Mândria Luftwaffe: Avionul cu reacţii ,Messerschmitt-262 (Me-262)

Mândria Luftwaffe: Avionul cu reacţii ,Messerschmitt-262 (Me-262)

Chiar dacă a fost introdus târziu în dotarea Luftwaffe şi nu a reuşit să joace un rol decisiv în ultima parte a războiului , Messerschmitt  Me 262 rămâne unul dintre cele mai revoluţionare avioane din istoria aviaţiei moderne.  Este primul avion militar  operaţional cu reacţie  din lume . Me-262 , prin elementele sale structurale , a reprezentat o platformă de dezvoltare pentru viitoarele avioane supersonice.

Istoricul dezvoltării  avioanelor cu reacţie Me-262

Programul de dezvoltare a avionului german cu reacţie Me-262 a început în 1936 , o dată cu crearea primului motor cu reacţie operaţional de către inginerul german  Hans von Ohain . Motorul construit de Hans von Ohain  a pus în mişcare primul avion cu reacţie din lume , prototipul  Heinkel He-178.

Lucrul la modelul Me-262 a debutat încă din aprilie 1939, cu numele de Proiect 1065. Între 1939 şi 1940 , Messerschmitt a creat primele prototipe ale avionului pentru ai testa structura mecanică .  Progresul programului de construcţie a modelului Me-262 , a fost întârziat datorită diferitelor probleme tehnice apărute şi a subfinanţării datorate  lipsei de interes faţă de proiect , manifestată de înalţii oficiali nazişti care credeau în primă fază că războiul poate fi câştigat de avioane convenţionale. Primul prototip de Me-262 a fost construit în aprilie 1941,  nefiind înzestrat cu un motor cu reacţie , ci de un motor în 12 cilindri , Juno Junkers 210.  Cele două turboreactoare BMW de tip 003 au fost montate ulterior, păstrându-se ca măsură de siguranţă şi motorul Juno Junkers 210.

La primul zbor al prototipului Me-262, amebele  turboreactoare BMW au cedat , obligând pilotul să aterizeze folosindu-se de motorul de rezervă în 12 cilindri montat în botul avionului. Avionul Me-262 , a fost testat chiar de inginerul  Willy Messerschmitt. Motoarele cu reacţie BMW au fost înlocuite de turboreactoarele Jumo 004.(ceva mai fezabile decât turboreactoarele BMW 003).Prototipul V3 de Me-262  echipat doar cu motoare cu reacţie a zburat abia pe 18 iulie 1942. Principala problemă întâmpinată de Me-262 , era lipsa unor aliaje care  să crească rezistenţa termică a fuselajului. De dezvoltarea elementelor aerodinamice ale avionului cu reacţie german s-a ocupat inginerul Ludwig Bölkow. Aripile lui Me-262, sunt în formă de săgeată , dar au o înclinaţie de doar 18.5°.  P . Un  Me-262 putea atinge o viteză maximă de aproape 975 km/h(o viteză neconfirmată oficial). Construcţia unui Me-262 se întindea pe aproape 6400 de ore de muncă, fiind construite până la încheierea războiului aproape 1400 de avioane. Din aceste 1400 de avioane , doar 200 au fost operaţionale.

Misiunile îndeplinite în cadrul Luftwaffe

Messerschmitt Me 262 intră în dotarea Luftwaffe în aprilie 1944. Au fost create două variante de Me-262, pentru a îndeplini două tipuri de misiuni. Me-262 A ”Schwalbe” a îndeplinit rolul de avion de luptă interceptor care să apere principalele obiective industriale germane de atacurile bombardierelor inamice. Cealaltă variantă de Avion Me-262 A denumită "Sturmvogel" a îndeplinit rolul de bombardier, pentru a satisface una din dorinţa lui Hitler de a avea un bombardier rapid.

Prima escadrilă care a avut în dotare avioane cu reacţie Me-262  s-a numit Erprobungskommando 262  , înfiinţată în aprilie 1944 şi preluată începând cu iulie 1944 sub comanda maiorului  Walter Novotny. Ulterior escadrila este redenumită Kommando Novotny. Primul Me-262 intră în luptă pe 28 august 1944 şi este doborât în luptă  de către un echipaj de pe avionul P-47 Thunderbolts format din maiorul Jseph Meyers şi locotenentul secund  Manford Croy.

Noi formaţiii de Me-262 sunt organizate începând cu ianuarie 1945. Una dintre cele mai faimoase formaţii de Me-262 care au devenit operaţionale a fost şi cea denumită Jagdverband 44 , condusă de renumitul pilot Adolf Gallant  Escadrila general-locotenetului Gallant şi-a început misiunile din februarie 1944. Datorită vitezei sale înalte , Me-262 reuşea să doboare în cele mai  multe cazuri , orice fel de bombardier al Aliaţilor , mai ales nescortat. Strategia preferată a piloţilor de pe Me-262 era să atace în picaj cu cele 4 tunuri de 30mm pe care le aveau în dotare.

Piloţii de pe avioanele americane  au elaborat mai multe strategii pentru a se apăra împotriva atacurilor avioanelor germane Me-262. Punctul slab al avioanelor cu reacţie germane era manevrabilitatea. Piloţii de pe avioanele americane P-51 Mustang au identificat rapid această slăbiciune a Me-262, şi reuşeau să-l atace atunci când efectua viraje de întoarcere. În plus bombardierele Aliaţilor au început să beneficieze de escorte din ce în ce mai puternice.

Un alt punct slab al Me-262 era că avea nevoie de piste de beton pentru a decola şi a ateriza. Ca urmare, Aliaţii au introdus pe lista ţintelor atacurilor lor aeriene , bazele de pe care operau avioanele cu reacţie germane. Multe avioane Me-262 au ajuns să fie atacate în timp ce decolau sau aterizau. Desemenea este de menţionat faptul că la viteză mică , Me-262 înregistra performanţe foarte slabe. De altfel , piloţilor germani  li se recomanda să nu zboare cu o viteză mai mică de 300 km/h.

Chiar şi în aceste circumstanţe dificile , avioanele Me-262 au reuşit să  doboare aproximativ 500 de avioane inamice , pierzând în schimb 100.

 Un avion care a  revoluţionat aeronautica mondială

Chiar dacă avionul cu reacţie Messerschmit nu a putut juca un rol major în ultima parte a războiului , constucţia sa a revoluţionat complet  industria aeronautică mondială.  Me-262 a marcat începutul erei avioanelor supersonice.

Me -262 a reprezentat punctul de pornire în dezvoltarea supersonicelor viitorului. După terminarea războiului , avioanele ME-262 rămase au ajuns să fie un obiect de studiu în cercetările Aliaţilor. În anii care au urmat războiul , Me-262 a fost supus la diferite teste de viteză. Aşa s-a ajuns ca multe elemente care îşi au originea de la Me-262  să fie incorporate în structura viitoarelor avioane cu reacţie , cum ar fi  americanul  F-86 Sabre şi  Boeing B-47 Stratojet . Cehoslovacia  a produs până în 1951 , avioane Me-262 redenumite sub numele de Avia S-92.

Bibliografie

 Robert Oehler, Modelling the Messerschmitt Me 262, Ed. Osprey Publishing, Oxford,  2012.

Colin D. Heaton, Anne-Marie Lewis, The Me 262 Stormbird: From the Pilots Who Flew, Fought, and Survived It , Ed. Zenith Press, Londra, 2012.

Mano Ziegler, Hitler's Jet Plane: The ME 262 Story ,Ed. Casemate Publishers , Havertown ,2013.

Sfârşitul ” Măcelarului din Praga”: asasinatul ofiţerului SS, Reinhard Heydrich.

Sfârşitul ” Măcelarului din Praga”: asasinatul ofiţerului SS,  Reinhard Heydrich.

Asasinarea şefului Gestapo(poliţia secretă nazistă) Reinhard Heydrich ,supranumit şi Măcelarul din Praga, a   fost una dintre cele mai importante acţiuni întreprinse de rezistenţa cehoslovacă susţinută de serviciile secrete britanice.Reinhard Heydrich este cunoscut ca fiind principalul susţinător al “soluţiei finale” , menite să deporteze şi să extermine în masă populaţia evreiască din teritoriul ocupat de Wehrmacht. Pentru Hitler şi celelalte personaje de rang înalt din regimul nazist , moartea lui Heydrich a fost considerată o tragedie, dar şi un prilej pentru propaganda nazistă  pentru crearea unui model de martir nazist, demn de urmat de cetăţenii celui de al Treilea Reich.

Cine a fost Reinhard Heydrich?

Pentru a înţelege mai bine , efectul pe care l-a avut asasinarea lui Reinhard Heydrich în Germania Nazistă, este necesar să studiem poziţia pe care o ocupa acesta în ierarhia celui de al Treilea Reich.

Heydrich era numărul doi în SS(  Schutzstaffel – ‘’eşalonul de protecţie’’care reprezenta baza Partidului Nazist) şi şeful Gestapo(poliţia secretă a lui Hitler). Tot Heydrich se ocupa şi de funcţionarea lagărelor de exterminare, în care au murit milioane de evrei.

Hitler  îl considera pe Reinhard Heydrich ca fiind ‘’nazistul ideal’’ şi avea intenţia să-l proclame succesorul său.Referindu-se la caracterul lui Heydrich , Fuhrerul îl descria ca fiind omul cu inimă de fier .

Din 29 septembrie , Reinhard Heydrich este numit vice-guvernator( guvernator de facto) al Protectoratului Boemiei şi Moraviei. Aici a ajuns să fie cunosut sub numele de “Măcelarul din Praga “ ,datorită politicii sale de nazificare fortaţă care avea ca obiectiv suprimarea culturii cehe ,deportarea şi exterminarea membrilor din rezistenţa cehă. Heydrich era direct responsabil de implementarea soluţiei finale(deportarea şi exterminarea evreilor în teritoriul ocupat de Wehrmacht) ,conducând forţele speciale ce se ocupau de execuţii, cunoscute sub numele de Einsatzgruppen . În mod paradoxal, chiar dacă era un înfocat antisemit, Heydrich era suspectat de nazişti precum că avea origini evreieşti pe linia paternă. Numele real al tatălui său, Bruno Heydrich era Süss, un nume care în Germania acelor vremuri era considerat ca fiind de origine evreiască.  Partidul nazist nu a luat însă în considerare acest detaliu ca fiind un fapt care să-l incrimineze pe Heydrich. Alături de Himmler , Reinhard Heydrich a ajuns să fie unul dintre artizanii Holocaustului.

Povestea organizării asasinatului (Operaţiunea Antropoid)

La solicitarea guvernului ceh aflat în exil la Londra, serviciile secrete de spionaj britanice au pus la punct planul operaţiunii Antropoid , care avea ca obiectiv asasinarea Reichsprotecktor-ului(guvernator) Boemiei şi Moraviei, Reinhard Heydrich, şeful Gestapo. În calitatea sa de guvernator , Heydrich l-a depăşit la cruzime şi brutalitate , chiar şi pe Hitler.  Guvernul britanic , îl vedea deasemenea ca pe un inamic redutabil care trebuia eliminat , pentru a reduce din eficienţa instituţiilor care puneau în  aplicare toate instrumentele terorii  regimului nazist(SS, Gestapo).

Serviciul secret britanic MI6  era conştient că asasinarea unui atât de important lider nazist, aşa cum era Heydrich, va atrage represalii în masă în rândul populaţiei cehe. Şeful MI6, Steward Menzies, ştia că această acţiune poate avea consecinţe grave asupra cehilor  , dar cu toate acestea a semnat punerea în aplicare a planului Atropoid. Dacă în trecut serviciile secrete britanice ,au ezitat pe marginea organizării de atentate politice , acum erau hotărâţi să acţioneze. Cei desemnaţi să-l ucidă pe şeful Gestapo, erau  cehii Jan Kubis şi Josef Gabcik( aveau indicativul de „antropoizi”) , care aveau în posesie livrete militare britanice. Erau deasemenea însoţiţi de o echipă de criptare a mesajelor secrete condusă de locotenentul Bartos. Toţi conspiratorii au fost paraşutaţi de un avion britanic pe dealurile din Boemia , lângă satul Ledice, într-o noapte de decembrie a anului 1941. Au căutat doar momentul potrivit pentru a comite asasinatul , moment care a apărut pe 27 mai 1942 . Conspiratorii stiau exact în ce loc se va afla Heydrich în respectiva zi.

 Timp de şase luni , atentatorii au observat toate activităţile zilnice în care era implicat Heydrich , şi au  început să cunoască exact itinerariul pe care îl avea maşina oficială. Cu patru zile înaintea comiterii asasinatului ,  ceasul din biroul lui Heydrich s-a defectat, iar pentru a fi reparat a fost chemat un ceasornicar ceh pe nume Josef Novotny.În timp ce se pregătea să plece , după ce a efectuat reparaţia solicitată, Novotny a găsit pe biroul lui Heydrich un document care conţinea itinerariul liderului nazist. Cehul a mototolit hârtia în forma unei mingi şi a aruncat-o la coşul de gunoi din birou. După plecarea lui Novotny, menajera Marie Rasnerova a intrat în biroul lui Heydrich şi a golit  conţinutul coşului de gunoi într-un sac menajer.  În câteva ore după , Kubis şi Gabcik erau în posesia hârtiei cu itinerariul, aflând că  Reinhard Heydrich urma să plece definitiv din Praga pe 27 mai .

Chiar dacă aveau puţin timp la dispoziţie , atentatorii ştiau exact ce ruta va  urma maşina şefului Gestapo. Au decis să pună la cale atentatul în suburbia Holesovice din Praga, unde drumul Dresden-Praga descrie un „ac de păr” care se prelungeşte până la podul Troja. Era drumul care lega vila lui Heydrich de la Paneske-Breschen de castelul  Hradcany.Maşina liderului nazist, care era rareori escortată, a fost nevoită să încetinească pentru a negocia virajul în“acul de păr”. În acest loc la ora 9:30 a zilei de 27 mai, Kubis şi Gabcik aştepatau cu mitralierele pe poziţii şi cu nişte grenade. Erau asistaţi de încă doi indivizi cu mitraliere şi de unul care stătea de veghe pentru a semnaliza apropierea Mercedes-ului în care se afla Heydrich. Prietena lui Gabcik , Rela Fabek,  trebuia să conducă în faţa masinii lui Heydrich pentru a semnala dacă acesta era escortat sau nu. În cazul în care masina liderului nazist nu era escortată, toţi conspiratorii s-au înţeles ca Rela să poarte o  pălărie ca semn de semnalizare.

Planul a funcţionat aproape perfect. Gabcik nu a reuşit să tragă cu mitraliera sa deoarece se defectase în ultimul moment, dar Kubis a reuşit să arunce o grenadă chiar langă maşina lui Heydrich. Gabcik a fost împuşcat de şoferul ofiţerului SS , dar toţi ceilalţi au reuşit să scape.Explozia grenadei a distrus partea maşinii pe care se afla Heydrich. Chiar dacă explozia a fost puternică ofiţerul SS , a reuşit să iasă singur din maşină. După ce a fost transportat la spital, medicii au concluzionat eronat ,că rănile lui Reinhard Heydrich nu-i pun în pericol viaţa.  Pe 4 iunie , liderul nazist moare datorită unei cangrene, pe care doctorii au apreciat-o ca neavând legătură cu rănile sale.

