Curiozităţi ale programului spaţial sovietic
Tehnologiile sovietice care au
revoluţionat explorarea cosmică
Autor: Alexandru Danilov | 3311
vizualizări
URSS şi-a
demonstrat capacitatea în ştiinţă prin plasarea primului satelit pe
orbită şi prin trimiterea primului om în spaţiu. Avântul programului
spaţial sovietic a fost stimulat şi de entuziasmul pentru ştiinţă şi tehnică
manifestate de marea masă a populaţiei URSS , care a a avut la bază o
întreagă cultură a spaţiului încurajată şi de campaniile propagandistice
ale comuniştilor sovietici.
Trăsăturile
definitorii ale programului spaţial sovietic
Având la baza
susţinerea oficială a conducerii comuniste , programul spaţial
sovietic a reuşit să se dezvolte foarte rapid şi să preia, în primă fază
,chiar iniţiativa în tehnologia spaţială.
Abordarea sovietică
în ceea ce priveşte dezvoltarea capabilităţilor spaţiale a fost diferită de cea
americană. În timp ce americanii au făcut trecerea rapidă de la o tehnologie la
alta ,sovieticii au preferat să-şi modifice şi să-şi adapteze tehnologia
care era deja în uz. Bazându-se pe sistemele testate în prima fază
a programului spaţial, inginerii sovietici au reuşit să restrângă
costurile şi să reducă timpul necesar de dezvoltare şi construcţie.
Interesul deosebit
al programului sovietic în dezvoltarea unei prezenţe umane permanente în
spaţiu a fost un alt caracter aparte al strategiei URSS în cursa de cucerire a
spaţiului. Implementarea unor planuri care să permită desfăşurarea
activităţii umane în viitoare staţii spaţiale a fost una dintre
priorităţile oamenilor de ştiintă sovietici.
URSS s-a implicat
încă din 1971 într-un program de construcţie de staţii spaţiale plasate pe
orbita joasă a Pământului Atunci apare staţia spaţială Saliut care s-a
dezvoltat de la programul secret de staţie spaţială militară
denumită Almaz. Dar pe lângă echipe mlitare, pe staţia spaţială se găseau
şi echipe de cercetători care studiau, în primul rând ,efectele locuirii
îndelungate în spaţiu asupra organismului uman . Saliut este prima staţie
spaţială din istorie care a fost locuită de oameni . Pornind de la Saliut, inginerii
sovieticii au dezvoltat şi prima staţie modulară ,Mir ,în 1986.
Fără eforturile
sovietice în dezvoltarea staţiilor spaţiale , omenirea nu ar fi ajuns să
experimenteze efectele vieţii permanente în spaţiu şi nici să-şi facă viitoare
planuri în explorarea mai adâncă a spaţiului cosmic.
Oamenii-cheie ai
programului spatial sovietic
Imagine:
Koroliov în comunicare cu Iuri Gagarin, aflat la bordul lui Vostok-1
, 12 aprilie 1961.
Dincolo de
instituţii şi de liderii comunişti , cei care au făcut cu adevărat posibilă
realizarea unui program spaţial de succes au fost oamenii de ştiinţă
sovietici.
Cel mai
important proiectant şef pe care l-a avut URSS-ul a fost Serghei
Koroliov, fondatorul programului spaţial sovietic. După ce Stalin a
decis că dezvoltarea tehnologie de rachete este o prioritate , Koroliov a
fost eliberat din gulag şi pus în fruntea echipei de cercetători care se ocupau
cu dezvoltarea tehnologiei de rachete.
În 1957 , Koroliov
începe testarea rachetei intercontinentale R-7 , modelul de la care se va
dezvolta o întreagă familie de rachete folosite în misiunile
spaţiale sovietice. Rachetele Soiuz folosite astăzi în lansările
efectuate de agenţia spaţială rusă Roskosmos au ca origine tot modelul
R-7.
Serghei Koroliov nu
a fost doar un excelent inginer şi proiectant , ci şi un adevărat mentor pentru
generaţia viitoare de ingineri sovietici. Moartea sa timpurie în 1966 , a
privat programul spaţial de acea forţă călăuzitoare atât de necesară
dezvoltării viitoarelor proiecte spaţiale. Biroul de proiectare era alcătuit
din membri care se aflau în competiţie , iar Koroliov prin autoritatea sa
era cel care păstra coeziunea echipe de savanţi şi ţinea sub control
rivalităţile dintre membri. Ca expert în domeniul rachetelor, Koroliov
a rivalizat cu savantul american de origine germană Wernher von Braun.
Spre deosebire de
SUA care avea agenţia spaţială NASA, URSS a pus programul său în
subordinea Ministerului de Construcţii Maşini care controla toată industria
sovietică împreună cu diferitele birouri de proiectare. La iniţiativa lui
Koroliov ,a luat fiinţă Consiliul Proiectanţilor Şefi ,
responsabili de cercetarea şi proiectarea noilor modele de rachete.
Un alt
personaj-cheie la fel de capabil ca şi Koroliov a fost
Mstislav Cheldâş , directorul Institutului de Matematici Aplicate şi preşedinte
al Academiei de Ştiinte a URSS după 1961. Cheldâş era supranumitteoreticianul
şef al programului spaţial sovietic .
Koroliov şi cu
Cheldâş au lucrat cu succes împreună pentru promovarea şi implementarea
programelor de explorare spaţială . Cheldâş era şi şeful Consiliului
interdepartamental tehnico- ştiinţific pentru explorare spaţială. Acest
consiliu împreună cu Academia de ştiinţe URSS era responsabil de trasarea
obiectivelor programului spaţial sovietic.
O mare influenţa au
avut-o şi directorii institutelor de cercetare aparţinând Academiei de Ştiinţe.
Cele mai importante institute erau Institutul Verdanski de Geochimie şi
Chimie Analitică şi Institutul de Cercetare Spaţială. Aceste institute i-au
consiliat pe Koroliov şi Cheldâş în legătura cu misiunile şi investigaţiile
ştiinţifice ce trebuiau derulate.
Alte figuri
importante din biroul de proiectare condus de Koroliov au fost Valentin
Gluşco(un important rival al lui Korolev atât pe plan ştiinţifiic cât şi
personal), Nicolai Piliughin(responsabil de dezvoltarea sistemelor de control
autonom pentru rachete şi vehicule spaţiale), Mihail Riazanski(pionier în
cercetarea sistemelor radio care să faciliteze navigarea vehiculelor în spaţiul
cosmic îmdepărtat),Alexei Bogomolov (responsabil de dezvoltarea radio
telemetriei) , Vladimir Barmin( a dezvoltat aparatura de prelevare de probe
pentru misiunile spaţiale) şi Victor Kuzneţov( pionier în dezvoltarea
sistemelor de navigaţie inerţială).
Tehnologia rachetelor
sovietice
Înainte de a
dezvolta rachete spaţiale , prioritatea iniţială pentru savanţii sovietici a
fost crearea primei rachete balistice intercontinentale . Atât savanţii
sovietici cât şi cei americani au fost conştienţi de faptul că
perfecţionarea acestor rachete intercontinentale le poate transforma în
vehicule capabile să exploreze spaţiul cosmic.
După efectuarea
testelor , rachetele R-7 au început să fie lansatoare atât în misiunile
militare cât şi în cele spaţiale. R-7 a avut la baza un design tip
“pachet” în care rachete auxiliare erau ataşate de o rachetă principală şi
detaşate după încheierea secvenţei de ardere. În stadiul al II lea ,unitatea
centrală de propulsie continua să fie în secvenţa de ardere. Conceptul
rachetei R-7 a fost sugerat de Konstantin Tsiolkovski , unul dintre
părinţii astronauticii. Proiectul de dezvoltare a rachetelor R-7 este
aprobată de guvernul sovietic în mai 1954. Plasarea satelitului Sputnik
pe orbita Pământului cu ajutorul rachetei R-7, la 4 octombrie 1957,
a marcat începutul erei spaţiale.
Koroliov a pus ,tot
în 1957 ,bazele unui departament care să-se ocupe cu dezvoltarea unor
sateliţi şi vehicule spaţiale capabile să exploreze Luna. În acest scop s-a
dezvoltat o rachetă R-7 în trei trepte de ardere. Decizia de a construi
două versiuni a rachetei in trei trepte a rezultat în urma unei
înfruntări dintre Gluşco şi Korolev, care apoi s-a trasformat într-o adevărată
rivalitate. Eşecul rachetei N-1 dezvoltată de Gluşco a compromis
definitiv o eventuală misiune sovietică de aselenizare cu echipaj uman.
Pentru misiunile de
explorare a Lunii , sovieticii au dezvoltat rachetele Luna care au reuşit să
atingă suprafaţa lunară. O versiune îmbunătăţită a rachetei ,dar cu o
putere de deplasare mai mare , a fost utilizată şi de naveta Vostok, care
l-a dus în spaţiu pe Iuri Gagarin. Deasemenea au fost lansaţi şi sateliţii
fotografici Zenit- 2, primii de acest fel din lume.
Calculele
matematicianului Cheldâş au concluzionat că arderea concomitentă îm toate cele
trei trepte este o risipă de energie ,pentru a dezvolta o viteză
interplanetară. Datorită acestui fapt Koroliov a renunţat la racheta în trei
trepte pentru misiunile care vizau Luna sau alte planete. S-a decis tot atunci
să-se dezvolte un program de rachete în patru trepte. Aşa a apărut
racheta Molnia, capabilă să transporte pe suprafaţa lunii până la
1,6 tone. Racheta a fost utilizată între anii ’60 şi începutul anilor ’70
pentru misiuni pe Lună, Venus şi Marte.
Lansarea rachetei
Proton în 1965 ,chiar dacă a avut iniţial rezultate satisfăcătoare ,a dus
ulterior la multe eşecuri în misiunile Luna , Zond , Venera şi Mars.
Ulterioarele îmbunătăţiri începând cu 1970 au transformat Proton, într-o
rachetă excelentă pentru transportul diferitelor echipamente în spaţiu.
În general racheta
R-7 şi-a demonstrat viabilitatea în timp, permiţând îmbunătăţiri
succesive până la actuala rachetă Soiuz în 3 trepte.
Misiune URSS de
explorare a spaţiului cosmic
După succesul la
nivel mondial pe care a avut-o lansarea satelitului Sputnik , Koroliov a
făcut presiuni asupra conducerii sovietice să aprobe şi aplicaţii non-militare
pentru racheta R-7, incluzând aici şi explorarea Lunii.
În urma răspunsului
favorabil primit de la Kremlin, Koroliov a înfiinţat 3 grupuri de proiectare:
sateliţi de comunicaţie , zboruri spaţiale cu cosmonauţi la bord şi roboţi
spaţiali. Obiectivele lui Koroliov şi Tihonravov, fixate încă din iulie
1958,erau să trimită roboţi lunari ,să fotografieze suprafaţa lunară ,iar apoi
să extindă misiunea de cercetare către Marte şi Venus.
În cadrul
misiunilor care aveau ca obiectiv impactul cu suprafaţa lunară,
vehiculul spaţial Luna 2 a reuşit să intre cu succes în coliziune cu Luna pe 13
septembrie 1959. Era primul vehicul spaţial din istorie care atingea un alt
corp ceresc. O altă premieră a fost şi misiunea Luna 3 care a fotografiat
pentru prima dată faţa nevăzută a Lunii.
Explorarea
celorlalte planete cu sonde spaţiale , a fost iniţiată de URSS din 1960. Primul
obiectiv a fost explorarea planetei Marte. Sunt construite două vehicule
spaţiale care nu ating însă obiectivul de a survola planeta Marte.
Campaniile sovietice de explorare a planetei Venus
au început în 1961. Cele
două vehicule spaţiale construite cu acest scop, Sputnik-7 şi Venera-1 , au
eşuat în încercarea de a ajunge până la Venus. Aceste eşecuri s-au datorat şi
presiunilor primite din parte conducerii sovietice , care dorea să
depăşească SUA cu orice preţ în cursa pentru cucerirea spaţiului.
Koroliov a fost nevoit de foarte multe ori să elimine instalarea unor
echipamente de avionică mai sofisticate şi să reducă numărul de teste
iniţiale.
În ciuda faptului
că URSS a eşuat în a trimite primul om pe Lună , programul spaţial sovietic a
înregistrat noi premiere pentru istoria aeronauticii. În data de 3 februarie
1966, Luna-9 a devenit prima navă spaţială care a aselenizat uşor pe Lună şi a
reuşit să tramsmită date fotografice spre Pământ. Era prima dată în
istorie când o navă spaţială ajungea în siguranţă pe un corp ceresc străin.
Luna-10 a devenit deasemenea prima navă spaţială care a ajuns să se plaseze pe
orbita Lunii.
În 1967, programul
spaţial sovietic a înregistrat primul succes într-o misiune planetară prin
sonda spaţială Venera-4 , care a avut ca obiectiv studierea atmosferei planetei
Venus. Pentru prima oară în istorie, au fost recepţionate date despre o altă
planetă.
O altă reuşită
istorică pentru URSS a fost marcată la 15 septembrie 1968, când misiunea
spaţială Zond-5, având la bord o capsulă Soiuz 7K-L1, reuşeşte să facă o rotaţie
completă în jurul Lunii şi să se reîntoarcă în sigurantă pe Pământ.
În septembrie 1971,
sonda spaţiala Mars-2 eşuează în faza de aterizare pe planeta Marte, dar devine
primul obiect din istoria omenirii care loveşte solul marţian.Tot în 1971,
sonda sovietică Mars-3 devine primul obiect care reuşeşte o aterizare lină pe
suprafaţa marţiană . Misiunea e considerată totuşi un eşec parţial deoarece
încetează să mai transmită date după 15 secunde de la aterizare.
Savanţii sovietici
au avut mai mult succes în misiunile de explorare a planetei Venus , decât în
cele destinate planetei Marte. Lansată la 17 august 1970, sonda spaţială
sovietică Venera-7 devine primul obiect din istorie care a aterizat cu succes
pe o altă planetă şi a transmis date înapoi spre Pământ.
Programul spaţial
sovietic a avut o ultimă licărire de prestigiu pe plan internaţional în 1986 ,
atunci când a participat la misiunile de explorare a cometei Halley. Sondele
Vega-1 şi Vega-2 au interceptat cometa Halley, folosindu-se de forţa gravitaţională
a planetei Venus . Cele două sonde sovietice,programate iniţial să cerceteze
planeta Venus, au transmis spre pământ aproape 1500 de imagini ale Cometei
Halley.
Dar nimic nu se
poate compara cu prestigiul pe care l-a dobândit programul spaţial fondat de
Koroliov ,atunci când la 12 aprilie 1961, a reuşit să trimită primul om în
spaţiu la bordul vehiculului spaţial Vostok-1. Iuri Gagarin a devenit un simbol
nu doar pentru URSS ci şi pentru o lume întreagă ,demonstrând faptul că pentru
om nimic nu este imposibil atunci când există un ţel. Cercetarea spaţiului
cosmic este un nou stadiu al dezvoltării civilizaţiei umane ,iar viitorul
omenirii stă şi în explorarea spaţială.
Bibliografie
1. Wesley Theodore Huntress; Mihail Iacovlevici
Marov; Mihail Iamarov; Soviet Robots in the Solar System: Mission
Technologies and Discoveries ,Ed. Springer, New York, 2011 pp.5-45.
2. Office of Technology Assessment,Salyut :
Soviet steps toward permanent human presence in space ,Ed. Diane
Publishing Co ,Collingdale , 2008, pp.2-10.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu