Asia centrală , o importantă miză geostrategică a secolului XXI

Asia centrală , o importantă miză geostrategică a secolului XXI

Asia Centrală, această regiune situată în inima imensei mase continentale cunoscută sub numele de Eurasia, a constituit de mult un important obiectiv geostrategic pentru superputeri sau puteri regionale. Datorită poziţiei sale geostrategice, Asia centrală are acces la cele mai importante rute comerciale eurasiatice şi  deschidere către toate puterile regionale. Rusia continuă să domine politic şi militar regiunea  Asiei Centrale, iar China îşi face simţită puterea în regiune prin intermediul Organizaţiei de cooperare de la Shanghai şi prin investiţiile sale in industria de petrol şi gaze . SUA , prin prezenţa sa militară în regiune, este deasemenea un actor important. Washingtonul însă  nu are o relaţie atât de extinsă cu statele Asiei Centrale ,aşa cum este cazul Rusiei şi Chinei.

Asia Centrală în perioada sovietică

După revoluţia bolşevică din 1917 , Lenin a lansat un apel la solidaritate adresat tuturor muncitorilor musulmani din Rusia . Acest apel al bolşevicilor a fost ignorat de majoritatea populaţiei musulmane din Asia Centrală , care s-a alăturat forţelor loiale ţarului în lupta împotriva Armatei Roşii.

O parte din populaţia din statele Asiei Centrale s-a alăturat totuşi bolşevicilor  împotriva vechiului asupritor ţarist. O directivă a Armatei Roşii din mai 1919, înrola  35000 soldaţi din Asia centrală în Armata Roşie. O parte dintre aceştia au dezertat cu arme în posesie şi s-au alăturat unei mişcări musulmane de rezistenţă cunoscută sub numele de Basmachi. Până în  primăvara anului 1920 , mişcarea Basmachi a câştigat sprijinul  populaţiei musulmane din Valea Fergana , un vechi bastion al Islamului conservator.

Tot în anul 1920, pe teritoriul actual al Uzbekistanului, apar două republici populare aservite Moscovei: Republica Populară Horezm şi Republica Populară Buharan. În aceiaşi perioadă  este declarată şi Republica autonomă sovietică Kirghistan.

După ce au înfrânt trupele loiale ţarului ,bolşevici au reuşit să taie ajutoarele externe ,venite din Marea Britanie şi Turcia, de care beneficia mişcarea de rezistenţă Basmachi.  Disensiunile  interne şi foametea din perioada 1921-1922, au  dus la dezintegrarea  mişcării.

Conducerea bolşevică a reuşit să câştige în final sprijinul populaţiei musulmane din Asia Centrală prin trimiterea de alimente în zonele afectate de foamete şi prin promisiunea de a realiza o reformă agrară în regiune. Propaganda bolşevică a depus efortul de a le arăta musulmanilor faptul că Moscova le respectă tradiţiile( musulmanilor li s-au returnat cărţi şi obiecte sacre confiscate de administraţia ţaristă, iar ziua de vineri a fost consacrată oficial ca zi de rugăciune în Asia Centrală) . Ultimele elemente ale mişcării Basmachi s-au refugiat în Afganistan. Teritoriul ocupat de sovietici în Asia centrală a fost divizat  iniţial în  1922,anul proclamării URSS,  în 3 republici sovietice socialiste:RSS Kazahă, RSS Kirghiză şi RSS Uzbekă.  RSS Turkmenă apare în 1925. Această întârziere s-a datorat faptului că populaţia turkmenă a reprezentat un procent important în mişcarea anti-bolşevică din Asia Centrală. Împărţirea a fost una imperfectă şi nu a trasat nişte graniţe etnice precise între republicile sovietice din Asia Centrală. Pe 5 decembrie 1929, apare şi  RSS Tadjikă, care iniţial a fost o republică autonomă inclusă în  RSS Uzbekă. A urmat colectivizarea in agricultură , interzicerea curţilor de judecată Şaria şi  reprimarea violentă a oricărei forme de rezistenţă locală. Stalin a pus în aplicare diferite metode de epurare etnică în  regiunea Asiei Centrale , care să ducă la modificarea compoziţiei etnice a populaţiei  prin creşterea prezenţei etnicilor ruşi. Ca exemplu se poate lua situaţia din RSS Kazahă , unde populaţia kazahă a scăzut cu 22% datorită foametei , violenţei şi a deportărilor forţate puse la punct de Stalin.

Chiar dacă republicile sovietice din Asia Centrală au cunoscut fenomenul de industrializare forţată , o mare parte din populaţia autohtonă şi-a păstrat în continuare  stilul de viaţă nomad.

Actuala dinamică a relaţiilor Rusiei cu statele Asiei Centrale

După prăbuşirea URSS în 1991, Rusia a manifestat o politică externă ambivalentă faţă de fostele republici sovietice din Asia Centrală, ca rezultat al reconfigurării obiectivelor de politică externă de către preşedintele Elţân.

O parte din diplomaţia rusă  era de părere că  o relaţie politică şi economică strânsă cu fostele republici sovietice din Asia Centrală ar constitui o povară pentru Rusia ,având în vedere criza prin care trecea economia Rusiei.  Cealaltă parte a diplomaţilor ruşi considera că  regiunea Asiei Centrale trebuie păstrată ca un „teritoriu tampon ” între Rusia şi instabiitatea din Asia de Sud, unde militanţii islamici din Pakistan şi Afganistan ameninţau securitatea Caucazului de Sud şi de Nord.  

Politica externă rusă faţă de Asia Centrală s-a schimbat radical la mijlocul anilor ’90, atunci când primul ministru rus, Evgheni Primakov  a introdus termenul de eurasianism în abordarea pe care o are  Rusia faţă de „străinătatea apropiată”( un alt termen introdus deasemenea de premierul Primakov). Prin eurasianism se înţelegea nevoia Rusiei de a-şi consolida prezenţa în Comunitatea Statelor Indepedente(CSI).

Obiectivul strategic al Kremlinului o dată cu preluarea puterii de către Putin , este de a deţine controlul asupra resurselor energetice şi a rutelor de transport din Marea Caspică . Ca urmare şi dinamica relaţiilor Rusie cu statele din Asia Centrală a fost schimbată. Planul pe termen lung al Administraţiei Putin menit să reafirme statutul de mare putere a Rusiei, este de a-şi consolida influenţa în regiunea Asiei Centrale.

 Pentru a-şi reconsolida influenţa în statele Asiei Centrale, Rusia a ales ca partener Iranul ,un stat care cu toate că este localizat în Orientul Mijlociu , are o importantă influenţă culturală în statele din regiunea Asiei Centrale (în special în Tadjikistan şi Afganistan). Cooperarea Rusie cu Iranul are ca principal obiectiv limitarea influenţei SUA în regiunea Orientului Mijlociu şi a Asiei Centrale.

Ambele state sunt interesate în păstrarea status-quo-ului  teritorial în regiunea Transcaucaziei şi a Asiei Centrale. Atât Rusia ,cât şi Iranul au minorităţi etnice în zonă şi vor să le controleze eventualele tendinţe separatiste. Iranul s-a folosit de influenţa sa culturală  pentru a pune capăt războiului civil din Tadjikistan(1992-1997).  Atât Rusia cât şi Iranul au interesul comun de a menţine stabilitatea în regiunea Asiei Centrale şi de a limita influenţa culturală a Turciei în statele Asiei centrale cu populaţiei de origine turcică.

Dacă în perioada sovietică , graniţele dintre republicile sovietice din Asia Centrală  nu erau aşa de importante, prăbuşirea URSS le-a transformat într-un subiect de dispută . Un pas important în rezolvarea acestor diferende , a fost decizia Chinei de a încheia un acord de delimitare a graniţelor cu Kazahstanul, Tadjikistanul şi Kirghistanul( o graniţă de 3000 de km).

Nu s-a reuşit însă să se ajungă la un acord în ceea ce priveşte delimitarea graniţelor pe Marea Caspică, întârziind astfel valorificarea importantelor resurse  energetice din regiune.

Un alt aspect care provoacă îngrijorare în ceea ce priveşte statele Asiei Centrale sunt grupările de crimă organizată care au ajuns să prindă rădăcini solide în regiune. Este vorba în special de grupări care fac trafic de droguri provenite din Afganistan(cel mai mare producător de opiu din lume). Traficul de droguri afectează legitimitatea instituţiilor naţionale , conducând la cazuri grave de infiltrări în cadrul instituţiilor statului, în special în Kirghistan şi Tadjikistan.  Cartelurile de droguri au ajuns să fie o cauză a subdezvoltării economice şi sociale. Economiile statelor Asiei Centrale au pierdut între 20 şi 60 din produsul intern brut în perioada 1990-1996. O parte din economiile statelor din Asia Centrală ,aşa cum este cazul Kazahstanului , au cunoscut până la debutul crizei financiare din 2007, rate semnificative de creştere economică.

Din rândul statelor din Asia Centrală, Kazahstanul rămâne cel mai important partener al Rusiei, chiar dacă în paralel îşi extinde şi relaţiile cu SUA.  Kazahstanul rămâne un partener strategic al Rusiei în comerţul cu petrol şi gaze . La acestea se adaugă şi  colaborarea statului kazah în programul spaţial rus , având în vedere că centrul de lansare de la Baikonur este pe teritoriul Kazahstanului.

Relaţia Rusiei cu Kazahstanul este „cheia de boltă” a strategiei ruse în Asia Centrală, deoarece planul Kremlinului este să alimenteze în continuare competiţia strategică dintre Kazahstan şi Uzbekistan, pentru dominaţia subregională.

Rolul SUA din regiune                  

Imediat după destrămarea URSS ÎN 1991,Asia centrală nu a fost o  prioritate imediată pe agenda  diplomaţiei americane .

Venirea la putere a Administraţiei Clinton marchează o creştere a interesului SUA pentru regiunea Asiei Centrale . Clinton a început să promoveze reforme economice şi politice după modelul liber pentru statele Asiei Centrale. Adevărata îngrijorare  a Administraţiei Clinton era vidul de putere produs de prăbuşirea URSS. Grupările teroriste ale fundamentaliştilor islamici şi-au putut găsi în acest mediu politic nesigur , un loc propice de dezvoltare.

După destrămarea URSS , noile state apărute în Asia Centrală au început să fie conduse de regimuri politice autoritare acuzate de multe ori de nerespectarea drepturilor omului. Denuclearizarea fostelor republici sovietice , a fost un punct important al negocierilor diplomatice ruso-americane. Preluarea de către Rusia a armamentului nuclear din fostele republici sovietice, era un punct esenţial în asigurarea securităţii  Asiei Centrale.

În timpul celui de al doilea mandat la Casa Albă, preşedinte Clinton a promovat ideea precum că valorificarea resurselor energetice din Marea Caspică  va acţiona ca un catalizator pentru prosperitatea şi consolidarea independeţei economice şi politice a regiunii Asiei Centrale.  Cu toate acestea dezvoltarea sectorului energetic în statele Asiei Centrale a fost una mult mai modestă decât se aştepta.

După atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, prezenţa americană în Asia Centrală s-a schimbat atât ca formă cât şi ca  număr. SUA  şi-a  înfiinţat noi baze militare în Asia centrală, catalogată ca fiind o regiune de instabilitate în Strategia de Securitate Naţională elaborată în septembrie 2002. Lideri Asiei Centrale au acţionat pentru a facilita înfiinţarea bazelor militare americane. Aşa apare baza americană din Manas(Kirghistan) şi Hanabad(Uzbekistan). Această atitudine cooperantă a statelor Asiei Centrale faţă de SUA se explică prin faptul că acestea vor să-şi asigure o libertate de decizie în politica lor externă şi să ţină în acelaşi timp sub control apetitul hegemonic al Rusiei.  O dată cu decizia SUA de a interveni în Afganistan , Asia Centrală a fost pusă în centrul  politicii externe americane. Contrar aşteptărilor analiştilor, Putin a avut grijă să sprijine această mişcare americană. Chiar dacă împărtăşeşete temerile americane legate de reţelele teroriste din Afganistan şi Pakistan , Kremlinul urmăreşte ca această prezenţă militară a SUA să nu devină una permanentă.

În ceea ce priveşte lupta împotriva cartelurilor de droguri şi grupărilor teroriste din Asia Centrală , nici SUA şi nici Rusia  nu au găsit o strategie coerentă.

Creşterea influenţei Chinei în Asia Centrală

Pe lângă SUA şi Rusia , China îşi consolidează relaţiile economice cu Asia Centrală, locul pe unde trecea anticul ” Drum al Mătăsii ” . Turkmenistanul este principalul partener al Chinei în regiunea Asiei Centrale. Chinezii sunt implicaţi în revitalizarea  sectorului energetic din acest stat. Principala investiţie chineză în Turkmenistan, este în câmpul de extracţie a gazelor naturale de la Yolotan-Osman(unul dintre cele mai mari din lume). Ambiţia Chinei , prin compania  CNPC(varianta chinezească a Gazpromului) este să devină un actor important pe piaţa energetică a Asiei Centrale.

 Având în vedere că avem 3 state puternice în zonă care se luptă pentru influenţă în Asia Centrală, putem concluziona că această regiune va fi cea mai importantă miză geostrategică a secolului XXI.

Bibliografie

 Maria Raquel Freire, Roger E. Kanet , Russia and its Near Neighbours , Ed. Palgrave Macmillan ,  Basingstoke ,2012.

Edward Allworth , Central Asia, 130 Years of Russian Dominance: A Historical Overview ,Ed. Duke University Press ,Durham ,1994.

http://chinaincentralasia.com/2013/06/29/central-asias-new-energy-giant-china/

Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie

Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie

Alte capodopere arhitecturale veneţiene:Biblioteca Marciana, Procuraţiile, Torre dell’ Orologio, Giardini della Biennale, Arsenale

foto:Biblioteca Marciana

Din balconul Catedralei Sf. Marcu poţi contempla atât priveliştea dinspre Piazetta cât şi din Piazza San Marco .

             Privind dînspre Piazzeta, clădirea Bibliotecii Naţionale San Marco(Bibioteca Marciana) ţi se dezvăluie în toată splendoarea ei . Este o altă clădire magnifică gândită de genialul Jacopo Sansovino. Biblioteca Marciana este un adevărat templu al cunoaşterii. Veneţia a devenit în scurtă vereme după inventarea tiparului un important târg european de carte  , în care se videau cărţi cu tematici dintre cele mai diverse.

               Biblioteca şi-a îmbogăţit considerabil fondul de carte o dată cu legea din 1603 care prevedea că orice carte tipărită în Veneţia să aibă depusă o copie la Biblioteca Marciana.

               Fondul bibliotecii include aproximativ un milion de cărţi tipărite şi o colecţie impresionantă de aproape 13000 de manuscrise şi 24000 de lucrări tipărite între 1500 şi 1600.

             De remarcat este prezenţa unui vechi manuscris grecesc pe pergament din secolul al IX lea intitulat Codex Nanianus. Pe acesta este scris Noul Testament.

             Un alt codex care datează din 1330 este un manual lingvistic destinat misionarilor catolici pentru a le uşura comunicarea cu cumanii. Este vorba de Codex Cumanicus.

            Văzută de la balcon , Piazza San Marco îşi dezvăluie contururile ca într-o pictură.

            

 Procuraţiile, fostele reşedinţe ale Procuratorilor de San Marco , fixează cadrul Pieţei San Marco. Cea mai veche dintre clădiri este Procuraţie Vecchie ,un edificiu din secolul al XVI lea construit pe trei nivele care  dezvăluie o rădăcină în stilul gotic.

Procuraţie Nuove au fost construite între1586 şi 1640 de către arhitecţii Vincenzo Scamozzi şi Baldasare Longhena într-un stil clasic mai restrictiv .Cele două clădiri sunt unite de Ala Napoleonica , o aripă comandată de Napoleon Bonaparte şi finalizată în 1810 . Contruită într-un stil neoclasicist atât de atipic pentru Veneţia, Ala Napoleonica a găzduit pe guvernatorul napoleonian de după căderea Republicii Veneţiei şi apoi pe guvernatorii austrieci ce preiau controlul în oraş după înfrângerea lui Napoleon . Actualmente este locul în care este găzduit Preşedintele Italiei atunci când este în vizită oficială în Veneţia.În restul timpului atât Aripa napoleoniană cât şi Procuraţiile Nuove găzduiesc muzeul Correr.

     

foto:Torre dell'orologio

 Deasemenea am putut vedea destul de bine şi detaliile arhitecturale ale Turnului Orologiului(Torre dell’ Orologio) legat de Procuraţiile Vecchie.Edificiul este o clădire renaşcentistă din secolul al XV lea. Turnul este pus într-o asemenea poziţie încât să fie vizibil chiar din lagună. Primele două etaje ale turnului crează un arc monumental ce se deschide în aleea principala a oraşului numită Merceria, ce lega centrul politico-religios al Pieţei San Marco de centrul financiar al Veneţiei care era Rialto.

              Pe terasa turnului se evidenţiază două statui de bronz care bat orele pe un clopot.În mod simbolic, unul dintre mesageri este înfăţişat tânăr şi celălalt bătrân pentru a arăta trecerea timpului.Cele două statui masculine poartă porecla de mauri din partea turiştilor şi localnicilor ,datorită faptului că bronzul lor este înnegrit de trecerea timpului. Clopotul este acelaşi din 1497. Mai jos cu un etaj este cunoscutul leu înaripat cu cartea de deschisă, înfăţişat pe un fond albastru înstelat. Mai jos de acesta este o galerie semicirculară care adăposteşte statuile din cupru aurit al Fecioarei şi al Pruncului .Pe fiecare parte a statuii sunt panouri cu numere romane şi arabe care indică ora. Numerele romane sunt pentru ore ,iar cele arabe pentru minute. La etajul inferior este un mare cadran de marmură al unui ceas pe care sunt gravate cele 24 de ore ale zilei poleite cu aur. O limbă poleită cu aur şi având o formă de soare avansează în cerc pentru a indica ora dintr-un anumit moment al zilei. Deasupra limbii este deasemenea un cerc cu semne zodiacale aurite.Aceste zodii se mişcă mult mai încet decât limba pentru a arăta  poziţia soarelui în zodiac. Fundalul este pictat în albastru. O faţă a ceasului este disponibilă şi pentru cei care vin din direcţia opusă.

             Un permanent îngrijitor care să menţină ceasul în stare de funcţionare a fost numit de Consiliul celor 10 încă din 1531. De atunci lucrările de restaurare au fost numeroase. Ultimele reparaţii au fost executate  între 1998 şi 2006.

             Este atât de relaxant să stai la balconul Catedralei şi să priveşti toate aceste clădiri splendide însufleţite de mulţimile de vizitatori care le trec pragul.

foto:Piazzeta dei Leoncini

După această vizită la Basilica di San Marco,   m-am oprit pentru a mă odihni în Piazzeta dei Leoncini, o mică piaţă anexată la Piazza San Marco, situată pe partea stângă a Catedralei. Piazettta se caracterizează printr-o parte centrală supraînălţată , accesibilă dealungul unor scări mici. Cele două statui ale leilor  sunt realizate de Giovanni Bonazza în 1722 din marmură roşie. Este un loc în care fiecare vrea să se fotografieze.Forma acestui mic spaţiu este definită o dată cu secolul al XI lea atunci când se edifică şi Basilica San Marco.

             Aspectul actual al pieţei este definitivat o dată cu realizarea Palatului Patriarhal între 1837 şi 1870, pornind de la o veche aripă a Palatului Dogelui ce avea deschidere în spre Piazzetă. Patriarcato di Venezia apare o dată cu desfiinţarea Bisericii ducale de San Marco în 1807. În centrul Piazzetei este amplasată singura fântâna publică din întregul complex de clădiri din San Marco.Este locul preferat în care vin stolurile de porumbei din San Marco, nelipsiţi din acest peisaj. Porumbeii din San Marco sunt atât de mulţi încât uneori sunt punctul de se ciocni în zborul lor cu trecătorii.Dar nici un porumbel nu renunţă să vină aici în San Marco, ştiind că va avea parte de un festin din partea turiştilor darnici.

            Având parte de o zi însorită de toamnă cu un soare strălucitor şi cu vânt blând , mi-am continuat plimbare în direcţia Grădinilor Publice ale Veneţiei. Trecând Ponte della Paglia am ajuns  la Riva degli Schiavoni. Ponte della Paglia este situat în dreptul Palatului Dogelui şi este locul din care se vede cel mai bine Puntea Suspinelor şi vastul Bazin San Marco ce are un farmec aparte atunci când îl priveşti la ceas de seară.În acelaşi timp aici se marchează graniţa dintre Sestiere San Marco şi Sestiere Castello. Numele de Paglia înseamnă paie şi provine de la bărcile încărcate cu paie care erau acostate aici.

         

   Riva degli Schiavoni  este  un chei monumental dealungul bazinului San Marco care se întinde până la Podul Ca’di Dio. Cheiul împrumută numele negustorilor care veneau aici din Dalmaţia . Pe timpul Republicii era chemat Slavonia sau Schiavonia. Aceştia acostau în acest loc cu navele lor şi aveau deasemenea organizate propriile prăvălii. Ţărmul era parte integrantă a portului comercial veneţian mai ales datorită vecinătăţii de Piazza San Marco. Cel mai probabil Riva degli Schiavoni exista deja în secolul al IX lea şi a fost amenajat în prima fază chiar prin anul 1060 o dată cu secarea mlaştinii de aici. Forma actuală e luată în ultimii anii ai Republicii Veneţiene.

             Aici se găsesc mai multe edificii particulare care au o relevanţă istorică şi arhitectonică. Primul întâlnit este Palatul Dandolo , actualul Hotel Danieli. A fost construit în anul 1400 de unul din membrii familiei Dandolo. Încă din perioada aceia palatul a funcţionat ca o casă de oaspeţi pentru trimişii străini aflaţi în vizită la Veneţia. Palatul a fost vândut familiei Gritti în anul 1536 .După Gritti , familiile Michiel , Mocenigo şi Bernardo au moştenit prin mariaj palatul. În 1840 ,moştenitoarea familiei Michiel la transformat în actualul Hotel Danieli.

             Următoarea atracţie este monumentul ecvestru executat din bronz al lui regelui Italiei,Vittorio Emanuele II realizat în 1887 de sculptorul Ettore Ferrari pentru a glorifica eroii care au contribuit la unificarea Italiei . O plăcuţă comemorativă fixată pe un zid vechi al acestui ţărm evocă deasemenea vitejia şi hotărârea soldaţilor din Dalmaţia de a apăra oraşul Veneţia de invazia trupelor napoleoniene din1797. Se reaminteşte legământul de fidelitate care exista între Veneţia şi Dalmaţia.

              Biserica Santa Maria della Visitazione(La Pieta)este în imediata apropiere al acestui monument ecvestru după ce se traversează Podul Rio dei Greci. Biserica veche de pe acest loc a fost cunoscută ca lăcaş de cult pentru Ospedale della Pietà, orfelinatul în care marele Antonio Vivaldi a slujit şi în care şi-a compus nemuritoarele sale concerte şi oratorii care continuă să ne încânte sufletul. Toate compoziţiile sale au fost dedicate copiilor talentaţi pe care i-a învăţat.Marele compositor a slujit în vechea biserică ce a fost modernizată între 1493 şi 1515.

           Actualul edificiu este o reconstrucţie a vechii capele între 1745 şi 1760. Construcţia nouă a fost finalizată abia după moartea lui Vivaldi ,de către arhitectul Giorgio Massari despre care se consideră  că a fost sfătuit de marele compozitor în proiectarea noii construcţii mai ales în cea ce priveşte poziţionarea corurilor în biserică şi creare unui vestibul care să izoleze interiorul de zgomotele venite din afară. Trecând de Podul Rio de la Pieta ajungem la fostul palat Gabrielli care actualmente funcţionează ca hotel. Când treci Rio de la Pieta la Ponte del Sepolcro întâlneşti un palat numit Navagero. Palatul a aparţinut unei familii de patricieni veneţieni Navagero. Unul dintre cei mai cunoscuţi memebrii ai familiei este ambasadorul şi cardinalul  Bernardo Navagero(1507-1565). Pe lângă proprietăţile pe care le aveau în sestiere Dorsoduro, familia Navagero mai deţinea şi acest palat de secol XIV din Castello .Palatul Navagerro funcţionează în prezent ca muzeu. Familia Navagero se stinge în 1742.

