Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie- Navigând pe Grand Canale

Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie

Navigând pe Grand Canale

Gândindu-ne la faptul că Veneţia este un oraş al canalelor, nu ai cum să nu faci o plimbare cu vaporaşul numit în limbajul local vaporetto. Aşa poţi descoperi cel mai bine minunile arhitecturale  ce se succed fără întrerupere pe Grand Canale.Vremea era una binevoitoare cu soare strălucitor si un vânt cald şi liniştit.

            Ţinând cont că Veneţia are parte de o climă subtropicală cu veri caniculare greu de suportat şi ierni reci şi umede , cele mai plăcute  anotimpuri în care poţi să vizitezi oraşul este primăvara şi  toamna .Deobicei în aceste anotimpuri oraşul nu este nici foarte aglomerat şi  poţi să ai parte de o experienţă mai plăcută.    Singura problemă care poate apărea ocazional în lunile mai reci este fenomenul de Acqua Alta ,în care apele lagunei inundă străzile şi pieţele veneţiene. Deobicei fenomenule este legat de un flux crecut al mareei din Marea Adriatică. Cam acestea ar fi în mare parte trăsăturile climatice din cetatea Sfântului Marcu.

          Nicăieri în alt loc nu vei întâlni un cadru atât de pitoresc aşa cum este cel veneţian. Apa Marelui Canal mângâia cu blândeţe temelia fermecătoarelor faţade scăldate în lumina soarelui şi având ca fundal cerul cu al său albastru infinit.  Fiecare palat de pe malurile Marelui Canal  are o oglindă în care să-şi admire frumuseţea.

            Grand Canale este ca o carte de onoare al istoriei veneţiene în care fiecare familie ilustră de nobili veneţieni şi-a consemnat numele pe câte o faţadă monumentală. Fiecare bucată de zid spune o poveste sau o legenda.De cât geniu, talent şi bani au fost necesari pentru a edifica acest spaţiu pe care îl străbaţi în doar o oră cu vaporetto până la San Marco.

             Urcând pe canal de la Ponte degli Scalzi pana la Ponte di Rialto se înşiruiesc următoarele capodopere arhitecturale:Palazzo Foscari Contarini, Fondaco dei Turchi, Fondaco del Megio ,Palazzo Gritti,Biserica San Marcuola, Ca’Vendramin Calergi, Biserica Santa Stae, Palazzo Belloni Battagia ,Palazzo Priuli Bon, Palazzo Mocenigo, Paesaro,Ca’Corner della Regina, Ca’d’ Oro ,Palazzo Morosini Sagredo,Ca’ da Mosto, Fondaco dei Tedeschi, Palazzo dei Camerlenghi.

             Nu am putea doar să facem  o simpla enumerare fără să dăm măcar câteva detalii despre aceste palate de pe  Grand Canale.

 Palazzo Foscari Contarini este poziţionat chiar în faţa Bisericii Scalzi.Palatul a fost ridicat în secolul al XVI lea şi a suferit ulterior numeroase alterări ale stilului arhitectural . În prima parte a secolului al XX lea a fost aproape într-o stare de paragină . În 1951, o companie privată de asigurări a preluat clădirea şi a demarat lucrări de reabilitare.

            Palazzo Foscari Contarini este un complex de două corpuri de clădire  în formă de U cu două faţade pe Grand Canale . Stilul renaşcentist  al edificiului se remarcă mai ales la faţadă din parte dreaptă  atunci când soseşti din direcţia gării Santa Lucia. Elementele care sugerează stilul Renaşterii sunt arcadele lojei de la primul etaj.

             Fondaco dei Turchi este un edificiu construit  în stilul Veneto-Bizantin . A fost construit de Giacomo Palmier în prima jumătate a secolului al XIII lea.În traducere înseamnă Hanul Turcilor. A fost cumpărat de statul veneţian în 1381 pentru a fi reşedinţa Marchizului de Ferrara, Nicollo II d’Este. Dealungul timpului a fost  locul de găzduire a multor delegaţii diplomatice care au vizitat Veneţia.

             De la începutul secolului al XVII lea până prin 1838 ,Fondaco dei Turchi a devenit o clădire ghetto pentru turcii otomani. Astfel de zone strict delimitate în care putea locui un grup etnic erau răspândite în Veneţia. Aşa era şi cazul germanilor al căror zonă de locuit era limitată la edificiul Fondaco dei Tedeschi.

              Clădirea funcţiona simultan  ca spaţiu de locuit, depozit şi piaţă pentru comercianţii otomani. Cei ce locuiau în asfel de clădiri tip ghettou le erau impuse anumite restricţii cum ar fi anumite intervaluri din timp în care puteau să părăsească edificiul şi intervale orare în care puteau face comerţ.

               Fondaco del Megio este cea de a treia clădire care poartă denumirea de fondaco după Fondaco dei Turchi şi Fondaco dei Tedeschi.        Ocupă aceiaşi locaţie ca şi Fondaco dei Turchi, având o deschidere largă către Grand Canale.Acest edificiu  construit în secolul al XIII lea a fost iniţial folosit ca magazie de grâu. Apoi construcţia este trasformată în loc de depozitare a meiului destinat alimentaţiei umane. De aici provine şi numele de megio , care în dialect veneţian înseamnă mei.Meiul era încă în perioada medievală considerat un  bun substitut al grâului şi chiar o alternativă  pentru carne în perioadele de abstineţă pe care le dicta biserica catolică din respectiva perioadă . În concluzie meiul nu a fost doar o hrană pentru păsări aşa cum este considerat acum.Fondaco del Megio a supravieţuit ca loc de stocare a meiului până la căderea Republicii din 1797 .Actualmente clădirea găzduieşte o şcoală elementară.

             Faţada este una dintre cele mai puţin decorate faţade de pe Grand Canale.La parter se evidenţiază trei porţi dreptunghiulare,iar la etajele superioare sunt prezente mici ferestre pătrate. Elemetele decorative sunt în număr de două: rândul de creneluri de pe acoperiş  şi un basorelief cu leul Sf. Marcu, simbol care era prezent pe orice edificiu public din perioada Republicii.

               Palazzo Gritti este un edificiu care în perioada medievală a avut elemente ale stilului Gotic Veneţian. În secolul al XVII lea ,palatul a făcut obiectul unei ample reconstrucţii care i-au modificat arhitectura, dar nu şi dimensiunile. Faţada structurată pe trei nivele are la parter un portal cu acces direct pe Grand Canale.

               La dreapta corpului principal de clădire , se află un mic palat care aparţine de Gritti. Pe faţada acestui  mic edificiu legat de palatul Gritti se disting două basoreliefuri care reprezintă blazoanele familiei Gritti şi Dandolo, foştii proprietari ai acestui palat .Această parte de clădire îşi definitivează forma prin secolul al XIX lea.

               Biserica San Marcuola din Campo San Marcuola este un alt stabiliment ce se înfăţişează pe Grand Canale care deasemenea are şi o staţie de vaporetto. Biserica San Marcuola este cunoscută pentru faptul că a adăpostit cândva o parte din moaştele sfântului Ioan  Botezătorul şi anume mâna sa dreată cu care se crede că a fost botezat Iisus.Prima biserică în acest loc a fost înfiinţată în secolul al X lea în cinstea Sfinţilor Ermagora şi San Fortunato care în misteriosul dialect veneţian au devenit San Marcuola.Actualul lăcaş de cult este realizat de arhiteţii Antonio Gaspari şi Giorgio Massari între anii 1663 şi 1736.

              Faţada bisericii ar fi trebuit să semene cu aceia a Bisericii Pieta , dar a rămas nefinisată dincolo de plintă . marginile care trebuiau să susţină plăcile de marmură sunt acum un loc de odihnă pentru porumbei .

               Ca’Vendramin Calergi este un palat cu o arhitectură deosebită în care au locuit multe personalităţi distinse. Este locul în care Richard Wagner şi-a trăit ultimii ani din viaţă.

Somptuosul edificiu a fost proiectat de arhitectul Mauro Codussi . Construcţia sa a durat 28 ani , un timp destul de scurt pentru tehnicile din respectiva perioada.

                Spaţiosul palat în stil renaşcentist se desfăşoară pe cele trei etaje la care se adaugă un debarcader pentru gondole pentru a uşura accesul de pe apă. Faţada este proporţionată foarte bine. Coloane în stil clasic divid fiecare etaj al palatului.La parter, două perechi de porţi executate după modelul francez sunt divizate de o singură coloană  desăvârşită de un arc şi o fereastră în formă de trifoi deasupra. Aproape identic sunt executate şi ferestrele mari de  la etajele superioare. Interiorul este bogat în scuplturi , picturi  şi alte detalii arhitecturale în stil Baroc. Toată construcţia a fost plătită de către dogele Leonardo Loredan (1501-1521). Familia Loredan vinde această proprietate în 1581 pentru a  putea ieşi din impasul financiar prin care treceau în respectivul moment. După ce a trecut pentru scurtă vreme pe mâna mai multor proprietari , palatul ajunge în final în posesia lui Vittore  Calergi, un nobil veneţian originar din insula Creta. Calergi îl angajează ca arhitect renumitul Scamozzi, care  extinde palatul  destul de consistent construind o aripă cu acces în curte interioară. În 1739 , palatul este moştenit prin căsătorie de puternica familie de negustori veneţieni, Vendramin care a fost înscrisă în Cartea de Aur a patricienilor veneţieni.Din rândul lor provine chiar şi un doge în persoana lui Andrea Vendramin(1476-1478).După alte familii de nobili care au fost proprietare ale palatului, edificiul ajunge din 1946 să găzduiască Muzeul Wagner şi Casinoul din Veneţia.

               Palazzo Belloni Battagia este situat în imediata apropiere de Fondaco dei Turchi. A fost construit pe la mijlocul secolului al XVII lea de cunoscutul arhitect al Barocului veneţian , Baldassare Longhena pentru a servi ca reşedinţă a familiei de nobili Belloni .

             Clădirea este compusă din două etaje şi un mezanin cu o faţadă tipic barocă bogată în sculpturi. Parterul are la mijlocul său o mare poartă ce are între grinda orizontală şi arcul porţii o suprafaţă decorată de sculpturi. Este vorba de aşa numitul timpan. Primul etaj are un număr de şapte ferestre dreptunghiulare cu un set amplu de decoraţiune ce includ coloane false, steme mari deasupra fiecărei ferestre .Mezaninul este separat de etajul inferior de o ramă şi are şase ferestre mici. Cornişa are un cadru dinţat şi o friză lungă ce are pe ea blazonul familiei Belloni. Pe acoperiş se înalţă două obeliscuri cu vârf ascuţit. Această caracteristică este prezentă doar în câteva palate din Veneţia cum ar fi Palazzo Papadopoli situat deasemenea pe Grand Canale.

               Palazzo Priuli Bon este un palat clădit în secolul al XIII lea în stil Gotic.Este compus din două etaje la care se adaugă un mezanin. Parterul are pe centru o poarta mare arcuită  care  constituie intrarea principală de pe apă. Etajul unu are o lojă cu  arcade ogivale însoţite de o balustradă . Este cea ce confirmă stilul Gotic al acestei clădiri. Ferestrele dreptunghiulare sunt printre primele care au cadre executate din marmură în secolul al XIII lea .

               Campo San Stae se extinde în stânga palatului Priuli Bon pe sensul de mers către San Marco. Biserica San Stae este cea care domină acest mic spaţiu. Prima biserică Santa Stae a fost fondată aici prin secolul al X lea în cinstea Sfântului Eustachio ,un fost comandant al lui Traianus care conform legendei a văzut un crucifix  între coarnele unui cerb atunci când vâna. În dialectul veneţian el ajunge să fie San Stae. Biserica San Stae a fost demolată în 1678 şi reconstruită apoi de arhitectul  Giovanni Grassi care o repoziţionează cu faţa către Grand Canale.

               Faţada este construită în 1709 de Domenico Rossi cu ajutorul financiar venit din partea dogelui Alvise Mocenigo. Pe faţadă se înfăţisează sapte sculpturi a unor diverşi pictori care prezintă diferite virtuţi întruchipate,sfinţi şi îngeri.Între coloanele corintice ale faţadei se evidenţiază două basoreliefuri. Unul înfăţisează un leu care îşi înclină capul în faţa Sf. Eustachio, iar celălalt basorelief prezintă scena în care împăratul Hadrian îl aruncă pe Sfânt şi pe rudele sale pe un taur roşu încins pe cuptor.

               Palazzo Mocenigo este un palat construit în stil gotic ,ce a fost reconstruit în prima parte a secolului al XVII lea . A constituit reşedinţa familiei Mocenigo, una dintre marile familii de nobili veneţiene din rândul căreia au fost aleşi şapte dogi. Lordul Byron a fost şi el găzduit în acest edificiu.

               În 1945 , Palatul Mocenigo este lăsat moştenire Venetiei de catre Alvise Nicolo Mocenigo, ultimul membru al ilustrei familii veneţiene.Municipalitatea la transformat într-un muzeu al ţesăturilor şi al costumelor.

               Ca’ Paesaro  este un edificiu din marmură în stil Baroc. Schitat de Baldassare Longhena pe la mijlocul secolului al XVII lea , palatul a fost finaizat în final de Antonio Gaspari în 1710. Datorită coloanelor colosale şi a colonetelor Longhena a dat impresia unor loje duble care să se extinda către Grand Canale.

                Actualmente palatul este sediul Muzeului de artă modernă al Veneţiei.

                 Ca’Corner della Regina a fost construit între 1724 si 1728 de Domenico Rossi pe ruinele palatului în care s-a născut Caterina Corner , regina  Ciprului. Ultimul descendent al familiei Corner a donat edificiul papei Pius al VII  lea .Pentru o perioadă de timp clădirea a fost folosită ca Arhivă istorică de Artă Contemporană

                 Palatul  păstrează stilul arhitectural al lui Longhena. Construcţia este modulată pe trei nivele şi are două mezanine între parter şi primul etaj.

                  În prezent palatul este administrat de Fundaţia Prada şi utilizat ca spaţiu expozitional.   

           

                Ca’d’ Oro este unul dintre cele mai somptuoase şi mai vechi palate de pe Grand Canale. Poartă acest nume de Casa de Aur datorită dacoraţiunilor exterioare poleite cu aur.

               Palatul a fost construit între 1428 şi 1430 şi a fost destinat ca reşedinţa familiei Contarini , o altă familie nobilă a Veneţiei din rândul căreia au fost aleşi opt dogi.  În 1894 palatul este cumpărat de baronul  Giorgio Franchetti şi donat oraşului Venetia

               Faţada principală  este în stilul Gotic Venetian de influenţă bizantină şi este opera lui Bartolomeo Bon şi a fiului său Giovanni Bon, sculptori iluştri ai Renaşterii veneţiene.

               Ca stil arhitectural palatul pare a fi ca o contopire dintre o biserică medievală şi o moscheie.

                 Palazzo Morosini Sagredo construit în secolul al XV lea ,  este din punct de vedere stilistic un edificiu ce se încadrează în grupul clădirilor de stil gotic-bizantin.

                 La primul etaj se remarcă o lojă cu şase bolţi susţinute de nişte coloane foarte subţiri. Pe cel de al doilea etaj se află o lojă cu patru bolţi în ogivă la care deasupra se adaugă patru ferestre în formă de trifoi. Goticul floral este întâlnit la multe clădiri veneţiene ,inclusiv la Palatul Dogilor.La acestea se adaugă un mezanin cu opt ferestre mici de formă pătrată. Se pare că aripa din partea dreaptă este o extensie mai recentă. Familia de nobili Sagredo a achiziţionat palatul în secolul al XVIII lea  de la o ramură a marii familii Morosini. Palatul Sagredo este cunoscut pentru decoraţiunile sale interioare de o valoare deosebită prezervate parţial. Faţadă dinspre Grand Canale a rămas originală . Doar o aripă estică dinspre Campo Santa Sofia a suferit alterări de stil.În 1871 familia Sagredo se stinge o dată cu contele Agostino Sagredo. În prezent palatul găzduieşte un hotel.

                 Ca’ da Mosto situat pe malul opus fabricilor noi din Rialto , şi este considerat cel mai vechi palat de pe Grand Canale . Este un edificiu din secolul al XIII lea ce aparţine stilului veneţian-bizantin având ca elemente distinctive arcurile îngustate şi capitelurile distinctive. Caracteristicile palatului ne indică faptul că a fost folosit pe post de casă de tip fondaco, casa şi prăvălia negustorilor care au avut-o iniţial ca proprietate. Cel de al doilea etaj a fost construit în la începutul secolului al XVI lea , iar cel de al treilea în secolul al XIX lea.

                 Palatul poartă numele exploratorului veneţian Alvise Cadamosto, născut aici în 1432. Cei din familia da Mosto au fost proprietari ai palatului până în 1603 când Chiara da Mosto cedează proprietatea unui nepot îndepărtat. Între secolul al XVI lea şi secolul al XVIII lea palatul a găzduit hotelul Albergo Leon Bianco În prezent palatul este părăsit deorece apele înalte ale lagunei i-au afectat temelia. Se doreşte a fi restaurat în următorii anii ,dar nu se ştie încă de către cine.

                 Fondaco dei Tedeschi  era o clădire tip ghetou destinată negustorilor germani. Era atât sediul breslei de negustori,depozit,piaţă cât şi spaţiu de locuit.

                 Palatul a fost construit în 1228 şi reconstruit în 1505 şi 1508 după un incendiu. Se încadrează în stilul arhitectural caracteristic Renaşterii italiene. Parterul era folosit ca spaţiu de depozitare a mărfii, etajul unu era compus din birourile breslei de negustori,iar cel de al II lea si al III lea erau destinate spaţiilor de locuit.

                 În interior pot fi întâlnite picturile celor 3 mari maestri ai Renaşterii veneţiene:Veronese , Tiţian si Tintoretto.

                 Germanii au ajuns să fie găzduiţi în această clădire imediat după construcţia sa din secolul al XIII lea şi până la sfârşitul Republicii Veneţiene ,o dată cu ocuparea oraşului de către Napoleon Bonaparte din 1797.

                În ultima instanţă Fondaco dei Tedeschi a devenit un important centru comercial pentru mărfurile care veneau din Orient şi erau distribuite apoi peste Alpi.

               Faţă în faţă cu Fondaco dei Tedeschi , pe parte cealaltă a canalului , se află Palazzo dei Camerlenghi. Edificiul a fost construit între 1525 şi 1528 de arhitectul Guglielmo dei Grigi în stilul Renaşterii timpurii . A fost folosit ca sediu al magistraţiilor financiari din Camerlengo de la care îşi împrumută numele.Aceşti magistraţi ai Camerlengo se ocupau cu supravegherea activităţilor economice. Camerlenghi erau împărţiţi în trei categorii: Camerlenghi de Comun(casieri ai Statului veneţian care se ocupau cu colectarea şi redistribuirea veniturilor), Camerlengo del Consiglio dei Dieci(se ocupa cu gestionarea bugetului Consiliului celor 10, serviciul secret al Veneţiei),Camerlenghi dei reggimenti( care erau numiţi de Marele Consiliu pentru distribuirea însemnelor de putere în oraşele din provinciile veneţiene). În Palatul Camerlenghi îşi mai desfăşurau activitatea şi Consulii comerţului(litigii comerciale) şi Supraconsulii comerţului(autorităţi de judecată superioare în litigiile comerciale).

                Parterul palatului era ocupat de închisorile în care erau ţinuţi negustorii intraţi în insolvenţă . Această vizibilitatea a închisorilor pe Grand Canale trebuia să  fie un avertisment pentru negustorii ce treceau. Palatul are un plan pentagonal care ia conturul malului. Se dezvoltă pe trei etaje cu ferestre înalte divizate de coloane false şi decorate cu frize.

                 Conform unei tradiţii veneţiene , orice magistrat  trebuia să lase în biroul pe care l-a ocupat o pictură religioasă sau un portret. Astffel în palat au ajuns să fie adăpostite multe opere de artă. Actualmente edificiul găzduieşte biroul regional al Curţii de Conturi al Italiei.

                 Prima porţiune a călătoriei cu vaporetto este marcată de trecerea pe sub cel mai celebru pod veneţian numit Ponte di Rialto.

Ponte di Rialto este acel grandios pod de piatră ce se arcuieşte cu îndrăzneală şi eleganţă peste apele Marelui Canal. A fost construit în 1691 în timpul dogelui Pasquale Cigogna de către arhitectul Antonio da Ponte şi înlocuieşte un pod de lemn . Podul Rialto uneşte sestiere San Polo de sestiere San Marco.

                 Principalul motiv pentru construcţia podului a fost piaţa Rialto care a fost permanent într-o continuă dezvoltare. Cea mai mare piaţă de peşte din oraş o vei întâlni aici.

Rândurile de prăvălioare de pe laturile podului sunt despărţite la mijloc de un portic în arcadă.Podul are trei căi de traversare:cea din mijloc şi cele două trotuare exterioare împodobite cu balustrade de marmură .

                 În zona podului Rialto se îngrămădesc cele mai vechi case din Veneţia cu acoperişuri plate şi bucăţi mari de tencuială rosie căzute pe alocuri care te lasă să întrezăreşti zidurile de cărămidă şi temeliile înverzite de apă. Rialto este permanent cuprins de forfota mulţimilor de vizitatori, dar şi de gondolele şi celelalte ambarcaţiuni care se îngrămădesc să acosteze în acest loc.

                 Pe Grand Canale, totul este ca o imensă galerie expoziţională în aer liber în care poţi studia arta a opt secole de istorie.  Dar călătoria mea pe Grand Canale nu s-a încheiat aici , fiind urmată de alte capodopere arhitecturale de care va voi povesti în următorul episod din călătoria mea veneţiană.

Cele mai eficiente strategii de manipulare propagate de politicieni prin intermediul mass-media

Cele mai eficiente strategii de manipulare propagate de politicieni prin intermediul  mass-media

Toţi cei care deţin puterea , indiferent  în ce domeniu , au ca principal obiectiv  să schimbe gândirea  şi implicit comportamentul celor pe care îi conduc. Pentru asta au nevoie de tehnici de manipulare care să influenţeze procesul de gândire a celor  supuşi  manipularii . În mediul politic şi în mass-media , aceste tehnici au progresat rapid. O societate care să fie alcătuită din “marionete” şi nu din oamenii care gândesc liber poate fi uşor guvernată de “maeştri păpuşari” care nu au alt scop decât să-şi satisfacă interesele  personale  şi ale grupurilor din care fac parte.Controlul mass-mediei este esenţial în acest proces.

În multe cazuri , mass-media prezintă neechilibrat confruntarea dintre doi indivizi sau grupuri cu opinii diferite. Scandalurile şi cancanurile sunt cele care atrag presa , fiind întodeauna prezentate pe prima pagină de ziar sau în prima parte a buletinelor de ştiri.

Strategia de distragere a atenţiei

Mass-media controlată din ce în ce mai mult de lideri politici sau oameni de afaceri ajunge să nu mai informeze , ci mai mult să dezinformeze. Rolul ei este de a devia atenţia de la chestiunile importante şi  schimbările decise de elite politice şi economice. Totul face parte din strategia de inundare a opiniei publice cu diferite informaţii  insignifiante. Această strategie care poate fi numită şi de distragere a atenţiei are şi rolul nociv de a bloca orice interes al publicului pentru domenii de cunoaştere precum ştiinţa ,  economia sau psihologia.  Ideea este ca oamenii să nu  se mai  gândească  la  adevăratele probleme sociale.

Chiar şi scurgerile de informaţii în presa de investigaţii pot fi nişte manevre strategice în favoarea celor care au poziţii de putere.

Strategia problema-reacţie-soluţie

O a doua strategie aplicată în manipulările din presă este cea de a crea  probleme cărora să li se ofere apoi soluţii. Metoda are schema: problema- reacţie- soluţie.

Se creează o problemă care să producă o reacţie în rândul publicului. Ca de exemplu: să dezvălui şi să intensifici violenţa urbană sau să aranjezi atacuri sângeroase pentru ca apoi să  aplici măsuri de securitate care limitează  libertăţile cetăţeneşti. Un alt exemplu, de această dată de proporţii mai mari, este crearea unei crize economice pentru a propune  retragerea  drepturilor sociale şi dezmembrarea serviciilor sociale . Totul ajunge să fie considerat ca fiind un rău necesar

Strategia graduală

A treia strategie de manipulare foarte eficientă este strategia graduală.  Obiectivul este ca societatea să ajungă să accepte inacceptabilul din trecut.

Prin această strategie au impus neoliberalii condiţiile socioeconomice radicale  în anii ‘80 şi ‘90 :

·         statul minimal

·         privatizarea masivă în sectoarele strategice ale economiei(resurse minerale, energie, transporturi ş.a.)

·         nesiguranţa socio-economică

·         flexibilitatea

·         şomajul enorm

·         salarii care să nu garanteze o  viaţă decentă

Toate aceste condiţii care la prima vedere par inacceptabile  şi care dacă ar fi fost aplicate deodată ar fi generat o revoluţie , au ajuns să fie aplicate gradual şi în final acceptate de  cetăţeni.

Strategia amânării

Strategia amânării este o altă cale de a implementa măsuri nepopulare.  De foarte multe ori politicieni  îşi motivează măsurile ca fiind dureroase, dar necesare pentru a câştiga sprijinul public în vederea aplicării viitoarelor planuri nepopulare.Deciziile nepopulare ,în strategia manipulatorilor, nu e bine să fie aplicate imediat , ci  să fie amânate pentru  un anumit moment în viitor.  Asta datorită faptului că masele populare au întotdeauna înclinaţia de a crede că totul va fi bine în viitor , iar sacrificiul cerut nu va mai fi necesar. Strategia  le dă timp maselor populare să se familiarizeze cu  ideea de schimbare şi să se resemneze atunci când aceasta vine.

Strategia infatilizării

 A  poza în copil nevinovat în faţa publicului este un alt tertip din gama strategiilor manipulative. Majoritatea reclamelor de pe piaţă  folosesc discursuri, argumentări , imaginea unor oameni şi în mod special intonaţia  copiilor aproape ca să dea impresia de slăbiciune , de parcă cel care se uită la aceste materiale publicitare ar fi şi el un copil mic sau un individ cu o deficienţă mintală. Această infantilizare e menită de a schimba imaginea manipulatorilor în ochii societăţii. Un bun exemplu în acest sens este  clipul electoral cu care preşedintele Johnson a câştigat alegerile prezidenţiale din 1964. În această reclamă electorală(considerată a fi cea mai controversată reclamă din istorie) apare o fetiţă de doi ani poreclită Daisy(pe numele său real de Monique M. Corzilius) care trebuia să transmită un mesaj emoţional în favoarea planului de dezarmare nucleară promovat de Johnson.

Strategia emoţională

O altă strategie de manipulare a publicului este să afişezi mai mult partea emoţională decât reflecţiile .

 A face uz de aspectul emotional este o tehnică des întâlnită în scopul de a bloca o analiză raţională, pentru a afecta simţul critic al individului. Mai mult , folosirea registrului emoţional deschide calea subconştientului în scopul  inducerii de idei, dorinţe, temeri sau nelinişti, constrângeri şi comportamente induse.

Strategia păstrării publicului în ignoranţă şi mediocritate

Printre cele mai preferate strategii de manipulare este să ţii publicul în ignoranţă şi mediocritate. Strategia constă în menţinerea unui public incapabil să înţeleagă tehnologiile şi metodele folosite în controlul minţii , o  formă de “sclavie modernă”. Un rol critic în aplicarea acestei strategii o are calitatea educaţiei primite de indivizi. Cu cât sistemul educaţional este mai prost , cu atât indivizii sunt mai susceptibili la manipulări.

Strategia de promovare a mediocrităţii în rândul populaţiei

O strategie legată de cea anterioară este cea de a promova mediocritatea în rândul populaţiei.  Publicul este făcut să creadă că a fi  prost, vulgar şi needucat este ceva la modă.

Strategia de autoînvinovătire

Manipulatorii preferă deasemenea să promoveze şi strategia de autoînvinovăţire . Indivizii trebuie lăsaţi să  se autoînvinovăţească pentru propriile nereuşite datorită lipsei de inteligenţă, a abilităţilor sau  a efortului. În loc să se revolte asupra sistemului economic, individul se autodepreciază şi se autoînvinovăţeşte , căzând într-o stare de depresie care îl face să-şi inhibe acţiunile. 

Strategia de cunoaştere a personalităţii individului

Strategia de manipulare cea ma complexă este  să cunoşti individul mai bine decât se cunoaşte el pe sine . Progresul ştiinţific  din ultimii 50 de ani a adâncit şi prăpastia dintre cunoştinţele pe care le posedă indivizii obişnuiţi şi cele pe care le au elitele conducătoare. Mulţumită biologiei, neurobiologie şi a psihologiei aplicate , “sistemul” a ajuns să înţeleagă mult mai bine fiinţa  umană , ajungând să deţină un control  şi o putere mai mare asupra indivizilor, mai mult decât o au ei înşişi.

Evitarea manipulării

Conştientizarea acestor strategii de manipulare poate ajuta la evitarea lor.  Educaţia este un factor esenţial pentru ca indivizii să discearnă cei bine şi cei rău.   Persoanele ce refuză să fie manipulate , au încredere în propriile crezuri şi idei , identifică tentativele de manipulare şi combat punctele de vedere ale  grupurilor  de manipulatori.

Pentru a nu deveni o unealtă în procesul de manipulare orchestrat de politicieni,  un adevărat jurnalist trebuie să-şi păstreze integritatea  profesională şi să caute întotdeauna adevărul  atunci când prezintă nişte informaţii publicului. Jurnalismul nu însemnă nici vanătoare de politicieni , nici împrietenirea cu aceştia  şi cu atât mai puţin implicare în politică.

Recomandări

Bryant Welch, State of Confusion: Political Manipulation and the Assault on the American Mind, Ed. Macmillan ,Londra, 2008.

Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie- Prima impresie lăsată de splendorile veneţiene

 Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie

I. Prima impresie lăsată de splendorile veneţiene

        Întemeierea Veneției dealungul a celor peste 100 de insulițe din laguna venețienă din Nordul Adriaticii este cu adevărat o minune arhitecturală.Tabloul aerian al orasului este trasat de canalele și podurile care sunt elemetele definitorii ale topografiei urbane.Casele şi palatele cu acoperişuri  roşii dau un accent cromatic acestui peisaj fermecător.

        Cum a putut fi posibilă supraviețuirea acestui oraș construit pe ape este prima întrebare care mi-a venit în minte. Dacă luăm în considerare că fondarea tradițională a orașului datează din 421, o dată cu ridicarea Bisericii San Giacomo din Rialto, atunci este cu atât mai surprinzătoare durabilitatea clădirilor construite în lagună. Răspunsul se găsește în pilonii de lemn plasați la distanțe mici unul de altul și care chiar după secole de submersiune se prezintă în continuare în stare bună. Piloni străbat un strat de nisip și mâl și sunt fixați de un alt strat mai dur de argilă comprimată. Într-un mediu sărac în oxigen, lemnul se degradează mult mai greu decât cel aflat pe suprafață. Datorită faptului că apa din lagună este bogată în minerale, pilonii suferă un proces de pietrificare care îi transformă în strucuturi foarte rezistente. Majoritatea pilonilor sunt facuți din lemn de anin conoscut pentru rezistența sa la apă.

        Veneția nu este doar o simplă destinație turistică. Dealungul istorie sale , Republica Venețiană a fost o  protectoare a artelor , constituind un centru al Renașterii ,iar apoi al Barocului.

         Proclamată oficial în 697 cu un statut de teritoriu dependent de Bizanț, independența de facto al Republicii Venețiene este recunoscută prin tratatul de pace încheiat în 803 între împăratul Carol cel Mare și împăratul bizantin Nikephoros I .

         În timpul Evului Mediu și a Renașterii, Republica Serenissimă Venețiană s-a impus ca o putere maritima majoră în Mediterana de Est. Baza acestei puteri politice se datorează faptului că Veneția a fost încă de la început un important centru al comerțului în special cu mătase, cereale și mirodenii.Controlul rutelor comerciale care aveau ca destinație Levantul a constituit fundamentul supremației economice venețiene între secolele XIII-XV.

          Cele menționate sunt câteva coordonate istorice pe care am vrut sa le expunem pentru a putea înțelege mai bine contextul în care s-a dezvoltat Republica Venețiană.

          Am avut oportunitatea de a studia patrimoniul cultural venețian în călatoria din toamna anului 2011. Având în vedere că aici este un climat mediteranean cu veri foarte toride, cel mai favorabil anotimp pentru a vizita Veneția este toamna . În permanență orașul se aglomerează cu turiștii veniți din toate colțurile lumii pentru a admira frumusețea aparte a acestor locuri.

           Veneția istorică este împărțită în sașe districte numite sestieri. Cele sașe sestieri sunt Cannaregio,San Polo, Dorsoduro, Santa Croce,San Marco și Castello.

           Ajuns în Piazzale di Roma ,ca orice turist , am tramversat podul Calatrava , o construcție metalică în mare măsură incompatibilă cu stilul arhitectural venețian. Este primul dintre cele patru poduri care tranversează Grand Canale , făcând legătura dintre Piazzale di Roma și  Gara feroviară Santa Lucia.

            Trecând de gară am ajuns la Biserica Scalzi ( Chiesa degli Scalzi). Denumirea de Scalzi înseamnă în traducere desculțe și este legată de ordinul călugăresc al Carmelitelor, în cinstea cărora a fost ridicat acest lăcaș de cult. Biserica a fost construită de arhitecții Baldessare Longhena și Giuseppe Posso între anii 1656-1689 în stil Baroc.Fațada are sculpturi și decorațiuni bine lucrate și dispuse simetric. Aici este cripta ultimului doge venețian ,Ludovico Manin al cărui nume se leagă sfârșitul Republicii Venețiene o dată cu ocuparea orașului de către Napoleon Bonaparte în 1797.

            De aici se traversează Ponte degli Scalzi ,al doilea pod  peste Grand Canale care unește Sestiere Cannaregio cu Sestiere Santa Croce. Este un pod arcuit din piatră ce a fost inaugurat în 1934 în locul unui fost pod metalic austriac.

            Ajuns în sestiere Santa Croce mi-am continuat plimbarea pe străzile înguste ale Veneției ce amintesc de o cetate medievală. Vocile mulțimii de turiști se risipea ca  o muzică de operă pe aceste alei venețiene învechite de istorie.În epoca nostră contemporană puține mai sunt acele locuri în care vocea umană să predomine și nu zgomotul de mașini.

           Și dacă îndreptăm ușor discuția către o muzică de ambient nu putem uita că acesta este orașul natal al marelui compozitor Antonio Vivaldi, cunoscut pentru simfonia Anotimpurilor .Ce poate fi mai potrivit decât muzica simfonică pentru a reflecta vibrațiile pe care le transmite acest loc asupra trecătorilor.

            În toate părțile găsești magazine de suveniruri care vând obiecte artizanale reprezentative pentru Veneția. Cele mai căutate sunt măștile venețiene purtate în timpul Carnavalului. Ele fac parte dintr-o tradiție seculara venețiană, fiind folosite ca accesoriu pentru a ascunde identitatea și statutul social al celor care le poartă. Având fețele acoperite de măști, toți participanți prezenți la carnaval socializau mai ușor. Măștile sunt în culori aurii și argintii specifice stilului baroc. Decorațiunile pot include cristale de diferite forme care pot fi din sticlă de Murano sau de tip Swarovski pentru cele mai extravagante. Unele măști erau pentru întreaga față ,iar altele pentru ochi.

         Dintr-un astfel de magazin am ales o mască de carnaval veneţiană în nuante aurii și albastre care avea ca decorațiune un cristal de Murano în formă de romb.

          Mergând tot înainte am ajuns în sestiere San Polo. Aici am vizitat Scuola Grande di San Rocco și Biserica San Rocco.Ambele cladiri sunt opera arhitectului renașcentist Bartolomeo Bon și sunt destinate Confreriei San Rocco ,un grup de cetățeni venețieni înstăriți reunit pentru a ajuta comunitatea venețiană afectată de epidemia de ciumă din secolul al XV lea. Scuola Grande a a fost ridicată în 1478 ,iar Biserica San Rocco între 1489 și 1508.După epidemia din 1575 , autoritățile venețiene în frunte cu Dogele și Signoria faceau pelerinaje regulate la moaștele lui San Rocco,sfânt protector împotriva ciumei, al cărui relicve sunt găzduite în biserica cei poatră numele.Rămai totuși cu impresia  că biserica este pusă în umbră de clădirea Școlii San Rocco.Până în secolul al XVIII lea biserica nu a avut construită o fațadă.Aceasta a fost ridicată între 1765și 1771 de către arhitecții Giorgio Fossati și Bernardino Maccaruzzi pentru a reflecta fațada Școlii San Rocco.

          Arhitectura Școlii San Rocco este asemănătoare cu al altor Grande Scuole din Veneția.Construcția este caracterizată de prezența a două săli:Sala dell’Albergo(sala de la parter) unde era un consiliu de control al Confreriei și Sala Superiore(sala de la etaj) folosită pentru găzdui întrunirile membrilor Confreriei.

         Scuola Grande di San Rocco este foarte cunoscută în rândul iubitorilor de artă ,deoarece găzduiește numeroase lucrări ale pictorului renașcentist Jacopo Tintoretto.

         În Sala dell’Albergo se pot admira următoarele picturi de Tintoretto: Buna Vestire, Închinarea Magilor ,Ucigașul celor nevinovați, Înfătișarea la templu , Maria Magdalena.

         În Sala Superiore se completează colecția de tablouri ale pictorului renașcentist și anume tabloul Adam și Eva ,Scara lui Iacob, Exodul din Egipt ,Căderea manei în deșert ,Revelațiile lui Moise .

          Scuola Grande di San Rocco este un adevărat templu al Renașterii italiene. Aceste compoziţii tumultoase ale lui Tintoretto se caracterizează printr-o tuşă plină de furie într-un sens creativ şi print-o incredibilă îndrăzneală destul de atipică tinând cont de canoanele din acele vremuri de care trebuia să se ţină cont şi în artă.

          Mergând dincolo de San Rocco ,prin același sestiere Santa Croce am ajuns în fața Bisericii San Simeone Grande,lacaș de cult dedicat Profetului Simeon. Este numită San Simeone Grande pentru a se distinge de Biserica San Simeone Picollo aflată în apropiere. Din ce am aflat de la localnici,pricipalul motiv pentru care una se numește Grande(mare) ,iar alta Picollo(mică) este numărul de enoriași care le frecventează și nu în mod obligatoriu dimensiunea construcției. Biserica a fost fondată încă din 967 , dar reconstruită în nenumărate serii în secolul al XII lea , al XIII lea și din nou în secolul al XVIII lea.

           Fațada în formă de templu grecesc este opera lui Giorgio Massari și datează din 1757. Planul bisericii include coloane bizantine de secolul al XIII lea unite de arcuri curbate în stil roman.Deasupra coloanelor sunt statuile celor 12 apostoli ,opere din secolul al XVII lea ale lui Francesco Terelli.

            Tot în interiorul bisericii pot fi admirate picturile Apariția în templu ale lui Palma cel Tânăr și Cina cea de Taină al lui Tintoretto. Tabloul lui Tintoretto nu se prezintă din păcate într-o stare prea bună după restaurarea nereușită din 1935. Printre obiectele de preț se numără și o statuie al Profetului Simeon 

.

             Biserica San Simeone Picollo este mai vizibilă datorită poziţionării sale pe Grand Canale. San Simeone Picollo este atestată documentar în 1271. A fost demolată în 1718 şi reconstruită de arhitectul Scalfarotto. Reconstrucţia a dorit să extindă biserica şi să o facă mai mare decât San Simeone Grande ,dar cupola uriaşă disproporţionată în raport cu restul structurii care o susţine o face să pară inestetică. 

Turul de vizitare al bisericilor venețiene a continuat cu popasul făcut la Biserica San Geremia din sestiere Cannaregio. Biserica a fost întemeiată în secolul al XI lea ,reconstruită în 1174 de dogele Sebastiano Ziani. Actuala construcție este din 1760 și îi aparține arhitectului Carlo Corbellini.Se poate observa și o pictură al lui Palma cel Tânăr intitulată Buna Vestire,dar care se distinge foarte greu datorită iluminarii nesatisfăcătoare. Planul bisericii este în formă de cruce greacă cu cupole la trecerea dintr-o navă în alta . Biserica este consacrată venerării moaștelor Sfintei Lucia din Siracuza, martiră a creștinătății. Icoana Sfintei Lucii este expusă chiar pe poarta de intrare în biserică. Sfânta este reprezentată ținând în mână o farfurie pe care se află pictati doi ochi. Acești ochi sunt cei care i-au fost scoși în urma torturii pe care a îndurat-o datorită faptului că a refuzat cererea în căsătorie a unui păgân.Fața sfintei din icoană este reprezentată  cu ochii la locul lor. De sărbătoare sfintei ,aici se organizează o procesiune la care participă numeroși pelerini.

