marți, 18 februarie 2014

Agravarea crizei din Kosovo în contextul intervenţiei NATO

 Agravarea crizei din Kosovo  în contextul intervenţiei NATO
 
Gruparea paramilitară, UCK, a ajuns să strângă în jurul său toţi tinerii furioşii din comunitatea albaneză. Masiva înarmare a grupării paramilitare albaneze a adus provincia într-un haos total. Primii membrii UCK sunt semnalaţi în satele din valea Drenica .Drumul până la o confruntare violentă a fost scurt. Din septembrie 1997, studenţii albanezi încep să  contacteze armata de eliberare din Kosovo. Poliţia sârbă acţionează pentru început moderat.
Februarie 1998 marchează iniţierea unei operaţiuni de anvergură a forţelor iugoslave împotriva grupării paramilitare albaneze din  Kosovo.Pe 5 martie , forţele de poliţie înarmate au încercuit familia albaneză Jashari în  Prekaze.
Acţiunea s-a soldat cu 58 de morţi , incluzându-l pe Adem Jashari, care a fost considerat primul martir al UCK.  UCK se remarcă şi în postura de forţă politică semnificativă. Atacurile împotriva forţelor de poliţie sârbe se înmulţesc . Serbia ripostează prin trimiterea de unităţi ale armatei iugoslave în Kosovo, susţinute de poliţie şi grupări paramilitare sârbe. Observatorii internaţionali au semnalat utilizarea excesivă a forţei de către autoriţăţile iugoslave şi săvârşirea de diferite abuzuri aşa cum a u fost condamnările fără judecată şi  răpirile.
Forţele iugoslave au bombardat sate în Prizren şi Gnjilane, trecând la evacuarea din case a albanezilor. Înaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi(UNHCR) a estimat în august 1998 un număr de peste 260000 de oameni mutaţi  din Kosovo şi alte 200000 în afara provinciei . Comunitatea internaţională urmărea desfăşurarea evenimentelor cu interes . OSCE  a detaşat observatori dealungul graniţelor Kosovo, iar SUA  a  preluat  conducerea misiunii diplomatice a observatorilor în Kosovo cu participarea Rusiei şi a celorlalte state europene creând o legătură între comunitatea internaţională şi UCK .
În septembrie 1998 , Consiliul Permanent de Securitate ONU a ratificat rezoluţia 1199, cerând
Încetarea focului, retragerea trupelor iugoslave şi încetarea represiunii împotriva civililor . Forţele iugoslave nu iau în considerare hotărârea consiliului şi bombardarează un sat provocând cel puţin 18 victime în rândul femeilor şi copiilor. Pe 13 octombrie 1998, NATO ia în calcul iniţierea unor raiduri aeriene , în cazul în care trupele iugoslave nu se vor retrage din Kosovo în 96 de ore. După întâlnirea cu reprezentantul diplomatic al SUA Richard Holbrooke, Milosevic a fost de  acord să retragă forţele de securitate sârbe şi permite detaşarea a 2000  de observatori ai OSCE într-o Misiune de verificare(KVM).
Înţelegerea prevedea acordarea unei autonomii restrânse, alegeri în decurs de 9 luni şi recrutarea  unei forţe de poliţie albaneză. Arestările din rândul albanezilor au continuat şi după această înţelegere. O parte din aceştia au fost acuzaţi de acţiuni teroriste.
În acelaşi timp UCK îşi consolidează poziţiile  sale din teren , fapt confirmat şi în raportul înaintat de Secretarul General ONU pe 24 decembrie 1998. Din ianuarie 1999, armata iugoslavă  intervine în Kosovo. Se ocupă poziţii la graniţele cu Macedonia în eventualitatea unui atac terestru al NATO şi  se încearcă întreruperea liniilor de aprovizionare  a UCK.  Sârbii atacă satul Racak şi ucid 45 de civili albanezi neînarmaţi.Observatorii misiunii de verificare din Kosovo au evidenţiat în raport reţineri ilegale , crime fără judecată şi mutilarea unor civili neînarmaţi. Conducerea misiunii de observare , amabasadorul W.Walkes a vizitat locaţia în care s-a produs masacrul ş a cerut găsirea vinovaţilor . Impresionaţi de masacrul de la Racak, Grupul de Contat format  din Franţa , Germania ,Italia,Rusia , Marea Britanie  şi SUA s-a întrunit pe 29 ianuarie şi a hotărât chemarea autorităţilor sârbe şi a albanezilor din Kosovola conferinţa organizată la Rambouillet pentru semnarea unui acord de pace. S-a trimis un ultimatum ambelor tabere pentru încetarea focului şi acceptarea condiţiilor semnate în acord  într-un termen de 21 de zile . Milosevic trimite o echipă de negociatori sârbi , dar nu acceptă planul care prevede prezenţa unor forţe militare străine în Iugoslavia,  deoarece astfel i-ar  fi încălcat suveranitatea .

Tabăra albaneză prezentă la negocieri cere la rândul său dreptul la autodeterminare . aşa cum sârbii cer respectarea suveranităţii lor. Albanezii sunt de acord să încheie orice acţiune violentă cu condiţia  de a se respecta prevederea în ceea ce priveşte statutul final al Kosovo care prevedea  că se va lua în considerare dorinţele populaţiei din Kosovo . Declaraţia alabaneză semenază acordul de pace pe 15 marie 1999 la Paris. Christofer Hill , apoi R.Holbrooke au încercat pe rând prin mijloace diplomatice să-l convingă pe Milosevic să accepte condiţiile stabilite la negociere. Cu toate că liderul naţionalist sârb era conştient de posbilitatea iniţierii unui atac NATO ,el  a continuat să trateze comunitatea internaţională cu indiferenţă.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu