice care să atragă statele
vecine, ca pe o încercare de reînviere a URSS. Din perspectiva rusă, uniunea
euroasiatică este o alternativă la uniunea europeană.În fapt , niciunul din
statele care doresc să adere la uniunea euroasiatică nu doresc să reînvie
URSS-ul pentru a se confrunta cu Occidentul. Totul ţine până la urmă de
apropierea geografică şi culturală.Un stat, precum Kazahstanul, nu şi-ar găsi
locul într-o uniune europeană condusă de lideri occidentali. Uniunea
euroasiatică se creează pe ideea extinderii actualei uniuni vamale dintre
Rusia, Belarus şi Kazahstan.
Actualul conflict din Ucraina, în
care există atât diviziuni politice cât şi culturale, a dus la formarea
autointitulatelor republici populare Donetsk şi Lugansk, dupa modelul
republicii separatiste Transnistria.
SUA au perceput actuala chemare
la dialog din partea Rusie, ca fiind o încercare de a dicta nişte condiţii
inacceptabile.Singura soluţie pentru ameliorarea relaţiilor cu Rusia,este ca
SUA şi aliaţi din NATO să-şi schimbe poziţia dintr-una conflictuală într-una a
angajamentului constructiv.
Până la urmă este în joc pacea şi
securitatea în Europa, iar atât Rusia cât şi SUA trebuie să accepte un
compromis în ceea ce priveşte problema ucraineană. Chiar şi în timpul
Războiului Rece, Washingtonul şi Moscova au reuşit să ajungă la o înţelegere în
ceea ce priveşte statutul neutru al Austriei şi Finlandei. Acele înţelegeri nu
au subminat în nici un fel sistemul democratic din cele două ţări, şi chiar s-au
dovedit benefice pentru economiile lor şi pentru reputaţia lor internaţională. Nu
este deloc întâmplător că Finlanda,un stat neutru(membru doar al UE şi nu al
NATO)a reuşit să joace un rol de mediator în detensionarea relaţiilor dintre Occident şi URSS, în timpul Războiului
Rece, o dată cu semnarea acordurilor de la Helsinki(1975). Acelaşi statut
neutru trebuie garantat la nivel
internaţional şi pentru Ucraina, care în acelaşi timp trebuie să garanteze
drepturile populaţiei vorbitoare de limbă rusă din estul Ucrainei. În caz contra,
Ucraina va continua să fie devastată de război civil, iar Occidentul şi Rusia
se vor angaja într-o nouă confruntare prelungită , aşa cum au fost cea din
timpul Războiului Rece.
Bibliografie