           În spatele  altarului este racla din sticlă în care sunt depuse moaştele Sfintei Lucia .Fața este acoperită cu o mască din argint,dar mainile și picioarele  sunt vizibile. Cu toate că biserica în sine nu este prea bine luminată , energia transmisă de sfântă întrece orice obstacol și luminează inimile celor care vin să o viziteze. Este un loc bun în care îți poți regăsi pacea sufletească și pe care  vei dori sa-l revezi din nou după un timp.

          Clopotnița înaltă de 43metri este una dintre cele mai vechi din oraș și este cea mai rămas din biserica ctitorită de Sebastiano Ziani.

           În acelaşi Campo San Geremia unde se află şi Biserica San Geremia este şi Palazzo Labia care are o faţada cu deschidere spre Grand Canale.Faţada principală este înspre canalul Cannaregio.Acest palat construit în stil Baroc în secolul al XVII este unul dintre cele mai faimoase palate ale Veneţiei.Este cunocut mai ales pentru frescele din sala de bal pictate de Giovanni Tiepolo. Cei care au comandat construcţia acestui palat au fost nobilii familiei Labia, care ca origine erau negustori spanioli veniţi în Veneţia prin secolul al XVI lea. Au reuşit să ajungă la statutul de nobili pe la mijlocul secolului al XVII atunci când au ajutat cu bani Republica Veneţiei, sărăcită în urma îndelungatului război antiotoman. Cu alte cuvinte şi-au cumpărat locul în nobilimea Veneţiei.Membrii acestei familii erau cunoscuţi pentru modul ostentativ prin care îşi etalau bogăţiile.

           Palatul Labia are ,ca şi celelalte palate mari din Veneţia , o construcţie în plan dreptunghiular în jurul unei curţii interioare. Arhitecţii care au proiectat faţadele au pus capăt unei tradiţii arhitecturala prezentate de Longhena. Cu toate că faţadele păstrează o bogăţie a decoraţiunilor specifică Barocului, ele încetează a mai fi atât de încărcate ca în construcţiile baroce din trecut. Faţada din Campo San Geremia este la fel de splendidă ca şi cea de pe Canalul Cannaregio.Dintre cele trei faţade ale palatului ,cea în spre Grand Canale este cea mai mică şi în acelaşi timp depărtată de Grand Canale prin Fundamenta Labia.

          Edificiul are în total 5 etaje.Parterul şi primul nivel sunt construite jos şi sunt executate într-un stil rustic. Următoarele două nivele sunt ferestre înalte separate de pilaştri şi înconjurate de mici balcoane cu balustradă.Micile ferestre ovale de la mezanin sunt separate de vulturii heraldici ai familiei Labia. Construcţia intră în secolul al XIX într-o perioadă degradare care se agravează o dată cu explozia urmată de incendiu ce a avut loc aici în 1945.

           Se înserase și am hotărât să fac o plimba înainte de a mă culca. Veneția are farmecul său atunci când o privești la lumina lunii, .Ce poate fi mai relaxant decât să stai pe un pod pe Grand Canale și să urmărești oglindirea luminilor în apă .În întuneric toate lucrurile atinse de câte o rază de lumină rătacită pot lua o înfătisare misterioasă. Lumina zilei înlătura această aură de mister în care se cufunda oraşul.

            Am pus capăt cercetărilor cu gȃndul de a mă întoarce de dimineaţă cu mai multă energie.Sunt atât de multe lucruride văzut aici încât nici nu ştii cu ce să mai continui

Ce ascunde SUA în “Zona 51” ?

Ce ascunde SUA în “Zona 51”  ?

 

Locaţia Zonei 51 nu a fost niciodată secretă, având în vedere că ea este înfăţisată în imaginile din satelit prezentate de Google Maps sau Google Earth.În schimb, este păstrată secretă activitatea din interiorul bazei.  Faptul că din ce în ce mai mulţi cetăţeni americani semnalau apariţia de OZN-uri prin anii’50 şi ‘60 , avea o legătură directă cu activitatea care se desfăşura în Zona 51. Accesul în apropierea bazei este în continuare restricţionat.

Înfiinţarea bazei secrete din deşertul Nevada

Existenţa Zonei 51( Area 51) nu a fost recunoscută niciodată oficial de către guvernul SUA , cu toate că în ultima vreme CIA a declasificat mai multe documente referitoare la locaţie acestei baze  şi la activităţile generale care se desfăşoara acolo.  Oficial locaţia este cunoscută ca Poligonul de teste şi antrenament de la Nevada sau Groom Lake(Nevada Test and Training Range). În documentele CIA se folosesc şi alte nume alternative precum Dreamland, Paradise Range,Home Base, Watertown Strip sau Homey Airport.

Baza de teste din deşertul Nevada a fost înfiinţată de către Preşedintele Henry Truman, în 1951. Scopul initial era amenajarea unui perimetru într-o zonă izolată pentru a se realiza teste nucleare. Aşa apare Nevada Test Site, locul în care Departamentul Energei din SUA a realizat  aproximativ 100 de teste nucleare atmosferice( numărul total de teste nucleare ,însumând şi cele subterane, ajunge la 739). Zona 51 era un alt perimetru din această imensă bază din deşertul Nevada, care era situată chiar lângă  Nevada Test Site(numărul 51  vine de la ordinea în care au fost numerotate perimetrele bazei) . Zona 51 era adiacentă Zonei 15.  Perimetrul are o  formă dreptunghiulară şi se întinde pe 40 de km . Baza se află la 155 de km ,NV de Las Vegas.

Noi tehnologii de spionaj americane confundate cu OZN-uri

Foto: Avioane SR-71

Din documentele desecretizate de CIA , rezultă faptul că în perioada 1954- 1974 au fost dezvoltate două proiecte de avioane de spionaj: unul a fost proiectul avioanelor U-2 şi al doilea a fost proiectul Oxcart( construcţia avioanelor de spionaj Lockheed A-12).

Testele la mare altitudine ale avioanelor de spionaj U-2 , a declanşat în anii’50  o adevărată isterie a OZN-urilor. Tot mai mulţi oamenii începeau să le raporteze apariţia.Pe la mijlocul anilor’50 , avioanele comerciale zburau la altitudini cuprinse între 3000 m şi 6000 de m.  Avioane militare , precum B-47 sau B-57 operau la altitudini mai mici de 12000 m. În consecinţa o dată ce U-2 a început să zboare la  altitudinea uimitoare de  18000 m, tot mai mulţi au început să semnaleze controlorilor de trafic aerian, apariţia unor obiecte zburătoare neidentificate. Documentul desecretizat de CIA ,care cuprinde 366 de pagini , explică ce anume reprezenta Project Blue Book(nr. Proiectul Cartea Albastră). Proiectul trebuia să semnaleze atunci când civilii raportau  apariţia unor aşa-zise OZN-uri care erau de fapt avioane U-2.  Apoi se luau măsuri pentru a preveni aceste evenimente.

Documentul CIA explică de ce erau confundate avioanele U-2 cu OZN-uri.  Totul are legătură cu aripile argintii ale avionului U-2 , care în lumina soarelui începeau să licărească. Cei de la sol sau chiar piloţii de pe avioanele comerciale nu realizau că este un avion. Pe  vremea respectivă, nimeni nu credea că un avion putea ajunge la o altitudine de 18000 de metri,iar de aceea U-2 ajungeau să fie  confundate cu OZN-uri. Documentul CIA nu dă alte informaţii referitoare la vreun posibil contact cu nave extraterestre, lăsând în continuare loc speculaţiilor. Nu toate raporturile despre OZN-uri îşi găseau explicaţia în  zborurile avioanelor U-2. Oricum , în perioada anilor’50 şi ’60 , mai mult de jumătate din rapoartele care semnalau obiecte zburătoare neidentificate erau de fapt legate de zborurile avioanelor de spionaj U-2 şi A-12(proiectul Oxcart).

Un fapt interesant semnalat de documentul CIA referitor la avioanele U-2 este dorinţa preşedintelui Eisenhower de a recruta doar cetăţeni străini pentru misiunile  de spionaj. În cazul prăbuşirii unui avion U.2 , SUA şi-ar fi putut nega implicarea în activitatea desfăşurată de respectivul pilot străin

Fenomenele OZN din Zona 51: adevăr sau născocire?

    Cartea lui Annie Jacobsen intitulată Area 51: An Uncensored History of America's Top Secret Military  a creat o adevărată controversă în rândul cititorilor americani, atunci când a avansat tot felul de teorii legate de presupuse experimente medicale ale URSS cu scopul de a crea extratereştri falşi .

 Legat de incidentul de la Roswell din 1947 (aşa-zisa prăbuşire a unei farfurii zburătoare cu fiinţe extraterestre),autoarea Jacobsen afirmă faptul că totul a fost o înscenare pusă la punct de sovietici.  În carte se afirmă faptul că Stalin s-a întâlnit cu doctorul nazist Mengele la Auschwitz( responsabil de multe experimente medicale criminale ale regimului nazist), şi i-a propus  să colaboreze pentru a scăpa de execuţie. Mengele ar fi trebuit să efectueze nişte experimente medicale pe nişte copii pentru a crea extratereştri falşi , pe care ulterior URSS-ul i-ar fi trimis în “farfurii zburătoarea”.

 Această teorie contravine adevărului istoric. Doctorul Mengele atunci când a ajuns la Auschwitz în mai 1943, a condus experimente medicale care nu au avut nici o legătură cu crearea de falşi extratereştri din oameni. Experimentele sale oribile nu au demonstrat că ar fi deţinut  competenţa medicală necesară pentru a face astfel de transformări.

În plus doctorul Mengele  fugise deja din Auschwitz în ianurie 1945, înainte de ajungerea Armatei Roşii acolo. După ce a fost capturat de americani  şi a stat o perioadă ascuns în Germania , Mengele se refugiază în 1949 în America de Sud.

Stalin nu avea nici un interes să pună la cale farse cu extratereştri americanilor, având în vedere că era prea preocupat de obţinerea primei bombe atomice sovietice. Tehnologia sovietică nu era atât de avansată pentru a crea “farfurii zburătoare “la vremea respectivă.

Se pare că multe cărţi care au fost scrise pe tema OZN-urilor din Area 51 au fost mai mult ficţiune decât realitate.

De multe ori ceea ce vedeau oamenii , erau de fapt reflexiile solare produse de avioanele de recunoaştere (U-2, A-12 sau D-21 Tagboard) ale CIA testate la mare altitudine în Zona 51.Având în vedere că toate proiectele erau compartimentate în Zona 51, nici măcar lucrătorii nu ştiau exact la ce lucrau.

Tot în Zona 51 a fost testată şi tehnologia străină , în mare parte sovietică , din perioada Războiului Rece. Aşa au ajuns să fie testate avioanele de luptă sovietică de tip MIG . Deasemenea în programul denumit HAVE GLIB , CIA a testat în Area 51 sistemul sovietic de radar pentru rachete.

În afara de teoria conspiraţiei legată de OZN-uri , mai există şi alte supoziţii legate de Zona 51 cum ar fi testarea de arme energetice , arme meteorologice, tehnologie de teleportare şi călătorie în timp precum şi de sisteme de propulsie exotice.
                                                      

Mai este activă Zona 51 ?

Sub proiectul denumit SCORE EVENT din 1977, Forţele aeriene ale SUA au început să finanţeze  noi  îmbunătăţiri la baza de la Groom Lake (Area 51). Din 1979 , Zona 51 începe să fie administrată de Air Force Flight Test Center din Edwards(California).  Aşa au continuat şi testele la alte prototipuri secrete de avioane. Este vorba de prototipurile de avioane invizibile  F-117 ,care chiar dacă au făcut teste de zbor pe noul aeroport militar de la Tonopah, au efectuat teste radar în Zona 51. Avioanele F-117 erau dezasamblate şi transportate pe timpul nopţii  cu avione de transport C-5 de la aeroportul Tonopah până la Groom Lake. Operaţiunile de testare radar al lui F-117 în zona 51 , au continuat şi după ce acesta a devenit operaţional în 1983.

În prezent în zona 51 este în desfăşurare şi programul de construcţie de noi drone , echipamente militare care au început să fie din ce în ce mai solicitate de armata şi serviciile secrete americane, mai ales în războiul împotriva terorismului care a urmat atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001. Programul de drone american  a ajuns în centrul atenţiei în 2002, prin evenimentul tragic din Yemen , unde o dronă a  ucis accidental 13 persoane care făceau parte din alaiul unei nunţi.

Zvonurile legate de posibilele invenţii testate în Zona 51, au ajutat de fapt la păstrarea secretului operaţiunilor care se desfăşoară la Groom Lake.

Bibliografie

 Annie Jacobsen, Area 51: An Uncensored History of America's Top Secret Military Base , Ed. Hachette Book Group UK, Londra, 2011.

Peter W. Merlin, Area 51, Ed. Arcadia Publishing , Mount Pleasant ,2011.

Robert Doherty , Area 51: The Truth ,Ed. Random House Publishing Group , New York, 2008.

Document declasificat al CIA din iulie 2013 referitor la Zona 51,

http://www.gwu.edu/sites/www.gwu.edu/files/downloads/U2%20%20history%20complete.pdf