Petrodolarul si viitorul sau

Petrodolarul şi impactul său asupra pieţelor financiare internaţionale

Goana după resurse şi globalizarea

O coincidenţă dintre preţul petrolului şi crizele financiare poate fi trasată din punct de vedere istoric încă de la începutul revoluţiei industriale. Însă pentru istoria economică modernă această coincidenţă este cel mai bine reprezentată de criza petrolului din 1973, creată de embargoul impus de statele exportatoare de petrol (OPEC), un episod care continuă să trăzească amintiri neplăcute economiilor occidentale. Episodul 1973 a demonstrat că Occidentul poate fi foarte vulnerabil în faţa unei instabilităţi economice şi geopolitice a Orientului Mijlociu. Aspectul care trebuie studiat este interacţiunea ciclului de afaceri de la nivel global cu factori precum preţul petrolului, care ţine de ciclul economic şi geopolitic. Investiţiile din sectorul financiar şi energetic, precum şi distribuţia veniturilor atât din interiorul sau din afara unui stat, joacă un rol cheie în perpetuarea ciclului de afaceri.Fluctuaţiile de curs a petrodolarului au fost principalele forţe care au influenţat pieţele financiare. Reciclarea petrodolarului a amplificat și de asemenea a perpetuat recurenţa crizelor financiare și valutare la nivel mondial. Aceste crize au fost guvernate de 3 forţe: • Prima forţă e reprezentată de finanţele globale care au la bază dolarul şi mecanismul datoriilor. Povestea petrodolarului începe o dată cu Administraţia Nixon(1969-1974) şi se concentrează asupra rolului pe care îl are dolarul în sistemul financiar global, de girant al preţurilor la energie, care la rândul lor influenţează indirect geopolitica Orientului Mijlociu. • A doua forţă este piaţa volatilă a petrolului şi gazelor, care este influenţată de nivelul investiţiilor cât şi de speculaţiile de pe piaţa financiară. • Al treilea factor este reprezentat de continuarea conflictelor geopolitice din Orientul Mijlociu, mânate de o perpetuă cursă a înarmărilor, finanţată de petrodolari şi servind ca principală unealtă a Occidentului în recuperarea propriei valute. Făcând o retrospectivă, putem constata multe similitudini izbitoare între criza din 1973 şi cea din 2008. Este foarte important să înţelegem natura ciclică a acestor evenimente. Criza din 1973 a fost produsul a 3 factori: 1. Creşterea susţinută a economiei globale a determinat creşterea cererii de petrol şi a altor mărfuri. 2. În 1971, deficitul bugetar al SUA a determinat-o să renunţe la ” cvasi-etalonul aur” al Acordului de la Bretton Woods(1944), inaugurând astfel o nouă perioadă inflaţionistă 3. Conflictul israelo-arab din 1973 a fost un eveniment catalizator pentru statele din OPEC, pentru a bloca aprovizionarea cu petrol şi a creşte în consecinţă preţul său. Preţul crescut la petrol din perioada 1973-1980, a determinat inundarea pieţelor financiare cu petrodolari reciclaţi, provocând astfel o nouă criză a datoriilor. Aceste forţe au coincis încă o dată în perioada 2001-2008: • Creşterea economică de la nivel global, începută din anii ’80 şi până la graniţa cu mileniul III, a determinat din nou o creştere accelerată a cererii de petrol. • Îndatorarea necontrolată al SUA a pus presiune pe dolar, punându-i în pericol dominaţia şi rolul său de ancoră în piaţa financiară globală. • Atacurile teroriste de la 11 septembrie şi ulterioarele invazii americane din Afganistan(2001) şi Irak(2003), au fost un catalizator pentru a creşte şi mai mult cotaţia petrolului la nivel mondial. Preţul crescut al petrolului a determinat un nou val de ieşiri a petrodolarilor din zona Orientului Mijlociu, contribuind substanţial la formarea unui „balon” de credite intenationale care a cauzat ulterior prăbuşirea pieţelor financiare internaţionale, manifestată prin scăderea rapidă a acţiunilor marilor corporaţii de pe pieţele bursiere. Rămasă necontrolată, dependenţa SUA de petrol va creşte constant nivelul datoriei sale publice, mai ales dacă preţul petrolului va reveni la calea ascendentă, după redresarea economiei globale. În acelaşi timp noua infuzie de petrodolari în Orientul Mijlociu e puţin probabil să aducă bunăstare economică şi stabilitate regiunii. Economiile Orientului Mijlociu au în continuare o capacitate limitată de absorbţie, orientând petrodolarii în creşterea pieţei imobiliare şi a celei bursiere. În acelaşi timp se alimentează “balonul” regional şi global al creditării. Faţada stabilităţii politice şi sociale a unor state din Orientul Mijlociu a fost posibilă, în parte, datorită creşterii cheltuielilor guvernamentale pe securitate, în scopul mascării ameninţărilor potenţiale din regiune. Asta include şi o potenţială cursă a înarmărilor (care poate ajunge şi la nivel de arme nucleare), intensificarea conflictelor armate din regiune, violenţe între secte religioase, creşterea inechităţii sociale şi nu în ultimul rând eşecul de a diversifica economia regională. Nemulţumirile din Orientul Mijlociu nu au făcut altceva decât să alimenteze dezvoltarea organizaţiilor teroriste din regiune.

Orientul Mijociu si dinamica sa economică

Având în vedere că statele din Orientul Mijlociu nu erau industrializate,acestea au fost nevoite să apeleze la companii petroliere occidentale pentru a le exploata resursele. În schimbul exploatării petrolului, aceste companii plăteau nişte drepturi de exploatare statelor gazdă, reuşind să fixeze în mod arbitrar preţurile petrolului brut. Mişcările naţionaliste din Orientul Mijlociu, dupa încheierea celui de-al Doilea Război Mondial au avut ca obiectiv, în special, creşterea redevenţei plătite de aceste corporaţii petroliere. Pentru a contrabalansa presiunile financiare exercitate de marile companii petroliere occidentale, statele exportatoare de petrol precum Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită, şi Venezuela s-au organizat într-un cartel numit OPEC, începând cu 1960. Astfel Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC) a reuşit să regularizeze încă de la începutul apariţiei sale preţul petrolului. Din 1973 , Algeria, Indonesia, Libia, Nigeria,Qatar şi Emiratele Arabe Unite, hotărăsc de asemenea să se alăture OPEC-ului. În acelaşi timp deficitul comercial al SUA din anii’ 70 a continuat să crească pe fondul războiului din Vietnam. Cu toate că guvernul american continua să convertească dolari în aur, în conformitate cu acordul de la Bretton Woods, speculatorii de pe piaţa valutară şi guvernele străine se îndoiau de capacitatea SUA de a păstra această convertibilitate având în vedere deficitul comercial în creştere. Pentru a evita o criză inflaţionistă datorată speculatorilor , SUA a renunţat la convertibilitatea dolarului în aur , începând cu 1971. Treptat, statele Orientului Mijlociu au recurs la naţionalizarea resurselor de petrol cu scopul de-al vinde direct, provocând astfel o concurenţă în rândul celor cu reţele de distribuţie. Treptat, statele din OPEC şi-au creat companii petroliere naţionale care să exploateze resursele energetice din subsolul lor. Astfel, statele Orientului Mijlociu au putut negocia direct preţul petrolului cu celelalte corporaţii petroliere occidentale. Descoperirea de noi resurse petrol în Alaska şi Marea Nordului a limitat treptat puterea OPEC-ului, având în vedere că importatorii de petrol îşi puteau diversifica resursele de energie. Începând cu anii ’80, statele exportatoare de petrol din afara OPEC au reuşit să-şi sporească capacitatea de producţie şi distribuţie. Perioada 1973-1984 poate fi considerată „vârsta copilariei” pentru economia statelor Orientului Mijlociu, când cotaţiile la pertol se menţineau mari. Infuzia masivă de dolari în economia Orientului Mijlociu nu a fost doar o binecuvântare, ci şi un blestem, caracteristic statelor bogate în resurse naturale. Primul efect al exploatării resurselor de petrol a fost întărirea statului central, care era beneficiarul redevenţelor încasate din petrol. Având în vedere că petrolul era sursa majoră de finanţare a programelor economice şi sociale, statul nu a fost suficient motivat să dezvolte şi celelalte sectoare ale economiei. În acelaşi timp guvernele statelor exportatoare de petrol au crezut că pot recupera în timp record decalajul economic existent între ele şi clubul statelor puternic industrializate. Au încercat să atingă acest obiectiv investind masiv în infrastructură şi proiecte industriale mamut. Cei ce făceau parte din elita politică şi economică s-au îmbogăţit rapid prin darea în concesiune a câmpurilor petroliere, formând noua clasa de oligarhi ai Orientului Mijlociu. Efectul a fost alocarea ineficientă a resurselor. Logica economică spune că o ţară cu resurse minerale epuizabile ar trebui să ia în considerare păstrarea bogăţiei acumulate în propria economie. Astfel, tentaţia de a consuma resursa epuizabilă şi a nu investi în diversificarea propriei economii a fost covârşitoare. Comportametul consumului nesănătos a fost mai departe încurajat prin redistribuirea excesivă a averii. Această redistribuire a încurajat în rândul populaţiei locale o etică „anti-muncă”. S-a ajuns să se importe forţă de muncă din statele arabe sărace sau din Asia , pentru a îndeplini cea mai mare parte din muncă. Arabia Saudită, Kuweit, Qatar, Emiratele Arabe Unite au ajuns să depindă de forţa de muncă din afară pentru a sprijini economia aflată în dezvoltare.Creditarea iresponsabilă a contribuit şi ea la rândul ei la consumul nesănătos. Din anii ’90, investiţiile şi capacitatea de extindere a OPEC-ului a stagnat.Capacitatea de rezervă a OPEC a coborât în 2000 la un periculos nivel de 2% din cererea globală, 90% din aceasta fiind în Arabia Saudită. Cea ce a caracterizat statele Orientului Mijlociu, o dată cu începutul secolului al XXI lea, a fost lipsa unei strategi de dezvoltare durabilă pentru viitor .

Petrodolarul si criza datoriilor

Având în vedere episoadele dese în care dolarul se devaloriza pe pieţele bursiere, multe state OPEC au considerat că ar fi fost favorabil pentru ele tranzacţionarea petrolului şi în alte valute. Principalul impediment a fost faptul că toate cele 3 categorii de petrol brut, în special petrolul brent, sunt tranzacţionate pe piaţa internaţională având ca marker dolarul. Discuţii despre tranzacţionarea petrolului în euro au existat mai mult înaintea Războiului din Irak(2003). Principala aliată pentru SUA în Orientul Mijlociu este Arabia Saudită, care prin creşterea producţiei, asigură un preţ mic al petrolului. Reciclarea petrodolarilor a fost în permanenţă sub ameninţarea introducerii unor noi valute în tranzacţiile cu petrol. În plus, doctrina neoconservatoare promovată de Administraţia Bush a ales acţiunea militară ca soluţie pentru instabilitatea Orientului Mijlociu. Apărarea petrodolarului cu orice preţ a ajuns să fie un motto pentru neoconservatorii de la Casa Albă. Dincolo de pretexte legate de posesia de arme de distrugere în masă, al căror existenţă nu s-a probat, invazia Irakului a avut o motivaţie economică. Cu alte cuvinte, toţi cei care nu erau cu America erau împotriva ei. Strategia neoconservatoare de a asigura monopolul dolarului nu a făcut altceva decât să creeze tensiuni în zona Orientului Mijlociu . Dominația dolarului american ca moneda de rezervă la nivel mondial, în special dupa ce a fost separat de valoare exprimată în aur începând cu 1971, a fost construit pe doi piloni. Primul a fost bunăvoință politică și economică exprimată pe plan internațional din prima jumătate a secolului al XX-lea, o dată cu încheierea colonialismului european, iar al doilea a fost lipsa unei alternative viabile la dolar. În primii ani ai secolului al XXI lea, rolul dolarul ca valută internaţională a început să scadă în condiţiile în care procesul globalizării a accelerat. Acest lucru ni-l demonstrează rezervele oficiale de dolari ale statelor exportatoare de petrol. Există posibilitatea şi ca SUA să recurgă şi la strategii mai dure pentru a preveni ca statele exportatoare de petrol din Orientul Mijlociu să încheie acorduri bilaterale cu China şi să utilizeze alte valute în vânzarea petrolului. SUA a continuat să acumuleze deficite comerciale şi să-şi crească datoria publică în prima decada a secolului XXI. Având dubii în ceea ce priveşte sustenabilitatea unui sistem financiar centrat pe dolari, multe state au hotărât să-şi diversifice rezervele de valută. După ce a fost separat de aur în 1971, dolarul a început să alimenteze o spirală inflaţionistă globală. La debutul anilor ’90, bancile centrale au început să elaboreze planuri de rezervă în caz de recesiune a economiei americane, prin modificarea dobânzilor de referinţă. Economiile din Asia care au trecut prin recesiunea de la mijlocul anilor ’90, au adoptat noi politici monetare pentru a stimula relansarea economiei. Începe să fie populară, regula monetara de tip Taylor(intervenţionismul monetar), conform căreia banca centrală ar trebui să ţină cont în stabilirea ratei dobânzii de două elemente: rata inflaţiei şi decalajul dintre PIB realizat şi PIB potenţial. Japonia este un exemplu în acest sens. Relaţia de simbioză dintre exportatorii asiatici şi consumatorii americani este cea care a sprijinit pentru mulţi ani dolarul, cu toate că a avut ca efect creşterea datoriei externe a SUA. State exportatoare precum China, nu au permis valutelor lor naţionale să se aprecieze în faţa dolarului. Pe acelaşi model a fost abordată şi criza financiară izbucnită în 2008, atunci când băncile centrale au luat măsura să scadă dobânzile de referinţă pentru a preveni o criză inflaţionistă. Pieţele de credit au îndeplinit o funcţie crucială în crearea şi susţinerea episoadelor speculative ,asa cum sugerează şi cea de a doua axiomă a lui Kindleberger. Un exemplu în acest sens sunt speculaţiile din piaţa imobiliară. În cadrul regimului actual de curs de schimb flexibil, după prăbușirea sistemului Bretton Woods-, dolarul şi-a păstrat statutul său unic, ca monedă de rezervă, în mare parte datorită faptului că tranzacţiile din energie se plătesc cu dolari. Aceasta înseamnă că Statele Unite se bucură de capacitatea unică de a plăti pentru deficitul său comercial cu propria sa datorie, aparent pe termen nelimitat. Această finanțare a datoriei poate fi realizată direct prin vînzarea de titluri de creanță publice, sau indirect prin permiterea existenţei inflației la prețurile activelor - precum acțiunile, proprietăţile imobiliare sau bunurile achiziționate cu dolari. Până în ianuarie 2009, o dată cu începutul mandatului Administraţiei Obama, datoria națională brută al Statelor Unite a depășit 10,5 trilioane de dolari. La ora actuala această datorie nu a stagnat ci a crescut la 17,82 trilioane de dolari . După cum e situaţia actuală,un dolar puternic şi un preţ al petrolului la 50$ pe baril, nu e în avantajul SUA. Analiza de piață arată că noile niveluri ale prețurilor sunt cauzate de simplul mecanism al cererii și ofertei. La nivel global, creșterea economică lentă din 2014, în Europa și China, a luat prin surprindere dezvoltatorii din industria petrolieră și formatorii de piață. Cererea de petrol a scăzut în mod neașteptat în 2014.O nouă sursă de petrol care a inundat piaţa petrolieră , a fost şi cel obţinut prin fracturarea hidraulică

Alternative de păstrare a dolarului ca principală valută pe piaţa resurselor energetice

O alternativă la acumularea datoriilor ar fi pur și simplu de ai permite dolarului să se deprecieze față de alte valute. O depreciere mare a dolarului ar provoca o recesiune a SUA pe termen scurt.În ciuda acestui fapt, dolarul ieftin va crește în cele din urmă competitivitatea americană, micşorând deficitul de balanţă comercială, prin stimularea exporturilor. Bineînţeles că din considerente politice, Administraţia americană va preveni acest lucru. Mai mult decât atât, două blocuri majore ai creditorilor SUA(statele puternice din Asia şi statele exportatoare de petrol din Orientul Mijlociu dependente de petrodolari) , nu au nici un motiv pentru a urmări deprecierea dolarului prea rapid. Economiile asiatice au crescut în mare parte datorită exporturilor către piața americană. Actuala criză din SUA lucreaza pentru a reduce competitivitatea relativă a exporturilor din Asia și pentru a stopa creșterea acestor economii. Cererea continuă pentru obligaţiuni americane pe termen lung păstrează rata dobânzi de politică monetară la un nivel scăzut, permiţând astfel economiei SUA să menţină importurile la un nivel ridicat. Pe de altă parte în ceea ce priveşte procesul reciclarii petrodolarilor din statele Orientului Mijlociu, acesta a avut un efect nefast, cauzând o criză a datoriilor şi ameninţând astfel sistemul financiar global. Sistemul de reciclare a petrodolarilor s-a bazat pe finanţarea deficitului comercial al SUA şi a altor state puternic industrializate cu ajutorul surplusului de valută obţinut de statele exportatoare de petrol. În final, statele vor ajunge să implementeze măsuri protecţioniste similare celor adoptate în timpul Marii Depresiunii dintre 1929-1933: deprecierea ratelor de schimb, restricţii la importuri, stimularea exporturilor, limitarea ieşirilor de capital,. Dacă fiecare stat ar adopta astfel de măsuri restrictive am asista la o prăbuşire a comerţului global şi în consecinţă o recesiune globală. Fără îndoială, bancherii şi oamenii politicii au avut suspiciuni că reciclarea petrodolarilor va îngreuna pieţele de capital. Ceea ce îl îngrijora cel mai tare pe bancherul David Rockefeller Jr. erau împrumuturile pe care le acordă băncile private guvernelor din statele mai puţin dezvoltate. În opinia lui D. Rockefeller, băncile vor depăşi limitele unei creditări prudente, iar statele OPEC vor înceta să-şi mai depună profiturile în sistemul bancar . Rockefeller îndemna la o nouă era de cooperare internaţională. Majoritatea declaraţiilor publice ale oficialilor guvernamentali şi a bancherilor referitoarea la sistemul de reciclare a petrodolarilor au fost tentative de a întări încrederea publicului în actualele pieţe financiare Dacă lumea ar putea aduna o altă perioadă de cooperare multinațională pentru buna trecere de la actualul sistem financiar, evident fragil și depășit, poate că episodul actual de globalizare economică ar putea fi unul durabil pentru un viitor îndepărtat.

Concluzii

Cele mai importante aspecte de care am ţinut cont în analiza noastră sunt conexiunile dintre evenimente şi tendinţe economice care aparent nu au nimic asemănător la prima vedere. Finalitatea a fost să includem aceste conexiuni legate de petrodolar într-un cadru coerent care să poată explica influenţa pe care o are asupra pietelor financiare. Politica energetică, reglementarea piețelor și a instituțiilor financiare, precum și relațiile internaționale ce fac obiectul geopoliticii din Orientul Mijlociu sunt atât de strâns legate între ele încât ar fi inutil să le analizăm separat. În politica petrodolarului, punctul de cotitură a fost invazia americană din Irak(2003). Decizia americană de a invada Irakul a avut la baza falsa credinţă ce susţinea faptul că ar fi ajutat la ajustarea pieţei petroliere din Orientul Mijlociu. Războiul din Irak nu a făcut altceva decât să creeze un vacuum de putere în regiune, lucru de care au profitat Iranul şi o serie de organizaţii teroriste, în special Statul Islamic. Procesul reciclării petrodolarilor, baza strategiei secrete SUA care a asigurat dominaţia dolarului, a periclitat cooperarea între statele puternic industrializate şi de asemenea stabilitatea sistemului economic internaţional în ceea ce priveşte distribuţia deficitelor comerciale şi a capitalurilor(evitarea politicilor comerciale care să stimuleze competitivitatea). Exportatorii de petrol au un surplus comercial structural şi nu îşi pot creşte importurile în acelaşi ritm cu creşterea preţului petrolului. Astfel apar deficite comerciale în alte părţi ale lumii. Dacă un stat îşi echilibrează balanţa comercială prin exporturi, aceasta mută deficitul către alt stat. Provocarea ce se referă la modul în care se pot distribui capitalurile este ca o imagine în oglindă a provocării de a preveni războaiele comerciale. O dată ce naţiunile au convenit să împartă un deficit comercial, riscul apariţiei un competiţii pentru finanţarea deficitelor cu petrodolari era inevitabilă. Încă din 1971, o dată cu decizia administraţiei Nixon de a nu mai calcula valoarea dolarului în aur, dolarul a devenit o valută care a avut la bază îndatorarea. S-a inaugurat practic finanţarea unor datorii cu alte datorii. Actul de naştere a petrodolarului a avut la bază această filosofie. Dintr-o monedă garantată de aur, dolarul a devenit o monedă garantată de petrol. Ceea ce face din dolar o valută unică este relaţia sa strânsă cu geopolitica. Spre exemplu SUA reuşeşte să controleze preţul mondial al petrolului cu ajutorul Arabiei Saudite, principalul său aliat în Orientul Mijlociu Cu toate acestea , SUA a fost silită în mai multe rânduri să mărească plafonul de îndatorare pentru a putea permite normala funcţionare a administraţiei. Constituie o adevărată provocare cum va reuşi administraţia americană să ţină sub control datoria publică în continua creştere şi să asigure în continuare supremaţia dolarului.

Bibliografie

Lucrări de specialitate William R. Clark, Petrodollar Warfare: Oil, Iraq and the Future of the Dollar,Ed. New Society Publishers,Vancouver, 2005,pp.135-157. Mahmoud A. El-Gamal, Amy Myers Jaffe, Oil, Dollars, Debt, and Crises: The Global Curse of Black Gold, Oil, Dollars, Debt, and Crises: The Global Curse of Black Gold, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2010, pp.1-90. David E. Spiro, The Hidden Hand of American Hegemony: Petrodollar Recycling and international markets, Ed. Cornell University Press,Ithaca(NY),1999, pp.1-43. Articole http://www.oil-price.net/en/articles/will-collapse-in-oil-price-cause-stock-market-crash.php https://www.treasurydirect.gov/govt/reports/pd/histdebt/histdebt_histo5.htm