sâmbătă, 8 februarie 2014

Explicarea conceptelor doctrinare ale Administraţiei Bush

Explicarea conceptelor doctrinare ale Administraţiei Bush
 
         Scopul acestui capitol este să analizeze în amănunt conceptele doctrinei Bush, si deasemenea să identifice personajele cheie din Administraţia Bush care au ajutat la punerea în practică a acestei doctrine şi rolul lor în planificarea deciziei de invadare a Irakului. Un alt obiectiv este analiza modului în care adepţii neoconservatorilor au reuşit să câştige sprijinul popular pentru  acţiunea din Irak şi deasemenea  cum au încercat să obţină o legitimare a  comunităţii internaţionale. În  planificarea deciziei de invadare a Irakului , nu vom neglija nici poziţia adoptată de CIA.   
         Încă din 29 ianuarie 2002, preşedintele Bush proclama într-un discurs despre Starea Naţiunii, a doua  fază a războiului împotriva terorii al cărei principal obiectiv era anihilarea regimurilor care sponsorizează terorismul şi ameninţă în acest fel pe SUA şi  aliaţii săi. Preşedintele Bush identifică printre aceste regimuri o Axă a Răului formată din Irak , Iran şi Coreea de Nord care ameninţă lumea cu arme de distrugere în masă. Din această axă Irakul are parte de cea mai amplă descriere în  care preşedintele afirmă că regimului lui Saddam ar poseda arme biologice, chimice şi chiar nucleare[1].
         Era din ce în ce mai clar că Afganistanul a fost doar începutul şi că SUA şi-a rezervat dreptul în numele autoapărării să ducă războiul împotriva terorismului indiferent unde ar fi  indicat[2].
         Acest război fără frontiere introduce cele două concepte cheie care vor compune Doctrina Bush :atac preventiv şi acţiunea unilaterală.
         Politica de descurajare şi îngrădire practicată în timpul Războiului Rece nu mai era viabilă în strategia lui Bush ,cu toate că nu se recunoştea acest fapt[3].
         Pentru Bush , descurajarea însemna acţiunea militară preventivă. Conceptul de atac preventiv a fost foarte clar expus în discursul preşedintelui G.W.Bush ţinut la West Point în iunie 2002 . Fragmentul următor din discursul preşedintelui este unul foarte relevant în acest sens: Apărarea internă şi apărarea antirachetă sunt părţi ale unei securităţii naţionale mai îmbunătăţite şi sunt priorităţi esenţiale pentru SUA. Cu toate acestea războiul împotriva terorii nu poate fi câştigat în defensivă . Trebuie să ducem războiul la inamic , să-i distrugem planurile  şi să confruntăm cele mai rele  ameninţări înainte ca ele să apară. Am făcut cunoscut lumii că singura cale către siguranţă este calea acţiunii[4].
         Secretarul de Stat Colin Powell avea dreptate atunci când declara că prevenirea a fost dintotdeauna disponibilă ca instrument de politică externă sau de doctrină militară. Cea ce s-a schimbat este că atacul preventiv a crescut în importanţă pe lista de opţiunilor lui Bush[5]. Până la Administraţia Bush acţiunile preventive nu erau constituite din operaţiuni militare de anvergură. Pănă atunci au fost susţineri din partea SUA a unei părţi implicate într-un război civil( Coreea , Vietnam) sau raiduri aeriene de pedepsire a unor state,precum Libia în perioada Administraţiei Reagan sau a  Afganistanului şi Sudanului din anii Administraţiei Clinton. Cel mult SUA se implica în operaţiuni militare limitate(intervenţia lui Eisenhower in Liban , cea al lui Lyndon Johnson în Republica Dominicană ,ş.a.) Ideia avansată de unii consilieri ai lui G.W. Bush de a considera politica de carantină aplicată de J.F. Kennedy în timpul crizei rachetelor din 1962 ca pe un precedent pentru operaţiuni militare preventive de anvergură este total eronată[6].
         Lovitură militară preventivă este greşit înţeleasă de Administraţia Bush. O lovitură militară preventivă poate fi acceptată ca fiind în scopuri defensive doar în condiţiile în care există dovezi clare că atacul adversarului este unul iminent. Cea ce promova cu adevărat Doctrina Bush era războiul preventiv care mergea pe premiza că dacă se distruge baza materială de a purta război a inamicului , îl va face incapabil  de a declanşa un atac[7]. În războiul preventiv promovat de Bush ,ameninţările la adresa securităţii naţionale sunt doar percepute ,nu şi evidenţiate prin probe clare care să ateste un atac iminent al adversarului. Absenţa armelor de distrugre în masă din Irak , a demonstrat faptul că Iakul nu avea potenţialul de a declanşa un atac iminent care să justifice o lovitură militară preventivă . În concluzie, ameninţarea Irakului, aşa cum a fost ea prezentată de Bush, era nefundamentată ,mai ales că nu s-a putut dovedi nici presupusa relaţia dintre regimul din Irak şi organizaţiile teroriste.
        Acest război preventiv este însoţit de conceptul suveranităţii limitate , care caută să legitimeze un atac timpuriu asupra statelor tâlhar. Richard Haass , fost consilier în Departamentul de Stat din perioada lui Colin Powell susţinea într-un  articol că viziunea care prevala în Administraţia Bush  era aceia că suveranitatea implică obligaţia de a nu masacra propria populaţie şi de a nu  susţine terorismul[8].
       Neoconservatorul Richard Perle ,director al Biroului de Politică de Apărare cu rol consultativ în Departamentul Apărării, nu avea nici o îngrijorare când era pusă în discuţie reacţia comunităţii internaţionale la această nouă strategie. Perle i-a  încurajat pe Cheney şi Rumsfeld să meargă mai departe cu strategia militară preventivă , deooarece considera că este singura opţiune viabilă pentru al putea înlătura pe Saddam Hussein[9].
       Războiul preventiv este sprijinit de conceptul acţiunii unilaterale. Administraţia Bush Jr. a considerat că este suficientă o deciziei a preşedintelui SUA pentru a declanşa o invazia din Irak(2003).ONU, aliaţii SUA, Congresul american şi cetăţenii americani puteau fi ignoraţi. SUA a ignorat propunearea lui Kofi Annan pentru obţinerea unei rezoluţii explicite care să autorizeze intervenţia militară din Irak[10]. Această viziune americană trece foarte mult chiar şi peste o înţelegere rezonabilă a cea ce permite dreptul internaţional când vine vorba de utilizarea forţei[11].
        În cea ce priveşte relaţia cu aliaţii, SUA considera că din moment ce era ţinta atacurilor teroriste nu le putea permite altor state  să-i stea  în  calea  urmăririi vinovaţilor.
D. Rumsfeld scria despre acţiunea miliatară preventivă că ,datorită faptului că implică elementul surpriză ,este esenţială în lupta antiteroristă . Acesta nu este timpul de a face război de comitet.Misiunea trebuie să determine coaliţia, nu coaliţia misiunea ori în caz contrar misiunea va coborâ la cel mai mic numitor comun[12].
         Aliaţii SUA erau foarte dezamăgiţi de drumul pe care l-a ales politica externă a SUA după 11 septembrie 2001,deorece au constatat că SUA privea într-un mod separat problemele internaţionale cum ar fi Protocolul de la Kyoto pe tema încălzirii globale , neproliferării nucleare, comerţului din Lumea a treia , pedepsei capitale şi a politicii din Orientul Mijlociu[13]. Tratatele care au ajuns să afecteze noile interese naţionale sunt ori abandonate ca în cazul Tratatului ABM ori lăsate să  lucreze fără a implica participare americană aşa cum a fost situaţia înfiinţării Curţii Penale Internaţionale.
         Aceste schimbări în relaţiile internaţionale ce au survenit după 11septembrie , au arătat impulsivitatea politicii externe americane ce s-a manifestat prin sacrificarea unei viziuni pozitive de promovare a păcii pe termen lung  pentru a urmări în schimb interese imediate. În acest fel este pe cale de a se repeta tendinţa marcată din timpul Războiului Rece. În ultimă instanţă forţa militară pavează calea unor relaţii economice şi politice mai extinse. Aceste relaţii nou stabilite alimentează apetitul de extindere a bunăvoinţei americane în fiecare regiune întinsă[14].
       Obiectivul real al Administraţiei Bush era crearea unei reţele solide de parteneri internaţionali care  sprijineau stilul de viaţă american ce era ameninţat de terorişti după atacurile de la 11 septembrie. Constituirea reţelei globale de influenţă era indispensabilă doctrinei Bush chiar dacă aceasta implica schimbări de regimuri politice, pe căi mai mult sau mai puţin legitime.
     


             






[1] Discurs al Preşedintelui G.W. Bush  într-o Şedinţă comună a  Congresului pe tema Stării Naţiunii, 29 ianuarie 2002,The  American Presidency Project , www.presidency.ucsb.edu /ws/index
[2] Donald Rumsfeld , comentariu în  New York Times, 7iunie 2002 , p.A8
[3] Mel Gurtov; Peter van Ness , Confronting the Bush Doctrine:Critical views from the Asia-Pacific ,Ed.Routledge, Londra ,2003, p.10.
[4] Discursul lui Bush  de la West Point , 1iunie 2002,Site Web Phil Taylor's , www.ics.leeds.ac.uk/papers/vp01.cfm?outfit=pmt&folder=339&paper=380
[5] James Dao , articolul ”Powell Defends a First Strike As Iraq Option”, în New York Times ,8 septembrie 2002, p.1.
[6] Mel Gurtov; Peter van Ness ,Op.cit., p.11.
[7] David E. Sanger, articolul ”Beating Them to the Prewar” în New York Times,28 septembrie 2008 ,p.A.17.
[8] Nicholas Lemann, articolul ”The Next World Order” în The New Yorker,1 aprilie 2002, www.newyorker.com/archive/2002/04/01/020401fa_FACT1
[9] Richard Perle , discursul intitulat Next Stop, Iraq ţinut la  Foreign Policy Research Institute , Philadelphia,30noiembrie 2001, www.fpri.org
[10] Elaine Sciolino ; Steven Lee Myers , articolul ”Bush  Says Time is  Running Out as Forces Move Into Place”, în New York Times ,7 octombrie 2001.
[11] Richard Falk, articolulul ”The New Bush Doctrine”, The Nation , 15iulie 2002, pp.9-11.
[12] D. Rumsfeld , articolul “Transforming the Military” în revista Foreign Affairs , vol.81, nr.3 , mai-iunie 2002, p.31.
[13] Patrick E. Tyler, articolul “European  Split with US on Need for Iraq Attack “în New York  Times ,22 iulie 2002 .
[14] Mel Gurtov; Peter van Ness ,Op.cit., p.18.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu