Sclavia din SUA: origini, evoluţie şi efecte
Până la Războiul civil american(1861-1864),stăpânii de sclavi şi
proprietăţile lor alcătuite din sclavi de origine africană erau un peisaj
obişnuit al societăţii americane timpurii. Este cunoscut faptul că George
Washigton, primul preşedinte american, a avut în posesie sclavii moşteniţi de
la tatăl său, Augustine Washington, proprietarul unei plantaţii de tutun din
colonia Virginia. O cincime din populaţia coloniilor americane aflate sub
tutela Coroanei britanice, era constituită din sclavi. Promovarea libertăţilor
şi egalităţilor cetăţeneşti în SUA a fost acompaniată la început de ascensiunea
sclaviei. Nu vom putea înţelege niciodată cum au evoluat instituţiile
democratice americane şi drepturile civile, până nu vom analiza obiectiv rolul
pe care l-a avut sclavia, încă din perioada de început a coloniilor americane.
Provocarea cea mare pentru un istoric este să explice cum a putut poporul
american să dezvolte pe de-o parte un ataşament crescut faţă de libertăţile şi
demnitaţile umane izvorâte din Revoluţia americana, şi pe de altă parte să păstreze
un sistem de lucru care nega în fiecare
clipă demnitatea şi libertatea umană.
Povestea primilor robi
Aşa cum afirmă istoricul american
Edmund S. Morgan, în lucrarea sa intitulată American
Slavery, American Freedom, sclavia nu a fost considerată nici necesară şi
nici profitabilă în primii ani de existenţă a coloniilor americane. Slujitorii
angajaţi de funcţionari erau în primă fază cei care îndeplineau diferite munci
în interiorul coloniilor.
Sclavia în America a început
iniţial prin deportarea în colonia Virgiania a diferiţilor indivizi care au
încălcat legea în Metropola britanică. În general infractorii din Anglia puteau
fi pedepsiţi prin 3 moduri: biciurea şi trimiterea înapoi în parohia de unde a
venit, înrolarea forţată în expediţii militare sau deportarea în colonii.
Odată ajunşi în colonii aceşti
deportaţi trebuiau să presteze diferite munci pentru colonişti, în schimbul
cărora erau slab remuneraţi. Istoricul Edmund Morgan susţine faptul că
funcţionarii din Virginia au găsit rapid
o metode pentru a păcăli această categorie de muncitori, veniţi
să-şi ispăşească o pedeapsă. Coloniştii din Virginia au creat artificial un
deficit de teren, în aşa fel încât muncitoriii care trebuiau să redevină oameni
liberi să nu mai aibe unde să locuiască şi să se reîntoarcă în servitute. De
asemenea, aceştia au luat cât au put de mult din profitul muncitorilor, prin
diferite metode de estorcare precum rentele şi diferitele taxe şi onorarii ce trebuiau să ajungă în
mâna burgheziei şi a funcţionarilor civili. Ca urmare riscul unei rebeliuni în
interiorul coloniei era unul foarte crescut.
Ambiţia proprietarilor de teren
de a face profituri cât mai repede şi cât mai uşor, a instaurat cu paşi repezi,
sclavia în statul Virginia. Cei care slujeau de mai mult timp pe plantaţiile de
tutun din Virginia, au devenit treptat subiecţii unor pedepse din ce în ce mai
aspre în caz de fugă. În Virginia, din 1620 , astfel de lucrători au ajuns să
fie vânduţi şi cumpăraţi ca nişte mărfuri. Odată ce sclavia a ajuns să
fie acceptată ca sistem de lucru, nici autoritatea centrală nu mai dorea să
renunţe la avantajele care proveneau din menţinerea ei.(acoperirea necesarului
de forţă de muncă, supraproducţie şi
pieţe libere).
Cronologia sclaviei
până la izbucnirea Războiului american de independenţă(1776)
Istoria sclavilor afro-americani
a început oficial pe 20 august 1619, atunci când o navă olandeză aduce la
Jamestown(Virginia), 20 de sclavi de origine africană.La nivel oficial, aceşti
primi sclavi afro-americani au fost
desemnaţi iniţial ca fiind ucenici. Proprietarul unei plantaţii de tutun, John
Rolfe, consemnează evenimentul în jurnalul său: „Pe la sfârşitul lui august a venit un olandez şi ne-a vândut 20 de
negri”.
În primă fază, primii
afro-americani îşi putea redobândi libertatea după 4 sau 7 ani în slujba
stâpânului. După prima generaţie, slugilor afro-americane li s-a mărit
treptat timpul de dependenţă , până când
au devenit înrobiţi pe viaţă.
Cea care se va implica activ în
comerţul transatlantic cu slavi a fost Compania Indiilor de Vest(1621), o
corporaţie ce a deţinut monopolul în acest domeniu. Colonia olandeză New
Amsterdam(actualul New York), a fost o perioadă sediul central al acestei
companii.
House of Burgesses, legislativul
coloniei Virginia, a adoptat în 1622 o lege care impunea amenzi pentru toţi cei
care se implicau în relaţii amoroase cu afro-americani, în ideea de a preveni
căsătoriile interrasiale. Legea care va interzice căsătoriile interrasiale va
fi adoptată abia în 1691. Principala justificare a acestei legi a fost legată
în particular de statutul legal incert al copiilor rezultaţi din relaţii interrasiale. Astfel era pusă temelia segregării rasiale.
Conform arhivelor Curţii
coloniale din Virginia din anul 1622, primi negri din America deveniţi oameni
liberi au fost Anthony şi Mary Johnson. Anthony Johnson va deveni la rândul lui
proprietar de sclavi. Este important să reţinem faptul că propagarea sclaviei
în cele 13 colonii americane s-a făcut şi cu complicitatea populaţie libere de
culoare.
Începând cu 1626, coloniştii
olandezi din Noua Olandă(Coasta de est americană- zona Mid-Atlantic) au început
să introducă africani în fermele de pe Valea Hudsonului. Dacă iniţial aveau
posibilitatea de eliberare după mai mulţi ani de muncă, treptat afro-americani
exploataţi de olandezi vor ajunge la rândul lor să capete statut de sclavi, la
fel ca în Virginia. Conform legii olandeze, copii născuţi din părinţi sclavi,
primeau la rândul lor statutul de sclav.
Din 1629, sclavii vor fi
importaţi şi în regiunea care va fi cunoscută sub numele de colonia Connecticut
. Această colonie va legaliza instituţia sclaviei în 1650. Se remarcă astfel
migraţia sclavilor dintr-un teritoriu in altul. În 1630, Colonia din golful
Massachusetts a aprobat chiar o lege a
sclavilor fugari, menită să-i protejeze împotriva relelor tratamente aplicate
de stăpânii lor. Din 1634, Massachusetts începe să importe sclavi. Tot în
acelaşi an, sclavia este introdusă pentru prima dată în colonia Maryland, iar
după doi ani şi în colonia Delaware. Printre primele regiuni din America de
Nord care a oferit acces la educaţie acestor sclavilor afro-americani a fost
colonia franceză Louisiana.
Primii sclavi din Barbados au
început să sosească începând cu 1638. Aşezarea Boston a primit prin intermediul unor cargo-uri maritime şi
astfel de sclavi împreună cu alte bunuri.
În 1640, House of Burgesses,
legislativul coloniei Virginia,îl condamnă pe servitorul John Punch la muncă
silnică pe viaţă, datorită faptului că a
fugit de la stăpânul său. Alţi însoţitori albi ai lui John Punch vor fi
condamnaţi la pedepse mai uşoare. Din acel moment devenise foarte clar că slujitorii
afro-americani au început să capete statutul oficial de sclavi în cadrul
coloniei Virginia. Procesul lui John Punch a mai demonstrat şi faptul că albii
şi negrii nu erau egali în faţa legii. Deşi au comis aceeaşi faptă, tovarăşii
albi ai lui Punch au beneficiat de mai multă clemenţă. În următorul an se mai
face încă un pas către recunoaşterea instituţiei sclaviei, atunci când colonia
Massachusetts o legalizează, recunoscând-o ca practică în secţiunea 91 din
Corpul Libertăţilor. Era sancţionată doar capturarea de sclavi prin ”violenţă
nejustificată”. Prevederea va fi ulterior menţionată şi în legile celorlalte
coloniei din Confederaţia New England.
În Virginia,dacă un sclav era
prins că evada pentru a doua oară, el putea fi
înfierat. Măsura va fi urmată şi de alte ordine similare care au dus la
înrăutăţirea condiţiei sclavilor. Recunoaşterea de către un magistrat local era
o dovadă suficientă pentru a condamna un sclav fugar. Nu exista nici un cod de
procedură, aşa că în secolul al XVIII lea şi al XIX lea au apărut tot felul de
legi contradictorii legate de statutul sclavului.
Coloniştii americani au început
să construiască nave comerciale pentru a se implica în comerţul transatlantic
cu sclavi. Prima navă de acest fel a fost Rainbowe, care a început să
transporte sclavi începând cu 1645. Tot în acel an, colonia New Hampshire a introdus sclavia.
Odată cu adoptarea unei noi legi
a navigaţiei, parlamentul britanic şi-a fixat obiectivul de a limita cât mai
mult influenţa olandeză din comerţul cu slavi, în special în cele 13 colonii
americane. După Războiul Succesiunii Spaniole(1700-1714), englezii vor prelua
controlul comerţului cu sclavi din mâna olandezilor .
Practica sclaviei este legalizată
oficial ca instituţie în 1660 în British America. La rândul lor adunările
coloniale au început să adopte legi cunoscute sub numele de codurile sclaviei,
care îngradeau libertăţile sclavilor şi protejau în acelaşi timp pe stâpânii
acestora.
Filosoful politic englez, John
Lucke, a redactat în 1660 o Constituţie pentru colonia Carolina, în care
acorda fiecărui om liber putere deplină
în raport cu sclavii pe care îi avea în proprietate. Chiar dacă proiectul de
constituţie al lui Lucke nu a fost adoptat, proprietarii de sclavi au primit
puteri sporite în legile coloniale. Sclavia
a devenit oficial ereditară în Virginia, odată cu adoptarea măsurii care
cerea ca toţi nou-născuţii să primească statutul social al mamei.În Actul de
control al negrilor de pe plantaţiile britanice, aprobat de Parlamentul Englez
în 1667, africanii sunt descrişi ca fiind
barbari cu un caracter sălbatic, care trebuie să fie ţinuţi sub supraveghere
strictă.
În 1664, alte două colonii, New
York şi New Jersey, a legalizat instituţia sclaviei. Amerindienii şi africanii
creştinaţi au fost de asemenea folosiţi ca sclavi. În colonia Virginia, începând cu 1669, orice
stăpân care îşi omora sclavul era achitat. Pentru legiuitorii din Virginia,
sclavi nu erau percepuţi ca persoane, ci ca bunuri de consum aflate în
proprietatea unui om liber. Sclavi fugari din Virginia au reuşit să-şi
întemeieze comunităţi izolate în munţi, mlaştini şi păduri, de unde apoi făceau
incursiuni pe plantaţiile coloniei pentru a-şi obţine cele necesare traiului
cotidian. Autorităţile din Virginia au oferit mai multe recompense celor care
ajutau la prinderea acestor fugari.
În ceea ce priveşte negustorii
olandezi de sclavi, aceştia reuşeau în continuare să aducă în America
aproximativ 15000 de sclavi africani pe an, proveniţi din Angola. Sclavii erau
cumpăraţi din Africa cu 15 florini şi vânduţi în America cu preţuri între
300-500 de florini. În America, cei care se opuneau cu cea mai mare energie
sclaviei, au fost sectele de creştini protestanţi(quakeri) care promovau pacifismul
şi austeritatea. Aceştia au reuşit să convingă legislatorii să interzică
sclavia în partea de vest a coloniei New Jersey. Royal African Company a
obţinut din partea parlamentului britanic,în 1672, monopolul asupra comerţului
cu sclavi dintre Africa şi America.
Cu toate că în Declaraţia de Independenţă din 1776, ce care a marcat
naşterea SUA, se afirma faptul că toţi
oamenii s-au născut egali, practica sclaviei rămâne în continuare legală în
toate cele 13 foste colonii ale Coroanei Britanice.
Primul pas în eliberarea
sclavilor a fost întreprins începând cu 1777, când încep să apară legi de
emancipare a sclavilor în state. Primul a fost Vermontul(1777),iar apoi au
urmat statele Pennsylvania(1780), Massachusetts şi New Hampshire(ambele în 1783), Connecticut şi Rhode Island(1784), New York(1799) şi New
Jersey(1804).
Ultimul pas în emanciparea
sclavilor din statele americane din nord a fost făcut în 1787, atunci când Ordonanţa de Nord-Vest(Northwest Ordinance),
responsabilă cu administrarea teritoriilor viitoarelor state Ohio, , Indiana,
Illinois, Michigan şi Wisconsin, a
interzis practica sclaviei. Astfel, împreună cu legile de emancipare din state,
a fost creat un Nord liber de sclavie.
Situaţia sclavilor până la izbucnirea Războiului de Seccesiune(1861-1865)
Elaborată în 1787 şi ratificată
în 1788, Constituţia SUA nu menţionează direct instituţia sclaviei, dar face
referiri indirecte în 3 puncte:
·
acordă Congresului dreptul de a
interzice comerţul cu sclavi, după 20 de ani
·
într-o clauză prevăzută la articolul I,
pune bazele dezbaterii cu privire la
numărarea sclavilor pentru a stabili taxele şi reprezentarea
·
articolul IV, secţiunea 2 face menţiune
la o persoană ţinută într-un serviciu sau într-o muncă care fuge dintr-un stat
şi se refugiază în altul. În cazul în care o parte solicita returnarea acelei
persoane, cererea trebuie satisfăcută.
Articolul IV,
sectiunea 2 va determina în 1793, adoptarea Legii sclavilor fugari care le
dădea dreptul stăpânilor de sclavi să traverseze liniile de demarcaţie dintre
state pentru a-şi recupera sclavii fugari. Conform acestei legii, dreptul de
proprietate asupra unui presupus sclav fugar trebuia probată în instanţă. Ca
reacţie, unele state din nord au adoptat
legi care garantau libertăţi personale, acordându-le sclavilor fugari asistenţă
juridică pentru a-şi putea susţine pledoaria.
În 1820, intră
în vigoare Compromisul de la Missouri, prin care Congresul recunoaşte statul
Missouri ca pe un stat cu sclavie, iar Maine ca pe un stat liber. În acelaşi
timp, prin Tratatul de la Louisiana, sclavia este interzisă la nord de paralela
36° 30'.
În perioada care
precede Războiul de Secesiune se remarcă dezvoltarea mişcărilor aboliţioniste
care încercau să influenţeze decizia politică favorabilă abolirii sclaviei în
statele sudiste.
Momentul cheie
pentru mişcările aboliţioniste este înfiinţarea în Boston, în anul 1831, a
ziarului aboliţionist The Liberator, de către William Lloyd Garrison şi Isaac
Knapp. Aboliţionişti nu acceptau compromisuri în ceea ce priveşte practica
sclaviei şi cereau ca aceasta să fie scoasă imediat în afara legii. Garrison împreună cu Arthur şi Lewis Tappan ,înfiinţează în 1833, Societatea
Americană Anti-sclavie.
Pe lângă
mişcările aboliţioniste, au început să fie organizate şi revolte ale sclavilor
în teritoriile statelor sudiste. E şi
cazul revoltei sclavilor din Virginia în 1831, pusă la cale de sclavul cu
ştiinţă de carte, Nat Turner. Revolta eşuează, înregistrându-se peste 200 de
morţi în rândul scavilor. Sunt însă ucişi 57 de albi, producând astfel o
instensă dezbatere în rândul legislatorilor din Virginia în ceea ce priveşte
oportunitatea adoptarii unei legi de emancipare a sclavilor. Discuţiile râmân
însă fără rezultatul, având în vedere că Virginia refuză să adopte o legislaţie
favorabilă sclavilor. De frica unor noi răscoli ale sclavilor, statele sudiste
şi-au înăsprit codurile de legi referitoare la sclavi. De asemenea, orice
mijloace de exprimare a sentimentului anti-sclavie sunt supuse cenzurii.
Prăpastia
politico-socială dintre nordul industrializat şi sudul agrar al SUA continuă să
se adâncească mai ales datorită chestiunii sclaviei. La nivel federal sunt date
în acelaşi timp nişte sentinţe care încurajau păstrarea practicii sclaviei. În
1842, Curtea Supremă de Justiţie a SUA decide să consolideze Legea sclavilor
fugari şi să declare neconstituţională legea adoptată în Pennsylvania care
interzicea practica răpirii afro-americanilor pentru a fi folosiţi ulterior ca
sclavi. Ca reacţie la această decizie, 9 state din nord decid să adopte seturi
de legi care să le interzică oficialilor din propriile lor state să mai coopereze în chestiunea returnării presupuşilor
sclavi fugari.
Pentru a soluţiona disensiunile dintre Nord şi
Sud, Henry Clay reuşeşte să adopte în 1850 un consens în Congres. După
încheierea campaniilor militare împotriva Mexicului, noul stat american
California este declarat un stat liber de sclavie, în timp ce New Mexico şi
Utah revin taberei statelor americane sclavagiste. În Washington DC, comerţul
cu sclavi este abolit ,dar nu şi practica sclaviei.
Lupta împotriva
sclaviei este transpusă până şi în literatura americană a acelor ani. Aşa apare
romanul Coliba Unchiului Tom scris de Harriet Beecher Stowe, care înfăţisează
sclavia ca pe un rău cumplit. În timp ce cartea este interzisă în Sud, în Nord
aceasta va deveni un bestseller.
Pentru a stimula
creşterea populaţiei în teritoriile de
vest şi pentru a avansa cu construcţia unei căi ferate transcontinentale,
senatorul de Illinois, Stephen
A. Douglas introduce in 1854, un proiect de lege pentru a crea teritoriile
Kansas şi Nebraska. Pentru a câştiga sprijinul Sudului, proiectul de lege
menţiona că practicarea sclaviei va ţine de autoguvernarea celor două teritorii.
Este adoptată legea Kansas-Nebraska Act care respinge prevederile Compromisului
de la Missouri de interzicere a sclaviei la nord de paralela 36° 30'. Datorită
acestui act, în Kansas va izbucni un război civil în miniatură pe această
chestiune spinoasă a sclaviei. Confruntarea este cunoscută în istoriografia
americană sub numele de Bleeding Kansas. Această luptă sângeroasă din Kansas
izbucneşte în mai 1856, atunci când grupuri susţinătoare ale sclaviei atacă
oraşul liber Lawrence, comiţând distrugeri şi jafuri. În replică la aceste
violenţe comise în Lawrence, aboliţionistul radical John Brown atacă aşezarea
proprietarilor de sclavi de la Pottawatomie
Creek. Până la sfârşitul lui 1856, ca rezultat al violenţelor din Kansas, au
fost înregistraţi 200 de morţi şi pagube materiale însumând 2 milioane de
dolari( care la cotaţia actuală ar fi 54 de milioane de dolari).
Rivalitatea din
Kansas dintre gruparea aboliţionistă şi cea care sprijinea sclavia a dus la
înfiinţarea a două legislaturi. Gruparea celor care doreau ca Kansas să fie un
stat al sclaviei au adoptat o constituţie la Lecompton, sediul legislaturii
lor, care a beneficiat chiar de sprijinul preşedintelui James Buchanan.
Ulterior este însă respinsă printr-un referendum organizat în Kansas.
Anul 1856 a
înregistrat un incident violent până şi în Congresul SUA. Ca răspuns la
discursul acuzator al senatorului
Charles Sumner(senator de Massachusetts), care critica Sudul pentru acţiunile
sale de susţinere a sclaviei, congressmenul Preston Brooks din Carolina
de Sud reacţionează violent şi îl
loveşte pe Sumner cu un baston. Ca urmare a rănilor suferite, senatorul din Massachusetts
va lipsi de la şedinţele Congresului timp de 4 ani.
