Bătălia din
Golful Leyte, cea mai mare bătălie aero-navală din istorie
http://svmshippingblog.wordpress.com/2012/11/11/the-battle-of-leyte-gulf/
Dacă însumăm deplasamentul total al navelor de război care au participat la
cele patru înfruntări navale din cadrul Bătăliei din Golful Leyte(Bătălia din
Marea Sibuyan, Bătălia din Strâmtoarea Surigao, Bătălia de la Capul Engaño și
Bătălia din Samar),putem trage concluzia că a fost cea mai mare bătălie navală
din cel de-al Doilea Război Mondial şi poate chiar din întreaga istorie a
războaielor navale. Bătălia din Golful Leyte, identificată şi cu numele de A
Doua Bătălie din Marea Filipinelor, s-a desfăşurat în perioada 23-27 octombrie
1944, lângă insulele Leyte şi Samar din Arhipelagul Filipinelor. Înfrângerea în
bătălia din Golful Leyte a afectat grav capacitatea japonezilor de a transfera
resursele din Asia de Sud-Est către Arhipelagul Japonez.
Pregătirile de
luptă
După înfrângerile din bătăliile de la Midway şi
Guadalcanal, Flota imperială japoneză compusă din 3 forţe navale s-a angajat
într-o ultimă încercare de a întoarce soarta războiului din Pacific.După ce
puşcaşii marini americani debarcă pe insula Leyte, marina imperială
japoneză(IJN) decide să intervină cu ultimele sale forţe pentru respingerea
invaziei americane. Pentru a zădărnici ofensiva navală a japonezilor, US Navy
decide să desfăşoare Flota a 3 a sub comanda amiralului William Frederick
Halsey Jr. şi Flota a 7 a comandată de amiralul
Thomas C. Kinkaid. Operaţiunile navale erau coordonate de amiralul Chester
Nimitz, comandantul suprem al flotei SUA din Pacific.
În toamna anului 1944, US Navy a organizat două ofensive
pe direcţia Arhipelagului Filipine, flancându-l din est şi sud. Pe 15 septembrie
1944 au fost organizate simultan două debarcări, una pe insula Paleliu şi o alta pe insula Morotai din arhipelagul
Maluku. Prin debarcarea de la Morotai,
generalul MacArthur a reuşit să avanseze cu forţele sale navale din Pacificul
de sud-vest dealungul coastei Noii Guinee, la 300 de mile marine de Mindanao.
Poarta unei ofensive americane în arhipelagul Filipine era deschisă. US Navy nu
ştia care va fi însă reacţia marinei imperiale japoneze şi cât de mult era
aceasta dispusă să rişte într-o altă confruntare în Marea Filipinelor. Marina
imperială japoneză încă mai reprezenta o forţă redutabilă pentru acel moment.
După debarcarea aliaţilor la Leyte, flota japoneză miza pe întreruperea
liniilor de comunicaţii şi aprovizionare ale marinei americane, care se
întindeau pe distanţe foarte mari.
Iniţial, în planurile americane, debarcarea în golful Leyte
trebuia să aibă loc abia pe 20 decembrie,
lăsând impresia că toată campania din Filipine se va întinde pe o
perioadă lungă. Raidurile aeriene americane menite să distrugă aerodroamele
japoneze din Filipine au arătat însă că inamicul US Navy avea o prezenţă
militară mult mai slabă decât se aşteptau oficialii din marina SUA. Această
descoperire l-a determinat pe amiralul Flotei a 3 a Americane, William Hasley
Jr. să recomande grăbirea operaţiunilor în Golful Leyte şi sistarea oricăror
debarcări suplimentare.
Comandamentul US
Navy aprobă propunerea amiralului William Hasley Jr.şi fixează pentru 20
octombrie 1944, debarcarea în golful Leyte. Orice operaţiuni navale de mare anvergură
au fost oprite, iar maşina de război americană din Pacific a fost reorientată către
Filipine. US Navy peconiza că această reorientare de strategie va scurta durata
războiului din Pacific cu câteva luni. Documentele japoneze capturate de
americani înainte de sfârşitul războiului relevă în detaliu felul în care s-a
dezvoltat strategia navală japoneză după Bătălia din Marea Filipinelor şi de
asemenea motivul pentru care Înaltul Comandament al marinei imperiale japoneze
a luat decizia să lanseze o operaţiune navală în golful Leyte. Structura de
organizare a flotei japoneze a suferit la rândul său schimbări majore în
perioada iunie-octombrie 1944.
După dezastrul suferit de portavioanele japoneze în
Bătălia din Marea Filipinelor, amiralul Soemu Toyoda, comandant suprem al
flotei imperiale japoneze, şi-a regrupat forţele cu un singur obiectiv în
minte:întărirea forţelor disponibile pentru acţiunile de suprafaţă din
Pacificul de Vest. Acţiunea grupurilor aeriene de pe portavioane rămâne una
indispensabilă pentru strategia japoneză.
Flota japoneză a fost regrupată sub o nouă formă de
organizare numită Forţa de lovire
pusă sub comanda viceamiralului Jisaburo Ozawa. La rândul său, Forţa de lovire a fost divizată în 4
grupuri de luptă: Forţa Centrală
aflată sub comanda viceamiralului Takeo Kurita, Forţa Sudului compusă din două flote comandate de viceamiralul Shōji Nishimura şi respectiv de viceamiralul
Kiyohide Shima ,Forţa Nordului sub
comanda directă a viceamiralului Ozawa. Pentru prima dată într-o luptă,
portavioanele japoneze vor desfăşura într-un mod organizat atacuri kamikaze.
Raportul
de forţe din Golful Leyte
La Bătălia din Golful Leyte, Flota a 7 a Americană a
dispus de un total de 738 de nave . Dintre acestea, 157 erau nave combatante,420
erau ambarcaţiuni amfibii, 84 erau nave
folosite în misiuni de patrulare şi de
îndepărtare a minelor, iar 73 erau nave pentru suport tehnic şi
serviicii portuare. Flota a 7 a Americană era înzestrată cu 6 cuirasate,5
crucişătoare grele, 6 crucişătoare uşoare, 18 portavioane de escortă, 86 de
distrugătoare, 25 de distrugătoare de escortă şi 11 fregate. În subordinea
Flotei a 7 a Americană se aflau şi elemente ale marinei australiene.
Flota a 3 a americană avea în dotare 8 portavioane,8
portavioane uşoare, 6 cuirasate cu tunuri navale de 406,4 mm, 6 crucişătoare
grele, 9 crucişătoare uşoare, 58 de ditrugătoare
Marina imperială japoneză avea la dispoziţie doar un
singur portavion, 3 portavioane uşoare, 9 cuirasate, 14 crucişătoare grele, 6
crucişătoare uşoare şi 35 de distrugătoare. Era evident că flota japoneză nu
avea nici o şansă într-un atac frontal asupra navelor Flotei a 7 a şi a 3 a ale
SUA. Imperiul Japonez dispunea însă de avantaje geografice. Japonezii aveau
încă sub control suficiente aerodroame pentru avioanele lor, cu toate că nu
dispuneau de superioritate aeriană.
Insulele Taiwan(Formosa), Luzon, Palawan şi Borneo au
constituit o barieră naturală aproape neîntreruptă care pornea din Arhipelagul
japonez şi se termina în Malaysia. În
spatele acestei bariere, japonezii puteau să-şi repare navele şi apoi să le
organizeze fără să fie direct expuşi atacurilor navelor de suprafaţă americane.
Singurele care le încurcau planurile erau submarinele americane din zonă.
Bătăliile din
golful Leyte
Imagine: USS Birmingham în încercarea sa de a
stinge incediul de pe portavionul USS
Princeton
Cu puţin timp înaintea debutului bătăliei, viceamiralul
Kurita făcea următoarea declaraţie:
“Suntem pe cale de a ne lupta într-o bătălie care va
decide soarta Imperiului”.
Debarcarea americanilor pe insula Leyte, pe 20 octombrie
1944, i-a determinat pe japonezi să
grăbească începutul operaţiunilor navale. Flota japoneză ripostează la
debarcarea americană prin lansarea operaţiunii Sho-Go(Operaţiunea Victoria),
care avea ca plan momirea Flotei a 3 a Americane la nord de stâmtoarea San
Bernardino. Între timp, cât avea loc această manevră, 3 flote japoneze trebuiau
să facă joncţiunea pentru a ataca insula Leyte.
