Agravarea crizei din Kosovo în contextul intervenţiei NATO
Gruparea paramilitară, UCK, a ajuns să strângă în jurul
său toţi tinerii furioşii din comunitatea albaneză. Masiva înarmare a grupării
paramilitare albaneze a adus provincia într-un haos total. Primii membrii UCK
sunt semnalaţi în satele din valea Drenica .Drumul până la o confruntare
violentă a fost scurt. Din septembrie 1997, studenţii albanezi încep să contacteze armata de eliberare din Kosovo.
Poliţia sârbă acţionează pentru început moderat.
Februarie 1998 marchează iniţierea unei operaţiuni de
anvergură a forţelor iugoslave împotriva grupării paramilitare albaneze
din Kosovo.Pe 5 martie , forţele de
poliţie înarmate au încercuit familia albaneză Jashari în Prekaze.
Acţiunea s-a soldat cu 58 de morţi , incluzându-l pe Adem
Jashari, care a fost considerat primul martir al UCK. UCK se remarcă şi în postura de forţă
politică semnificativă. Atacurile împotriva forţelor de poliţie sârbe se
înmulţesc . Serbia ripostează prin trimiterea de unităţi ale armatei iugoslave
în Kosovo, susţinute de poliţie şi grupări paramilitare sârbe. Observatorii
internaţionali au semnalat utilizarea excesivă a forţei de către autoriţăţile
iugoslave şi săvârşirea de diferite abuzuri aşa cum a u fost condamnările fără
judecată şi răpirile.
Forţele iugoslave au bombardat sate în Prizren şi
Gnjilane, trecând la evacuarea din case a albanezilor. Înaltul Comisariat ONU
pentru refugiaţi(UNHCR) a estimat în august 1998 un număr de peste 260000 de
oameni mutaţi din Kosovo şi alte 200000
în afara provinciei . Comunitatea internaţională urmărea desfăşurarea
evenimentelor cu interes . OSCE a
detaşat observatori dealungul graniţelor Kosovo, iar SUA a
preluat conducerea misiunii
diplomatice a observatorilor în Kosovo cu participarea Rusiei şi a celorlalte
state europene creând o legătură între comunitatea internaţională şi UCK .
În septembrie 1998 , Consiliul Permanent de Securitate
ONU a ratificat rezoluţia 1199, cerând
Încetarea focului, retragerea trupelor iugoslave şi încetarea
represiunii împotriva civililor . Forţele iugoslave nu iau în considerare hotărârea
consiliului şi bombardarează un sat provocând cel puţin 18 victime în rândul
femeilor şi copiilor. Pe 13 octombrie 1998, NATO ia în calcul iniţierea unor
raiduri aeriene , în cazul în care trupele iugoslave nu se vor retrage din
Kosovo în 96 de ore. După întâlnirea cu reprezentantul diplomatic al SUA
Richard Holbrooke, Milosevic a fost de
acord să retragă forţele de securitate sârbe şi permite detaşarea a 2000
de observatori ai OSCE într-o Misiune de
verificare(KVM).
Înţelegerea prevedea acordarea unei autonomii restrânse,
alegeri în decurs de 9 luni şi recrutarea
unei forţe de poliţie albaneză. Arestările din rândul albanezilor au
continuat şi după această înţelegere. O parte din aceştia au fost acuzaţi de
acţiuni teroriste.
În acelaşi timp UCK îşi consolidează poziţiile sale din teren , fapt confirmat şi în
raportul înaintat de Secretarul General ONU pe 24 decembrie 1998. Din ianuarie
1999, armata iugoslavă intervine în
Kosovo. Se ocupă poziţii la graniţele cu Macedonia în eventualitatea unui atac
terestru al NATO şi se încearcă
întreruperea liniilor de aprovizionare a
UCK. Sârbii atacă satul Racak şi ucid 45
de civili albanezi neînarmaţi.Observatorii misiunii de verificare din Kosovo au
evidenţiat în raport reţineri ilegale , crime fără judecată şi mutilarea unor
civili neînarmaţi. Conducerea misiunii de observare , amabasadorul W.Walkes a
vizitat locaţia în care s-a produs masacrul ş a cerut găsirea vinovaţilor .
Impresionaţi de masacrul de la Racak, Grupul de Contat format din Franţa , Germania ,Italia,Rusia , Marea
Britanie şi SUA s-a întrunit pe 29
ianuarie şi a hotărât chemarea autorităţilor sârbe şi a albanezilor din
Kosovola conferinţa organizată la Rambouillet pentru semnarea unui acord de
pace. S-a trimis un ultimatum ambelor tabere pentru încetarea focului şi
acceptarea condiţiilor semnate în acord
într-un termen de 21 de zile . Milosevic trimite o echipă de negociatori
sârbi , dar nu acceptă planul care prevede prezenţa unor forţe militare străine
în Iugoslavia, deoarece astfel i-ar fi încălcat suveranitatea .
Tabăra albaneză prezentă la negocieri cere la rândul său
dreptul la autodeterminare . aşa cum sârbii cer respectarea suveranităţii lor.
Albanezii sunt de acord să încheie orice acţiune violentă cu condiţia de a se respecta prevederea în ceea ce
priveşte statutul final al Kosovo care prevedea
că se va lua în considerare dorinţele populaţiei din Kosovo . Declaraţia
alabaneză semenază acordul de pace pe 15 marie 1999 la Paris. Christofer Hill ,
apoi R.Holbrooke au încercat pe rând prin mijloace diplomatice să-l convingă pe
Milosevic să accepte condiţiile stabilite la negociere. Cu toate că liderul
naţionalist sârb era conştient de posbilitatea iniţierii unui atac NATO
,el a continuat să trateze comunitatea
internaţională cu indiferenţă.