            Ponte Ca’di Dio marcheză începutul cheiului numit Riva Ca’ di Dio. Denumirea de Ca’di Dio( Casele lui Dumnezeu) provine de la casele de oaspeţi situate aici care ofereau găzduire pelerinilor care aşteptau să ajungă pe mare până în Ţara Sfântă sau să-şi continue de aici drumul până la Roma pentru a obţine indulgenţe(iertarea păcatelor din partea Suveranului Pontif). Deja de la mijlocul secolului al XIII lea aici existau case de oaspeţi pentru pelerini construite pe terenul unei vechi mânăstiri de aici numită  San Giorgio Major , prin donaţia din 1254 al abatelui Marco Bollani şi al unui călugăr pe nume Lorenzo. Din 1300 au început să fie primite şi femei în aceste case de oaspeţi pentru pelerini. Din 1360 toate aceste case de oaspeţi administrate de călugări îşi pierd autonomia şi cad sub controlul dogelui. Acest lucru fost decis şi datorită faptului că aici au ajuns ca pelerini şi genovezii ,care fiind în acea perioadă în conflict cu Veneţia, au încercat să incendieze mai multe case şi chiar şantierul naval de la Arsenale.

            Din 1367 Marele Consiliu hotărăşte să schimbe definitiv destinaţia acestor edificii şi să le folosească drept adăposturi pentru femeile sărace şi oneste .Din 1556 Marele Consiliu hotărăşte prin lege ca aceste adăposturi să fie sub directul patronaj al dogelui. Şi numărul acestor adăposturi se înmulţesc pentru a primi văduve ale soldaţilor veneţieni şi al foştilor angajaţilor din administraţia publică. După 1797 şi până în prezent sunt edificii folosite pentru a găzdui aziluri de bătrâni.

           Traversând    Ponte San Biagio delle Catene am ajuns pe un alt cheu numit Riva San Biagio.Denumirea de Biagio se spune că a împrumutat-o de la un vechi negustor criminal cu acelaşi nume condamnat pentru crimele sale şi mai ales pentru fapta abonamibilă  de a găti din carne umană.Casa şi prăvălia sa ce au fost demolate se consideră că s-ar fi aflat aici. De la acest cheu a pornit drumul său spre execuţie până la coloanele de la San Marco unde a fost decapitat. Fiecare oraş cu psihopaţii lui, cum ar spune unii. Cu toate că a fost condamnat la damnatio memoriae , numele său a supravieţuit.

           Dar trecând de această povestire urbană , de remarcat este prezenţa celor două  edificii din Campo San Biagio şi anume Muzeul de Istorie Navală a Veneţiei şi Biserica San Biagio.

            Muzeul de Istorie Navală a Veneţiei este o clădire construită pe cinci etaje ce conţine mărturii istorice cu privire la navigaţia veneţiană şi mai ales a marinei veneţiene. A fost înfiinţat în 1923 ,iar din 1964 găzduieşte şi colecţia muzeului Arsenalului care a fost mutat  aici. De fapt acest edificiu a fost în trecut un depozit ce a aparţinut Arsenalului. Muzeul are exponate care aparţin şi marinei italiene cum ar fi cele două ancore din faţa muzeului expuse aici din 1961. Ancorele sunt de la două cuirasate de război austro-ungare din Primul Război Mondial. Este vorba de SMS Viribus Unitis scufundat de marina militară italiană şi de SMS Tegetthoff capturat şi tinut în serviciu până în 1925.

           Aici poţi vedea unele modele de galere veneţiene împreună cu modul în care se fabricau. Bucintoro, o veche navă de ceremonii al Dogelui, este deasemenea expusă aici. Din păcate muzeul era închis şi nu am putut vizita toate aceste exponate valoaroase de care ştiam că fac parte din colecţia muzeului.

            Tot aici în Campo Biagio mai este şi Biserica San Biagio . Lăcaşul de cult  a fost întemeiat în 1052 de către o familie de patricieni pe nume Boncigli pentru a fi folosită de comunităţile de imigranţi din Veneţia. Prin 1470 este dată spre folosinţă numeroasei comunităţi de greci-ortodocşi până în1543 ,atuci când grecii îşi stabilisesc o nouă biserică la San Giorgio dei Greci.

            Biserica de astăzi este o reconstrucţie din 1749-1754 realizată de arhitectul Francesco Bognolo, acelaşi care s-a ocupat şi de Arsenale. În prezent este parte a Muzeului de Istorie Navală , fiind folosită pe post de capelă dedicată marinarilor.

             Această mică porţiune din cheu se încheie la Ponte de la Veneta Marina. De aici începe Riva dei Sette Martiri care merge până la Grădinile Publice şi apoi la Arsenal. Acest cheu este amenajat în anii ’30 în perioada Italiei Fasciste a lui Mussolini. A fost denumită de fascişti Riva dell Impero .

              Din punct de vedere urbanistic aceast amplu cheu este construit aproape la fel ca şi Riva degli Schiavoni. Pavajul este constituit din nişte pietre de pavaj specifice Veneţiei numite masegni .Partea dinspre lagună este executată din mari blocuri de piatră de Istria, specifică multor construcţii veneţiene. Datorită faptului că a fost construită relativ recent, Riva dei Sette Martiri nu are nici un fel de palate sau biserici cu valoare istorică.Prezintă un anumit interes istoric, complexul de Case ale Marinăriei(Case della Marinarezza), nişte locuinţe din perioada Republicii Veneţia, acordate unor foşti marinari, mai ales celor cu merite deosebite. Înainte de afi construit acest cheu , Casele Marinăriei nu aveau ieşire directă la lagună .

               Ultima clădiri cu o anumită relevanţă istorică este Vilino Canonica, o clădire neo-renaşcentistă acoperită cu decoraţiuni din marmură policromă şi teracotă. A fost construită de Pietro Canonica în 1911 şi donată municipalităţii veneţiene.

                 După toată această plimbare pe cheurile Veneţiei am ajuns într-un final la Giardini Publici. Datorită faptului că Veneţia duce lipsa spaţiilor verzi ,acest parc este o adevărată binefacere pentru cei care cutreieră oraşul şi au nevoie de un loc de odihnă şi meditaţie în mijlocul naturii. 

Parcului i se mai spune şi Giardini della Biennale datorită faptului că găzduieşte manifestările culturale ale Festivalului de artă veneţiană Biennale, unul dintre cele mai importante din oraş. Acest festival de artă contemporană are loc o dată la doi ani şi implică deasemenea pe lângă pictură şi cinematografie, arhitectura şi mai recent chiar o secţiune de dans . Festivalul beneficiază de o atenţie deosebită pe plan internaţional. În fiecare an vin din ce în ce mai multe ţări care îşi organizează pavilioane naţionale cu propriile lucrări de artă. Parcul pe ansamblul său este organizat în 30 de paviloane.

               Aceste grădini publice sunt opera lui Napoleon Bonaparte care venise cu ideia să asaneze nişte zone cu mlaştină ce existau în acest spaţiu. Datorită solului bogat în subtanţe minerale provenite din lagună ,copacii de aici cresc foarte viguros.

               Statuia lui Garibaldi îi întâmpină la intrare pe toţi turiştii dornici să viziteze împrejurimile. Parcul mai este cunoscut şi pentru pisicile sale sălbatice care încă aleargă nestingherite pe aici.

               Vizita la fostul şantier naval de la Arsenale este următorul traseu ce se întreprinde plecând de aici . La Arsenale afli care erau bazele puterii navale veneţiene. Tot aici erau şi armurăriile Republicii Veneţiene. Arsenale a fost primul complex de producţie în masă ce avea la bază piesele standardizate şi interschimbabile.

               Având debutul construcţiei prin anul 1104 în perioada dogelui Ordelafo Falier(1102-1117) , Arsenale era cel mai mare complex industrial din Europa de dinaintea Revoluţiei Industriale .Înconjuraţi de metereze ,muncitorii şi proiectanţii  construiau atât nave de comerţ cât şi galere de război ce navigau pe toate rutele cunoscute de veneţieni.

                Zidurile şi turnurile înalte de apărare întărite cu gardieni formau un perimetru de securitate care permitea şantierului naval să fie împărţit în mai multe arii de producţie ce executau fiecare câte un subansamblu standardizat sau se ocupau cu alte  îndatoriri cu ar fi producerea muniţiilor, parâmelor sau montarea subansamblelor de navă.

             Totul era foarte bine organizat şi semăna cu actualele  linii producţie.Lemnul necesar fabricării ambarcaţiunilor venea de la pădurile din zona Veneto care erau proprietate exclusivă a Arsenalului. Veneţienii au înlocuit vechiul sistem de fabricare ce cerea construcţia scheletului navei înainte de toate cu sistemul de construcţie a cadrului  navei înainte de a trece la celelalte elemente. Acest sistem era mai rapid şi economisea în acelaşi timp şi material lemnos. În perioada de eficienţă maximă în secolul al XVI lea , Arsenalul cu 16000 de lucrători reuşea să producă cam o navă pe zi.

            Deasemenea cei de la Arsenal se ocupau şi de perfecţionarea unor noi arme începând de la bombarde şi arbalete şi terminând cu producţia ulterioară a unor noi piese de artilerie mai uşoara care puteau fi transportate pe căruţe.

  foto:Porta Magna dell Arsenale       

 Elementul arhitectural distinctiv al Arsenalului este Porta Magna ,poarta principală a edificiului construită prin 1460 în stil clasic.Cei doi lei care străjuiesc intrarea pe poarta au fost aduşi din Grecia în 1687.

            Arsenalul a construit şi galere mari care să permită fixarea de tunuri navale grele. Fiind nave cu un tonaj destul mare pentru acele vremuri erau propulsate atât de vele cât şi de pânze. Tunurile erau montate pe ambele părţi aşa cum era obiceiul în acea vreme. Galioanele au fost construit doar ca prototip şi nu s-a trecut la o producţie de masă deoarece acest tip de navă nu se adapta la golfurile strâmte şi la vântul care bate pe ţărmurile Adriaticii. Galileo Galilei a fost unul dintre cei mai celebri consultanţi ai Arsenalului ajutându-i pe inginerii de aici în probleme de navigaţie, instrumente de bord şi balistică.

               Pentru a putea întreţine marea flotă militară şi comercială a Veneţiei , prezenţa unui şantier naval ca Arsenalul era vitală. Prosperitatea Veneţiei şi puterea sa stătea în controlul rutelor comerciale din Mediterană.

Basilica San Marco-o uniune artistică între creştinismul răsăritean şi cel occidental.

Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie

Basilica San Marco-o uniune artistică între creştinismul răsăritean şi cel occidental.

După vizita la Palatul Dogilor, a urmat vizita la centrul religios al Republicii Veneţiei reprezentat de Catedrala San Marco(Basilica di San Marco).

                   Basilica di San Marco este un simbol al puterii şi bogăţiei veneţiene încă de la consacrarea sa ca lăcaş de cult în anul 1071. Acest loc sacru al Veneţiei ce îmbină arhitectura bizantină cu cea gotică era numit şi Chiesa d’Oro(Bisarica de Aur) .Şi îşi merită pe deplin acest nume având în vedere că adăposteşte mozaicuri bizantine poleite de aur.Prin construirea Catedralei San Marco ,Veneţia a adus în Occident moştenirea spirituală şi materială a Bizantului .

                Înainte de a intra în biserică m-am oprit pentru a o admira în toată splendoarea sa. În planul de jos al faţadei se pot vedea cele cinici portaluri arcuite ce sunt învăluite de coloane de marmură policromă.Aceste portaluri se deschid într-un pronaos prin nişte porţi modelate din bronz.

                Deasupra porţii centrale se găsesc trei basoreliefuri ce aparţin stilului Romanesque.În arcul extern ale aceleiaşi porţi centrale este un mozaic aurit cu tema Judecăţii de Apoi .Boltele semicirculare(lunete) ale portalurilor laterale prezintă povestea aducerii moaştelor Sfântului Marcu în Veneţia .Singura care  datează din secolul al XIII lea este ultima lunetă din stânga. În rest toate celelalte au suferit reparaţii sau modificări.

                 În planul de sus , în vârful arcului de tip ogivă sunt Statui ale Virtuţilor Teologice(iubirea ,credinţa şi speranţa)şi ale Virtuţilor Cardinale(prudenţa ,dreptatea, cumpătarea şi curajul), Statui ale Sfinţilor Războinici şi Statuia Sf. Marcu cu privirea aţintită spre oraş. Deasupra ferestrei centrale stă impunătoare statuia aurită a Leului Înaripat, simbol al Sf. Evanghelist Marcu .În lunetele arcurilor ogivă din laterale se disting alte mozaicuri aurite ce datează din secolul al XVII lea.

                Ultimul plan este cel al celor cinci mari cupole ce au în vărf crucea Sfântului Andrei.

                 Pronaosul în care intri pentru prima dată, poate constitui el însuşi o biserică  prin dimensiunile sale. Când treci de poarta de intrare primul lucru care îti atrage atenţia este o dală mare de marmură roşie ce se desprinde din pavaj şi despre care se spune că ar fi locul în care Împăratul Sfântului Imperiu Roman, Frederick Barbarossa a înghenuncheat în faţa Papei Alexandru al III lea.

                 În partea dreaptă a pronaosului se zăreşte printr-un grilaj Capela funerară a Cardinalului Giovanni Battista Zen construită în 1501.Iniţial capela a fost intrarea principală a faţadei sudice a catedralei.La mormântul din bronz al  cardinalului Zen

se întâlneşte o statuie deosebită numită Madonna della Scarpa (Madonna cu pantoful) . Conform legendei, pantoful stâng al unui  om sărac ce a venit la statuia Madonnei della Scarpa a fost transformat în aur ca semn al bunăvoinţei divine. E o povestire destul de stranie ce explică într-un fel numele acestei statui.

                     În cea ce priveşte mozaicurile de pe bolta pronaosului ,ele  înfăţişează scene şi personaje biblice ale Vechiului Testament . Mai există şi un mozaic de secol XI ce îi prezintă pe Evanghelişti. Sunt înfăţişate cele şapte zile ale creaţiei aşa cum sunt ele prezentate în Geneză .Stilul arhaic şi destul de misterios  al acestor picturi le întăresc şi mai mult caracterul sacru .  Pe lângă Geneză sunt mozaicuri cu Arborele cunoaşterii binelui şi răului, Căderea în păcat,Izgonirea din paradis, Adam şi Eva , Uciderea lui Abel de către fratele său Cain, Noe şi Potopul,Abraham , Moise şi Iosif , profeţii Isaia , Ieremia,Iezechiel ,Ilie şi Samuel.

                Pe fondul de aur al mozaicurilor se scot în evidenţă legendele biblice pline de amănunte naive şi de tot felul de ornamente ciudate de origine orientală ce capătă o înfăţisare mândră şi sălbatică. Aceste vechi mozaicuri din secolul al XIII lea executate probabil de artişti greci din Constantinopol  mi-au plăcut mai mult decât  mozaicurile mai moderne care tind să imite tablourile pictorilor. Mozaicul nu trebuie să imite pictura ,deoarece şi el la rândul său are forme bine conturate şi culori clare îmbogăţite de fondurile de aur.

               La capătul unei galerii este înfăţişată un mozaic al Sf. Fecioare arătându-l pe Iisus credincioşilor. Capul Fecioarei cu ochii mari şi ficşi au pe lângă blândeţe şi o expresie împărătească.

               Pe aceiaşi parte sudică împreună cu capela lui Zen se află şi capela Baptisteriu din secolul al XIV lea destinat după cum se ştie botezurilor. Acest spaţiu se leagă de restul catedralei print-o uşă.

              Altarul este făcut dintr-o piatră din Tyr de prin 1126 despre care se spune că a fost călcată de Măntuitor. Mă abţin de la orice comentariu asupra veridicitaţii acestui lucru ,dar nu pot să nu remarc faptul că este un gest frumos să aşezi o bucată de stâncă aşa-zis sfinţită în acest sanctuar religios plin de capodopere şi aur. În fond orice catedrală îşi are temelia pe umilele pietre. Tabloul altarului numit în Italia pala este deasemenea din mozaic şi  prezintă botezul lui Iisus de către Ioan Botezătorul între doi îngeri sculptaţi în basorelief. Pe o parte şi de alta a tabloului altarului se află Sf. Gheorghe şi Sf.Teodor călare . În partea de sus a mozaicului este arătată o Răstignire pe un fond de aur şi de edificii pierdute în depărtare.

              Pe o cupola a capelei este reprezentat Iisus în toată gloria sa dumnezeiască înconjurat de capete şi aripi de îngeri dispuse în cercuri . Toate strălucesc şi îţi transmit un impuls sufletesc extraordinar. Se învârtesc ca într-un cerc de foc arhanghelii, tronurile ,virtuţile, heruvimii şi serafimii.La piciorele Fiului lui Dumnezeu stă Diavolul înlănţuit împreună cu Moartea biruită care cere îndurare târându-se. Totul este atât de vibrant . Cupola următoare îi prezintă pe cei 12 apostoli botezând popoare venite din toate colţurile pământului.

               Mozaicurile foarte vechi au tendinţa de  prezenta un creştinism primitiv ce avea la bază un  ton aspru şi neiertător .Pe un mozaic de pe arcul bolţii apare o icoană al lui Cristos cu o faţă încruntată şi înspăimântătoare care seamănă cu al lui Dumnezeu Tatăl, deoarece amândouă puterile dumnezeieşti au aceiaşi înfăţişare şi sunt fără de sfârşit după cum ne spune învăţătura creştină. Iisus este prezentat la fel ca un judecător pregătit să rostească pedeapsa. Pe zidurile capelei se desfăşoara toată poveste vieţii Sf Ioan Botezătorul de la naştere până la  tăierea capului de către Irod.

                Cristelniţele erau nişte bazine de marmură cu capace de bronz şi basoreliefuri ce înfăţişează scene din viaţa Sf. Ioan Botezătorului. Lângă zidul Baptisteriului se află şi mormântul dogelui Andrea Dandolo(1343 –1354),ultimul doge care a fost depus în Basilica di San Marco.

                Copleşiţi deja de splendorile pronaosului, păşim în magnificul naos al Catedralei San Marco.Totul îţi crează impresia că nu te afli într-o biserică ci într-un uriaş sipet de giuvaeruri. Naosul are la bază planul de Cruce Greacă cu fiecare braţ divizat în trei nave şi pus în evidenţă de o cupolă proprie.

                 Pavajul din marmură este alcătuit din modele geometrice şi desene animaliere.

                 Deasupra  uşii de intrare în naos se găseşte un mozaic al Sfântului Marcu în haine pontificale lucrat după o schiţă de Tiţian. Cupolele ,bolţile arhitravele şi zidurile sunt acoperite de cristale aurite de Murano pe care lumina scânteiază întocmai ca stelele de pe cerul nopţii. Este creat fondul pe care se desfăşoara nesfârşita fantezie a mozaicarilor. La capătul coloanelor  se sfârşeşte acest fond de aur,iar zidăria este îmbracată în tot felul de plăci de marmură valoroasă.

                 Atârnat de o sferă de aur este candelabrul uriaş ce se coboară din vârful boltei cu ale sale patru braţe decorate în vârf cu flori de crin. Şase coloane în stil corintic susţin nişte arcade elegante deasupra cărora se află lojele care înconjoară biserica.Domul central scobit la întretăierea cruci greceşti seamănă cu o uriaşă roată de mozaic cu razele de lumină pătrunse pe ferestre ce seamănă cu nişte spiţe. Pe plafonul domului este înfăţisat într-o cupă Mântuitorul aşezat pe un arc de sferă în centrul unui cer înstelat susţinut de două perechi de serafimi. Deasupra lui Iisus stă Maica Domnului ce îşi adoră fiul divin, împreună cu apostolii care întregesc această curte celestă a Stăpânului Cerurilor şi al Pământurilor.

                  Virtuţile teologice şi cardinale îşi găsesc adăpostul între despărţiturile coloanele ferestrelor domului cel mic.Cei patru evanghelişti aşezaţi în compartimente în formă de castel sunt reprezentaţi în timpul scrierii preţioaselor cărţi Apar deasemenea în reprezentare şi cele patru fluvii ale paradisului:Gheonul ,Phisonul,Tigrul şi Eufratul.

                 În cupola următoare ,centrul este ocupat de un medalion pe care apare Sf. Fecioară şi cele patru animale ce-i însoţesc pe evanghelişti înfăţişate în mod înspăimântător cu ochii holbaţi, dinţi şi gheare. Animalele acestea veghează Sfânta Scriptură.

                 În fundalul scobiturii ce luceşte vag în spatele marelui altar este desenat Mântuitorul cu o faţă  uriaşă şi disproporţionată pentre a marca după tradiţia bizantină prăpastia dintre Dumnezeu şi fiinţa umană neputincioasă.

                 Dacă în pronaos era prezentat Vechiul Testament în naos se găseşte Noul Testament având drept epilog Apocalipsa. Basilica di San Marco este ca o mare Biblie de aur îmbogăţită cu scene din viaţa sfinţilor, cu miniaturi şi cu motive florale care o fac să semene cu o carte de rugăciuni din Evul Mediu. De opt secole această cartea a fost răsfoită cu pioşenie de  întreaga populaţie a Veneţiei şi chiar de străini.

                 În toate locurile catedralei imaginile sunt însoţite de texte  cum ar fi inscripţiile şi legendele în greacă şi latină ,versuri leonine,versete,cugetări,nume, monograme.Înainte de toate Basilica di San Marco este un templu al cuvântului deoarece ea şi-a asumat menirea de a expune doctrina creştină.

                  Mutând  privirea de la  boltă înspre sol,vezi la stânga o capelă mică ridicată în cinstea lui Iisus ce  fusese lovit de un profanator.Domul dedicat Mântuitorului este sprijinit de coloane de porfir alb şi negru care au drept cunună o sferă făcută dintr-un agat imens.

                  În fund este strana cu balustradă,coloane de porfir,statui şi o mare cruce de metal făcută de Jacopo Benato, cele două amvoane din marmură colorată şi altarul aflat sub o boltă de coloane de marmură grecească.

                  Pala acestui mare altar  numită sugestiv Pala d’Oro este o adevărată comoară arhitecturală bizantină.Iniţial Pala d’Oro a fost creată pentru a acoperi faţada altarului. Are drept înveliş un tablou compartimentat în vechiul stil bizantin. Pe  pală este decorată cu emailuri, camee, perle, grenate,safire,filigrame de aur şi argint şi mai ales cu un tablou din pietre scumpe care înfăţişează scene din viaţa Sf. Marcu înconjurat de îngeri de apostoli şi de profeţi. Pala a fost lucrată în Constantinopol în anul 1276 şi restaurată în mai multe rânduri.

                  Altarul criptic în care sunt depuse moaştele Sf. Evanghelist Marcu este separat de restul bisericii pritr-un fel de catapeteasmă. Moaştele Sf. Marcu au fost furate de negustorii veneţieni în 828 din Alexandria.

                  Peretele despărţitor este alcătuit din opt coloane de marmură roşie care susţin un mare crucifix şi nişte statui gotice din secolul al XIV lea.

                    În altarul criptic se evidenţiază nişte coloane în albastru, dintre care două se disting print-o transparenţă neobişnuită. Aproape de altar se află o uşă de bronz al lui Sansovino .Uşa duce la o sancristie al cărei plafon este înflorat de un splendid mozaic în arabescuri gândit de Tiţian

                   În catedrală mai sunt şi alte spaţii cum ar fi capela Sfântului Clement şi  a sfintei Fecioare dei Mascoli care adăpostesc la rândul lor tablouri şi basoreliefuri admirabile.

                   Pardoseala lucrată tot din mozaic se ondulează ca valurile mării datorită vechimii sale şi a tasajului. În rest e o operă remarcbilă ce combină arabescuri, ornamente florale,romburi,ghirlande , pătrăţele ca ale tablei de şah, cocori, grifoni, himere cu limbi de smalţ înaripate şi cu gheare mari ca monştrii din arta heraldică.

                   De cât talent şi aur a fost nevoie pentru a creea această pleiadă de mozaicuri !De cât timp , răbdăre şi imaginaţie a fost nevoi pentru ca maeştri mozaicari să creieze astfel de bijuterie arhitecturală!De câţi meşteri umili  ai Evului Mediu a fost necesar  pentru a ridica această minune! Imaginaţi-vă condiţiile şi mijloacele de construcţie de care dipuneau aceşti pionieri ai construcţiilor. Unii din ei au îmbătrânit pe şantier ,iar alţii chiar şi-au pierdut viaţa. Ar merita scrisă chiar o carte de aur al celor jertfiţi pe altarul artei.Ei merită toată recunoştinţa noastră pentru dăruirea şi priceperea cu care au lucrat .

                   După vizita în interiorul bisericii am urcat la loje pentru a examina exponatele găzduite de Muzeul Catedralei San Marco.  Urcând pe nişte trepte foarte întortocheate am ajuns la nivelul lojelor.

                   Expoziţia de la muzeul Catedralei San Marco se împarte pe mai multe secţiuni după cum urmează: Reliefurile geometrice ale arhitecturii Basilicii di San Marco, Mozaicurile(materiale, tehnici şi documentarea lucrărilor la Baptiseriu), Caii Sf.Marcu, Marmura prelucrată, Camera Ongania,Pavajele din mozaic,  Vederile şi reliefurile în acuarelă  ale interiorului catedralei, Ediţia Ongania, Veşminte liturgice, Tezaurul Sfântului Marcu, Precursorii lui Ferdinando Ongania.

                   Muzeul a fost conceput ca un instrument pentru o mai bună înţelegere a  bogatei moşteniri spirituale, culturale şi materiale a Basilicii di San Marco şi deasemenea ca o incursiune printre obiectele de cult şi lucrările de artă parte al acestui patrimoniu.

                   Expoziţia se concentrează pe două subiecte majore : mozaicurile, creaţiile textile şi obiectele care scot în evidenţă puterea ducală strâns legată de moştenirea ideoligică a Sf. Marcu.

                    Având în vedere că întreaga Catedrală a Sf. Marcu are la baza arta prelucrării mozaicurilor, în cadrul expoziţiei este organizat un Atelier al Mozaicurilor deschis în 1881de Pietro Saccardo. Secolul al XIX lea a marcat  sfârşitul tehnicii de înlocuire a mozaicurilor cu altele. Pietro Saccardo s-a ocupat de înlocuirea bucăţilor de mozaic vechi de pe pereţi. Fragmente originale de mozaic sunt păstrate în cutii de lemn sau metal numite cassine însoţite de picturi pe hârtie a suprafeţelor de mozaic ce necesită restaurări. Din secolul al XIX lea nu s-a mai putut aplica aceiaşi tehnică de restaurare datorită faptului că era necesară şi o consilidare a pereţilor pe lângă restaurarea mozaicurilor degradate.

                   Din secolul al XX lea s-a aplicat tehnica lui Luigi Maragoni de restaurare din spate a mozaicurilor. Tehnica implica îndepărtarea de la mantaua mozaicului care păstra în acest mod poziţia originală a fragmentelor numite tessere . După îndepărtarea mozaicului cu tot cu stratul de dedesupt urma şi consolidarea peretelui.Tehnica este ilustrată de două modele din anii’ 30 expuse aici. Toate intervenţiile de restaurare sunt înregistrate într-un  registru încă din 1906.

                   Fragmentele de mozaic păstrate în cassine erau plasate pe un strat de mortar. Aceste piese sunt în mare parte legate de recuperarea capetelor ,considerate întotdeauna cele mai valoaroase părţi ale mozaicului  ce arăta ca un imens ”puzzle” foarte greu de ansamblat. O mare parte din bucăţile de mozaic păstrate aici provin de la faţada sudică a catedralei ce a fost restaurată între 1865 şi 1875 şi care a însemnat înlocuirea a  aproape o treime din suprafaţa de mozaicuri ale capelei Zen şi a baptisteriului.

                   Creaţiile textile sunt a doua temă pe care se concentrează expoziţia. Arta textilă face parte din tradiţia veneţiană încă din 1098. Din păcate multe dintre ţesăturile veneţiene au fost furate sau arse de trupele napoleoniene care au invadat oraşul în 1797. Multe teşături cu fir de aur au fost arse pentru a se recicla metalul preţios.

                 În muzeu este păstrat un  veşmânt compus din trei părţi denumit  planeta .Este singurul care a mai supravieţuit. Veşmântul era compus dintr-un fular , mâneci,tunica şi voal pentru umeri. Este donat catedralei San Marco de veneţianul Pietro  Ottobani care a fost papă sub numele de Alexandru al VIII lea(1689-1691).

                    Haina este brodată în  fir de aur şi argint cu un dens model fitomorfic în care pot fi recunoscute diferite specii de plante. În centru jos se identifică stema papală al papei Alexandru al VIII lea ce culminează cu diadema papală.

                    Merletto era un termen de origine veneţiană care însemna crenel, element architectural aflat în vârful palatelor în stil gotic floral. Aici este vorba de un veşmânt cusut  doar cu ac şi aţă fără a fi nevoie de pânză ca suport textil.În concluzie e vorba despre dantelă.

               Cea mai mare măiestrie în această artă a fost atinsă la sfârşitul secolului al XVII lea. Piesele de dantelă înfrumuseţau articolele de îmbrăcăminte purtate în timpul liturghiilor împreună cu guler şi manşete şi chiar pânzele de altar.

               Alte comori textile sunt deasemenea broderiile . Ele sunt unele dintre cele mai vechi şi mai răspândite forme de artă ,necesitând doar ac, aţă şi o bază de pânză pentru a fi realizate.

               Două broderii bizantine expuse  în muzeu sunt unicele veşminte liturgice rămase din perioada antică a Catedralei San Marco.Cea mai veche din aceste două broderii datează de la sfârşitul secolului al XII lea şi portretizează Plângerea lui Iisus după moartea pe cruce.Cealaltă broderie  înfăţişează doi arhangheli. Broderiile au fost făcute în fabrici de mătase pe diferite nuanţe de purpuriu cu fire de aur sau argint şi îmbogăţite cu pietre scumpe , perle şi cristale . Aceste broderii au suferit la mijlocul secolului al XVIII lea nişte recondiţionări nereuşite care le-au afectat consistenţa.

               Tapiseriile sunt alte obiecte textile ce îţi atrag atenţia mai ales datorită faptului că sunt toate făcute manual. Sunt produse într-o urzeală de nuanţă neutră cu tesături policrome. Firele sunt de obicei toarse din lină cu fir gros. Pentru cele mai preţioase dintre tapiserii se foloseşte mătasea, aurul şi argintul. Prin secolul al XV lea în Veneţia erau mai multe ateliere de tapiserie conduse de lucrători francezi  şi flamanzi. Sunt tapiserii cu Patimile lui Hristos lucrate între 1408-1427. Sunt printre primele tapiserii  ţesute din lână. Relatările Patimilor lui Hristos sunt ţesute pe cele 10 tablouri şi urmează stilul impunător şi demn al influenţei germane , care elimină aspectele crude ale suferinţelor lui Hristos.

               Alte tapiserii expuse sunt cele ale cardinalului Zen create între 1484 şi 1501 . Din numeroasele tapiserii ale cardinalului Zen, au mai rămas doar câteva fragmente de tapiserii flamande  ,dar suficiente pentru a le conştientiza adevărata valoare.Cel mai mare şi mai important fragment de tapiserie este Alaiul triumfal al unui împărat al cărui trăsură este trasă de cai albi.

               Ultimele expuse sunt tapiseriile cu povetea Sf. Marcu lucrate între 1550 şi 1551. Este vorba de patru tapiserii în mătăsuri policrome cu fire de aur şi argint  care sunt opera unui ţesător flamand aflat în serviciul familiei Medici. În portret Sfântul Marcu este înfăţişat cu veşmânt compus dintr-o tunică roşie şi manta albastră. Tapiseriile înfăţişează episoade din viaţa Sf. Evanghelist Marcu din Alexandria precum vindecarea miraculoasă al pantofarului Anianus, botezul lui Anianus , vindecarea  unui posedat psihic, sacrificiul Sf. Marcu.

              Din categoria tezaurului textil fac parte şi covoarele  depuse aici. În Veneţia covoarele erau folosite pe scară largă atât în biserici cât şi în spaţiile private încă de la debutul perioadei Renaşterii. Veneţia era o importantă  piaţă europeană de import şi export al covoarelor. Muzeul dispune de cinci covoare ale dogilor împletite cu mătase şi cu brocarturi de aur şi argint ce au un efect decorativ semnificativ. Aceste covoare erau fabricate pe la sfârşitul secolului al XVI lea în Isfahan ,oraş persan, în care se găseau ateliere regale şi erau destinate curţii ducale. Erau deasemenea oferite diplomaţilor şi conducătorilor străini drept cadou în vizitele oficiale.

               În cadrul vizitei mele am fost interesat şi de obiectele care evidenţiază puterea ducală.

               Din aceasta categorie cel mai vestit este grupul statuar al Cailor Sf. Marcu. Dacă pe balconul  catedralei erau expuse doar nişte copii aici vorbim chiar de originalul luat de veneţienii conduşi de dogele Enrico Dondolo ca pradă de război în urma cuceriri Constantinopolelui de către cruciaţi în 1204. Sunt aceiaşi caii care împodobeau cândva Hipodromul din Constantinopol.

               Caii Sf.Marcu au o dublă valoare politică şi religioasă .Ei simbolizează pentru Veneţia, moştenirea  şi continuitatea puterii imperiale bizantine. Din punct de vedere religios ei sunt imaginea Quadriga Domini( Caii Domnului) ,o alegorie la expansiunea Lumii divine prin lucrarea celor patru evanghelişti.

               Leul înaripat al Sf. Marcu este un alt simbol al puterii politice veneţiene  ce îşi are rădăcinile din sfera religioasă. Am văzut expus  un leu înaripat cu aureolă făcut la sfârşitul secolului al XV lea. Este vorba de o sculptură din lemn care apoi a fost poleită cu aur. Laba stângă din faţă a leului sprijină Biblia deschisă pe care se distinge foarte bine scrierea Pace ţie, Evanghelistul meu Marcu.

              Din  categoria obiectelor care pun în evidenţă puterea dogelui se regăseşte şi un tron ducal .Acest tron aflat ca exponat este cioplit  din lemn de nuc . Lucrarea le aparţine atelierelor din Lombardia de la sfârşitul secolului al XV lea şi este atent finisată doar în părţile vizibile. Cel mai probabil acest tron provine de la Palatul Dogilor.

               Structura şi decoraţiile tronului ducal au ca sursă de inspiraţie motivele artistice ale Renaşterii veneţiene timpurii. Cea mai rafinată parte a tronului este  panoul frontal.Este desenat un vas cu nervuri ce susţine  structura fastuoasa a unui candelabru care se termină cu o torţă aprinsă. Pe ambele părţi sunt realizaţi doi heruvimi goi care cântă la instrumente muzicale.

               Un alt obiect destul de ciudat ce se leagă de simbolistica puterii este un cap sculptat cunoscut sub numele de Carmagnola. Sculptura este din porfir roşu şi este poziţionată în colţul sud-vestic al balustradei. Acest cap retezat la baza gâtului se constituie ca într-o mustrare. Francesco Bussone ,supranumit Carmagnola , a fost  căpitanul general al Serenissimei decapitat în  1432 sub acuzaţia de trădare şi complicitate cu inamicul. Acuzaţia a fost nedreaptă pentru un căpitan care şi-a pus la dispoziţie toată priceperea  militară pentru a servi Veneţia. . În conformitate cu obiceiul , capul trădătorului trebuia să rămână expus în public pentru a da în final naştere la o legendă populară de lungă durată.

              În realitate capul din porfir este unul din obiectele furate de veneţieni în timpul jefuirii Constantinopolelui din cea de a IV a Cruciadă din 1204 . A fost subiectul unor ample studii istorice care să determine identitatea eaxctă a personajului reprezentat. Se poate observa o gaura în partea dreaptă a capului de porfir care probabil că era folosită pentru al fixa de vreun zid. Ochii mari încadraţi de nişte sprâncene arcuite se pare că au avut cândva şi nişte pupile din sticlă. Expresia feţei îţi sugerează un fel de şiretenie. Ornamentaţia bogată a coroanei pare să emită caracteristicile unor pietre preţioase şi al unei plăci de aur. S-a înţeles de la sine că personajul trebuia să fie un suveran al Imperiului bizantin  târziu. Şi asta nu numai datorită trăsăturilor faciale şi a coroanei ci şi deasemenea datorită faptului că porfirul era folosit ca material pentru realizarea portretelor imperiale.

            Au fost avansate multe ipoteze cu privire la identitatea personajului reprezentat. Cea mai credibilă teorie care are la bază compararea monezilor de aur bătute de suverani între 534 şi 538 la Monetăria din Constantinopol cu mozaicurile de la Basilica San Vitale din Ravenna sugerează că este vorba de împăratul Imperiului Roman de Răsărit, Justinian I(527-565). Mulţi consideră că statuia era amplasată original în piaţa publică Philadelphion din Constantinopol.

            Muzeul mai găzduieşte câteva lucrări de artă cu tematica religioasă  cum ar fi lucrarea lui  Jacopo Sansovino ,Fecioara şi copilul . Această capodoperă este o sculptură din teracotă care apoi a fost poleită cu aur. A fost executată la mijlocul secolului al XVI lea pentru loja de la baza Clopotniţei Sfântului Marcu. Sculptura menţionată este una dintre cele mai vibrante lucrări create de Sansovino al cărei trăsături au ceva din limbajul artistic al lui Donatello. Sculptura a avut multe de suferit în urma prăbuşirii Clopotniţei în 1902  şi a trebuit refăcută din bucăţele.

             O altă reprezentare a Sfintei Marii este şi tabloul din lemn intitulat Madonna Laptelui ce portretizează Fecioara atunci când alăpta înconjurată de sfinţi. Tabloul acesta este considerat un precursor al viitoarelor icoane veneţiene. Prezenţa sfinţilor în icoana Sf. Fecioare este tipică stilului bizantin.

             Un alt obiect de cult expus este o masă de altar pentru zilele lucrătoare(Pala feriale). Este destul de bizar să împarţi altarul pentru zile lucrătoare şi pentru cele de sărbătoare. Dar  dacă dogma bisericii o cere,ce am putea spune în plus.Lucrarea îi aparţine lui Paolo Veneziano(1345) şi este o pictură pe scândură în care imaginile sunt dispuse pe două registre. Acest altar a fost comandat de dogele Andrea Dandolo, unul dintre cei mai importanţi cumpărători de obiecte de artă pentru Basilica di San Marco. Este o capodoperă din secolul al XIV lea care îmbină elemente occidentale cu cele orientale. Registrul de sus al picturii ne aminteşte de iconostasele greceşti.În acest registru sunt reprezentaţi în jurul lui Cristos şi al Sf. Marii ,Sfântul Evanghelist Ioan şi alţi sfinţi din rugăciunile veneţiene cum ar fi Sf. Petru, Sf.Nicolae,Sf. Teodor şi Sf.Marcu. Ciclul narativ în şapte imagini se derulează în registrul de jos al lucrării şi este executat într-un stil occidental. Este evocată viaţa şi sacrificiul suprem al Sf. Evanghelist Marcu împreună cu câteva legende veneţiene care celebrează sfântul protector al oraşului. Prezentarea jertfei Sfântului Marcu se face în directă asociere cu jertfa răscumpărătoare al lui Iisus.

              Îţi atrage deasemenea atenţia un tablou ce fusese cândva poziţionat în spate la Pala d’oro. Este o lucrare cei aparţine lui Maffeo Verona , un pictor ce a activat şi ca desenator pentru mozaicurile din Basilica di San Marco . În prezent în spate la  Pala d’oro este un alt tablou semnat de Francesco de’ Franceschi ce datează din secolul al XV lea.

             Tabloul pictat de Maffeo Verona este din 1614 şi repetă aspectele din vechiul tabloul al lui Franceschi . Tot prim-planul tabloului este ocupat Iisus . Cei 12 apostoli sunt împărţiţi câte 6 pe fiecare parte a Mântuitorului şi sunt dispuşi în două planuri.

             În tablou este prezent şi un verset din Evanghelia lui Ioan(14,27) scris în latină ce se evidenţiază dintr-o Biblie deschisă de Iisus: pace meam do vobis pacem relinquo vobis(Pace vă las vouă,  pacea Mea o dau vouă).Mai jos sub semnătura pictorului, pe un sul citim următorul fragment în latină: liquisti mundo marce / tua munera / pacem / pax igitur veneto vivat / in imperio(O Sfinte Marcu, tu  ne-ai lăsat în dar pacea lumii.Fie ca pacea să fie prezentă în stăpânirea veneţiană.)Această dublă invocare a păcii ca dar din partea lui Hristos şi a Evanghelistului său Marcu exprimă alegerea unei politici neutre de către Veneţia faţă de celelalte puteri europene ,după îndelungatele conflicte din secolul al XII lea.