Operaţiunile
submarinelor Flotei a 7 a Americană în strâmtoarea Palawan a fost
prima acţiune întreprinsă de US Navy împotriva flotei japoneze aflată în golful
Leyte. Pe 23 octombrie 1944, submarinele
Darter şi Dace ale Flotei a 7 a Americane detectează navele Flotei
Centrale conduse de viceamiralul Kurita, atunci când acestea au ajuns în
strâmtoarea Palawan. Flota viceamiralului Kurita era compusă din 5 cuirasate(
Yamato şi Musashi, cele mai mari cuirasate din istorie,Nagato, Kongo şi
Haruna), 10 crucişătoare grele(Atago, Maya, Takao, Chokai, Myoko, Haguro,
Kumano, Suzuya, Tone şi Chikuma) , 2 crucişătoare uşoare şi 15 distrugătoare. Submarinul Darter reuşeşte
să scufunde crucişătorul Atago(nava de
comandă a viceamiralului Kurita) şi să avarieze serios crucişătorul Takao, în
timp ce submarinul Dace reuşeşte să scufunde crucişătorul Maya.În timp ce
urmărea crucişătorul Takeo, care se îndrepta spre şantierul naval din Brunei
pentru reparaţii, submarinul Darter a eşuat pe un banc de nisip , iar echipajul
său a fost transferat pe submarinul Dace.
Pe 24 octombrie a urmat Bătălia din Marea Sibuyan, o serie de confruntări aproape continue, atât navale cât şi aeriene. Flota a
3 a Americană nu era prea bine
poziţionată şi în plus avea la dispoziţie doar 60% din numărul său total
de avioane. Avioanele şi bombardierele torpiloare de pe portavioanele USS
Interprid,USS Essex, USS Lexington şi USS Enterprise reuşesc să avarieze cuirasatul
Musashi . După ce a fost lovit în total de 17 bombe şi 19 torpile, cuirasatul
se scufundă. Sunt avariate cuirasatele
Yamato şi Nagato, precum şi crucişătorul greu Myoko. Chiar dacă americanii
reuşeşc să respingă o mare parte din atacurile aeriene organizate de
viceamiralul Takijiro Onishi, un avion japonez reuşeşete să lanseze o bombă de
250 de kg peste portavionul uşor,USS Princeton.
După o serie de explozii devastatoare ce au loc la bord, USS Princeton
se scufundă .
Cu toate că a pierdut cuirasatul Musashi, nava soră a
cuirsatului Yamato(cel mai mare cuirasat din istorie),viceamiralul Kurita
avansează către strâmtoarea San Bernardino. Pentru a
apăra strâmtoarea , amiralul Helsey decide să creeze Grupul de luptă 34 compus din 4 cuirasate, 5
crucişătoare şi 14 distrugătoare. Mesajul ambiguu transmis telegrafic de
Helsey nu a lămurit în totalitate planul
legat de acest contingent de luptă, aspect care va conta mai târziu în
desfăşurarea bătăliei.
Forţa Nordului comandată de viceamiralul Ozawa va reuşi
în cele din urmă să momească Flota a 3 a Americană comandată de amiralul
Helsey, care se deplasează rapid spre nord în urmărirea flotei japoneze.
Amiralul american ,crezând că Forţa Centrală a lui Kurita a fost anihilată de
aviaţia navală a flotei a 3 a , şi-a îndreptat toată atenţia către distrugerea
portavioanelor japoneze rămase în Forţa Nordului. Ca urmare, Strâmtoarea San
Bernardino a rămas nepăzită. Flota japoneze era poziţionată la mai
puţin de 40 de mile marine de strâmtoarea San Bernardino.
Următoarea confruntare din Golful Leyte a fost Bătălia
din strâmtoarea Surigao ,ultima bătălie de cuirasate din istorie.
În noaptea de 24 otombrie 1944, Forţa Sudului comandată
de viceamiralul Nishimura intră în strâmtoarea Surigao, care face legătura
între Marea Mindanao şi Golful Leyte. Strâmtoarea Surigao era deja cunoscută în
paginile de istorie ,ca fiind locul unde a fost ucis exploratorul portughez Fernando Maghellan.
O dată ajunse în această strâmtoare îngustă, navele
japoneze au căzut în capcana pregătită de forţa de susţinere aparţinând Flotei
a 7a Americane organizată de contraamiralul Jesse Oldendorf. Contraamiralul american avea la dispoziţie o
flotă impresionantă alcătuită din 6 cuirasate(USS West Virginia, USS Maryland,
Mississippi, USS Tennessee,USS California şi USS Pennsylvania) , 8
crucişătoare, 28 de distrugătoare şi 39 de vedete torpiloare. Navele americane
reuşesc să scufunde cuirasatele japoneze Yamashiro şi Fuso , precum şi
crucişătorul Mogami.
Decizia amiralului Halsey de a urmări Forţa Nordului
condusă de viceamiralul Ozawa şi de a lăsa neprotejată strâmtoarea San
Bernardino, i-a permis Forţei Centrale comandate de viceamiralul Kurita să
avanseze cu uşurinţă pe lângă insula Samar. Bătălia de pe insula Samar a fost punctul culminant al Bătăliei din
Golful Leyte. În apropierea insulei Samar, Flota a 7 a Americană a păstrat doar
16 portavioane de escortă cu performanţe foarte slabe, protejate de nişte distrugătoare uşoare. Forţa Centrală a lui
Kurita beneficia de 4 cuirasate , printre care se afla şi cuirasatul Yamato .Acestea
erau însoţite de 8 crucişătoare şi 11 distrugătoare. Distrugătorul USS Johnson
a fost scufundat de un grup de distrugătoare japoneze. Avantajul americanilor
erau cele 450 de avioane aflate pe 16 portavioane. Flota japoneză a lui
Kurita nu beneficia de spijin aerian,
dar cu toatea acestea cuirasatul Yamato a reuşit să distrugă portavionul de
escortă USS Gambier Bay. Viceamiralul
Kurita nu cunoştea însă faptul că Ozawa a reuşit să momească portavioanele amiralului Halsey.
După ce a distrus portavioanele din flota viceamiralului
Ozawa, în bătălia de la capul Engano,
amiralul Hasley află de situaţia critică din Leyte şi decide să se îndrepte cu
toată viteza spre sud. Bătălia se încheie cu retragerea viceamiralului Kurita ,
care realizează că nu poate lupta fără
nici un sprijin aerian.
În bătăliile din
Golful Leyte , flota japoneză a pierdut 4 cuirasate, 3 crucişătoare şi 12
distrugătoare. Au căzut în luptă aproape 12000 de marinari japonezi . US Navy a
pierdut un portavion uşor ,2 portavioane de escortă şi 3 distrugătoare. Au fost
ucişi în jur de 1500 de marinari americani.
Pierderi s-au înregistrat şi în rândul flotei
australiene, care a pierdut portavionul greu HMAS Australia în urma unui atac
kamikaze.
Bătălia din golful Leyte a marcat sfârşitul operaţiunilor
navale de anvergură pentru marina
imperială japoneză . Victoria americană din golful Leyte a deschis calea către
eliberarea Filipinelor şi a celorlalte teritorii ocupate de japonezi în Asia de
sud-est. Imperiul Japonez a pierdut o dată cu această bătălie şi importantele
resurse din teritoriile ocupate în Asia
de Sud-est . Chiar dacă a câştigat în final bătălia, amiralul Hasley a fost
aspru criticat pentru imprudenţa sa care
a provocat pierderi suplimentare flotei americane.
Bibliografie
H. P.
Willmott, The Battle of Leyte Gulf: The Last Fleet Action, Ed.
Indiana University Press, Bloomington, 2005.
Milan N. Vego, The Battle
for Leyte, 1944: Allied and Japanese Plans, Preparations, and Execution, Ed. Naval
Institute Press,2006.
C. Vann Woodward, The Battle for Leyte Gulf: The Incredible Story of
World War II's Largest Naval Battle,Ed. Skyhorse Publishing, Inc., New
York,2013.
http://www.history.com/topics/world-war-ii/battle-of-leyte-gulf