„Măcelarul din Praga”, transformat în erou nazist

Moartea „lordului nazist”al terorii  ,Reinhard  Heydrich, a declanşat un mare val de represalii în  Praga şi în regiunile din apropiere. Au fost arestate 10000 de persoane din care 1300 au ajuns să fie  executate . Distrugerea satului minier Ledice a fost  cel mai mare represaliu orchestrat de nazişti după asasinarea lui Reinhard Heydrich. Toţi bărbaţii cu vârstele cuprinse între 17 şi 70 de ani au fost exeutaţi prin împuşcare de către SS , iar femeile şi copii au fost deportaţi , neştiindu-se nimic de soarta lor. Conspiratorii au fost prinşi de către trupele SS , după ce au fost trădaţi de unul din apropiaţii lor , cunoscut sub numele de Karel Curda , momit de răscumpărarea promisă de SS(10 milioane de coroane cehe care  însemnau 600000 de dolari). Kubis a fost ucis de o grenadă , iar Bartos a luat otravă , iar apoi s-a împuşcat. Într-o luptă prin catacombe , au fost ucişi 115 membri ai rezistenţei cehe.

Dispariţia lui Reinhard Heydrich , a fost o veste şocantă pentru Hitler. Fostului şef al Gestapoului, i s-au organizat funeralii naţionale , iar steagul cu zvastică a fost coborât în bernă. Într-una dintre cele mai elaborate funeralii naţionale, sicriul liderului nazist făcut din oţel de tun şi argint a fost depus pe 9 iunie în Sala de Mozaic a Cancelariei Reich-ului. Orchestra filarmonicii din Berlin a cântat marşul funebru al lui R. Wagner, compozitorul favorit al lui Hitler . În discursul său care îl elogia pe Heydrich , Fuhrer-ul îl desemna ca fiind cel mai bun nazist. Himmler , şeful SS, l-a numit deasemenea pe Reinhard Heydrich ,,martir nazist”

Goebbels  şi aparatul său de propagandă a reuşit să-l transforme pe Heydrich într-un adevărat erou al Germaniei Naziste, un model de urmat pentru toţi germanii fideli ideilor naţional –socialismului. În cadrul SS , Himmler a dezvoltat chiar un cult dedicat lui  Reinhard Heydrich.

Serviciile secrete germane nu au reuşit niciodată sa-şi revină pe deplin după moartea lui Heydrich.  Dacă şeful Gestapo ar fi reuşit să-l elimine pe amiralul  Wilhelm Canaris de la şefia Abwehr(serviciul german de spionaj din armată), istoria debarcării Aliaţilor în Normandia ar fi putut fi alta. Heydrich urma să fie numit la şefia biroului SS din Paris , atunci când a fost asasinat.

Bibliografie

Callum Macdonald, The Killing Of Reinhard Heydrich: The Ss "Butcher Of Prague",Ed. Da Capo Press,Cambridge,

 Fred Ramen, Reinhard Heydrich: Hangman of the Third Reich,Ed. Rosen Publishing Group,New York, 2001.

Mario R. Dederichs, Heydrich: The Face of Evil, Ed. Casemate Publishers, Havertown, 2009.

«Haitele de lupi» naziste: Submarinele lui Hitler

Campania submarinelor germane a fost singura care s-a desfăşurat pe întreaga perioadă a Celui de al Doilea Război Mondial. Având în vedere că teatrul principal de operaţiuni era Oceanul Atlantic şi cel Arctic, acest război de lungă durată al Ubootwaffe(flota de submarine germane) a purtat şi denumirea de Bătălia Atlanticului. Industria de armament germană a demonstrat faptul că submarinul era o armă de viitor în dominaţia mărilor şi oceanelor. Aşa cum declara Churchill, singurul lucru de care s-a temut cu adevărat în război, au fost submarinele germane.  Temerile sale erau justificate având în vedere că Ubootwaffe, sub comanda amiralului Karl Donitz, a fost foarte aproape să întrerupă  rutele de aprovizionare a britanicilor din Atlanticul de Nord, în prima parte a războiului.

Programul de dezvoltare a submarinelor Germaniei Naziste

http://www.combatsim.com/htm/feb99/type-xib.htm

În conformitate cu armistiţiul semnat  în noiembrie 1918,Germania era obligată să predea toate submarinele sale britanicilor şi  în plus, să distrugă sau să dezmembreze submarinele aflate în faza de construcţie. Aceste obligaţii au fost ulterior trecute în articolulul 188, 189 şi 191 al Tratatului de pace de la Versailles. Submarinele ce se aflau în dotarea Kaiserliche Marine(marina imperială germană) au ajuns să fie distribuite Marii Britanii, SUA, Franţei, Italiei şi Japoniei ,unde au ajuns să fie subiectul unor studii intense.

Puterile victorioase din Primul Război Mondial au trecut însă cu vederea imensa expertiză tehnică şi infomaţiile furnizate de documentele industriei germane care se ocupa de construcţia submarinelor. Cu toate că Germaniei i s-a cerut predarea întregii arhive  din industria de înarmare, gradul înalt de calificare şi experienţa inginerilor germanii este cea care a rămas.

Pe plan internaţional , Germania a ajuns să-şi pună la dispoziţie expertiza în construcţia de submarine ,prin vânzarea de schiţe tehnice  Japoniei şi prin asistenţa acordată şantierelor navale din Argentina , Italia şi Suedia. Pentru a păstra aparenţa respectării clauzelor referitoare la  dezarmare din Tratatului de la Versailles , industria de submarine germană a înfiinţat firme „paravan” . Aşa este cazul apariţiei IvS, înfiinţată în anul 1922, în Olanda. Beneficiind de o finanţare secretă din partea marinei germane, IvS a produs pentru Turcia 2 submarine după modelul de submarin UBIII care a fost în dotarea Kaiserliche Marine. Ambele submarine destinate Turciei, au fost lansate la apă în 1927, iar IvS a participat inclusiv la selecţia şi pregătirea echipajelor . Germania a avut astfel oportunitatea să-şi testeze în practică  propriile planuri tehnice.

În 1932 , Germania a demarat un  program de reconstrucţiei a marinei sale. Programul avea pentru început obiectivul de a construi  8 submarine(în final se vor contrui 16) de clasă medie(500 de tone) . În 1933 , o dată cu numirea lui Hitler în funcţia de Cancelar , este înfiinţată la Kiel şi şcoala de pregătire pentru echipajele destinate submarinelor, denumită ironic sub numele de Scoala de apărare antisubmarin(Unterseebootsabwehrschule) . În aceiaşi perioadă, germanii contruiesc în şantierele navale din Finlanda , 3 submarine de amplasare a minelor marine, având la bază o versiune mult îmbunătăţită a modelului UCIII. De multe ori germanii întârziau intrarea submarinelor în dotarea marinei finlandeze , utilizându-le la pregătirea propiilor echipaje de pe U-boat .Un exemplu este submarinul Vesikko, care chiar dacă a fost lansat la apă în mai 1933 , a fost predat marinei finlandeze abia în ianuarie 1936.

Germania a trecut treptat la dezvoltarea planurilor tehnice pentru submarinele care urmau să intre în dotare marinei germane. Pentru a ascunde adevărata lor intenţie , contructorii germanii au denumit  planurile tehnice pentru submarine, ca fiind proiecte pentru” nave cu motor experimentale”(motorenversuchsboote). Firma Deutsche Werke din Kiel a fost selectată pentru a construi noile nave , concomitent  cu construcţia unei noi baze navale la Kiel- Dietrichsdorf. Unterseebootsabwehrschule( şcoala germană de submarine), concomitent cu pregătirea teoretică a viitoarelor echipaje de submarine , a lucrat şi la proiecte tehnice de îmbunătăţire a  modelelor de submarine MVBII şi MVBIIB cu un corp de navă mai lung pentru a permite extinderea rezervoarelor de combustubil ,cu scopul de a mări anduranţa.

Deutche Werke care a construit modelul de submarin MVBIIA , nu era capabil să satisfacă singur cererea rapidă  a marinei germane . Aşa apare  Deshimag-AG care construieşte modelul MVBIA şi Germaniawerf care realizează modelul MVBIIB.Începerea producţiei de submarine în serie a primit aprobarea lui Hitler abia pe 1 februarie 1935.

Flota de submarine germană a Kriegsmarine( marina Germaniei Naziste), a început să fie dotată cu  diferite modele. Modelul de submarin MVBIII(o versiune substanţial îmbunătăţită a MVBIA, va fi utilizat pentru amplasarea de mine marine. MVBVII , un model de submarin german de dimesiuni medii(500 de tone) din tipul al VII lea de submarine germane , va fi „coloana vertebrală” a Ubootwaffe(flota de submarine) din cel de al Doilea Război Mondial. De la acest model , pe perioada războiului, au fost dezvoltate diferite variante. Submarinele MVBVII au început să fie construite începând cu ianuarie 1935 , după ce Hitler respinge clauzele Tratatului de la Versailles. Tot atunci se renunţă la prefixul MVB pentru clasificarea acestui model. În total au fost construite 709 subtipuri din tipul VII începând cu lansarea submarinului U-27(12 august 1936) şi terminând cu submarinul U-1308(17 ianuarie 1945). Chiar dacă au fost construite în număr mare submarinele de tip VII puteau opera doar pe o distanţă medie.Dezvoltarea submarinelor de tip IX a venit din nevoia Kriegsmarine de a avea un submarin mare care să patruleze rapid pe distanţe lungi, transportând un număr adecvat de torpile şi mine , în misiuni solitare.Aria principala de acţiune a submarinelor de tip IX era oceanul Atlantic, cel Indian şi apele Extremului Orient. Au fost produse în total  peste 200 de submarine de tip IX în 7 subtipuri, clasându-se pe locul II după submarinele de tip VII , la numărul de misiuni executate.

Cele mai de succes submarine germane de tipul IX,  au făcut parte din subtipul IXB , având aria de acţiune de 1500 de mile nautice . Fiecare submarin IX B a însumat fiecare aproximativ 100000 de tone scufundate.  Aceste submarine dispuneau fiecare de 22 de torpile, care  le dădeau posibilitatea  comandanţilor de submarin să atace acelaşi convoi  ,zile la rând.

Printre cele mai celebre submarine IXB  este submarinul U-123 comandat de Reinhard Hardegen , care a atacat în apele teritoriale ale SUA la începutul lui 1942 , în cadrul Operaţiunii  Drumbeat. Submarinul U-107 sub comanda lui Hessler a îndeplinit cea mai de succes misiune din timpul războiului  împotriva unui convoi de nave comerciale ,reuşind să scufunde aproape 100000 de tone în  largul coastelor Sierrei Leone , la Freetown

“Haitele de lupi” din Atlantic

http://www.historyplace.com/worldwar2/timeline/ship-sinks.htm

Conceptul de haite de lupi aplicat în strategia de luptă a submarinelor germane a fost introdus de amiralul Karl Dönitz, comandantul suprem al Kriegsmarine, ca un mijloc de a distruge mai eficient convoaiele comerciale ale Puterilor Aliate. Strategia lui Donitz avea la bază propria sa experienţă din Primul Război Mondial. Prima misiune care a  pus în aplicare conceptul “haitei de lupi” a fost executată pe 1 iunie 1940 . Strategia era una simplă: gruparea mai multor submarine în patrule care să identifice şi să atace convoaiele comerciale. Atunci când era detectat un convoi, de către un submarin , acesta pleca în urmărirea ţintei , comunicând permanent direcţia şi viteza acesteia către Departamentul Operaţional al Ubootwaffe(BdU-Op). Mai departe BdU-Op ,având actualizate poziţiile submarinelor din zonă, coordona operaţiunea împotriva convoiului dând ordine submarinelor aflate în apropiere să înconjoare ţinta şi să atace în aceiaşi noapte pentru a contracara escorta convoiului . 

Chiar dacă strategia era una eficientă , în 1940 nu erau încă sufieciente submarine care să se grupeze în patrule , iar primele bătălii împotriva convoaielor comerciale erau purtate în mare parte de grupuri de submarine organizate ad-hoc , în care comandanţii de submarine experimentaţi ,aşa cum erau Prien, Schepke şi Kretschmer, aveau un rol decisiv. Din mai 1941 , BdU-Op avea suficiente submarine la dispoziţie pentru a organiza patrule , dar incidentul cu capturarea de către britanici a maşinii Enigma(un aparat de criptare a textului secret folosit de Wehrmacht) de pe submarinul de pe U-110 a împiedicat aplicarea eficientă a tacticii “haitei de lupi”. Amiralitatea britanică a reuşit să afle de această tactică, prin mesajele ultrasecrete germane pe care le-a interceptat , şi să redirecţioneze convoaiele sale.

La începutul lui 1942 operaţiunile submarinelor germane împotriva convoaielor din Atlanticul de Nord au fost suspendate pentru o scurtă perioadă, în schimb ruta convoaielor Aliaţilor înspre portul sovietic Murmansk( principalul port sovietic în care erau descărcate proviziile trimise de Aliaţi) a fos atacată de submarinele germane fără  întrerupere până la sfârşitul războiului. Operaţiunile submarinelor germane din Atlanticul de Nord au reînceput la mijlocul lui 1942, culiminând în martie 1943, cu cele mai mari bătălii împotriva convoaielor Aliaţilor. Datorită pierderilor mari , BdU a fost nevoit să stopeze operaţiunile submarinelor în mai 1943.  Operaţiunile submarinelor au fost reluate după 3 luni, timp în care au fost dotate cu noile torpile acustice G7(raza de acţiune 5700 de metri), armament antiaerian mai puternic şi aparate de radar mai eficiente. Misiunile submarinelor germane din Atlanticul de Nord au fost din nou suspendate după ce au fost înregist]rate pierderi semnificative.În martie 1944 în dotarea Ubootwaffe intră şi submarinele de tip XXI, capabile să efectueze misiuni în stare de submersiune pe o perioadă lungă. Datorită capacităţii crescute a bateriilor sale,submarinul putea sta în submersiune aproape 4 zile fără să fie nevoit să-şi încarce bateriile Fiind mult mai silenţios, submarinul de tip XXI era detectat mult mai greu. Încărcarea torpilelor se făcea mai repede pe submarinele de tip XXI datorită sistemului hidraulic de încărcare de care beneficiau. În mai puţin de 20 de minute submarinul putea lansa 18 torpile Era cel mai performant submarin pe care l-a produs Germania în timpul Celui de al Doilea Război Mondial. Eşecul a fost că din 118 submarine de tip XXI construite , doar 4 erau operaţionale,

În ceea ce priveşte grupurile de atac formate pe baza tacticii “haitei de lupi”, pe toată perioada războiului au fost constituite 250 de patrule. Numărul de submarine din fiecare grup varia de la 3-4 submarine ,mergând până la 20 în grupurile cele mai mari. Prin cele mai importante baze de submarine ale Kriegsmarine , dotate cu buncăre imense pentru adăpost şi reparaţii, se aflau la Kiel, Lorient(Franţa) , St. Nazaire şi Brest(Franţa) .

Efortul de luptă a Ubootwaffe s-a concentrat în special în zona Atlanticului de Nord, pentru a tăia rutele de aprovizionare care legau Marea Britanie  de America de Nod. Apele teritoriale britanice au fost aria de operaţiuni principală a submarinelor germane pe toată perioada războiului. Porturile norvegiene au fost folosite începând cu iunie 1940 şi până în mai 1945, ca baze de realimentare pentru misiunile submarinelor germane din Atlantic şi ca baze de operaţiuni pentru submarinele aflate în acţiune în Oceanul Arctic. Capitularea Franţei din iunie 1940, a reprezentat un mare avantaj pentru Ubootwaffe , care deţinea controlul porturilor franceze din Atlantic,eliminând astfel lungul voiaj al submarinelor germane în jurul insulelor britanice.

Un detaliu important  este şi infiinţarea de către italieni ,a unei baze de submarine la Bordeaux. Începând cu noiembrie 1940, submarinele italiene au participat la operaţiunile din Atlantic sub comanda operaţională germană până la semnarea de armistiţiului de către Italia în 1943.

Atacul japonez de la Pearl Harbor(7 decembrie 1941) , care a dus la intrarea SUA în război, a venit ca o mare surpriză pentru Germania Nazistă. Submarinele au reuşit să ajungă pe coasta americană a Atlanticului , abia pe 13 ianuarie 1942 la debutul Operaţiunii Drumbeat. Zona de patrulare a submarinelor germane s-a extins din nord , de la Newfoundland şi Noua Scoţie , în direcţia sudică , în golful Mexic şi Marea Caraibelor. Fiind încă în timpurile sale bune, Ubootwaffe a reuşit să scufunde în apropierea coastelor americane aproape 873000 de tone  de transporturi, din februarie până în martie 1942.

Şi în a doua jumătate a lui 1942 , atacurile submarinelor germane asupra convoaielor Aliaţilor din Atlanticul de Nord au continuat neabătute. Importanţa Ubootwaffe în cadrul marinei militare germane a fost recunoscută de Hitler încă  o dată , atunci când amiralul Donitz este numit comandant suprem al Kriegsmarine , ajungând să aibe cartierul-general în Berlin începând cu martie 1943. Succesele Ubootwaffe în Atlanticul de Nord au atins apogeul tot în martie 1943. Dar imediat după aceste  vremuri bune,  submarinele germane au început să înregistreze din ce în ce mai multe eşecuri ,iar pierderile au început să atingă cote tot mai îngrijorătoare . Din noiembrie 1943 , submarinele şi-au limitat acţiunile pe coasta de est a Atlanticului. Succesele însă nu au mai apărut, iar Ubootwaffe a început să scufunde din ce în ce mai puţine nave .În decembrie 1943,  Germania a pierdut aproape 20% din numărul său de submarine.Armele şi senzorii de detactare folosiţi de Aliaţi în războiul anti-submarin au început să dea rezultate foarte bune în lupta cu submarinele germane.

La începutul lui 1944, Ubootwaffe a fost ţinut în rezervă ca forţă de contraatac pentru invazia ce era aşteptată să aibe loc pe coastele Franţei.

Misiunile Ubootwaffe au continuat chiar şi în ultimele patru luni de război, în ciuda faptului că în această perioadă  criza combustibilului era din ce în ce mai gravă.  Supremaţia aeriană a Aliaţilor a pecetluit soarta submarinelor germane care erau distruse în porturi.

Moştenirea lăsată de submarinele germane

http://www.uboatarchive.net/DesignStudies-U-3008.htm

Submarinul german  de tip XXI(chiar dacă nu a ajuns să fie operaţional) , a fost unul dintre armele care au schimbat natura războiului naval. Creativitatea şi experienţa inginerilor germani a făcut din submarin o armă redutabilă în controlul mărilor şi oceanelor. Până la construirea submarinului de tip XXI , toate celelalte submarine erau doar nişte simple submersibile, care îşi petreceau o mare parte din timp la suprafaţa , fiind în submersie doar pe perioade scurte de timp atunci când se pregăteau să atace. Submarinul de tip XXI a fost primul submarin al cărui “habitat natural” erau adâncurile.

Submarinele cu motoare diesel şi electrice de tip XXI  a reprezentat conceptul care a revoluţionat construcţia viitoarelor generaţii de submarine diesel-electrice .Mai mult,modelul corpului submarinelor diesel-electrice germane a stat la baza dezvoltării viitoarelor submarine nucleare. Submarinul U-2511 a demonstrat performanţele extraordinare a submarinelor de tip XXI, o ameninţare pe care marina militară a Aliaţilor nu a reuşit să îi ofere o ripostă pe măsură. Superioritatea submarinelor de coastă de tip XXIII , a demonstrat încă o dată calităţile de luptă a submarinelor electrice.După încheierea războiului atât SUA , URSS cât şi Marea Britanie şi Franţa şi-au împărţit între ele submarinele germane de tipul XXI pentru a le testa şi a devolta propriile  versiuni de submarine. Dacă Kriegsmarine ar fi reuşit să introducă în dotarea Ubootwaffe mai multe submarine de tip XXI , poate că altul ar fi fostul rezultatul războiului submarin din Atlantic. Având în vedere că Ubootwaffe avea în dotare în mare parte submarine de tip VII şi IX, în final nu a putut face faţă războiului anti-submarin pus la punct de Aliaţi.

Bibliografie

Gordon Williamson, Kriegsmarine U-boats 1939-45, Ed. Osprey Publishing, Oxford ,2012.

Idem, Wolf Pack: The Story of the U-Boat in World War II, Ed. Osprey Publishing, Oxford ,2012.

David Miller, U-Boats:History,Development an Equipment,1914-1945,Ed. Conway Maritime Press, Londra, 2000.

http://www.uboat.net/boats.htm

Povestea navei de război japoneze Yamato, cel mai mare cuirasat din istorie

Povestea navei de război  japoneze Yamato, cel mai mare cuirasat  din istorie

Pentru a câştiga supremaţia navală în oceanul Pacific în timpul celui de-al  Doilea Război Mondial, Japonia s-a gândit să construiască o nouă navă de război ,care să fie cea mai mare şi mai puternică din istorie. Aşa au apărut  cele două cuirasate din clasa Yamato:cuirasatul Yamato şi  nava ei soră, Musashi.  Yamato era echipat  cu 9 tunuri de 460 mm montate pe 3 turele şi avea o lungime de 263,2 m, cu un deplasament maxim de 72800 de tone. Rezultatul războiului naval din Pacific  nu a fost hotărât însă de cuirasate ,ci de portavioane. Astfel japonezii au irosit  resurse enorme pentru construcţia acestor nave atât de masive.

Construcţia cuirasatului Yamato

Proiectele  de construcţie  a   cuirasatelor din clasa Yamato au început în 1934 , avândul ca proiectant şef pe Keiji Fukuda. După ce Imperiul Japonez se retrage în 1936 din Tratatul naval de la Washington(1922) , planurile lui Fukuda au fost trimise pentru a fi aprobate de Statul major al Marinei Japoneze. Proiectul iniţial de construcţie al cuirasatului Yamato a fost întocmit în martie 1935 şi prevedea dimensiuni mai mari faţă de modelul care va fi construit în final.

Primul proiect menţiona faptul că nava va avea 294 m lungime şi un deplasament maxim de 75000 de tone , faţă de o lungime de 263,2 m  şi un deplasament maxim de 72800 de tone prevăzute în proiectul final. Viteza de deplasare a fost redusă de la 31 de noduri, cât era fixat iniţial ,până la 27 de noduri, contrar dorinţelor strategilor japonezi care acordau multă importanţă vitezei  navelor de război. Atunci când s-a decis reducerea dimesiunilor cuirasatului Yamato  ,s-a ţinut cont şi de capacitatea instalaţiilor portuare  japoneze .Încărcată  la maxim, nava japoneză atingea un pescaj de 10,86 m. Unele porţiuni din bazinele portuare trebuiau dragate pentru a asigura o adâncime optimă.

A doua provocare pentru constructorii japonezi era cum să reducă rezistenţa corpului navei în aşa fel încât să eficientizeze propulsia.Soluţia a fost realizarea unei prore cu bulb gigantic. Rezistenţa corpului navei s-a redus doar cu aproxmativ 8% la o viteză de 27 noduri. Una din caracteristicile blindajului era că unele elemente ale sale erau adaptate pentru a servi drept structuri de rezistenţă. În plus japonezii foloseau şi sudura electrică pe scară largă , cu excepţia componentelor longitudinale. Blindajul  în faţa turelelor principale era de 650 mm . Puntea era cea mai vulnerabilă cu un blindaj de 200 mm. Propulsia era asigurată de 4 motoare cu aburi care dezvoltau aproape 150.000 de CP.  Raza de acţiune era de 7200 de mile marine , la o viteză standard de 18 noduri. Viteza mică se datora propulsie foarte slabe ,având în vedere tonajul navei. Cele 4 motoare cu aburi se chinuiau să producă suficient lucru mecanic, ceea ce a avut ca efect creşterea semnificativă a consumului de combustibil. Echipajul era compus din 2500 de oameni.

Cuirasatul Yamato era înzestrat cu 9 tunuri de 460 mm(cele mai mari tunuri navale montate vreodată pe un cuirasat)  dispuse pe 3 turele. Pentru a face loc tunurilor de 460 mm, cuirasatul japonez era foarte lat, fapt care îi mărea stabilitatea. Un proiectil tras de un tun de 460mm avea o greutate 1,5 t şi ajungea până la 44 de km.Armamentul secundar era compus din 6 tunuri de 155 mm(aveau un blindaj subţire ce se potrivea mai mult unui crucişător uşor), care ulterior vor fi înlăturate pentru a face loc mai multor tunuri antiaeriene. La momentul lansării la apă .  cuirasatul Yamato nu era echipat cu radar. Nava de război japoneză putea transporta 6 hidroavioane, având instalate la pupă  3 catapulte(dispozitive de lansare a avioanelor de pe bordul navei).

Din  4 noiembrie 1937, cuirasatul Yamato a început să fie construit în secret la şantierul naval din Kure. Pentru ca puterile străine să nu afle  adevărata dimensiune a cuirasatului Yamato, execuţia proiectului a fost compartimentată. Puţine persoane ştiau adevăratul scop al proiectului. A fost lansat la apă pe 8 august 1940 şi a intrat în dotarea marinei japoneze pe 16 decembrie 1941 , după declanşarea războiului dintre Imperiul Japonez şi SUA.

Rolul jucat în cel de-al Doilea Război Mondial

Pe 12 februarie 1942, cuirasatul Yamato a devenit nava de comandă a întregii flote japoneze, condusă  de amiralul Isoroku Yamamoto. În bătălia de la Midway(4-7iunie 1942) , cuirasatul a fost prea departe pentru a putea participa activ la  lupta navală. După dezastrul de la Midway (cea mai mare înfrângere suferită de japonezi din ultimii 300 de ani de istorie ),care a dus la pierderea a 4 portavioane japoneze, cuirasatul Yamato a plecat spre atolul Truk , terminându-şi voiajul în august 1942.  Cuirasatul japonez a  rămas mult timp ancorat în atolul Truk. În mai 1943 , nava revine în şantierul naval din Kure pentru ai fi montat radarul. Pe ruta de întoarcere spre atolul Truk, cuirasatul Yamato este lovit de o torpilă lansată de pe USS Skate.

După ce  este reparat , cuirasatul  Yamato se alătură flotei japoneze care a participat în bătălia din Marea Filipinelor(19-20 iunie 1944).  Din nou , nava de război nu a avut nici o contribuţie semnificativă în luptă. Cuirasatul a comis chiar o eroare  ,atunci când a deschis focul asupra unui avion japonez care se întoarcea din misiune. Pe 24 iunie, cuirasatele Yamato şi Musashi ajung din nou la şantierul naval din Kure.

Între 23 şi 26 octombrie , Yamato  a participat la Bătălia din Golful Leyte(Ce de a doua bătălie din Marea Filipinelor), una dintre cele mai mari înfruntări navale din istorie.Pentru prima oară , cuirasatul foloseşte în luptă tunurile sale principale de 460 mm.Chiar dacă a fost lovit de două bombe lansate de avioanele de pe portavionul  USS Essex ,cuirasatul Yamato reuşeşte să scufunde un portavion american de escortă, USS Gambier Bay,  şi alte câteva distrugătoare.  În urma bătăliei din golful Leyte , Yamato a suferit pagube moderate( a fost inudată de aproximativ 3300 de tone de apă), dar a rămas în stare de funcţionare.

Ţinta atacului american a fost însă , nava sa soră, Musashi . Cuirasatul Musashi  s-a scufundat ,după ce a fost lovit de 17 bombe şi 19 torpile.

În lunile care au urmat bătăliei de la Golful Leyte, cuirasatul Yamato   a fost din nou în şantierul naval din Kure pentru montarea unor noi tunuri antiaeriene.

În mare parte cuirasatul Yamato, datorită deplasării sale lente, nu a putut juca un rol activ în înfruntările navale din Pacific, unde portavioanele au fost actorii principali. Yamato a ajuns să fie folosit mai mult pentru transportul trupelor japoneze în teatrele de operaţiuni.În afară de Bătălia din Golful Leyte, nava de război japoneză  nu  a mai fost implicată direct în nici o luptă. A fost însă nava amiral al flotei japoneze.

Sfârşitul celei mai mari nave de război din istorie

O dată cu începutul invaziei americane din Okinawa de pe 1 aprilie 1945, strategii japonezi au pregătit Operaţiunea Ten-Go. La fel ca şi în cazul bătăliei de la Midway, americanii au reuşit să spargă codul  comunicaţiilor  radio a japonezilor şi să  afle toate detaliile operaţiunii. Din punct de vedere tactic  misiunea era una suicidală.Era prevăzut ca Yamato să navige spre est şi să atace flota de invazie americană din Okinawa   , iar apoi să acosteze pe insulă şi să joace rolul unei masive baterii de artilerie.O dată ce cuirasatul era distrus , marinarii rămaşi s-ar fi alăturat apărătorilor insulei.

Cuirasatul Yamato a pornit în ultima sa misiune pe mare pe 6 aprilie 1945.Echipajul de la bord ştia faptul că au de executat o misiune fără sorţi de izbândă. În seara plecării mulţi marinari au băut sake(băutură alcoolică japoneză obţinută din fermentarea orezului) doar ca să mai uite de soarta ce-i aşteaptă .Nava de război japoneză avea o escortă formată din  8 distrugătoare şi un crucişător uşor. Yamato nu beneficia de nici un sprijin aerian în misiunea sa din Okinawa.

Submarinele americane au localizat poziţia cuirasatului . Pe 7 aprilie a fost pregătit un atac aerian american asupra navei japoneze.  Atacul bombardierelor americane s-a desfăşurat în 3 valuri. Avioanele americane au bombardat puntea cuirasatului cu bombe şi rachete , în timp ce bombardierele torpiloare au  atacat babordul navei. Ordinul de abandonare a navei a fost emis la ora 2:00 P.M.  a  respectivei zile. În timp ce Yamato a început să se restoarne , compartimentul de muniţie de la pupă a luat foc, provocând o imensă explozie.Se estimează că Yamato a fost lovit de cel puţin 11 torpile şi 6 şase bombe.  În acel moment pe cuirasatul Yamato se găseau aproximativ 2700 de membri ai echipajului , dintre care doar 280 au mai fost salvaţi. Epava cuirasatului Yamato  şi-a găsit locul de veci la 340 m adâncime .

Pentru cultura japoneză, cuirasatele Yamato şi Musashi au reprezentat măreţia Imperiului japonez. În poezia japoneză , cuvântul Yamato(care în japoneză înseamnă “oriunde”) a devenit o metaforă ce descrie sfârşitul Imperiului Japonez.

Bibliografie

Chihaya, Masataka , Warship Profile 30 - IJN Yamato and Musashi Battleships ,Ed. Profile Publications Ltd. , Londra, 1973.

Yoshida Mitsuru, Requiem for Battleship Yamato, Ed. Naval Institute Press ,Annapolis, 2013.

http://militaryhistory.about.com/od/shipprofiles/p/yamato.htm

Arsenalul ascuns al CIA din perioada Războiului Rece

Arsenalul ascuns al CIA din perioada Războiului Rece

Ramura de cercetare şi dezvoltare din cadrul CIA a reuşit să asigure buna desfăşurare a operaţiunilor clandestine lansate de agenţia de spionaj americană. Noile tehnologii de spionaj au oferit SUA un avantaj strategic în timpul Războiului Rece.Experţii tehnici din CIA au jucat un rol central în dezvoltarea avionului de spionaj U-2  şi a sateliţilor militari de spionaj. 

Echipa tehnică a CIA

Ramura de inovaţie tehnică a CIA îşi are începutul în anul 1951, atunci când apare Technical Services Staff( Personalul de servicii tehnice). Dacă iniţial echipa de cercetători din CIA era compusă din doar 50 de tehnicieni , prin demersurile directorului CIA , Allen Dulles(care a fost în înfruntea CIA din 1953 până în 1961), ea va ajunge să fie organizată într-un birou în al cărui componenţă intrau câteva sute de ingineri, artizani, oameni de ştiinţă, psihologi, artişti, tipografi şi experţi tehnici.

Extinderea activităţii TSS( Technical Services Staff) va atrage reorganizarea sa ,în 1960, într-o nouă structură de cercetare şi dezvoltare a CIA denumită  Technical Services Division (Divizia de servicii tehnice).

Cele trei personaje-cheie ale TSD( Technical Services Division) au fost Seymour Russell, Sidney Gotllieb,Richard Krueger.

Pentru Seymour Russell, numirea la  şefia TSD ,în august 1962, nu a reprezentat o mare satisfacţie. Obiectivul profesional al ambiţiosului ofiţer de operaţiuni Russel de la Serviciul Clandestin al CIA era să ajungă şef de operaţiuni pentru Europa Occidentală sau chiar Director-adjunct în Biroul de Planificări a CIA, având în vedere succesul său realizat în poziţia de ofiţer de caz şi de şef de staţie.

Din echipa lui Russell făceau parte şi adjuncţii săi , doctorul Sidney Gottlieb şi  Richard Krueger.

De profesie chimist, Gottlieb era cunoscut în interiorul agenţiei pentru dirijarea unora dintre cele mai sensibile experimente medicale din programul MKULTRA. Înainte de a intra în  CIA, în 1951, Gottlieb a fost funcţionar în Departamentul Agriculturii şi profesor la Universitatea din  Maryland. După ce a condus grupul de chimişti din TSS ,timp de şase ani la mijlocul anilor ’50 , a fost trimis într-o misiune în  Germania pe o perioadă de 2 ani. La întoarcerea sa în Washington , în 1959, este numit şef al programului de Cercetare şi Dezvoltare din TSS. În 1966, Gottlieb îl înlocuieşte pe Russell la şefia TSD.

Cât despre Richard  Kruger, se ştie că pe postul său de tehnician pe care l-a ocupat în tinereţe, se îngrijea de montarea microfoanelor secrete  din biroul lui Dulles. Kruger a participat ulterior la progamul de dezvoltare a avionului de spionaj U-2 şi a instalaţiilor de radar.

După ce este înfiinţat Directoratul de Cercetare a CIA , TSD a mai fost folosit doar pentru a sprijini operaţiunile externe ale CIA, cu 20% din personal relocat în bazele străine ale CIA. Rolul principal al specialiştilor de la TSD era să repare aparatura defectată din dotarea ofiţerilor de operaţiuni a CIA. Cu toate acestea , de multe ori evaluarea aparaturii de spionaj  de către experţii din TSD nu era văzută ca una strict necesară de către ofiţerii de operaţiuni. Atât avansul ştiinţific din anii’60 cât şi conducerea exercitată de Russell şi doctorul Gottlieb au fost necesare pentru ca tehnologia şi operaţiunile să devină interdependente.

În doar 4 ani , echipa formată din Russell, Gottlieb şi Kruger au reuşit să  transforme TSD, făcând-o să joace un rol major în orice operaţiune semnificativă lansată de CIA. Totuşi dincolo de tehnologie,  echipa lui Russell se confrunta şi cu politica agenţiei. Experţii tehnici erau foarte rar informaţi de detaliile şi scopul operaţiunilor cărora le ofereau suport tehnic. Compartimentarea din interiorul agenţiei de spionaj americane ,bloca  toate informaţiile celor cărora nu le era absolut necesar să le cunoască. Russell şi Gottlieb au înţeles că principala cauză ale acestei politici este divizarea care se face în interiorul agenţiei , unde ofiţerii de operaţiuni erau întotdeauna starurile , iar experţii tehnici nişte indivizi de ale căror servicii se puteau dispensa. Conducerea din TSD a reuşit în cele din urmă să creeze o relaţie de colaborare între cele două grupuri , un aspect critic pentru succesul operaţiunilor agenţiei. Atât Russell cât şi Gottlieb au văzut un viitor pentru înalta tehnologie dezvoltată de inginerii din TSD. Tehnologia sateliţilor şi importanţa lor în misiunile de recunoaştere au demonstrat prestigiul TSD. Pentru a a sprijini agenţia americană de informaţii , TSD au dezvoltat  o mulţime de camere speciale de supraveghere, echipamente de comunicaţii, dispozitive de disimulare şi aparatură contra supravegherii. Noile tehnologii erau absolut necesare CIA , mai ales în misiunile din spaţiul sovietic. La progresul tehnic din anii ’60 , a contribuit şi George Saxe, care imediat ce îşi obţine diploma de inginer în 1951 este şi recrutat în divizia tehnică a agenţiei. Dar CIA nu l-a recrutat pe Saxe pentru că era inginer, ci datorită faptului că a participat la acţiuni paramilitare sub acoperire menite să prevină o invazie sovietică a Europei Occidentale( la începutul anilor ’50 se credea în cercurile de securitate americane faptul că Armata Roşie va trece Rinul ). Felul în care a plănuit într-un mod impersonal  comunicaţiile sub acoperire ale staţiei CIA din Moscova (considerată de risc maxim), i-a adus recunoaşterea.

Metode originale de a ascunde mesaje

Având la bază  tehnica plasării unui colet într-un loc sigur de la care ulterior agentul de legătură CIA venea să-l ridice, experţii TSD plasaţi în Moscova ascundeau imagini în spatele unor vederi turistice de pe cărţile poştale ruseşti. George Saxe a scris pentru agenţii de operaţiuni , instrucţiunile acestei metode de intercalare a imaginilor pe o rolă de film . Imaginile erau reconstituite în laboratoarele TSD cu ajutorul  unor echipamente care scoteau tipărituri de cea mai bună calitate.  Sub această metodă , CIA a reuşit să transmită schiţe tehnice ale rachetelor sovietice. Ideile puse în aplicare de Saxe făceau în sfârşit posibile operaţiunile CIA pe teritoriul URSS . S-a demonstrat în acelaşi timp şi cât de relevantă este activitatea TSD. George Saxe a fost printre primii ofiţeri de caz a CIA care au fost interesaţi de implementarea unor tehnologii noi în operaţiunile clandestine.

A trimite bani unui agent în arii cu prohibiţie, era o altă problemă pentru care s-a apelat la TSD. Securitatea sovietică verifica orice transfer de sume mari de bani. Pentru a nu trezi suspiciuni , tehnicienii CIA au  combinat îndesarea sumelor mari de bani  în folii ,cu tehnica de ambalare în vid  ce putea comprima sute de bancnote într-o singură rolă. Aşa au ajuns să se transfere pe ascuns milioane de ruble. Rola cu bani era îndesată în interiorul unei cărămide sau a unui obiect cu aspect de piatră .Se secţiona obiectul , se realiza o cavitate , se indesau banii şi se lipea la loc. Coletul era plasat într-un loc sigur , la care ulterior venea agentul care trebuia să-l primească. Agenţii nu se întâlneau niciodată faţă în faţă.

În ceea ce priveşte distrugerea unor documente pentru a nu cădea în mâinile inamicului , ramura tehnică a OSS (predecesorul CIA) inventase încă din 1944, caietul cu autocombustie.

În imaginea de mai sus este containerul tip rocă folosit de CIA, care datează de la începutul anilor’ 70 ,în care se ascundeau instrucţiuni, camere de supraveghere sau bani.

O altă metodă de a ascunde diferite obiecte, era în interiorul  unui flacon cu spumă de ras Burma Shave, o tehnică folosită prin anii’60.

O schimbare în tehnologia de spionaj

Evoluţia lentă a tehnologiei de spionaj din anii’60 a fost până la urmă pusă în umbră de apariţia avioanelor de spionaj U-2 şi a sateliţilor  Corona care au început să furnizeze noi informaţii spectaculoase încă de la primele  misiuni.

Numirea lui James Schlesinger , în funcţia de director CIA în februarie 1973, a dus la reorganizarea întregii agenţii americane. TSD a fost reorganizat şi a primit un nou nume: Office of Technical Service(OTS).  Era o perioadă de mari tulburări în interiorul agenţiei având în vedere că scandalul Watergate(ascultări ilegale de convorbiri de către Administraţia Nixon )era în plină desfăşurare.

Chiar dacă Washingtonul era preocupat de scandaluri politice, tehnologia a continuat să evolueze. Cercetătorii americani au pus bazele digitale ale ARPANET, o reţea de calculatoare din cadrul  Departamentului Apărării, care s-a extins discret într-un sistem de comunicaţii ,ce va evolua în două decenii către Internet. Pentru OTS  , era o nouă oportunitate de a integra noile tehnologii din sectorul privat  în tehnica de spionaj.

Tranzistorii care au revoluţionat supravegherea audio cu un deceniu înainte  , începeau să fie înlocuiţi de microcip-uri. Apariţia copiatoarelor Xerox i-a scutit pe cei de la OTS de munca depusă în fotografiere , developare şi tipărire a documentelor.

OTS  a început să ascundă aparate foto  cu dimensiuni foarte mici  în obiecte personale care nu erau de obicei verificate cu atenţie de agenţii de securitate atunci când se intra în edificiile cu pază strictă(stilouri, ceasuri, brichete sau brelocuri). Aşa apare minusculul aparat foto denumit T-100. Dintre cei mai cunoscuţi utilizatori ai acestui dispozitiv foto era şi spionul Alexandr Ogorodnik,diplomat sovietic recrutat de CIA în 1973, cunoscut cu numele de cod Trigon. El a fost antrenat să fotografieze documente cu T-100.  O a doua generaţie de aparate foto subminiaturizate erau T-50, folosite deasemnea în antrenamentul lui Ogorodnik. În 1975 CIA îl pune în legătură cu Martha Peterson, care trebuia să acţioneze ca şi cum ar fi fost ofiţerul lui de caz. Cei doi nu s-au întâlnit niciodată , comunicând informaţiile doar prin colete plasate în diferite locuri ale Moscovei. Ogorodnikov a fost trădat de un agent de informaţii ceh care l-a denunţat la KGB, iar Martha Peterson a fost arestată de  agenţii sovietici în timp ce plasa un colet la piciorul podului feroviar Krasnolujskii  ,de peste râul Moscova.

            Schema aparatului foto  subminiaturizat ,T-100, ascuns în stilouri sau brichete.

KGB a aflat cât de avansată este tehnologia de spionaj a CIA  , atunci când 1974 a descoperit nişte senzori de teren camuflaţi în cioturi de copac situaţi  în apropierea unei baze aeriene.

Un dispozitiv de interceptare  denumit  SRR-100, inventat de OTS, permitea interceptarea transmisiunilor echipelor de filaj al KGB şi a le corela cu mişcările agenţilor CIA din zonă.Având căşti de introdus în urechi la dispozitivul SRR-100(un lucru inedit pentru începutul anilor ’70), spionii americanii puteau să asculte transmisiunile echipelor de urmărire ale KGB. Problema era că aceste căşti nu erau suficient de mici încât să nu atragă atenţia pe stradă. OTS a rezolvat problema prin crearea unor urechi de silicon care mascau căştile din urechi.

Se părea că tehnologia de spionaj sovietică din anii’70 începea să rămână în urma celei americane . Nikolai Iemohonov , cel care se ocupa de ramura de dezvoltare tehnologică din KGB, a fost chemat de directorul Andropov pentru a fi mustrat ,datorită proastelor rezultate în dezvoltarea de noi tehnologii de spionaj. Tehnica audio din dotarea KGB era învechită şi nu  putea fi folosită cu succes în operaţiuni clandestine. Ofiţerul KGB, Victor Ciercaşin recunoştea deasemenea  avantajul tehnic pe care îl avea CIA , prin dispozitivele de ascultare puse la dispoziţie de OTS.

Contramăsura luată de KGB , a fost introducerea dispozitivului de interceptare cu numele de cod Magic. Dispozitivul KGB putea detecta un tranzistor sau un circuit integrat într-un aparat de ascultare clandestin care putea fi şi oprit.

La mijlocul anilor’80 , nevoia agenţilor CIA de a efectua apeluri telefonice ascunse, a dus la crearea de către OTS a unui sistem de telefonie clandestină , care împrumuta numerele de telefon ale unor abonaţi străini , cărora le încărca nesemnificativ factura telefonică. Astfel adevăratul apelant îşi pierdea urma.

O altă invenţie a OTS este şi stiloul-pistol Stinger, cu un singur foc(calibru.22) ,eficace la distanţă mică.

 OTS a dezvoltat deasemenea şi microfoane speciale de contact , denumite „accelerometre” ,care detectau vibraţiile unei conversaţii dintr-o cameră sau mişcarea dincolo de un perete gros de 45 de cm.  Pentru a profita de această tehnică, ofiţerii de operaţiuni au fost dotaţi de OTS cu o trusă de ascultare numită “motel kit”( o cutie cu microfoane de contact , adeziv pentru pereţi, amplificator de buzunar  , magnetofon pentru înregistrare, căşti pentru urechi)

 Un alt dispozitiv de ascultare dotat cu antenă şi receptor , era ascuns sub forma unei pipe . Dispozitivul de ascultare permitea ofiţerului de operaţiuni detectarea comunicaţiilor radio ostile.

Una dintre primele încercări a OTS de a crea o dronă , a avut ca rezultat realizarea în 1976 a unui drone în miniatură numită Insectothopter(în forma unei libelule)

Impactul tehnologiei de spionaj CIA asupra desfăşurări Războiului Rece

Pentru a contracara potenţialele ameninţări sovietice, tehnologia de spionaj dezvoltată de OTS şi predecesoarele sale(TSS, TSD) s-a dovedit a fi vitală.Avansul rapid al tehnologiei americane a oferit agenţiei de spionaj CIA, un avantaj strategic important în faţa KGB-ului, care pentru a ţine pasul cu evoluţia aparaturii de spionaj a fost nevoit să cheltuie din ce în ce mai mult . 

Bibliografie

Robert Wallace, H. Keith Melton, Henry R. Schlesinger, Spycraft: The Secret History of the CIA's Spytechs, from Communism to Al-Qaeda , Ed.Penguin Group, New York, 2008.

Melton, H. Keith , CIA Special Weapons & Equipment: Spy Devices of the Cold War , Ed. Sterling Pub Co Inc, New York ,1993.