Rusia, o enigmă pentru Europa

Rusia, o enigmă  pentru  Europa

După cum bine sublinia  Winston Churchill , Rusia este o ghicitoare înfășurată într-un mister în interiorul unei enigme. Aşa a rămas şi astăzi, având în vedere că Europa are în continuare greutăţi  în a înţelege adevăratele motive care au determinat schimbarea strategiei de politică externă a Rusiei în actuala criză generată de schimbarea orientării politice a Ucrainei. Care este raţiunea din spatele anexării Crimeei şi ce obiective strategice urmăreşte de fapt Rusia în Ucraina, sunt principale întrebări care frământă mediile politice occidentale.

Testamentul  lui Petru cel Mare  şi actualitatea lui

Dacă este să discutăm de lideri care au schimbat destinele statelor pe  care le-au condus, atunci  Petru cel Mare este un bun studiu de caz fără ezitare. Este practic, liderul care a transformat Rusia dintr-un stat înapoiat al Evului Mediu, într-o mare putere  a Europei moderne. Rusia lui Petru cel Mare a moştenit însă regimul autocratic fundamentat încă din perioada ocupaţiei mongole. După căderea Constantinopolului şi crearea Rusiei în jurul Ducatului Moscovei, regimul ţarist a proclamat Rusia ca fiind A Treia Romă. Datorită nenumăratelor ameninţări externe pentru existenţa statului rus(invazia mongolă si războiul ulterior cu uniunea polono-lituaniană din secolul al XVII-lea), Moscova a dezvoltat sentimentul de cetate asediată, care ulterior va impulsiona comportamentul său agresiv în tratarea problemelor de politică externă.

Luând ca exemplu modelul de putere mongol şi cel european, Rusia lui Petru cel Mare şi-a dezvoltat propriul regim autocratic.Este adevărat că Petru cel Mare a creat doar o bază pentru un regim cu ambiţii imperiale ,care ulterior a fost dezvoltat de Ecaterina cea Mare, în al cărei perioade Rusia a atins apogeul său de imperiu.

În ceea ce priveşte Petru cel Mare şi posibilele sfaturi  pe care acesta le-a lăsat urmaşilor săi, ştim din istorie că agravarea rapidă a stării de sănătate a ţarului, l-a impiedicat să numească un succesor pentru tronul său şi  cu atât mai puţin să  redacteze un document oficial cu titlu de testament.

În ciuda acestui fapt, începând cu secolul al XIX lea a început să circule un document cunoscut sub numele de Testamentul lui Petru cel Mare, foarte des citat în analizele care aveau ca temă spaţiul rus. Acest presupus Testament al lui Petru cel Mare a  devenit foarte popular în mediile politice europene, care erau îngrijorate de tendinţele expansioniste ale Moscovei . Aşa-zisul document făcea referire la obiectivul Rusiei de a obţine controlul teritoriilor stăpânite de imperiul otoman(aflat în declin profund) cu o mare importanţă acordată controlului strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. De asemenea, era prevăzută şi o absorbţie a statelor vecine din Europa de sud-est şi centrală. Ultimul obiectiv al închipuitului testament era cucerirea unei părţi a Europei Occidentale.

Autenticitatea acestui document a reprezentat un subiect aprins de dezbatere  între comentatori şi analişti.Chiar dacă s-a demonstrat că este vorba de un apocrif scris de un general polonez la sfârşitul secolului al XVIII-lea, foarte mulţi îl consideră ca fiind o expunere a intenţiilor reale ale Rusiei în politică sa externă. A fost publicat pentru prima dată în 1812 de către Napoleon, pentru ai servi ca pretext în invadarea Rusiei. Continutul Apocrifului  se potrivea în mare parte cu tendinţele politicii externe de până atunci a imperiului ţarist, de aceea a fost şi luat în seamă.

Cât de valabile mai sunt  în actualitate acele previziuni din respectivul testament plastografiat, este o altă chestiune intens dezbătută, având în vedere că Rusia actuală nu mai este nici statul imperial de altă dată şi nici o superputere mondială aşa cum era în perioada sovietică. Cei 45 de ani comunism impuşi din URSS au dovedit însă că un sistem opresiv nu poate fi pus în aplicare fără călăi gata să trădeze interesul naţional . Chiar dacă Stalin şi-a implementat modelul dictatorial în Europa Centrală şi de Sud-Est cu ajutorul Armatei Roşii, fără aservirea unor cercuri locale de putere , sistemul nu s-ar fi dezvoltat  atât de bine.

Toate acţiunile Rusiei de până a cum nu au depăşit însă spatiul ex-sovietic, fie că e vorba  de Războiul din Georgia, de anexarea Crimeei sau de implicarea în războiul civil din Ucraina.Rusia, ca orice altă fostă putere imperială, încearcă să-şi menţină un cerc de influenţă la fel ca şi SUA. Păstrarea unui echilibru al puterii, a prevenit  conflictele armate în Europa. După dispariţia URSS acest echilibru al puterii a dispărut, iar în spaţiul ex-sovietic s-a creat un vid de putere care s-a manifestat prin diferitele conflicte îngheţate şi apoi reactivate. Rusia, fie ea al lui Elţân sau al lui Putin, nu va renunţa niciodată să menţină Ucraina în propria sferă de influenţă. După cum declara cunoscutul geostrateg Zbigniew Brzezinski, în cartea sa intitulată Marea Tablă de Şah(1997), Rusia fără Ucraina a încetat să mai fie un imperiu. Conform analizelor sale, noua ordine mondială, în care se remarcă hegemonia SUA, este îndreptată împotriva Rusiei şi a rămăşiţelor sale. Brzezinski consideră că Ucraina este un avanpost occidental menit să prevină recrearea URSS.Orice implicare americană în spaţiul ex-sovietic este tratată cu foarte mare ostilitate din partea Moscovei, care îşi vede ameninţate interesele strategice.

Accentuarea rusofobiei din Europa şi motivele sale

Dacă este să indentificăm o origine  istorică a rusofobiei în Europa, atunci  aceasta ar fi plasată tradiţional în timpul domniei ţarului Nicolae I(1825-1855). Războiul ruso-polonez(1830-1831) şi  implicarea Rusiei în revoluţiile de la 1848 din Franţa şi Belgia, a conturat un sentiment  solid anti-rusesc.  De fapt, extinderea rusofobiei a apărut încă din perioada napoleoniană când este publicată şi lucrarea Des progrès de la puissance russe(1812) al lui Charles-Louis Lesur, considerată ca fiind una dintre cele mai influeţiale lucrării din istoria rusofobiei. În cuprinsul ei era publicat pentru prima oară şi  închipuitul testament al lui Petru cel Mare. Obiectivul lui Napoleon Bonaparte era acela de a înspăimânta Europa Occidentală, prin portretizarea Rusiei ca pe o putere despotică în căutarea unei prăzi.Sentimentul anti-rus accentuat de tentativa Rusiei de a avansa către strâmtorile controlate de Imperiul Otoman, a culminat cu Războiul Crimeii(1853-1856).

O varietate de clişee din cultura de masă s-au dezvoltat, în special, în perioada Războiului Rece  şi-au continuat să fie utilizate şi în războiul politic cu Rusia, chiar daca ele au fost create iniţial pentru URSS. Reprezentările negative din presa şi cultura populară au continuat să folosească diferite stereotipuri despre Rusia, în aşa fel în cât să o prezinte ca pe un duşman natural al statelor europene, în contul unor nedreptăţi săvârşite de URSS în trecut. Chiar şi după dispariţia comunismului în Europa şi încheierea Războiului Rece, ruşii au continuat să fie decade la rând, prezentaţi ca personaje negative în filmele de la Hollywood.

Principalul motiv pentru acest curent anti-rus a fost actualul regim autocratic de la Moscova, învinovăţit pentru faptul că împiedică democratizarea fostelor state ex-sovietice sau comuniste. De asemenea, Rusia evită să repare nedreptăţile făcute de URSS, în special în statele din Europa de Est, încercând să le acopere.

Sentimentul anti-rusesc a crescut brusc dupa anexarea Crimeei şi  după intervenţia indirectă în războiul din Ucraina. Rusofobia a ajuns la un nivel maxim pe plan internaţional atunci când un avion de pasageri al Malaysian Airlines(MH17) este doborât deasupra Donbasului. Chiar daca ancheta este în desfăşurare, specialiştii internaţionali au susţinut variant doborârii avionului cu o rachetă sol-aer Buk, livrată de Rusia separatiştilor. Sentimentul anti-rus a ajuns să fie comparabil cu nivelul URSS-ului în timpul Războiului Rece, chiar dacă Rusia nu are o implicare globală în problemele internaţionale, în afară de zonele în care are aliaţi tradiţionali aşa cum este cazul Siriei. Occidentul a început din nou să considere Rusia ca pe o ameninţare chiar dacă din punct de vedere economic are de pierdut de pe urma sancţiunilor economice pe care le-a dictat împotriva Rusiei, la insistenţele partenerilor americani. SUA la rândul său este prea puţin afectată de sancţiunile economice îndreptate împotriva Rusiei. Din păcate această rusofobia a căpătat nu doar valenţe politice ci şi sociale. Ruşii au început să fie consideraţi nişte ignoranţi care nu sunt în stare să aibe alte opţiuni politice în afara de cea oferită de Vladimir Putin, atât de demonizat în ultima vreme. Se pare că părerile cu privire la Rusia trebuie să fie de cele mai multe ori negative pentru a fi apreciate.Toţi cei care au o poziţie mai nuanţată, nefiind nici pro şi nici contra Rusiei, ajung să fie priviţi cu suspiciuni  şi să fie numiţi slugi ai Moscovei.   A fi rusofob este practic sinonim cu a fi normal în Europa, chiar dacă sunt şi ruşi care nu sunt de acord cu politica oficiala a lui Putin şi nu sunt nici  nostalgici după era sovietică.

Chiar dacă mulţi europeni şi-ar dori să audă doar o pledoarie a acuzării Rusiei, ceea ce avem cu adevărată nevoie acum este o analiză lucidă a politicilor Moscovei, fie interne sau externe.

A nu fi de acord cu anexarea Crimeei nu este rusofobiei, ci o poziţie politică. A cataloga orice critică la adresa Rusiei ca fiind rusofobie,este similar cu  a eticheta orice perspectiva rusă în legătură cu Ucraina ca fiind pură propagandă. Practic înăbuşim orice şansa a unei dezbateri normale atunci  când declarăm că Washingtonul deţine adevărul absolut în chestiunea Ucrainei, iar orice altceva este o manipulare rusească. E necesar să tragem o linie între  argumentele motivate şi cele isterice, al căror intenţie este să facă senzaţie în rândul publicului, prin demonizarea Rusiei. Pentru a repara relaţiile deteriorate ale Rusiei cu Occidentul, în scopul garantării păcii şi stabilităţii în Europa, e nevoie de o gândire justă care să asigure imparţialitatea. Cu retorica extremistă(cu mine sau împotriva mea) nu vom ajunge la un numitor comun. O situaţie de aceast gen o întâlnim inclusiv în interiorul societăţii ruse, unde opoziţia reprezentată de liberalii ruşi este acuzată de adepţii  lui Putin, că îşi urăşte ţara. A nu fi de acord cu politica oficială a guvernului sau cu gândirea majorităţii cetăţenilor nu înseamnă ură de ţară. E ca şi cum am spune despre Naom Chomsky, un cunoscut critic al politicilor americane, că urăşte SUA. Există multă ipocrizie atât  în Occident cât şi în Rusia. O analiză serioasă şi echilibrată a Rusiei este ceea ce lipseşte jurnalismului actual. A hrăni cititorii mai puţin informaţi cu fanatism anti-rus, mai ales în statele care au avut de suferit de pe urma politicilor abuzive ale URSS, a ajuns să fie o reţetă populară. Analizele echidistante în jurnalism sunt din ce în ce mai rare.

La fel ca în politică, atunci când vrei să câştigi alegerile, cea mai bună strategie este să ţinteşti asupra  păturii de mijloc a alegătorilor,reprezentată de indecişi. Tot aşa poţi manipula cititorii mai puţin informaţi, să creadă în opiniile tale.

Ce vrea de fapt Rusia de azi?

După destrămarea URSS, în 1991, Washingtonul şi aliaţii săi din Europa au considerat că pot face din Rusia un partener, care va adera treptat la o democraţie de tip occidental. Chiar dacă Moscova nu a fost considerată niciodată un adevărat aliat, lideri  occidentali au crezut că ea va împărţi cu Occidentul aceleaşi obiective de politică externă.

O dată cu izbucnirea războiului din Ucraina, această linia de gândire s-a spulberat, iar odată cu anexarea Crimeei, Moscova a respins definitiv regulile impuse de Occident. Motivaţiile noii abordări de politică externă a Rusiei au devenit o enigmă pentru Occident.  Pentru a  înţelege politica Rusiei, SUA şi partenerii săi europeni trebuie să-şi imagineze ce gândeşte . Practic Occidentul ar trebuie să-şi închipuie ce acţiunii ar întreprinde dacă ar fi în locul Rusiei.

Din perspectiva rusă, actualul conflict din Ucraina îşi are originea imediat după încheierea Războiului Rece. După dispariţia URSS, Occidentul a fost pus să aleagă între două opţiuni: asimilarea Rusiei în sistemul democratic occidental sau demantelarea fostei sale sfere de influenţă. Prima variantă a fost susţinută de  diplomatul american George Kennan şi de către liberalii ruşi, care credeau că o abordare anti-rusă va provoca ostilitaţi din partea Moscovei  şi nu va aduce nimic benefic pentru Europa. Avocaţii acestei opinii credeau în faptul că statele din spatiul ex-sovietic vor ajunge oricum să se alăture democraţiilor occidentale, aşa cum o va face şi Rusia.

Preşedinţii Bill Clinton şi George W. Bush au ales în schimb cea de a doua abordare, care avea ca ţintă distrugerea influenţei Moscovei în statele ex-sovietice. Primul pas făcut de americani a fost extinderea NATO spre Est, în contradicţie cu ce i s-a promis lui Gorbaciov, după reunificarea Germaniei. SUA a  susţinut extinderea NATO inclusiv cu statele baltice, state ex-sovietice, asigurând Moscova că forţele armate staţionate în noile state membre  nu vor periclita în nici un fel securitatea sa. Rusia condusă de Eltân a crezut iniţial în această promisiune, acceptând extinderea NATO atât timp cât ea nu va ameninţa interesele strategice ale Kremlinului. Liderii ruşi au fost prinşi nepregătiţi de lipsa de cooperare a SUA atunci când s-a pus problema construirii  unui scut antirachetă în Europa, crezând că puteau ajunge la un compromis cu partea americană, în asa fel încât interesele strategice ale fiecăruia să fie respectate. În schimb, liderii occidentali au continuat să afişeze o mentalitate moştenită încă din perioada Războiului Rece.

După conflictul din Georgia(2008) a venit rândul Ucrainei să fie subiectului unui sângeros război civil. Una din cauzele acestor conflicte, a fost politica occidentală  de a încuraja tensiunile politice între facţiunile pro-occidentale şi cele pro-ruse  din statele aflate la  frontiera cu Rusia. Practic aceste state ex-sovietice au ajuns să fie subiectul unor divizări culturale , iar decizia unor lideri de oprimare a populaţiei vorbitoare de rusă din aceste state  nu putea lăsa indiferentă Moscova. Minorităţile ruse din Estonia şi Letonia nu au nici până acum drepturile depline care decurg din cetăţenia statelor în care locuiesc. Aceştia nu pot vota, nu se pot înscrie în şcoli ruse şi nu au nici acces la media rusească. Cu toate acestea, comunitatea europeană nu consideră că această abordare ar încălca de fapt nişte drepturi civile. În concluzie, când a venit vorba Ucrainei şi a unei posibile ameninţări NATO,care după extindere, ar fi ajuns să aibe sub control Crimeea, Rusia nu a putut să nu reacţioneze. Pe lângă faptul că în Crimeea , etnicii ruşi deţin majoritatea, regiunea mai este şi sediul flotei ruse de la Marea Neagră. Anexarea Crimeei a venit în concordanţă cu noua reaşezare geostrategică din Europa începută de SUA. Ruşii o consideră de fapt o reunificare, având în vedere că Crimeea a făcut parte din Rusia până în 1954, atunci când a fost cedată de Hruşciov republici sovietice ucrainene. Anexarea Crimeei vine totuşi în contradicţie cu tratatul semnat cu Ucraina, prin care Rusia se angaja să garanteze integritatea teritorială a Ucrainei în schimbul renunţării la armele nucleare staţionate pe teritoriul ucrainean.

Occidentul a fost surprins de reacţia promptă a Moscovei. Generalul american Philip Breedlove, comandantul suprem al forţelor NATO din Europa, a declarat că Rusia a acţionat mai mult ca un adversar decât ca un partener. Până la urmă scopul înfiinţări NATO nu a fost cel de a avea Rusia (URSS de atunci) ca partener, ci pentru a o contracara. Care a fost scopul supravieţuirii NATO, până acum, dacă nu o izolare geostrategică a Moscovei? A fost doar o chestiune de timp până când Rusia ar fi reacţionat la această încercuire geostrategică. Astfel, Kremlinul a considerat că toate declaraţiile care încurajau cooperarea Rusiei cu Occidentul,nu erau altceva decât nişte dovezi de ipocrizie. Atunci când a motivat anexarea Crimeei, Rusia a susţinut că s-a creat deja un precedent  prin cazul  provinciei Kosovo, a cărei independenţă a fost girată de SUA şi Europa Occidentală. La fel se întâmplă şi în cazul Ucrainei, unde Rusia declară că SUA s-a implicat în afacerile interne ucrainene, finanţând revoluţia care a dus la îndepărtarea lui Ianukovici de la putere. Practic, ajutorul ascuns de care beneficiază separaţişti din Donbas din partea Rusiei, este un răspuns la acţiunea iniţială întreprinsă de SUA. Vestul nu a renunţa nici până acum la politica sa de dublu-standard în relaţiile sale cu Rusia. În concluzie, aceste două perspective diferite au ajuns să intre în coliziune în Ucraina.

Liderii Occidentali au văzut în eforturile Rusiei , de creare a unei uniuni euroasiatice care să atragă statele vecine, ca pe o încercare de reînviere a URSS. Din perspectiva rusă, uniunea euroasiatică este o alternativă la uniunea europeană.În fapt , niciunul din statele care doresc să adere la uniunea euroasiatică nu doresc să reînvie URSS-ul pentru a se confrunta cu Occidentul. Totul ţine până la urmă de apropierea geografică şi culturală.Un stat, precum Kazahstanul, nu şi-ar găsi locul într-o uniune europeană condusă de lideri occidentali. Uniunea euroasiatică se creează pe ideea extinderii actualei uniuni vamale dintre Rusia, Belarus şi Kazahstan.

Actualul conflict din Ucraina, în care există atât diviziuni politice cât şi culturale, a dus la formarea autointitulatelor republici populare Donetsk şi Lugansk, dupa modelul republicii separatiste Transnistria.

SUA au perceput actuala chemare la dialog din partea Rusie, ca fiind o încercare  de a dicta nişte condiţii inacceptabile.Singura soluţie pentru ameliorarea relaţiilor cu Rusia,este ca SUA şi aliaţi din NATO să-şi schimbe poziţia dintr-una conflictuală într-una a angajamentului constructiv.

Până la urmă este în joc pacea şi securitatea în Europa, iar atât Rusia cât şi SUA trebuie să accepte un compromis în ceea ce priveşte problema ucraineană. Chiar şi în timpul Războiului Rece, Washingtonul şi Moscova au reuşit să ajungă la o înţelegere în ceea ce priveşte statutul neutru al Austriei şi Finlandei. Acele înţelegeri nu au subminat în nici un fel sistemul democratic din cele două ţări, şi chiar s-au dovedit benefice pentru economiile lor şi pentru reputaţia lor internaţională. Nu este deloc întâmplător că Finlanda,un stat neutru(membru doar al UE şi nu al NATO)a reuşit să joace un rol de mediator în detensionarea relaţiilor  dintre Occident şi URSS, în timpul Războiului Rece, o dată cu semnarea acordurilor de la Helsinki(1975). Acelaşi statut neutru trebuie garantat  la nivel internaţional şi pentru Ucraina, care în acelaşi timp trebuie să garanteze drepturile populaţiei vorbitoare de limbă rusă din estul Ucrainei. În caz contra, Ucraina va continua să fie devastată de război civil, iar Occidentul şi Rusia se vor angaja într-o nouă confruntare prelungită , aşa cum au fost cea din timpul Războiului Rece.

Bibliografie

http://www.globalsecurity.org/military/world/russia/czar-peter-i-will.htm

https://www.foreignaffairs.com/articles/russia-fsu/2014-06-16/what-kremlin-thinking

http://russia-insider.com/en/russophobia-exists-overusing-term-counter-productive/ri7813

Sclavia din SUA: origini, evoluţie şi efecte

Sclavia din SUA: origini, evoluţie şi efecte

Până la Războiul civil american(1861-1864),stăpânii de sclavi şi proprietăţile lor alcătuite din sclavi de origine africană erau un peisaj obişnuit al societăţii americane timpurii. Este cunoscut faptul că George Washigton, primul preşedinte american, a avut în posesie sclavii moşteniţi de la tatăl său, Augustine Washington, proprietarul unei plantaţii de tutun din colonia Virginia. O cincime din populaţia coloniilor americane aflate sub tutela Coroanei britanice, era constituită din sclavi. Promovarea libertăţilor şi egalităţilor cetăţeneşti în SUA a fost acompaniată la început de ascensiunea sclaviei. Nu vom putea înţelege niciodată cum au evoluat instituţiile democratice americane şi drepturile civile, până nu vom analiza obiectiv rolul pe care l-a avut sclavia, încă din perioada de început a coloniilor americane.

Provocarea cea mare pentru un istoric este să explice cum a putut poporul american să dezvolte pe de-o parte un ataşament crescut faţă de libertăţile şi demnitaţile umane izvorâte din Revoluţia americana, şi pe de altă parte să păstreze  un sistem de lucru care nega în fiecare clipă  demnitatea şi libertatea umană.

Povestea primilor robi

Aşa cum afirmă istoricul american Edmund S. Morgan, în lucrarea sa intitulată American Slavery, American Freedom, sclavia nu a fost considerată nici necesară şi nici profitabilă în primii ani de existenţă a coloniilor americane. Slujitorii angajaţi de funcţionari erau în primă fază cei care îndeplineau diferite munci în interiorul coloniilor.

Sclavia în America a început iniţial prin deportarea în colonia Virgiania a diferiţilor indivizi care au încălcat legea în Metropola britanică. În general infractorii din Anglia puteau fi pedepsiţi prin 3 moduri: biciurea şi trimiterea înapoi în parohia de unde a venit, înrolarea forţată în expediţii militare sau deportarea în colonii.

Odată ajunşi în colonii aceşti deportaţi trebuiau să presteze diferite munci pentru colonişti, în schimbul cărora erau slab remuneraţi. Istoricul Edmund Morgan susţine faptul că funcţionarii din Virginia au  găsit rapid o  metode pentru a  păcăli această categorie de muncitori, veniţi să-şi ispăşească o pedeapsă. Coloniştii din Virginia au creat artificial un deficit de teren, în aşa fel încât muncitoriii care trebuiau să redevină oameni liberi să nu mai aibe unde să locuiască şi să se reîntoarcă în servitute. De asemenea, aceştia au luat cât au put de mult din profitul muncitorilor, prin diferite metode de estorcare precum rentele şi diferitele  taxe şi onorarii ce trebuiau să ajungă în mâna burgheziei şi a funcţionarilor civili. Ca urmare riscul unei rebeliuni în interiorul coloniei era unul foarte crescut.

Ambiţia proprietarilor de teren de a face profituri cât mai repede şi cât mai uşor, a instaurat cu paşi repezi, sclavia în statul Virginia. Cei care slujeau de mai mult timp pe plantaţiile de tutun din Virginia, au devenit treptat subiecţii unor pedepse din ce în ce mai aspre în caz de fugă. În Virginia, din 1620 , astfel de lucrători au ajuns să fie  vânduţi şi cumpăraţi ca  nişte mărfuri. Odată ce sclavia a ajuns să fie acceptată ca sistem de lucru, nici autoritatea centrală nu mai dorea să renunţe la avantajele care proveneau din menţinerea ei.(acoperirea necesarului de forţă de muncă, supraproducţie şi  pieţe libere).

Cronologia sclaviei până la izbucnirea Războiului american de independenţă(1776)

Istoria sclavilor afro-americani a început oficial pe 20 august 1619, atunci când o navă olandeză aduce la Jamestown(Virginia), 20 de sclavi de origine africană.La nivel oficial, aceşti primi sclavi afro-americani  au fost desemnaţi iniţial ca fiind ucenici. Proprietarul unei plantaţii de tutun, John Rolfe, consemnează evenimentul în jurnalul său: „Pe la sfârşitul lui august a venit un olandez şi ne-a vândut 20 de negri”.

În primă fază, primii afro-americani îşi putea redobândi libertatea după 4 sau 7 ani în slujba stâpânului. După prima generaţie, slugilor afro-americane li s-a mărit treptat  timpul de dependenţă , până când au devenit înrobiţi pe viaţă.

Cea care se va implica activ în comerţul transatlantic cu slavi a fost Compania Indiilor de Vest(1621), o corporaţie ce a deţinut monopolul în acest domeniu. Colonia olandeză New Amsterdam(actualul New York), a fost o perioadă sediul central al acestei companii.

House of Burgesses, legislativul coloniei Virginia, a adoptat în 1622 o lege care impunea amenzi pentru toţi cei care se implicau în relaţii amoroase cu afro-americani, în ideea de a preveni căsătoriile interrasiale. Legea care va interzice căsătoriile interrasiale va fi adoptată abia în 1691. Principala justificare a acestei legi a fost legată în particular de statutul legal incert al copiilor rezultaţi din relaţii  interrasiale. Astfel era pusă  temelia segregării rasiale.

Conform arhivelor Curţii coloniale din Virginia din anul 1622, primi negri din America deveniţi oameni liberi au fost Anthony şi Mary Johnson. Anthony Johnson va deveni la rândul lui proprietar de sclavi. Este important să reţinem faptul că propagarea sclaviei în cele 13 colonii americane s-a făcut şi cu complicitatea populaţie libere de culoare.

Începând cu 1626, coloniştii olandezi din Noua Olandă(Coasta de est americană- zona Mid-Atlantic) au început să introducă africani în fermele de pe Valea Hudsonului. Dacă iniţial aveau posibilitatea de eliberare după mai mulţi ani de muncă, treptat afro-americani exploataţi de olandezi vor ajunge la rândul lor să capete statut de sclavi, la fel ca în Virginia. Conform legii olandeze, copii născuţi din părinţi sclavi, primeau la rândul lor statutul de sclav.

Din 1629, sclavii vor fi importaţi şi în regiunea care va fi cunoscută sub numele de colonia Connecticut . Această colonie va legaliza instituţia sclaviei în 1650. Se remarcă astfel migraţia sclavilor dintr-un teritoriu in altul. În 1630, Colonia din golful Massachusetts  a aprobat chiar o lege a sclavilor fugari, menită să-i protejeze împotriva relelor tratamente aplicate de stăpânii lor. Din 1634, Massachusetts începe să importe sclavi. Tot în acelaşi an, sclavia este introdusă pentru prima dată în colonia Maryland, iar după doi ani şi în colonia Delaware. Printre primele regiuni din America de Nord care a oferit acces la educaţie acestor sclavilor afro-americani a fost colonia franceză Louisiana.

Primii sclavi din Barbados au început să sosească începând cu 1638. Aşezarea Boston a primit  prin intermediul unor cargo-uri maritime şi astfel de sclavi împreună cu alte bunuri.

În 1640, House of Burgesses, legislativul coloniei Virginia,îl condamnă pe servitorul John Punch la muncă silnică pe viaţă, datorită faptului că a  fugit de la stăpânul său. Alţi însoţitori albi ai lui John Punch vor fi condamnaţi la pedepse mai uşoare. Din acel moment devenise foarte clar că slujitorii afro-americani au început să capete statutul oficial de sclavi în cadrul coloniei Virginia. Procesul lui John Punch a mai demonstrat şi faptul că albii şi negrii nu erau egali în faţa legii. Deşi au comis aceeaşi faptă, tovarăşii albi ai lui Punch au beneficiat de mai multă clemenţă. În următorul an se mai face încă un pas către recunoaşterea instituţiei sclaviei, atunci când colonia Massachusetts o legalizează, recunoscând-o ca practică în secţiunea 91 din Corpul Libertăţilor. Era sancţionată doar capturarea de sclavi prin ”violenţă nejustificată”. Prevederea va fi ulterior menţionată şi în legile celorlalte coloniei din Confederaţia New England.

În Virginia,dacă un sclav era prins că evada pentru a doua oară, el putea fi  înfierat. Măsura va fi urmată şi de alte ordine similare care au dus la înrăutăţirea condiţiei sclavilor. Recunoaşterea de către un magistrat local era o dovadă suficientă pentru a condamna un sclav fugar. Nu exista nici un cod de procedură, aşa că în secolul al XVIII lea şi al XIX lea au apărut tot felul de legi contradictorii legate de statutul sclavului.

Coloniştii americani au început să construiască nave comerciale pentru a se implica în comerţul transatlantic cu sclavi. Prima navă de acest fel a fost Rainbowe, care a început să transporte sclavi începând cu 1645. Tot în acel an, colonia New Hampshire  a introdus sclavia.

Odată cu adoptarea unei noi legi a navigaţiei, parlamentul britanic şi-a fixat obiectivul de a limita cât mai mult influenţa olandeză din comerţul cu slavi, în special în cele 13 colonii americane. După Războiul Succesiunii Spaniole(1700-1714), englezii vor prelua controlul comerţului cu sclavi din mâna olandezilor .

Practica sclaviei este legalizată oficial ca instituţie în 1660 în British America. La rândul lor adunările coloniale au început să adopte legi cunoscute sub numele de codurile sclaviei, care îngradeau libertăţile sclavilor şi protejau în acelaşi timp pe stâpânii acestora.

Filosoful politic englez, John Lucke, a redactat în 1660 o Constituţie pentru colonia Carolina, în care acorda  fiecărui om liber putere deplină în raport cu sclavii pe care îi avea în proprietate. Chiar dacă proiectul de constituţie al lui Lucke nu a fost adoptat, proprietarii de sclavi au primit puteri sporite în legile coloniale. Sclavia  a devenit oficial ereditară în Virginia, odată cu adoptarea măsurii care cerea ca toţi nou-născuţii să primească statutul social al mamei.În Actul de control al negrilor de pe plantaţiile britanice, aprobat de Parlamentul Englez în 1667, africanii sunt descrişi ca fiind barbari cu un caracter sălbatic, care trebuie să fie ţinuţi sub supraveghere strictă.

În 1664, alte două colonii, New York şi New Jersey, a legalizat instituţia sclaviei. Amerindienii şi africanii creştinaţi au fost de asemenea folosiţi ca sclavi.  În colonia Virginia, începând cu 1669, orice stăpân care îşi omora sclavul era achitat. Pentru legiuitorii din Virginia, sclavi nu erau percepuţi ca persoane, ci ca bunuri de consum aflate în proprietatea unui om liber. Sclavi fugari din Virginia au reuşit să-şi întemeieze comunităţi izolate în munţi, mlaştini şi păduri, de unde apoi făceau incursiuni pe plantaţiile coloniei pentru a-şi obţine cele necesare traiului cotidian. Autorităţile din Virginia au oferit mai multe recompense celor care ajutau la prinderea acestor fugari.

În ceea ce priveşte negustorii olandezi de sclavi, aceştia reuşeau în continuare să aducă în America aproximativ 15000 de sclavi africani pe an, proveniţi din Angola. Sclavii erau cumpăraţi din Africa cu 15 florini şi vânduţi în America cu preţuri între 300-500 de florini. În America, cei care se opuneau cu cea mai mare energie sclaviei, au fost sectele de creştini protestanţi(quakeri) care promovau pacifismul şi austeritatea. Aceştia au reuşit să convingă legislatorii să interzică sclavia în partea de vest a coloniei New Jersey. Royal African Company a obţinut din partea parlamentului britanic,în 1672, monopolul asupra comerţului cu sclavi dintre Africa şi America.

Cu toate că în Declaraţia  de Independenţă din 1776, ce care a marcat naşterea SUA, se afirma faptul că toţi oamenii s-au născut egali, practica sclaviei rămâne în continuare legală în toate cele 13 foste colonii ale Coroanei Britanice.

Primul pas în eliberarea sclavilor a fost întreprins începând cu 1777, când încep să apară legi de emancipare a sclavilor în state. Primul a fost Vermontul(1777),iar apoi au urmat statele Pennsylvania(1780), Massachusetts şi New Hampshire(ambele în 1783), Connecticut şi Rhode Island(1784), New York(1799) şi New Jersey(1804).

Ultimul pas în emanciparea sclavilor din statele americane din nord a fost făcut în 1787, atunci când  Ordonanţa de Nord-Vest(Northwest Ordinance), responsabilă cu administrarea teritoriilor viitoarelor state Ohio, , Indiana, Illinois, Michigan şi  Wisconsin, a interzis practica sclaviei. Astfel, împreună cu legile de emancipare din state, a fost creat un Nord liber de sclavie.

Situaţia sclavilor până la izbucnirea Războiului de Seccesiune(1861-1865)

Elaborată în 1787 şi ratificată în 1788, Constituţia SUA nu menţionează direct instituţia sclaviei, dar face referiri indirecte în 3 puncte:

·         acordă Congresului dreptul de a interzice comerţul cu sclavi, după 20 de ani

·         într-o clauză prevăzută la articolul I, pune bazele dezbaterii cu  privire la numărarea sclavilor pentru a stabili taxele şi reprezentarea

·         articolul IV, secţiunea 2 face menţiune la o persoană ţinută într-un serviciu sau într-o muncă care fuge dintr-un stat şi se refugiază în altul. În cazul în care o parte solicita returnarea acelei persoane, cererea trebuie satisfăcută.

Articolul IV, sectiunea 2 va determina în 1793, adoptarea Legii sclavilor fugari care le dădea dreptul stăpânilor de sclavi să traverseze liniile de demarcaţie dintre state pentru a-şi recupera sclavii fugari. Conform acestei legii, dreptul de proprietate asupra unui presupus sclav fugar trebuia probată în instanţă. Ca reacţie, unele state din nord  au adoptat legi care garantau libertăţi personale, acordându-le sclavilor fugari asistenţă juridică pentru a-şi putea susţine pledoaria.

În 1820, intră în vigoare Compromisul de la Missouri, prin care Congresul recunoaşte statul Missouri ca pe un stat cu sclavie, iar Maine ca pe un stat liber. În acelaşi timp, prin Tratatul de la Louisiana, sclavia este interzisă la nord de paralela 36° 30'.

În perioada care precede Războiul de Secesiune se remarcă dezvoltarea mişcărilor aboliţioniste care încercau să influenţeze decizia politică favorabilă abolirii sclaviei în statele sudiste.

Momentul cheie pentru mişcările aboliţioniste este înfiinţarea în Boston, în anul 1831, a ziarului aboliţionist The Liberator, de către William Lloyd Garrison şi Isaac Knapp. Aboliţionişti nu acceptau compromisuri în ceea ce priveşte practica sclaviei şi cereau ca aceasta să fie scoasă imediat în afara legii. Garrison împreună cu Arthur şi  Lewis Tappan ,înfiinţează în 1833, Societatea Americană Anti-sclavie.

Pe lângă mişcările aboliţioniste, au început să fie organizate şi revolte ale sclavilor în teritoriile statelor sudiste.  E şi cazul revoltei sclavilor din Virginia în 1831, pusă la cale de sclavul cu ştiinţă de carte, Nat Turner. Revolta eşuează, înregistrându-se peste 200 de morţi în rândul scavilor. Sunt însă ucişi 57 de albi, producând astfel o instensă dezbatere în rândul legislatorilor din Virginia în ceea ce priveşte oportunitatea adoptarii unei legi de emancipare a sclavilor. Discuţiile râmân însă fără rezultatul, având în vedere că Virginia refuză să adopte o legislaţie favorabilă sclavilor. De frica unor noi răscoli ale sclavilor, statele sudiste şi-au înăsprit codurile de legi referitoare la sclavi. De asemenea, orice mijloace de exprimare a sentimentului anti-sclavie sunt supuse cenzurii.

Prăpastia politico-socială dintre nordul industrializat şi sudul agrar al SUA continuă să se adâncească mai ales datorită chestiunii sclaviei. La nivel federal sunt date în acelaşi timp nişte sentinţe care încurajau păstrarea practicii sclaviei. În 1842, Curtea Supremă de Justiţie a SUA decide să consolideze Legea sclavilor fugari şi să declare neconstituţională legea adoptată în Pennsylvania care interzicea practica răpirii afro-americanilor pentru a fi folosiţi ulterior ca sclavi. Ca reacţie la această decizie, 9 state din nord decid să adopte seturi de legi care să le interzică oficialilor din propriile lor state să mai  coopereze în chestiunea returnării presupuşilor sclavi fugari.

 Pentru a soluţiona disensiunile dintre Nord şi Sud, Henry Clay reuşeşte să adopte în 1850 un consens în Congres. După încheierea campaniilor militare împotriva Mexicului, noul stat american California este declarat un stat liber de sclavie, în timp ce New Mexico şi Utah revin taberei statelor americane sclavagiste. În Washington DC, comerţul cu sclavi este abolit ,dar nu şi practica sclaviei.

Lupta împotriva sclaviei este transpusă până şi în literatura americană a acelor ani. Aşa apare romanul  Coliba Unchiului Tom scris de  Harriet Beecher Stowe, care înfăţisează sclavia ca pe un rău cumplit. În timp ce cartea este interzisă în Sud, în Nord aceasta va deveni un bestseller.

Pentru a stimula creşterea populaţiei în  teritoriile de vest şi pentru a avansa cu construcţia unei căi ferate transcontinentale, senatorul de Illinois, Stephen A. Douglas introduce in 1854, un proiect de lege pentru a crea teritoriile Kansas şi Nebraska. Pentru a câştiga sprijinul Sudului, proiectul de lege menţiona că practicarea sclaviei va ţine de autoguvernarea celor două teritorii. Este adoptată legea Kansas-Nebraska Act care respinge prevederile Compromisului de la Missouri de interzicere a sclaviei la nord de paralela 36° 30'. Datorită acestui act, în Kansas va izbucni un război civil în miniatură pe această chestiune spinoasă a sclaviei. Confruntarea este cunoscută în istoriografia americană sub numele de Bleeding Kansas. Această luptă sângeroasă din Kansas izbucneşte în mai 1856, atunci când grupuri susţinătoare ale sclaviei atacă oraşul liber Lawrence, comiţând distrugeri şi jafuri. În replică la aceste violenţe comise în Lawrence, aboliţionistul radical John Brown atacă aşezarea proprietarilor de sclavi  de la Pottawatomie Creek. Până la sfârşitul lui 1856, ca rezultat al violenţelor din Kansas, au fost înregistraţi 200 de morţi şi pagube materiale însumând 2 milioane de dolari( care la cotaţia actuală ar fi 54 de milioane de dolari).

Rivalitatea din Kansas dintre gruparea aboliţionistă şi cea care sprijinea sclavia a dus la înfiinţarea a două legislaturi. Gruparea celor care doreau ca Kansas să fie un stat al sclaviei au adoptat o constituţie la Lecompton, sediul legislaturii lor, care a beneficiat chiar de sprijinul preşedintelui James Buchanan. Ulterior este însă respinsă printr-un referendum organizat în Kansas.

Anul 1856 a înregistrat un incident violent până şi în Congresul SUA. Ca răspuns la discursul acuzator  al senatorului Charles Sumner(senator de Massachusetts), care critica Sudul pentru acţiunile sale de susţinere a sclaviei, congressmenul  Preston Brooks din Carolina de Sud  reacţionează violent şi îl loveşte pe Sumner cu un baston. Ca urmare a rănilor suferite, senatorul din Massachusetts va lipsi de la şedinţele Congresului timp de 4 ani.

Curtea Supremă de Justiţie a SUA se exprimă din nou favorabil în ceea ce priveşte păstrarea sclaviei, atunci când în 1857 declară neconstituţional Compromisul de la Missouri. Conform Judecătorului Roger Taynei, cel care a judecat celebrul  proces al lui Dred Scott(sclavul care a încercat să-şi obţină libertatea pe calea instanţei), afro-americanii nu sunt cetăţeni americani şi în consecinţă, nu beneficiază de drepturile civile garantate de Constituţia SUA. De asemenea, guvernului federal şi guvernelor din teritorii li s-a comunicat faptul că nu au dreptul să interzică sclavia. Această hotărâre a instanţei americane nu a făcut altceva decât să alimenteze tensiunile deja existente între populaţia favorabilă abolirii sclaviei şi cea care o sprijinea.

Abraham Lincoln şi abolirea sclaviei

Majoritatea politicienilor Partidului Republican, în frunte cu Abraham Lincoln, au sprijinit mişcarea aboliţionistă din Nord, considerând că puterea proprietarilor de sclavi a ajus să controleze inclusiv Curtea Supremă de Justiţie, lucru demonstrat de verdictul injust dat lui Dred Scott.

Anul 1858 este marcat de discursul lui Lincoln pe tema sclaviei, intitulat Casa Divizată. Conţinutul discursului face referire la faptul că o naţiune precum cea americană, nu va mai putea supravieţui divizată în teritorii pe jumătate în robie şi pe jumătate libere. Cu această convingere politică, Abraham Lincoln câştigă alegerile prezidenţiale organizate în 1860, devenind cel de-al XVI-lea Preşedinte al Statelor Unite, într-o perioadă de mari încercări pentru istoria americană.

În Războiul de Secesiune ce a urmat, o mare parte din sclavii aparţinând statelor Confederaţie americane şi-au găsit refugiu în Uniune şi chiar au luptat pentru aceasta, alcătuind un întreg regiment american(Trupele de culoare a SUA). Cei din Uniune , fiind conştienţi de faptul că economia şi armata Confederaţie depinde în mare parte de forţa de muncă reprezentată de sclavi, au refuzat să mai returneze sclavi fugari din Sud , în baza Confiscation Act (1861).

Prezenţa acestor sclavi în Nord, l-a convins pe preşedintele Abraham Lincoln să semneze Proclamaţia de Emancipare(1 ianuarie 1863), care a schimbat statutul legal a 3 milioane de sclavi aparţinând statelor sudiste, transformându-i în oameni liberi. Asta însemna că orice sclav care reuşea să fugă din Confederaţie şi ajungea pe teritoriul Uniunii, era considerat automat liber. În aprilie, Lincoln a reuşit să convingă în acelaşi timp  Congresul să voteze cel de-al XIII-lea Amendament la Constituţia SUA, care recunoştea emanciparea ca fiind universală şi permanentă. Cel de-al treisprezecelea Amendament a fost votat de Senatul SUA în aprilie 1864 ,iar de Camera Reprezentanţilor în ianuarie 1965. Sclavia era astfel abolită şi a rămas doar ca pedeapsă pentru comiterea unei crime. Ratificarea acestui amendament la Consituţia SUA a avut loc în decembrie 1865.

Reabilitarea fostei populaţii de sclavi afro-americani a fost însă un proces de lungă durată, având în vedere lipsa îndelungată a accesului lor la educaţie şi prăpastia socială ce îi separa de ceilalţi cetăţeni americani. A trebuit să mai treacă un secol şi să vină un nou preşedinte vizionar, în persoana lui J.F. Kennnedy, pentru ca populaţiei afro-americane să i se garanteze drepturile civile garantate oricărui cetăţean american prin Constituţia SUA. Segregarea rasială a rămas însă o poblemă care nu a fost pe deplin rezolvată de Admnistraţiile americane care s-au succedat.

Bibliografie

Edmund S. Morgan, American Slavery, American Freedom. Ed. W. W. Norton, New York,2003.

Junius P. Rodriguez, Slavery in the United States, Ed. ABC-CLIO, Santa Barbara,2007.

Jeff Forret, Slavery in the United States,Ed. Infobase Learning,New York,2012.

https://www.mtholyoke.edu/~kmporter/slaverytimeline.htm

Petrodolarul si viitorul sau

Petrodolarul şi impactul său asupra pieţelor financiare internaţionale

Goana după resurse şi globalizarea

O coincidenţă dintre preţul petrolului şi crizele financiare poate fi trasată din punct de vedere istoric încă de la începutul revoluţiei industriale. Însă pentru istoria economică modernă această coincidenţă este cel mai bine reprezentată de criza petrolului din 1973, creată de embargoul impus de statele exportatoare de petrol (OPEC), un episod care continuă să trăzească amintiri neplăcute economiilor occidentale. Episodul 1973 a demonstrat că Occidentul poate fi foarte vulnerabil în faţa unei instabilităţi economice şi geopolitice a Orientului Mijlociu. Aspectul care trebuie studiat este interacţiunea ciclului de afaceri de la nivel global cu factori precum preţul petrolului, care ţine de ciclul economic şi geopolitic. Investiţiile din sectorul financiar şi energetic, precum şi distribuţia veniturilor atât din interiorul sau din afara unui stat, joacă un rol cheie în perpetuarea ciclului de afaceri.Fluctuaţiile de curs a petrodolarului au fost principalele forţe care au influenţat pieţele financiare. Reciclarea petrodolarului a amplificat și de asemenea a perpetuat recurenţa crizelor financiare și valutare la nivel mondial. Aceste crize au fost guvernate de 3 forţe: • Prima forţă e reprezentată de finanţele globale care au la bază dolarul şi mecanismul datoriilor. Povestea petrodolarului începe o dată cu Administraţia Nixon(1969-1974) şi se concentrează asupra rolului pe care îl are dolarul în sistemul financiar global, de girant al preţurilor la energie, care la rândul lor influenţează indirect geopolitica Orientului Mijlociu. • A doua forţă este piaţa volatilă a petrolului şi gazelor, care este influenţată de nivelul investiţiilor cât şi de speculaţiile de pe piaţa financiară. • Al treilea factor este reprezentat de continuarea conflictelor geopolitice din Orientul Mijlociu, mânate de o perpetuă cursă a înarmărilor, finanţată de petrodolari şi servind ca principală unealtă a Occidentului în recuperarea propriei valute. Făcând o retrospectivă, putem constata multe similitudini izbitoare între criza din 1973 şi cea din 2008. Este foarte important să înţelegem natura ciclică a acestor evenimente. Criza din 1973 a fost produsul a 3 factori: 1. Creşterea susţinută a economiei globale a determinat creşterea cererii de petrol şi a altor mărfuri. 2. În 1971, deficitul bugetar al SUA a determinat-o să renunţe la ” cvasi-etalonul aur” al Acordului de la Bretton Woods(1944), inaugurând astfel o nouă perioadă inflaţionistă 3. Conflictul israelo-arab din 1973 a fost un eveniment catalizator pentru statele din OPEC, pentru a bloca aprovizionarea cu petrol şi a creşte în consecinţă preţul său. Preţul crescut la petrol din perioada 1973-1980, a determinat inundarea pieţelor financiare cu petrodolari reciclaţi, provocând astfel o nouă criză a datoriilor. Aceste forţe au coincis încă o dată în perioada 2001-2008: • Creşterea economică de la nivel global, începută din anii ’80 şi până la graniţa cu mileniul III, a determinat din nou o creştere accelerată a cererii de petrol. • Îndatorarea necontrolată al SUA a pus presiune pe dolar, punându-i în pericol dominaţia şi rolul său de ancoră în piaţa financiară globală. • Atacurile teroriste de la 11 septembrie şi ulterioarele invazii americane din Afganistan(2001) şi Irak(2003), au fost un catalizator pentru a creşte şi mai mult cotaţia petrolului la nivel mondial. Preţul crescut al petrolului a determinat un nou val de ieşiri a petrodolarilor din zona Orientului Mijlociu, contribuind substanţial la formarea unui „balon” de credite intenationale care a cauzat ulterior prăbuşirea pieţelor financiare internaţionale, manifestată prin scăderea rapidă a acţiunilor marilor corporaţii de pe pieţele bursiere. Rămasă necontrolată, dependenţa SUA de petrol va creşte constant nivelul datoriei sale publice, mai ales dacă preţul petrolului va reveni la calea ascendentă, după redresarea economiei globale. În acelaşi timp noua infuzie de petrodolari în Orientul Mijlociu e puţin probabil să aducă bunăstare economică şi stabilitate regiunii. Economiile Orientului Mijlociu au în continuare o capacitate limitată de absorbţie, orientând petrodolarii în creşterea pieţei imobiliare şi a celei bursiere. În acelaşi timp se alimentează “balonul” regional şi global al creditării. Faţada stabilităţii politice şi sociale a unor state din Orientul Mijlociu a fost posibilă, în parte, datorită creşterii cheltuielilor guvernamentale pe securitate, în scopul mascării ameninţărilor potenţiale din regiune. Asta include şi o potenţială cursă a înarmărilor (care poate ajunge şi la nivel de arme nucleare), intensificarea conflictelor armate din regiune, violenţe între secte religioase, creşterea inechităţii sociale şi nu în ultimul rând eşecul de a diversifica economia regională. Nemulţumirile din Orientul Mijlociu nu au făcut altceva decât să alimenteze dezvoltarea organizaţiilor teroriste din regiune.

Orientul Mijociu si dinamica sa economică

Având în vedere că statele din Orientul Mijlociu nu erau industrializate,acestea au fost nevoite să apeleze la companii petroliere occidentale pentru a le exploata resursele. În schimbul exploatării petrolului, aceste companii plăteau nişte drepturi de exploatare statelor gazdă, reuşind să fixeze în mod arbitrar preţurile petrolului brut. Mişcările naţionaliste din Orientul Mijlociu, dupa încheierea celui de-al Doilea Război Mondial au avut ca obiectiv, în special, creşterea redevenţei plătite de aceste corporaţii petroliere. Pentru a contrabalansa presiunile financiare exercitate de marile companii petroliere occidentale, statele exportatoare de petrol precum Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită, şi Venezuela s-au organizat într-un cartel numit OPEC, începând cu 1960. Astfel Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC) a reuşit să regularizeze încă de la începutul apariţiei sale preţul petrolului. Din 1973 , Algeria, Indonesia, Libia, Nigeria,Qatar şi Emiratele Arabe Unite, hotărăsc de asemenea să se alăture OPEC-ului. În acelaşi timp deficitul comercial al SUA din anii’ 70 a continuat să crească pe fondul războiului din Vietnam. Cu toate că guvernul american continua să convertească dolari în aur, în conformitate cu acordul de la Bretton Woods, speculatorii de pe piaţa valutară şi guvernele străine se îndoiau de capacitatea SUA de a păstra această convertibilitate având în vedere deficitul comercial în creştere. Pentru a evita o criză inflaţionistă datorată speculatorilor , SUA a renunţat la convertibilitatea dolarului în aur , începând cu 1971. Treptat, statele Orientului Mijlociu au recurs la naţionalizarea resurselor de petrol cu scopul de-al vinde direct, provocând astfel o concurenţă în rândul celor cu reţele de distribuţie. Treptat, statele din OPEC şi-au creat companii petroliere naţionale care să exploateze resursele energetice din subsolul lor. Astfel, statele Orientului Mijlociu au putut negocia direct preţul petrolului cu celelalte corporaţii petroliere occidentale. Descoperirea de noi resurse petrol în Alaska şi Marea Nordului a limitat treptat puterea OPEC-ului, având în vedere că importatorii de petrol îşi puteau diversifica resursele de energie. Începând cu anii ’80, statele exportatoare de petrol din afara OPEC au reuşit să-şi sporească capacitatea de producţie şi distribuţie. Perioada 1973-1984 poate fi considerată „vârsta copilariei” pentru economia statelor Orientului Mijlociu, când cotaţiile la pertol se menţineau mari. Infuzia masivă de dolari în economia Orientului Mijlociu nu a fost doar o binecuvântare, ci şi un blestem, caracteristic statelor bogate în resurse naturale. Primul efect al exploatării resurselor de petrol a fost întărirea statului central, care era beneficiarul redevenţelor încasate din petrol. Având în vedere că petrolul era sursa majoră de finanţare a programelor economice şi sociale, statul nu a fost suficient motivat să dezvolte şi celelalte sectoare ale economiei. În acelaşi timp guvernele statelor exportatoare de petrol au crezut că pot recupera în timp record decalajul economic existent între ele şi clubul statelor puternic industrializate. Au încercat să atingă acest obiectiv investind masiv în infrastructură şi proiecte industriale mamut. Cei ce făceau parte din elita politică şi economică s-au îmbogăţit rapid prin darea în concesiune a câmpurilor petroliere, formând noua clasa de oligarhi ai Orientului Mijlociu. Efectul a fost alocarea ineficientă a resurselor. Logica economică spune că o ţară cu resurse minerale epuizabile ar trebui să ia în considerare păstrarea bogăţiei acumulate în propria economie. Astfel, tentaţia de a consuma resursa epuizabilă şi a nu investi în diversificarea propriei economii a fost covârşitoare. Comportametul consumului nesănătos a fost mai departe încurajat prin redistribuirea excesivă a averii. Această redistribuire a încurajat în rândul populaţiei locale o etică „anti-muncă”. S-a ajuns să se importe forţă de muncă din statele arabe sărace sau din Asia , pentru a îndeplini cea mai mare parte din muncă. Arabia Saudită, Kuweit, Qatar, Emiratele Arabe Unite au ajuns să depindă de forţa de muncă din afară pentru a sprijini economia aflată în dezvoltare.Creditarea iresponsabilă a contribuit şi ea la rândul ei la consumul nesănătos. Din anii ’90, investiţiile şi capacitatea de extindere a OPEC-ului a stagnat.Capacitatea de rezervă a OPEC a coborât în 2000 la un periculos nivel de 2% din cererea globală, 90% din aceasta fiind în Arabia Saudită. Cea ce a caracterizat statele Orientului Mijlociu, o dată cu începutul secolului al XXI lea, a fost lipsa unei strategi de dezvoltare durabilă pentru viitor .

Petrodolarul si criza datoriilor

Având în vedere episoadele dese în care dolarul se devaloriza pe pieţele bursiere, multe state OPEC au considerat că ar fi fost favorabil pentru ele tranzacţionarea petrolului şi în alte valute. Principalul impediment a fost faptul că toate cele 3 categorii de petrol brut, în special petrolul brent, sunt tranzacţionate pe piaţa internaţională având ca marker dolarul. Discuţii despre tranzacţionarea petrolului în euro au existat mai mult înaintea Războiului din Irak(2003). Principala aliată pentru SUA în Orientul Mijlociu este Arabia Saudită, care prin creşterea producţiei, asigură un preţ mic al petrolului. Reciclarea petrodolarilor a fost în permanenţă sub ameninţarea introducerii unor noi valute în tranzacţiile cu petrol. În plus, doctrina neoconservatoare promovată de Administraţia Bush a ales acţiunea militară ca soluţie pentru instabilitatea Orientului Mijlociu. Apărarea petrodolarului cu orice preţ a ajuns să fie un motto pentru neoconservatorii de la Casa Albă. Dincolo de pretexte legate de posesia de arme de distrugere în masă, al căror existenţă nu s-a probat, invazia Irakului a avut o motivaţie economică. Cu alte cuvinte, toţi cei care nu erau cu America erau împotriva ei. Strategia neoconservatoare de a asigura monopolul dolarului nu a făcut altceva decât să creeze tensiuni în zona Orientului Mijlociu . Dominația dolarului american ca moneda de rezervă la nivel mondial, în special dupa ce a fost separat de valoare exprimată în aur începând cu 1971, a fost construit pe doi piloni. Primul a fost bunăvoință politică și economică exprimată pe plan internațional din prima jumătate a secolului al XX-lea, o dată cu încheierea colonialismului european, iar al doilea a fost lipsa unei alternative viabile la dolar. În primii ani ai secolului al XXI lea, rolul dolarul ca valută internaţională a început să scadă în condiţiile în care procesul globalizării a accelerat. Acest lucru ni-l demonstrează rezervele oficiale de dolari ale statelor exportatoare de petrol. Există posibilitatea şi ca SUA să recurgă şi la strategii mai dure pentru a preveni ca statele exportatoare de petrol din Orientul Mijlociu să încheie acorduri bilaterale cu China şi să utilizeze alte valute în vânzarea petrolului. SUA a continuat să acumuleze deficite comerciale şi să-şi crească datoria publică în prima decada a secolului XXI. Având dubii în ceea ce priveşte sustenabilitatea unui sistem financiar centrat pe dolari, multe state au hotărât să-şi diversifice rezervele de valută. După ce a fost separat de aur în 1971, dolarul a început să alimenteze o spirală inflaţionistă globală. La debutul anilor ’90, bancile centrale au început să elaboreze planuri de rezervă în caz de recesiune a economiei americane, prin modificarea dobânzilor de referinţă. Economiile din Asia care au trecut prin recesiunea de la mijlocul anilor ’90, au adoptat noi politici monetare pentru a stimula relansarea economiei. Începe să fie populară, regula monetara de tip Taylor(intervenţionismul monetar), conform căreia banca centrală ar trebui să ţină cont în stabilirea ratei dobânzii de două elemente: rata inflaţiei şi decalajul dintre PIB realizat şi PIB potenţial. Japonia este un exemplu în acest sens. Relaţia de simbioză dintre exportatorii asiatici şi consumatorii americani este cea care a sprijinit pentru mulţi ani dolarul, cu toate că a avut ca efect creşterea datoriei externe a SUA. State exportatoare precum China, nu au permis valutelor lor naţionale să se aprecieze în faţa dolarului. Pe acelaşi model a fost abordată şi criza financiară izbucnită în 2008, atunci când băncile centrale au luat măsura să scadă dobânzile de referinţă pentru a preveni o criză inflaţionistă. Pieţele de credit au îndeplinit o funcţie crucială în crearea şi susţinerea episoadelor speculative ,asa cum sugerează şi cea de a doua axiomă a lui Kindleberger. Un exemplu în acest sens sunt speculaţiile din piaţa imobiliară. În cadrul regimului actual de curs de schimb flexibil, după prăbușirea sistemului Bretton Woods-, dolarul şi-a păstrat statutul său unic, ca monedă de rezervă, în mare parte datorită faptului că tranzacţiile din energie se plătesc cu dolari. Aceasta înseamnă că Statele Unite se bucură de capacitatea unică de a plăti pentru deficitul său comercial cu propria sa datorie, aparent pe termen nelimitat. Această finanțare a datoriei poate fi realizată direct prin vînzarea de titluri de creanță publice, sau indirect prin permiterea existenţei inflației la prețurile activelor - precum acțiunile, proprietăţile imobiliare sau bunurile achiziționate cu dolari. Până în ianuarie 2009, o dată cu începutul mandatului Administraţiei Obama, datoria națională brută al Statelor Unite a depășit 10,5 trilioane de dolari. La ora actuala această datorie nu a stagnat ci a crescut la 17,82 trilioane de dolari . După cum e situaţia actuală,un dolar puternic şi un preţ al petrolului la 50$ pe baril, nu e în avantajul SUA. Analiza de piață arată că noile niveluri ale prețurilor sunt cauzate de simplul mecanism al cererii și ofertei. La nivel global, creșterea economică lentă din 2014, în Europa și China, a luat prin surprindere dezvoltatorii din industria petrolieră și formatorii de piață. Cererea de petrol a scăzut în mod neașteptat în 2014.O nouă sursă de petrol care a inundat piaţa petrolieră , a fost şi cel obţinut prin fracturarea hidraulică

Alternative de păstrare a dolarului ca principală valută pe piaţa resurselor energetice

O alternativă la acumularea datoriilor ar fi pur și simplu de ai permite dolarului să se deprecieze față de alte valute. O depreciere mare a dolarului ar provoca o recesiune a SUA pe termen scurt.În ciuda acestui fapt, dolarul ieftin va crește în cele din urmă competitivitatea americană, micşorând deficitul de balanţă comercială, prin stimularea exporturilor. Bineînţeles că din considerente politice, Administraţia americană va preveni acest lucru. Mai mult decât atât, două blocuri majore ai creditorilor SUA(statele puternice din Asia şi statele exportatoare de petrol din Orientul Mijlociu dependente de petrodolari) , nu au nici un motiv pentru a urmări deprecierea dolarului prea rapid. Economiile asiatice au crescut în mare parte datorită exporturilor către piața americană. Actuala criză din SUA lucreaza pentru a reduce competitivitatea relativă a exporturilor din Asia și pentru a stopa creșterea acestor economii. Cererea continuă pentru obligaţiuni americane pe termen lung păstrează rata dobânzi de politică monetară la un nivel scăzut, permiţând astfel economiei SUA să menţină importurile la un nivel ridicat. Pe de altă parte în ceea ce priveşte procesul reciclarii petrodolarilor din statele Orientului Mijlociu, acesta a avut un efect nefast, cauzând o criză a datoriilor şi ameninţând astfel sistemul financiar global. Sistemul de reciclare a petrodolarilor s-a bazat pe finanţarea deficitului comercial al SUA şi a altor state puternic industrializate cu ajutorul surplusului de valută obţinut de statele exportatoare de petrol. În final, statele vor ajunge să implementeze măsuri protecţioniste similare celor adoptate în timpul Marii Depresiunii dintre 1929-1933: deprecierea ratelor de schimb, restricţii la importuri, stimularea exporturilor, limitarea ieşirilor de capital,. Dacă fiecare stat ar adopta astfel de măsuri restrictive am asista la o prăbuşire a comerţului global şi în consecinţă o recesiune globală. Fără îndoială, bancherii şi oamenii politicii au avut suspiciuni că reciclarea petrodolarilor va îngreuna pieţele de capital. Ceea ce îl îngrijora cel mai tare pe bancherul David Rockefeller Jr. erau împrumuturile pe care le acordă băncile private guvernelor din statele mai puţin dezvoltate. În opinia lui D. Rockefeller, băncile vor depăşi limitele unei creditări prudente, iar statele OPEC vor înceta să-şi mai depună profiturile în sistemul bancar . Rockefeller îndemna la o nouă era de cooperare internaţională. Majoritatea declaraţiilor publice ale oficialilor guvernamentali şi a bancherilor referitoarea la sistemul de reciclare a petrodolarilor au fost tentative de a întări încrederea publicului în actualele pieţe financiare Dacă lumea ar putea aduna o altă perioadă de cooperare multinațională pentru buna trecere de la actualul sistem financiar, evident fragil și depășit, poate că episodul actual de globalizare economică ar putea fi unul durabil pentru un viitor îndepărtat.

Concluzii

Cele mai importante aspecte de care am ţinut cont în analiza noastră sunt conexiunile dintre evenimente şi tendinţe economice care aparent nu au nimic asemănător la prima vedere. Finalitatea a fost să includem aceste conexiuni legate de petrodolar într-un cadru coerent care să poată explica influenţa pe care o are asupra pietelor financiare. Politica energetică, reglementarea piețelor și a instituțiilor financiare, precum și relațiile internaționale ce fac obiectul geopoliticii din Orientul Mijlociu sunt atât de strâns legate între ele încât ar fi inutil să le analizăm separat. În politica petrodolarului, punctul de cotitură a fost invazia americană din Irak(2003). Decizia americană de a invada Irakul a avut la baza falsa credinţă ce susţinea faptul că ar fi ajutat la ajustarea pieţei petroliere din Orientul Mijlociu. Războiul din Irak nu a făcut altceva decât să creeze un vacuum de putere în regiune, lucru de care au profitat Iranul şi o serie de organizaţii teroriste, în special Statul Islamic. Procesul reciclării petrodolarilor, baza strategiei secrete SUA care a asigurat dominaţia dolarului, a periclitat cooperarea între statele puternic industrializate şi de asemenea stabilitatea sistemului economic internaţional în ceea ce priveşte distribuţia deficitelor comerciale şi a capitalurilor(evitarea politicilor comerciale care să stimuleze competitivitatea). Exportatorii de petrol au un surplus comercial structural şi nu îşi pot creşte importurile în acelaşi ritm cu creşterea preţului petrolului. Astfel apar deficite comerciale în alte părţi ale lumii. Dacă un stat îşi echilibrează balanţa comercială prin exporturi, aceasta mută deficitul către alt stat. Provocarea ce se referă la modul în care se pot distribui capitalurile este ca o imagine în oglindă a provocării de a preveni războaiele comerciale. O dată ce naţiunile au convenit să împartă un deficit comercial, riscul apariţiei un competiţii pentru finanţarea deficitelor cu petrodolari era inevitabilă. Încă din 1971, o dată cu decizia administraţiei Nixon de a nu mai calcula valoarea dolarului în aur, dolarul a devenit o valută care a avut la bază îndatorarea. S-a inaugurat practic finanţarea unor datorii cu alte datorii. Actul de naştere a petrodolarului a avut la bază această filosofie. Dintr-o monedă garantată de aur, dolarul a devenit o monedă garantată de petrol. Ceea ce face din dolar o valută unică este relaţia sa strânsă cu geopolitica. Spre exemplu SUA reuşeşte să controleze preţul mondial al petrolului cu ajutorul Arabiei Saudite, principalul său aliat în Orientul Mijlociu Cu toate acestea , SUA a fost silită în mai multe rânduri să mărească plafonul de îndatorare pentru a putea permite normala funcţionare a administraţiei. Constituie o adevărată provocare cum va reuşi administraţia americană să ţină sub control datoria publică în continua creştere şi să asigure în continuare supremaţia dolarului.

Bibliografie

Lucrări de specialitate William R. Clark, Petrodollar Warfare: Oil, Iraq and the Future of the Dollar,Ed. New Society Publishers,Vancouver, 2005,pp.135-157. Mahmoud A. El-Gamal, Amy Myers Jaffe, Oil, Dollars, Debt, and Crises: The Global Curse of Black Gold, Oil, Dollars, Debt, and Crises: The Global Curse of Black Gold, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2010, pp.1-90. David E. Spiro, The Hidden Hand of American Hegemony: Petrodollar Recycling and international markets, Ed. Cornell University Press,Ithaca(NY),1999, pp.1-43. Articole http://www.oil-price.net/en/articles/will-collapse-in-oil-price-cause-stock-market-crash.php https://www.treasurydirect.gov/govt/reports/pd/histdebt/histdebt_histo5.htm

Din istoria tunului

Artileria din evul mediu si până acum: o istorie regăsită a tunului de câmp Apărut o dată cu descoperirea prafului de puşcă în China antică, tunul este unul dintre cele mai vechi arme de foc din istorie. Chiar dacă iniţial a avut mai mult un rol psihologic şi ceremonial, tunul a ajuns să fie din ce în ce mai eficient ca armă o dată cu standardizarea din evul mediu. Inovaţiile savanţilor Renaşterii şi Revoluţia industrială declanşată în epoca modernă, i-au mărit acurateţea şi puterea de foc, transformându-l într-o armă letală. Artileria a avut de atunci un rol crucial în desfăşurarea oricărui război modern.După cum spunea generalul-maior britanic, J. F. C. Fuller, teoretician al războiului de blindate: Artileria cucereşte, iar infanteria ocupă. • Apariţia primelor piese de artilerie ce foloseau praf de puşcă Călătoria noastră în analele istorie tunului începe o dată cu descoperirea prafului de puşcă . Cu toate că salpetrul, ca şi componentă al prafului de puşcă, a fost cunoscut de alchimiştii chinezi încă de la sfârşitul perioadei antice, primul text care face referire la praful de puşcă este textul unei lucrări taoiste, intitulate Zhengzhou miaodao din China secolului al IX-lea. Wujing Zongyao, un compediu militar scris în timpul dinastiei Song, menţionează cele mai vechi formule de obţinere a prafului de puşcă. Primele piese de artilerie care foloseau praful de puşcă au fost fabricare de meşterii dinastiei Song. “Lancea de foc”, un tub de bambus umplut cu praf de puşcă şi proiectile la care se ataşa o suliţă chinezească, a fost una dintre primele modele de arme de foc din istorie. Bambusul a fost înlocuit în cele din urmă cu tuburi din fontă. Prima reprezentare a unui tun este o sculptură dintr-o peşteră din Sichuan care datează din 1128. Prima victorie atestată documentar, în care s-a folosit artileria cu praf de puşcă, este cea din 28 ianuarie 1132, atunci când generalul dinastiei Song, Han Shizhong, a reuşit să captureze un oraş în provincia Fujian. Tunul din Sichuan este reprezentat ca bombardă în formă de vază, care scoate flăcări în timp ce aruncă o ghiulea. Primele tunuri care au ajuns să fie folosite pe câmpul de luptă în timpul dinastiei Ming, aveau formă de vază. Imagine: Ilustraţie a unui tun în formă de vază din timpul dinastiei Ming, realizat în cartea intitulată Huolongjing în jurul anului 1350. Tot chinezii au fost cei care au descoperit potenţialul ghiulelelor cu praf de puşcă. O dată cu dezvoltarea metalurgiei, meşterii chinezi au reuşit să obţină tunuri din fontă sau bronz. Aşa apare în secolul al XIII-lea, eruptorul, o ţeavă din fontă sau bronz umplută cu aproximativ 100 de bile de plumb. În secolul al XIV-lea , dinastia Ming a avut fabricate şi tunuri din fontă sau bronz, care lansau ghiulele de fontă cu praf de puşcă. Imagine:Un tun din timpul Dinastiei Ming(secolul al XIV-lea) capabil să lanseze proiectile din fontă umplute cu praf de puşcă În Asia, mongolii s-au folosit de piesele de artilerie chinezeşti în expansiunea imperiului lor. Dinastia Yuan de origine mongolă(1271-1368) a dezvoltat de asemenea şi tunuri de mână, cu toate că acestea nu erau deloc eficiente, datorită calităţii proaste a prafului de puşcă. Pe câmpul de luptă aceste tunurii în miniatură aveau mai mult un efect psihologic.Mongolii au fost cei care au răspândit artileria de foc şi în lumea islamică. Imagine:Tun de mână di perioada dinastiei Yuan(1271-1368) Până în secolul al XVI-lea, dinastia Ming va reuşi să dezvolte o largă varietate de tunuri şi alte piese de artilerie cu praf de puşcă • Războiul de 100 de ani şi schimbarea la faţă a artileriei în Europa Imagine:O primă ilustraţie a unui tun franţuzesc(pot-de-fer) folosit în timpul Războiului de 100 de ani. În Europa, prima menţiune a unei formule de praf de puşcă apare în lucrarea lui Roger Beacon intitulată ”De nullitate magiae”, apărută în 1216. Califatul Almohad este cel care a utilizat pentru prima dată tunuri în Europa, în organizarea apărării din timpul asediului Sevillei in 1248 şi a Nieblei, în 1262. Istoricul spaniol Zurita relatează asediul din Alicante(1331), descriind o nouă armă care semăna teroarea în rândul armatei creştine, aruncând „mingi de fier cu foc”. De asemenea aflăm de la un alt istoric spaniol, Juan de Mariana, cât de multe daune au produs aceste noi arme în rândul armatei creştine care asedia oraşului Algeciras(1342-1344). Istoricul spaniol mentionează faptul că ducele de Derby şi Salisbury, participanţi în asediu, au transferat noua tehnologie a fabricării tunurilor în Anglia. Experţii mauri au fost cei care i-au învăţat pentru prima dată pe spanioli cum se fabrică un tun. Ulterior tehnica de fabricare se va răspândi şi la celelalte regate din Europa Occidentală. Imagine:Reprezentaţie a unei scene de luptă din timpul asediului Orleans-ului(1428), cu un tun în prim-plan Războiul de 100 de ani(1337-1453) dintre Anglia şi Franţa a schimbat complet rolul artileriei în războaiele europene şi a marcat dezvoltarea constantă a noilor arme de foc în toată Europa. Ulterior ,Germania, Italia, Spania şi Portugalia îşi vor dezvolta propriile modele timpurii de tunuri cu ghiulele din piatră cunoscute şi sub numele de bombarde. Începând cu 1380, aceste tunuri aveau o distanţă de tragere care atinge aproape o milă. Erau însă foarte greu de transportat , cântărind de cele mai multe ori câteva tone şi fiind lipsite de un afet mobil. În consecinţă, bombardele erau folosite mai mult într-un război ofensiv static, precum asediul. Imagine: Tun englezesc din timpul bătăliei de la Crécy(1346), în prima fază a Războiului de 100 de ani Noua artilerie cu praf de puşcă i-a silit pe arhitecţii militari din perioada Războiului de 100 de ani să modifice structura fortificaţiilor pentru a acomoda amplasarea noilor tunuri şi pentru a mări rezistenţa în faţa forţei distructive a noii artilerii de foc. Cu toate că primele tunuri fabricate în Europa produceau pagube însemnate, ele erau totuşi limitate şi inferioare din punt de vedere tehnologic având în vedere că nu erau turnate, ci fabricate din mai multe bucăţi. În plus, erau folosite doar ghiulele din piatră. Ele făceau mai mult pagube umane şi aveau un important efect psihologic. • Povestea tunului care a sfărâmat zidurile Constantinopolului Imagine:Turnul basilic construit de armurierul Urban din Braşov, şi folosit în Asediul Constantinopolului(1453) Secole la rând, zidurile înalte ale Constantinopolului au reuşit să protejeze oraşul de atacurile diferitelor grupuri de invadatori, inclusiv de atacul sultanului Murad al II lea(1421-1451) din 1422. Cu toate că Murad al II-lea a adus bombarde care să străpungă zidurile foarte groase ale metropelei creştine, aceste piese de artilerie de foc nu şi-au dovedit eficacitatea datorită unei tehnologii de fabricare învechite. Succesorul său, Mohamed al II lea supranumit Cuceritorul, a fost înzestrat cu o pasiune înnăscută pentru artilerie, înţelegând rolul important jucat de aceasta în asedii. Având în vedere că în rândul experţilor săi, niciunul nu avea cunoştiinţele tehnice necesare fabricări unei bombarde eficiente, Mohamed al II-lea a apelat la serviciile unui meşter creştin, care la rândul său era interesat în obţinerea de sprijin material pentru fabricarea modelului său de tun. Aşa a ajuns Urban(cunoscut şi ca Orban), un fabricant de tunuri din Braşov, să lucreze în slujba sultanului. Înainte de a ajunge să lucreze pentru sultan, Urban şi-a oferit serviciile şi bizantinilor, care au renunţat să-l mai păstreze datorită fatului că nu-l puteau plăti la nivelul cerut de el. Sultanul l-a primit în schimb cu braţele deschise, oderindu-i toate resursele necesare fabricării modelului său de bombardă. Urban şi-a înfiinţat turnătoria de tunuri în Adrianopol, unde a supravegheat fabricarea atât a tunurilor din fier cât şi din bronz. În cadrul atelierului său, a fost fabricată şi o uriaşă bombardă din fontă care putea fi aşezată pe bârne de lemn. Cântărind mai mult de 19 tone, bombarda era capabilă să lanseze ghiulele ce cântăreau aproximativ 400 de kilograme. Bombarda cunoscută şi sub numele de tun basilic, a fost transportată cu ajutorul a 60 de boi şi mii de oameni, până la locul său de tragere de la Constantinopol, aflat la o distantă 193 de kilometri de turnătoria lui Urban. Transportul a durat în total, 42 de zile. Mohamed al II-lea a început pregătirile pentru asediul Constantinopolului în februarie 1453, aplasând în jurul oraşului, 14 baterii de artilerie. Bombardamentul oraşului a început la 6 aprilie 1453. Tirurile de artilerie s-au concentrat pe cel mai slab punct din fortificaţiile bizantine, şi anume poarta Sf. Romanus. Pentru o perioadă, apărătorii bizantini au reuşit însă să repare la timp toate daunele produse zidului. Sultanul a intrat într-un impas atunci când Urban ajunge să fie ucis de explozia unui tun pe care îl supraveghea. O altă mare problemă a fost fisurarea uriaşului tun construit de Urban, care după ce a fost folosit câteva zile, a necesitat reparaţii urgente. Sultanul a reuşit însă să se folosească mai eficient de tunurile sale de calibru mai mic, care aveau o rată de tragere mult mai mare decât tunul basilic, ce reuşea să tragă pe zi doar 3 salve.În plus, erau şi mai uşor de manevrat. Bateria de artilerie a inclus 11 bombarde capabile să tragă ghiulele cântărind fiecare 226 de kilograme şi alte tunuri mai mici ce trăgeau cu ghiulele de 90 de kilograme. Barajul de artilerie a continuat neîncetat, reuşind să slăbească treptat apărarea Constantinopolului. Aşa cum descriau martorii din oraş, tirurile de artilerie reuşeau să distrugă uneori întregi secţiuni din zid,ucigându-i pe toţi cei care se aflau în apropiere. Deznodământul a avut loc pe 29 mai 1453, atunci când zidurile porţii Sfântului Romanus s-au prăbuşit, permiţând năvălirea otomanilor în oraş. Noua armă a marcat sfârştul existenţei milenare a imperiului bizantin cu a sa capitală Constantinopol, ale carei ziduri se înalţau cândva la peste 12 metri. • Cele mai mari tunuri cu proiectile din piatră dintre secolele XV-XVI O dată cu progresul tehnologiei prafului de puşcă şi a tunurilor, a apărut şi o standardizare a tipurilor de piese de artilerie în funcţie de mărimea şi uzul lor. Calibrul fiecărui tun era calculat mai precis în urma operaţiunii de turnare, ceea ce permitea utilizarea aceleiaşi muniţii pentru tunuri de modele asemănătoare.Începând cu secolul al XV-lea, a apărut şi tendinţa de a mări lungimea ţevi tunului în detrimentul calibrului, pentru a mării precizia tragerii. Au fost făcute inovaţii şi în ceea ce priveşte transportul tunului pe câmpul de luptă.Pentru a nu mai fi nevoiţi să-şi transporte tunurile pe căruţe şi apoi să le fixeze pe cadre de lemn, francezii au introdus un pivot pentru a permite rotirea tunului, montându-l apoi pe un afet cu două roţi. Bombardele fabricate până în 1600 au fost în mare parte din fier forjat, cu o lungime cuprinsă între 4,5-6m. În general se foloseau proiectile din piatră cu o greutate care putea depăşi 140 de kilograme. Modelele mai mici aveau o lungime de 3 metri şi ghiulele din piatră de 22 de kilograme. Calibrele celor mai mari tunuri erau cuprinse între 247 mm şi 495 mm. Imagine:Mortier al ordinului cavelerilor Sf. Ioan din Ierusalim(Rhodos).Are ghiulele din granit şi este fabricat la sfârşitul secolului al XV-lea În ceea ce priveşte mortierele, acestea au fost atestate pentru prima dată în jurul anului 1460. Fiecare mortier avea în jur de 1,5 metri şi proiectile de 140 de kilograme lansate pe o traiectorie arcuită. Imagine:Culverină franceză din anul 1410, relizată din fier forjat, cu o greutate de 40 de kilograme Un model de tun apărut în jurul anului 1410 era şi culevrina, care avea o teavă foarte lungă(3m). Această piesă de artilerie va fi folosită până în secolul al XVII-lea, suferind diferite îmbunătăţiri. Imagine:demi-culverina turnată în jurul anului 1587 Un alt tip de model de tun apărut la sfârşitul secolului al XVI-lea era şi demi-culverina, ce avea un calibru de 100 de milimetri şi o greutate de 1500 de kilograme. Până la sfârşitul secolului al XIV-lea, tunurile au ajuns să facă parte şi din armamentul standard a marinei europene şi musulmane. Adaptând planurile de construcţie a navelor pentru a putea transporta încărcături mai mari, şantierele navale au putut monta tunuri navale din ce în ce mai puternice. Bătălia navală de la Zonchio, din anul 1499, dintre marina veneţiană şi cea otomană a demonstrat puterea de distrugere pe care o aveau tunurile asupra corpurilor navelor. După criteriul calibrului, pe lângă tunul basilic construit de Urban(calibru 745mm), printre cele mai mari piese de artilerie din perioada cuprinsă între secolul a XV-lea şi al XVI-lea se numără: Tunul Ţarului(calibru 890mm) Cunoscut şi sub numele de Marele Mortier al Moscovei, Tunul Ţarului a fost turnat din bronz, în anul 1586, fiind ultima şi cea mai mare bombardă construită. A fost realizată de meşterul Andrei Ciohiov pentru ţarul Feodor I(1584-1598), jucând mai mult un rol simbolic. Are 5,94 m lungime şi cântăreşte peste 40 de tone. Fiecare ghiulea avea 907 kilograme. Mortierul Pumhart von Steyr(820mm) Fabricat în Austria începând cu secolul al XV-lea, acest mortier din fier forjat cântărea 8 tone şi avea o lungime de 2,5 metri. O ghiulea avea greutatea de 690 de kilograme. A fost proiectat de habsburgi pt războiul de asediu. Tunul Faule Mette(735mm) A fost creat de armurierul german Henning Bussenschutte în 1411 pentru armata habsburgă. Avea o lungime de 305cm şi o greutate de 8,75 de tone. Un proiectil cântărea între 322 şi 423 de kilograme Tunul Malik-i-Maidan(700mm) A fost construit în 1549, de către meşterul Muhammad-bin-Hasan Rumi, un ofiţer turc în slujba Sultanatului indian Ahmadnagar. Are o 8,5 tone şi măsoară 1,5 metri. Tunul Dulle Grief(calibru 660mm) Poartă numele unui personaj cunoscut din folclorul belgian. A fost construit din fier forjat la începutul secolului al XV-lea, într-un atelier din Ghent. A fost utilizat în asediul oraşului Oudenaarde. Are o greutate de 16,4 tone şi o lungime de 498 cm. • Cele mai cunoscute tunuri cu proiectile din fier dintre secolele XVI-XVIII Din secolul al XVI-lea, artileria a devenit o ramură indispensabilă a fiecărei armate. În această perioadă, am asistat la noi inovaţii în ceea ce priveşte organizarea producţiei de tunuri şi muniţie. De asemenea mobilitatea tunurilor pe câmpul de luptă a fost crescută prin introducerea unor platforme de transport mai uşor de manevrat. În publicaţia Nova Scientia din 1537, faimosul matematician italian Niccolo Tartaglia(1499-1557) a contribuit semnificativ la îmbunătăţirea artei ochirii. Matematicianul italian este cel care introduce cvadrantul pentru tunar, un instrument de ochire pentru calculul traiectoriei.Ulterior, ochirea este îmbunătăţită şi mai mult prin introducerea unui sistem mecanic de ridicare a tunului. Referitor la transport, noile afeturi de tun erau mai uşoare şi mai manevrabile. Afeturile cu două roţi din secolul al XV-lea erau alcătuite din bârne de esenţă tare strânse cu chingi de fier. În secolul al XVI-lea, muniţia compusă din ghiulele de piatră , este înlocuită aproape în totalitate de ghiulele din fontă. Pe lângă faptul că aveau o putere de penetrare mai mare, aceste ghiulele aveau şi o traiectorie mai precisă, fiind mai uşor de utilizat pe câmpul de luptă împotriva formaţiilor de infanterie. Tot în această perioadă apar şi canistrele, cutii de metal umplute cu gloanţe de metal sau piatră. Funcţionând ca nişte cartuşe uriaşe , aceste canistre erau foarte eficiente în special în lupta de aproape cu grupurile de soldaţi inamici. Erau folosite ca muniţie pentru mortiere. De asemenea a crescut şi profesionalismul din rândul tunarilor, o dată cu declararea artileriei ca disciplină militară. Cu toate aceste îmbunătăţiri, artileria a rămas în continuare vulnerabilă în faţa formaţiilor de infanterie şi cavalerie care aveau o mobilitate crescută pe câmpul de luptă. Focurile de muschetă făceau de asemenea numeroase victime în rândul tunarilor. În plan istoric, noile tunuri vor juca un rol-cheie în întemeierea imperiilor coloniale din epoca marilor descoperiri geografice. Artileria a contribuit şi la consolidarea statelor naţionale centralizare, având în vedere că doar un conducător puternic îşi putea permite să suporte costurile de întreţinere ale unei armate moderne. În general, noile tipuri de tunuri care apar în această perioadă aveau un design de bază comun la care se adaugau diferite îmbunătăţiri tehnice în funcţie de naţiunea de origine. În 1544 , regele german Carol al V-lea a impus nişte tipuri standard de piese de artilerie. În dotarea armatei sale au fost introduse tunuri cu ghiulele de 18,10,5,2 kilograme. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Germania a ajuns să fie lider în proiectarea şi fabricarea tunurilor.Fierarii au încercat în permanenţă să folosească mai puţin metal în turnarea tunurilor, pentru a le face mai uşoare, fără să pericliteze în schimb siguranţa tunarilor. O altă inovaţie în construcţia tunurilor a fost adaugarea unei camere de aprindere a prafului de puşcă. Gustav Adolf al Suediei(1594-1632) a revoluţionat artileria prin înfiinţarea de formaţiuni de artilerie alcătuite în mare parte din tunuri uşoare care să poată ţină pasul cu infanteria. Artileria lui Gustav Adolf al Suediei era formată în mare parte din demi-culverine cu ghiulele având greutatea cuprinsă între 2 şi 4 kilograme. Fiecare tun era operat de 3 soldaţi. Noua organizare a bateriilor de artilerie şi-a dovedit eficienţa în Bătălia de la Breitenfeld din 1631, când armata suedeză, în inferioritate numerică, a reuşit să căştige în mare parte datorită bunei organizări a artileriei. Cu toate că nu a avut un rol important în luptă, cele mai celebre tunuri fabricate în perioada cuprinsă între secolele XVI-XVIII au fost: Tunul Kanone Greif(calibru 280mm) A fost fabricat de meşterul Simon în 1524 , în Electoratul din Trier, stat în componenţa Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Aveau o greutate de 80 de kilograme şi o lungime de 5 metri. La fiecare tragere se foloseau 40 de kilograme de praf negru de puşcă. Tunul Jaivana Tunul Jaivana a fost turnat în 1720, de către Jai Singh, administratorul fortului Jaigarh(Jaipur-India) în timpul domniei împăratului Mugal,Muhhamad Shah.Tunul era tras pe câmpul de luptă de 4 elefanţi. Are 6,15 m lungime şi cântăreşte 50 de tone. Dalmadal/Dala Mardana(calibru 286mm) Este un tun realizat în secolul al XVIII-lea în regatul Bishnupur(Bengalul de Vest-India) Tunul Zamzama(240mm) Este un mare tun prelucrat prin alezaj, în 1762, de către meşterul Shan. A fost turnat în Lahore, parte a imperiului Durrani(Pakistanul de astăzi). Are o lungime de 4m ,iar deschiderea la gura tunul măsoară 24cm. Se spune că a fost fabricat dintr-un aliaj de cupru şi alamă. Construcţia lui a fost sprijinită de populaţia din Lahore, căreia i s-a cerut să-şi doneze ustensilele de bucătărie pentru a fi topite. A fost folosit pentru prima dată de Ahmed Shah în Bătălia de la Panipat în 1761. A fost ulterior utilizat în nenumărate bătălii, fiind scos din uz la începutul secolului al XIX-lea. • Piesele de artilerie din perioada napoleoniană Stimulată de progresul tehnologic, precum şi de noua organizare şi tactică, artileria cu ţeavă lisă a ajuns să atingă maturitatea în secolul al XVIII-lea. Noile inovaţii din metalurgie au făcut posibilă producerea de noi ţevi de tun, mai uşoare şi mai scurte, fără a sacrifica în schimb precizia tunului sau siguranţa. În plus, noile afeturi de tun au mărit semnificativ mobilitatea noii artilerii pe câmpul de luptă. Fabricarea de piese de schimb standardizate pentru diferite tipuri de tun, a facilitat efectuarea reparaţiilor în termen scurt. Începând cu secolul al XVIII-lea tunurile vor înceta să se mai clasifice după diferite denumiri precum culverină sau demi-culverină, basilic sau minion. Clasificarea tunurilor a început să se facă după rolul lor, diametru sau greutatea proiectilelor. Războaiele napoleoniene au consacrat artileria ca o ramură independentă în armată. Campaniile militare ale lui Napoleon, el însuşi un fost ofiţer de artilerie, au demonstrat eficacitatea artileriei atunci când este mobilizată masiv în momentele cheie ale luptei. Organizarea unor baraje de artilerie a devenit o tactică obişnuită începând cu secolul al XVIII-lea. Atât Franţa, cât şi Anglia au luat măsura organizării unor comandamente centrale de artilerie capabile să asigure puterea de foc atunci când era necesar. În Franţa şi Austria , apar primele şcoli de artilerie ce se ocupau cu pregătirea tunarilor. De menţionat este folosirea pe scară largă a unui tip de tun denumit Howitzer, construit în Suedia la sfârşitul secolului al XVII-lea. Tunul Howitzer este considerat a fi un hibrid între tunul cu teavă lisă şi mortier, fiind original proiectat ca armă de asediu ce putea lansa proiectile explozive pe o traiectorie relativ înaltă. Începând cu mijlocul secolului a XVIII-lea, o mare parte din armatele europene au introdus în dotarea lor tunul Howitzer,având în vedere că acesta era uşor de transportat şi putea ţine pasul cu infanteria pe câmpul de luptă. Tipurile de tunuri din perioada napoleoniană grupate în sistemul Gribeauval(după numele celui care le-a produs, Jean Baptiste Gribeauval). Au fost utilizate în timpul Revoluţiei franceze,a războaielor napoleonice şi în timpul Războiului american de independenţă: Tunul lung cu proiectile de 24 pound(10kg) Tunul scurt de 12pound(5,44kg) Tun scurt cu proiectile de 6 pound(2,72kg) Tun Howitzer cu proiectile explozive de 6 pound(2,72kg) Tun Howitzer de 24 pound(10kg) Mortier (calibru324mm) Obuzier Howitzer (calibru 11 inch) Tun de 12 pound(5kg)Howitzer pentru războiul de munte • Povestea tunurilor cu proiectile explozive din perioada modernă şi contemporană În prima parte a secolului al XIX-lea, artileria europeană şi cea americană au rămas în mare parte neschimbate faţă de secolul trecut. Războiul Civil american, Războiul din Crimeea şi Războiul franco-prusac(1870-1871) au evidenţiat deficienţele pe care le aveau piesele de artilerie existente şi practicile militare adoptate.Revoluţia industrială a adus cu ea o serie întreagă de inovaţii cum ar fi încărcătoarele rapide pentru puşti,un praf de puşcă care nu degaja fum excesiv la aprindere, cartuşe metalice, precum şi mecanisme menite să reducă reculul. Noul avans în metalurgie a permis dezvoltarea oţelului turnat, făcând posibilă producerea unor tunuri mai mari şi mai puternice, capabile să tragă pe o distanţă mai mare. Prin mecanismele care preveneau reculul, artileria cu ţeavă lisă a început să fie din ce în ce mai eficientă pe câmpul de luptă. Practica ghintuirii(executarea de linii spiralate în interiorul ţevii de tun) a început să fie aplicată începând cu 1855, oferindu-i proiectilului tras o stabilitate giroscopică. Tunul Armstrong Imagine:Tun model Armstrong de 8 inch din timpul Războiului civil american(Fort Fisher-Carolina de Nord,1865) Tunul proiectat de inginerul englez, Sir William Armstrong, era un model deosebit de piesă de artilerie de calibru greu cu încarcare pe la culată. În 1854, Armstrong patentează un tip distinctiv de tun făcut din fier forjat, care a incorporat mai multe inele consolidare, care îi dădeau un aspect în treaptă. Aceste întărituri se înfăşurau în jurul unui tun interior, păstrându-l sub compresie. Până în anii 1880, Sir William Armstrong a continuat să proiecteze mai multe modele de piese de artilerie cu încarcare prin culată. Cel mai popular tun Armstrong era varianta cu calibru 3 inch la o greutate a proiectilelor de 12 pound. Cea mai longevivă piesă de artilerie construită de Armstrong a fost tunul model 1862 “Pattern G” cu proiectile de 40 pound(18kg) care va fi folosit până în 1920. Tun obuzier Napoleon de tip howitzer(model 1853)-calibru 12cm Tunul Napoleon, dezvoltat de Franţa în 1853,s-a impus prin siguranţa utilizării, fiabilitate şi putere de distrugere. La o greutate de doar 626 kg, era foarte uşor de transportat pe câmpul de luptă. Avea o distanţă de tragere de 1480 m. Putea trage atât cu muniţia clasică de până atunci(ghiulele, canistre cu praf de puşcă), cât şi cu bombe explozive de tip howitzer. Tunul s-a remarcat atât în Războiul Crimeei , cât şi în Războiul Civil American. A mai existat şi un tun obuzier Napoleon cu ţeavă ghintuită care a fost utilizat până în 1870. Tunul de asalt Krupp de 1000 pound din timpul Războiului franco-prusac Familia de industriaşi germani Krupp s-a impus treptat în industria de armament din Europa datorită calităţii superioare a oţelurilor prelucrate în uzinele lor. Acest tun de asalt Krupp de 1000 pound(proiectile de apoximativ 400 de kilograme) a fost premiat la Marea Expoziţie Universală de la Paris din 1867. În ciuda refuzului comandamentului armatei franceze de a cumpăra tunuri Krupp, împăratul Napoleon al III-lea a fost admirator al pieselor de artilerie produse de uzinele germane. După încheierea războiulu franco-prusac, Krupp va produce tunuri de câmp cu calibru de 88mm. Sfârşitul Secolului XIX şi începutul secolului al XX-lea care a marcat perioada de dinaintea Primului Război Mondial a fost marcată de apariţia unor noi tunuri sofisticate, capabile să execute mai multe lovituri pe minut.Principalele evenimente ale acestui interval, care au pus la încercare atât înzestrarea militară cât şi doctrinele militare adoptate, au fost Al Doilea Război al Burilo(1899-1902), Războiul ruso-japonez(1904-1905) şi Războaiele balcanice. În Al Doilea Război al Burilor, Marea Britanie a avut următoarele tunuri: Ordnance BL 12-pounder 6 cwt(calibru:76,2mm) Fiecare proiectil al acestui tun nu mai avea ca material exploziv, praful de puşcă, ci cordit(pulbere explozivă fără fum, care propulsează proiectilul). Tunul putea trage câte 6-7 salve pe minut ,iar distanţa de tragere putea ajunge la aproximativ 5 kilometri. Ordnance QF 12-pounder 8 cwt(calibru:76,2mm) Apărut în 1892, acest tun a fost creat pentru a sprijini operaţiunile de debarcare a Royal Navy. Având diverse modele mai mari, acest model va fi utilizat şi în Primul Război Mondial. În Războiul ruso-japonez, se evidenţiază tunuri cu calibre din ce în ce mai mari: Tunul de asalt rusesc de calibru 106,7mm(model 1877) Tunul rusesc este unul produs de Krupp, şi adaptat de la un calibru de 105mm,cât era iniţial, la unul tradiţional pt sistemul rusesc(106,7mm). Având în vedere că japonezilor le-a lipsit iniţial tunurile de calibru greu, aceştia vor reuşi să captureze o parte din tunurile ruseşti de 106,7mm mobilizate în Bătălia de la Nanshan(1904). O altă versiune a tunului rusesc de 106,7mm, si anume M1877, putea lansa proiectile explozive foarte puternice. În timpul războiul ruso-japonez, s-a dovedit că aceste proiectile erau foarte eficiente împotriva soldaţillor aflaţi în tranşee. I.Tunurile Primului Război Mondial La izbucnirea Primului Război Mondial, doar Germania avea în înzestrarea sa un număr considerabil de tunuri de câmp de tip howitzer.Tunurile cele mai eficiente în dotarea artileriei germane erau cele de calibru 105mm şi 150mm, foarte eficiente împotriva războiului de tranşeu. Majoritatea statele implicate în Primul Război Mondial au mizat pe mobilitatea tunurilor lor de calibru 75mm sau 76mm, în special Franţa şi SUA. Imagine: Imagine în secţiune a unui proiectil şrapnel. Se poate observa cordita şi gloanţele sferice care erau lansate după explozia proiectilului. La izbucnirea Primului Război Mondial, au început să fie folosite pe scară largă proiectilele şrapnel ca armă antipersonal. Fiecare proiectil şrapnel era încărcat cu gloanţe sferice care se împrăştiau în urma unei explozie pe un anumit punct de pe o traiectorie reglată. E un proiectil care făcea numeroase victime, având în vedere că exploda deasupra pământului. Tunul german K-17 Unul dintre cele mai bune tunuri marca Krupp, pe care le-a avut Germania în Primul Război Mondial. Fiecare proiectil lansat, putea ajunge la o distanţă de 16,5 km. După semnarea Tratatului de la Versailless(1919), Germaniei i s-a interzis să deţină acest tip de tun. O parte au fost vândute în Suedia şi România, dar o mare parte au fost ascunse şi folosite la apărarea de coastă în cel de-al Doilea Război Mondial Tunul rusesc de calibru 107mm(model 1910) Iniţial tunul a fost făcut de compania franceză Schneider, dar ulterior a fost produs de uzina Kirov. Arma a fost folosită ulterior şi în Războiul civil izbucnit în 1917. Pe lângă tunurile clasice, o premieră pentru Primul Război Mondial a fost apariţia primului tun autopropulsat în Marea Britanie. Tunul autopropulsat, Gun Carrier Mark I A fost proiectat 1916 şi produs până în iulie 1917. Cu toate că a fost proiectat ca tun autopropulsat , în realitate a fost folosit ca transportor blindat. În proiect ar fi trebuit să aibe un tun de 5 inch(127mm) sau unul de 6 inch(152,4mm) II.Tunurile celui de-al Doilea Război Mondial Pentru a corecta neajunsurile apărute în proiectarea tunurilor din Primul Război Mondial, proiectanţii au recurs la o serie de inovaţii în anii interbelici: saboţi folosiţi la un tun pentru a trage proiectile mai mici decât diametrul interior al ţevii, proiectile cu încărcătură tubulară, fus de proximitate(fus care detonează la distanţă un dispozitiv exploziv). De asemenea piesele de artilerie antitanc au fost mult îmbunătăţite ,având în vedere că tancul va fi folosit în mari bătălii de blindate.Tancurile, la rândul lor, vor fi echipate cu tunuri de 75mm (T-34) şi chiar de 88mm(Tiger I). Majoritatea tunurilor utilizate au fost de calibru mare: Tun francez de 105mm fabricat de Schneider(model 1936) Franţa a avut 139 de tunuri din acest model la debutul războiului. Multe dintre ele vor fi capturate de armata germană şi reutilizate. A făcut parte şi din înzestrarea armatei române . Tun britanic BL howitzer de 182,9mm Acest tun de calibru greu a fost folosit de britanici în operaţiunile militare din Africa de Nord şi în luptele din Franţa, după debarcarea din Normandia(1944) Tun howitzer sovietic D1 de calibru 152,4mm(model 1943) Este considerat a fi una dintre cele mai valoroase piese de artilerie a URSS, dezvoltate în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Mobilitatea şi puterea mare de foc îl fac să fie încă în dotarea multor state ex-sovietice chiar şi în prezent. A fost folosit inclusiv în Războiul din Vietnam. Mortier de asalt Thor din dotarea armatei germane(calibru 600 de mm) A fost cel mai mare tun autopropulsat al Germaniei Naziste. Fiecare proiectil cântărea aproximativ 2 tone. Mortierul Thor a fost utilizat în bombardarea fortăreţelor sovietice de la Brest-Litovsk şi Sevastopol, la bombardarea rezistenţei poloneze din Varşovia, Bătălia din Ardeni şi cea de la Remagen(unde a fost folosit pentru distrugerea podului Lundendorff). Tun american M1 howitzer de 240mm M1 a fost cel mai puternic tun de câmp din dotarea artileriei americane din cel de-al Doilea Război Mondial. Cu acest tun se puteau lansa proiectile explozive de 160 kg la o distanţă de 23 km. A fost proiectat împreună cu o versiune de 8 inch care avea ţeava mai lungă. M1 s-a dovedit foarte eficient împotriva ţintelor germane puternic fortificate. A mai fost ulterior folosit şi în Războiul din Coreea(1950). Mai este folosit şi astăzi în cadrul fortificaţiilor construite în Taiwan. Tun german pentru infanterie sIG 33(calibru:149,1mm) A fost cea mai mare armă din punct de vedere al calibrului care a fost clasificată în istorie ca armă de infanterie. A fost proiectată ca armă antitanc. Tunul de cale ferată german Schwerer Gustav Schwerer Gustav a fost fabricat de compania Krupp, având impresionantul calibru de 800 mm. Putea trage proiectile cu o greutate de 7 tone la o distanţă de 47 de kilometri. A fost folosit, împreună cu alte tunuri de calibru greu, în asediul Sevastopolului(1941-1942). La încheierea războiului, a fost distrus pentru a nu cădea în mâinile Armatei Roşii. Mortier japonez pentru infantrie de 150mm Este mortierul japonez pentru infanterie, care a fost folosit în Bătălia de la Iwo Jima şi în China. Nu se cunoaşte cu exactitate performanţele sale. Mortierul a avut 3 versiuni, care variau în funcţie de lungimea ţevii. • Artileria de precizie din zilele noastre După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, artileria modernă a început să prefere tunuri mai uşoare care să poată îndeplini în acelaşi timp roluri multiple. În efortul de a standandardiza, tipurile de arme şi calibrele, NATO a limitat calibrul pentru tunuri medii la 155mm. Imagine:tunul american M198, în timpul în timpul cele de a Doua Bătălii de La Fallujah(Irak, 2004) După aceste specificaţii, a fost creat tunul american M198 howitzer de calibru 155. Creat pentru a înlocui tunurile din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, M198 intră în dotarea artileriei americane din 1979. A fost folosit în Războiul din Golf şi de asemenea în cadrul luptelor cu insurgenţii din Irak(2004). Acest model va fi înlocuit în totalitate de noul tun M777 Howitzer de calibru 155 mm introdus începând cu 2005, în dotarea armatei americane. Imagine: Tunul M777 M777 howitzer are instalaţi diferiţi senzori şi sisteme informatice care fac posibilă lansarea noilor proiectile inteligente, ghidate prin GPS, Excalibur. Imagine:proiectilul M982 Excalibur Noul tip de proiectil are o greutate de 48 de kg şi poate fi tras la o distanţă de 57 km, având o marjă de eroare de 5m. Fiind mai ieftine decât rachetele , dar aproape la fel de precise pe distanţe scurte, aceste proiectile ghidate prin GPS au ajuns să fie preferate de artileria modernă. Tunul M 777 Howitzer este mai mic şi mai uşor cu 42% decât tunul precedent. În general, tunurile în diferite tipuri şi calibre, au ajun să înzestreze atât nave de război cât şi avioane de vânătoare. • Asteptări pentru viitor Ce ne vor aduce noile avansuri tehnologice în industria de armament, e încă o enigmă, dar suntem siguri că şi într-un război modern, chiar dacă e bine să nu-l avem, artileria va juca un rol-cheie. Viitoare piese de artilerie în dezvoltare vor fi în integralitate asistate de programe informatice speciale capabile să obţină mai multe informaţii despre o ţintă şi să sporească acurateţea loviturii. Chiar dacă deocamdată par de domeniul ficţiunii, tunurile cu lasere şi plasmă vor înlocui în viitor proiectilele clasice. Să sperăm totuşi că omenirea nu va investi tot potenţialul său creativ doar în înarmare şi va fi interesată şi de dezvoltarea altor domenii cu adevărat utile dezvoltării societăţii umane. Războiul nu trebuie să fie o formă de competiţie între state.E bine de ştiut că artileria este responsabilă de cele mai multe victime în cazul unui război. Bibliografie  Albert C. Manucy, Artillery Through the Ages: A Short Illustrated History of Cannon, Ed. DIANE Publishing, Darby (Philadelphia), 1994.  Jeff Kinard, Artillery: An Illustrated History of Its Impact, Ed. ABC-CLIO, Santa Barbara, 2007.  Jonathan B. A. Bailey, Field Artillery and Firepower, Ed. Naval Institute Press, Annapolis, 2004.