Curtea Supremă
de Justiţie a SUA se exprimă din nou favorabil în ceea ce priveşte păstrarea
sclaviei, atunci când în 1857 declară neconstituţional Compromisul de la
Missouri. Conform Judecătorului Roger Taynei, cel care a judecat celebrul proces al lui Dred Scott(sclavul care a
încercat să-şi obţină libertatea pe calea instanţei), afro-americanii nu sunt
cetăţeni americani şi în consecinţă, nu beneficiază de drepturile civile
garantate de Constituţia SUA. De asemenea, guvernului federal şi guvernelor din
teritorii li s-a comunicat faptul că nu au dreptul să interzică sclavia.
Această hotărâre a instanţei americane nu a făcut altceva decât să alimenteze
tensiunile deja existente între populaţia favorabilă abolirii sclaviei şi cea
care o sprijinea.
Abraham Lincoln şi abolirea sclaviei
Majoritatea
politicienilor Partidului Republican, în frunte cu Abraham Lincoln, au
sprijinit mişcarea aboliţionistă din Nord, considerând că puterea
proprietarilor de sclavi a ajus să controleze inclusiv Curtea Supremă de
Justiţie, lucru demonstrat de verdictul injust dat lui Dred Scott.
Anul 1858 este
marcat de discursul lui Lincoln pe tema sclaviei, intitulat Casa Divizată.
Conţinutul discursului face referire la faptul că o naţiune precum cea
americană, nu va mai putea supravieţui divizată în teritorii pe jumătate în
robie şi pe jumătate libere. Cu această convingere politică, Abraham Lincoln
câştigă alegerile prezidenţiale organizate în 1860, devenind cel de-al XVI-lea
Preşedinte al Statelor Unite, într-o perioadă de mari încercări pentru istoria
americană.
În Războiul de
Secesiune ce a urmat, o mare parte din sclavii aparţinând statelor Confederaţie
americane şi-au găsit refugiu în Uniune şi chiar au luptat pentru aceasta, alcătuind
un întreg regiment american(Trupele de culoare a SUA). Cei din Uniune , fiind
conştienţi de faptul că economia şi armata Confederaţie depinde în mare parte
de forţa de muncă reprezentată de sclavi, au refuzat să mai returneze sclavi
fugari din Sud , în baza Confiscation Act (1861).
Prezenţa acestor
sclavi în Nord, l-a convins pe preşedintele Abraham Lincoln să semneze Proclamaţia de Emancipare(1 ianuarie
1863), care a schimbat statutul legal a 3 milioane de sclavi aparţinând
statelor sudiste, transformându-i în oameni liberi. Asta însemna că orice sclav
care reuşea să fugă din Confederaţie şi ajungea pe teritoriul Uniunii, era
considerat automat liber. În aprilie, Lincoln a reuşit să convingă în acelaşi
timp Congresul să voteze cel de-al
XIII-lea Amendament la Constituţia SUA, care recunoştea emanciparea ca fiind
universală şi permanentă. Cel de-al treisprezecelea Amendament a fost votat de
Senatul SUA în aprilie 1864 ,iar de Camera Reprezentanţilor în ianuarie 1965.
Sclavia era astfel abolită şi a rămas doar ca pedeapsă pentru comiterea unei
crime. Ratificarea acestui amendament la Consituţia SUA a avut loc în decembrie
1865.
Reabilitarea
fostei populaţii de sclavi afro-americani a fost însă un proces de lungă
durată, având în vedere lipsa îndelungată a accesului lor la educaţie şi
prăpastia socială ce îi separa de ceilalţi cetăţeni americani. A trebuit să mai
treacă un secol şi să vină un nou preşedinte vizionar, în persoana lui J.F.
Kennnedy, pentru ca populaţiei afro-americane să i se garanteze drepturile
civile garantate oricărui cetăţean american prin Constituţia SUA. Segregarea
rasială a rămas însă o poblemă care nu a fost pe deplin rezolvată de
Admnistraţiile americane care s-au succedat.
Bibliografie
Edmund S. Morgan, American
Slavery, American Freedom. Ed. W. W. Norton, New York,2003.
Junius P. Rodriguez, Slavery
in the United States, Ed. ABC-CLIO, Santa
Barbara,2007.
Jeff Forret,
Slavery in the United States,Ed. Infobase Learning,New York,2012.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu