Five naval battles that changed American History

Five naval battles that changed American History

To be considered a superpower, a state must be able to project its naval power across the seas and oceans.

U.S.  has exploited its excellent geostrategic position  between  the Atlantic and Pacific , gradually building  the rule over the seas . The control of trade routes and supply bases are the main condition for a state to be considered a naval power. When you have command of the sea, you can severely limit the strategic options of your opponents. The Royal Navy is the perfect model for a state that managed to build a colonial empire by using the professionalism of its naval forces, which have protected the supply routes for British merchant ships.

As a former British colony, U.S has shown that it learned well the lesson regarding command of the seas .

Professor Craig L. Symonds  of U.S. Naval Academy  identified in his book, “  Decision at Sea : Five Naval Battles that Shaped American History”  ,the five crucial  moments in  American History in which naval forces played a key role.

1.Battle of Lake Earie( 10 september 1813)

Battle of Lake Earie is part of the War of  1812 ,also referred to as the "Second War of Independence". In this naval confrontation that took place in the area of Great Lakes , 9  American warships captured   6 British warships.The victory in this battles, allowed the Americans to recover Detroit  and win the next Battle of Moraviantown (5 October  1813) against  the Indian confederation of  Tecumseh.

2. Battle of Hampton Roads (8-9 March 1862)

Was one of the most important battles of the American Civil War (1861-1865) ,that marked in the same  time a historic moment  in the design and construction of warships. Is the battle that highlights the first iron clad , CSS Virginia(Ex- USS Merrimac) , belonging to Confederacy. CSS Virginia sailed in the estuary of   Elizabeth River(Virginia) to break the Union Navy  blockade  composed of  wooden-hulled ships  . At the end of the battle, CSS Virginia detached from all other ships and marked a new chapter in the history of naval warfare, and also has inaugurated a new class of warships known as monitors. It is interesting to note that the CSS Virginia was protected by iron only up to waterline. In other words, it was vulnerable under waterline.

 

3. Battle of Manila Bay ( 1 May 1898)

Battle of Manila Bay is a part of Spanish–American War of  1898 ,that marked the collapse  of  Spanish colonial empire  and asserting the status of great power of United States . Manila Bay naval confrontation was the most decisive battle in the history of naval history because it resulted in the end of the Spanish colonial period in the history of the Philippines.

 

4. Battle of Midway (4 June 1942)

Battle of Midway was one of the most important battles of World War II, that took place In the Pacific theater of operations . U.S. naval forces have achieved a decisive victory, inflicting insurmountable damage on the Japanese Imperial Fleet

The great importance of the Battle of Midway is underlined by military historian John Kaegan ,,which called it  “the most stunning and decisive blow in the history of naval warfare”.

American code breakers were able to determine the date and location of the attack, enabling the forewarned U.S. Navy to set up an ambush of its own. Four Japanese aircraft carriers and a heavy cruiser were sunk in exchange for one American aircraft carrier and a destroyer. Japanese plan to draw in trap US aircraft carriers was a disaster. It was Japan’s worst defeat in 350 years of history

Image:  Japanese Mogami class cruiser wreck

 

5. Operation Praying Mantis (Persian  Gulf, 18 April 1988)

Operation Praying Mantis was a U.S. Navy military action in retaliation for the Iranian mining of the Persian Gulf , during Iran-Iraq War(1980-1988). The incident with the frigate Samuel B Roberts damaged by an Iranian mine, is the triggering factor of US Navy strike. This battle was the largest of the U.S. surface engagements since World War II. For the first time in US Navy history,  US  has used  anti-ship missiles.

Image with  Iranian frigate  IS Sahand (F-74)wreck  in flames

 

---

Sources:

Craig L. Symonds , Decision at Sea : Five Naval Battles that Shaped American History , Ed. Oxford University Press,New York , 2005.

Stalingrad,o bătălie cât un întreg război

Stalingrad,o bătălie cât un întreg război

Monumental Chemarea Patriei care comemorează bătălia de la Stalingrad

Bătălia de la Stalingrad a lăsat în urmă una dintre cele mai însângerate pagini din istoria omenirii. A fost o bătălie care a schimbat destinele statelor care s-au implicat în luptele celui de al II lea Război Mondial. Pierderea unei întregi armate germane, va rămâne un gol care nu va mai putea fi umplut de nici o măsură ulterioară a Wehrmachtului. URSS a reuşit să-şi pună în valoare superioritatea numerică şi să încercuiască 290000 de soldaţi în urma încheierii Operaţiunii Uranus. Stalingrad , a fost un infern alb în care victorios a fost acela care  a reuşit să-şi adapteze în final strategia la circumstanţele din teren.

Atacul german asupra Stalingradului şi greşelile strategice comise de Hitler

Conştient de faptul că nu poate învinge într-un război prelungit împotriva alianţei dintre URSS , Marea Britanie şi SUA, Hitler a ajuns la concluzia că doar o lovitură militară decisivă poate aduce victoria în URSS . Germania nazistă era conştientă că dacă ar fi adoptat tactica unui război de uzură , nu ar fi avut nici resursele umane şi nici materiale de a învinge URSS.

Prin directiva Fuhrerului nr.41 din 5 aprilie 1942, s-a fixat ca obiectiv acapararea resurselor de petrol din Caucaz(campurile petroliere de la Maycop , Groznâi şi Baku).  Maşina de război germană avea nevoie urgentă de o sursă suplimentară de petrol pentru a se confrunta cu alianţa dintre URSS , SUA şi Marea Britanie. Din punct de vedere a strategiei militare se urmărea anihilarea Armatei Roşii la sud de râul Don printr-o serie de încercuiri. Directiva lui Hitler era doar o simplă declarare a strategiei germane şi nu un document care să aibe la bază un plan detaliat.

În planurile puse la punct de conducerea nazistă , capturarea Stalingradului era un obiectiv secundar în ocuparea câmpurilor petroliere din Caucaz şi eliminarea efectivelor Armatei Roşii din sud.

Operaţiunea cu numele de cod Blau(tr.Albastru) a fost concepută să aibă 4 faze. În prima fază ,Armata a 4-a Panzer şi Armata a 2 a comandată de  von Weichs trebuia să avanseze rapid la est de regiunea Kursk. În faza a II a  , Armata a 6 a  trebuia să avanseze până la malurile râului Don în apropiere de Voronej şi să  încercuiască formaţiunile Armatei Roşii aflate în partea de vest al râului. În faza a III a , Armata a 4 a Panzer avea în plan deplasarea în direcţia sud-est dealungul râului Don pentru a captura şi elimina efectivele Armatei Roşii care  s-au retras la est  în urma înaintării Armatei a 17 a  din direcţia Rostov. În următoarea fază, forţele germane trebuiau să traverseze  fluviul Volga la nord de Stalingrad şi să aştepte mai departe ordinele pentru continuarea ofensivei din Caucaz.

În partea premergătoare operaţiunii Blau , trupele germane trebuiau să elimine “buzunarele de rezistenţă “sovietică din Crimea.

În cadrul ofensivei din 1942 germanii au mobilizat 3 milioane de soldaţi, cautând o victorie decisivă care să termine campania. Eşecul de a captura Moscova în iarna lui 1941 , a arătat însă faptul că Germania nazistă nu avea un plan bine pus la punct în ceea ce priveşte obţinerea unei victorii hotărâtoare. Hitler vrea să ocupe nişte teritorii enorme ca întindere însă cu trupe puţine , ceea ce bineînţeles nu era un plan fezabil. În plus drumurile proaste şi vremea nefavorabilă de pe teritoriul sovietic au îngreunat foarte mult liniile de aprovizionare a armatei Reich-ului. Avansarea armatei nu era urmată şi de extinderea corespunzătoare a liniilor de aprovizionare. În ciuda victoriilor obţinute la începutul campaniei în est, armata germană era incapabilă să susţină o ofensivă strategică dealungul întregului front de est. Singura opţiune realistă era ofensiva pe un singur front. Acapararea câmpurilor pertroliere din Caucaz ar fi privat URSS de 90% din totalul rezervelor de petrol.

Grupul de armate Sud responsabil de executarea misiunii a fost împărţit pe 9 iulie 1942 în Grupul de armată A(armata 1 Panzer şi Armata a 17 a) şi Grupul de armată B(armata a 6 a şi armata a 4 a Panzer). Se adăuga armata a 11 a staţionată în Crimea. Dintre forţele aliate ale Germaniei care au participat la bătălia de la Stalingrad , România a avut 2 armate: Armata a 3 a comandată de generalul de armată ,Petre Dumitrescu şi Armata a 4 a comandată de generalul de armata Constantin Constantinescu-Claps.Italia a avut armata 8 a ,iar Ungaria armata a 2 a.

Pe 23 iulie 1942 , prin Directiva nr.45 , Hitler a ordonat un atac simultan în direcţia Stalingradului şi a Caucazului. În timp ce grupul de armate A a avansat către câmpurile petroliere din Caucaz (Maycop ocupat pe 9 august), generalul von Paulus şi armata a 6 a au primit ordinul de a ataca Stalingradul pe 19 august 1942. Strategia era de a securiza înaintarea Grupului de armate A în Caucaz. Până pe 26 septembrie cea mai mare parte a Stalingradului era în mâinile germanilor.Trupele germane nu au reuşit însă să întrerupă pătrunderea de noi întăriri sovietice de pe celălalt mal al fluviului Volga. În consecinţă se ajunge în scurt timp la o bătălie de uzură în care germanii nu îşi mai puteau aplica strategia favorită a “războiului fulger”. În urma bombardamentelor aeriene intensive , Stalingradul a ajuns o imensă grămadă de moloz  care împiedica atacul tancurilor.Ultima ofensiva majoră germană în interiorul oraşului a avut loc pe 11 noiembrie 1942. Principala greşeala făcută de Hitler a fost una de ordin psihologic. Germania afişa un complex de superioritate în faţa Rusiei , datorită faptului că începând cu Petru cel Mare, cultura germană  a jucat un rol major în dezvoltarea instituţiilor Rusiei Ţariste. Administraţia şi armata din imperiul ţarist era organizată după modelul german. Această atitudine superioară afişată de Hitler era completată şi de caracterul său vulcanic care de cele mai multe ori ignora recomandările generalilor. Proasta planificare logistică a operaţiuni din Caucaz a fost greşeala lui Hitler , care a crezut că victoria la Stalingrad poate fi obţinută în timp scurt. Trupele germane erau complet nepregătite să facă faţă unei ierni de tip siberian . Mulţi soldaţi germani au murit îngheţaţi , de foame sau de boli precum tifosul şi dezinteria. Strategia lui Hitler de a nu lua în considerare o retragerea strategică din zona Stalingradului ,l-a costat în final pierderea întregii armate a 6 a .

Cum a câştigat Armata Roşie cea mai importantă batălie din istorie

 

Sursa:http://punch.photoshelter.com/gallery-image/Bernard-Partridge-Cartoons/G0000_xSMzDQG4iQ/I0000NF8YOZMLCcw

În ceea ce priveşte strategia URSS , cea mai importantă mişcare a fost mutarea întregii sale industrii de război(aproximativ 1500 de fabrici) în regiunea muntilor Urali. Faptul că armata Germaniei naziste a reuşit să avanseze atât de rapid în prima fază a campaniei din est s-a datorat proastei pregătirii şi înzestrări a Armatei Roşii .

Strategia contraofensivei sovietice a fost pusă la punct de Înaltul Comandament Sovietic(Stavka)

La debutul  operaţiunilor  Grupului de Armate Sud a Wehrmacht-ului la 28 iunie 1942, Stalin nu era încă sigur dacă Moscova era sau nu pe agenda înaltului comandament german.  Un avion german pilotat de maiorul Joachim von Reichel(ofiţer în biroul de operaţiuni a armatei a 24 a Panzer ) care avea în posesie planurile Operaţiuni Blau , s-a prăbuşit pe 19 iunie 1942 în zona frontului controlată de Armata Roşie. Cu toate că aveau în posesie planurile operaţiunii , sovieticii erau sceptici de veridicitatea informaţiilor,luând în considerare un plan german de ai induce în eroare.

Pe 12 iulie este format frontul de la Stalingrad , iar o dată cu începutul atacului german , oraşul este declarat în stare de asediu pe 25 august 1942. Dar cea mai importantă a fost mobilizarea politică a URSS  de a ralia întreaga populaţie împotriva invadatorului german. O atmosferă a patriei în pericol se instalase în rândul întregii societăţi sovietice. Ocuparea Rostovului de către armata Wehrmacht-ului a  accentuat criza gravă prin carea trecea URSS. Primul răspuns politic al lui Stalin la această criză a fost  emiterea Ordinului nr 227(27 iulie 1942)  cunoscut sub forma conţinutului său de Nici un pas înapoi. Ordinul recunoştea situaţia grava prin care trecea URSS. Stalin înţelesese  până la urmă că ofiterii în armata nu trebuie aleşi după criterii politice , ci după profesionalism.  Mareşalul Gheorghi Jukov şi Alexandr Vasilevski au fost principali strategi ai victoriei de la Stalingrad.

Nu trebuie subestimat nici rolul generalului Vasili Ciuikov ,comandant al armatei a 62 a.  Cu trupe reduse , Ciuikov reuşeşte să-şi menţină poziţiile în Stalingrad, stabilind un cap de pod pentru forţele sovietice staţionate pe celălalt mal al Volgăi. Tactica sa inovativă de “agăţare a adversarului ”, care consta în păstrarea liniilor de front foarte apropiate una de alta(10-15m), a pus Luftwaffe în imposibilitatea de a iniţia atacuri aeriene fără riscul de a lovi propriile poziţii.

Spre deosebire de Ciuikov , care era un excelent comandant de teren ,  von Paulus nu avea calităţile necesare de a conduce direct o armata într-un teatru de operaţiunii cu toate că anterior a fost un excelent ofiţer în Biroul de planificări. Generalul von Paulus nu a reuşit să-l egaleze pe comandantul anterior al armatei a 6 a ,Walter von  Reichenau.

Sovieticii îţi pregăteau contraofensiva de ceva vreme, ajungând să antreneze 1milion de soldaţi pentru desfăşurarea Operaţiunii Uranus ,de încercuire a armatei a 6 a  conduse de von Paulus.

Informaţiile furnizate de trupele româneşti (armata a 3 a şi a 4 a) care a apărau flancurile armatei germane arătau foarte clar că URSS îşi mobilizează trupele în vederea unui atac care să încercuiască forţele Axei aflate în luptă în Stalingrad . Toate semnalele de alarmă a comandanţilor români au fost trecute cu vederea de Înaltul comandament german , care a hotărât să întârzie trimiterea de întăriri pentru apărarea flancurilor.

Operaţiunea Uranus începe la 19 noiembrie cu atacarea flancurilor păzite de forţele româneşti din  zona de sud şi de nord. Cu toate că reuşesc să respingă primul atac, trupele româneşti ajung sa fie complet depăşite numeric şi din punct de vedere al înzestrării. Cad în prizonierat aproape 27000 de soldaţi români. Forţele sovietice au reuşit să închidă inelul de încercuire în apropiere de localitatea Kalaci .290000 de soldaţi ai Axei ajung să fie captivi la est de râul Don. Hitler a refuzat să aprobe la timp retragerea , bazându-se  pe planul lui Goring care susţinea că trupele din zonă pot fi aprovizionate cu ajutorul avioanelor. În mintea lui Hitler , încercuirea armatei a 6 a la Stalingrad era doar una temporară.

Încercarea generalului Erich von Manstein şi a armatei a 4 a Panzer ,din cadrul Operaţiunii Furtună de Iarnă(13-23 decembrie), nu a reuşit să facă un culoar de retragere pentru trupele armatei a 6 a.  Contraofensiva sovietică planificată de Stavka a reuşit să pecetluiască soarta celor 290000 de soldaţi prinşi în încecuire. Dintre aceştia doar 6000 vor reuşi să se mai întoarcă acasă.

Consecinţele bătăliei de la Stalingrad

Bătălia de la Stalingrad va rămâne una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria omenirii , care a reuşit să schimbe soarta unui război. După înfrângerea de la Stalingrad şi catastrofa ulterioară de la Kursk , germanii au pierdut complet iniţiativa strategică pe frontul de est . Aşa cum aprecia generalul Douglas Mc Arthur , în cazul în care trupele Axei ar fi reuşit să câştige bătălia de la Stalingrad , Hitler ar fi putut continua războiului pentru cel puţin încă 10 ani.

Chiar şi după bătălia de la Stalingrad, Germania nazistă nu a renunţat  la războiul de anihilare pe care la practicat şi în prima parte a campaniei din est. În retragere , germanii incendiau sate şi oraşe şi dinamitau căi ferate şi poduri pentru a încetini avansul Armatei Roşii. O mulţime de civili din zonele de ocupaţie a Germaniei Naziste au fost executaţi ca represalii pentru înfrângerea suferită la Stalingrad

 Bătălia de la Stalingrad  a reprezentat speranţa victoriei pentru Aliaţi, arătând faptul că armata Wehrmacht-ului nu era invincibilă. Statele aliate cu Germania au conştietizat că după înfrângerea de la Stalingrad, vor trebui să negocieze o ieşire din război pentru a limita pierderile materiale şi umane. Statele neutre care până atunci aveau o atitudine prietenoasă faţă de Germania Nazistă(Spania , Suedia şi Turcia) îşi vor întrerupe relaţiile diplomatice cu Reich-ul.

În operaţiunea  împotriva Stalingradului, pierderile umane şi materiale ale Wehrmachtului depăşeau toate cifrele cu pierderi însumate de la începutul operaţiuniii Barbarossa şi până atunci. Această pierdere nu va mai putea fi înlocuită de germani, care şi aşa erau încă de la începutul invaziei în URSS în inferioritate numerică.

Pentru sovieticii ,victoria de la Stalingrad a creat o coeziune între Armata Roşie şi conducerea politică, având ca efect diminuarea erorilor de planificare a operaţiunilor militare. La fel de importantă a fost şi coeziunea din societatea sovietică. Pentru Stalin , punctul de cotitură în război a fost considerată totuşi victoria de la Kursk .

Stalingrad a fost până la urmă o bătălie a resurselor, atât umane cât şi materiale între două forţe la fel de  determinate. Câştigătoare a fost partea care a reuşit cel mai bine să-şi mobilizeze forţele şi să le adapteze în funcţie de circumstanţe.

Bibliografie

1.      Geoffrey Roberts, Victory at Stalingrad: The Battle that Changed History ,Ed. Pearson Education , Londra , 2002.

2.      Peter D. Antill, Stalingrad 1942 ,Ed. Osprey Publishing, Oxford, 2007, pp.31-38.

3.      Geoffrey Jukes, Hitler's Stalingrad Decisions, Ed. University of California Press, Berkley,1985.

Importanţa geostrategică a Ucrainei pentru Rusia

Importanţa geostrategică a Ucrainei pentru Rusia

Imagine:http://www.themoscowtimes.com/opinion/article/how-russia-lost-ukraine/488388.html

Poziţia geostrategică a Ucrainei este importantă pentru extinderea perimetrului de securitate a Rusiei . Obiectivul actual al Rusiei  este de  a-şi reface dominaţia în fostele republici ale URSS. Faptul că identitatea naţională ucraineană este incorporată de Moscova  într-o origine comună care datează din perioada Rusiei Kievene ,serveşte acţiunii Rusiei de a pune bazele unei noi uniuni culturale care să servească intereselor politice ale Rusiei. Presiunile economice din partea Kremlinului şi-au atins obiectivul de a îndepărta Kievul de o eventuală integrare în comunitatea europeană. Ameninţările cu secesiunea populaţiei de etnie majoritară rusă din Crimea şi Estul Ucrainei, sprijinite direct de Moscova,  sunt un nou motiv pentru care Ucraina nu-şi poate permite o îndepărtare politică de Rusia.

Originea şi identitatea naţională a ucrainenilor

Termenul de etnie şi naţionalitate sunt  nişte concepte relativ moderne care nu pot descrie exact originea grupului slavilor de est, din care fac parte ucrainenii ,ruşii şi bieloruşii. Actualele grupuri etnice care îşi au originea în marele grup al slavilor de est erau clasificate de lingviştii şi etnologii din secolului al XIX lea sub următoarele  denumiri: Marii ruşi(ruşii), Micii ruşi(ucrainenii) şi Bieloruşi. Studiile etnografice din secolul al XIX lea noteză diferenţele lingvistice şi culturale dintre actualele grupuri etnice ale slavilor din est, dar nu au putut să traseze o graniţă clară între teritoriile ocupate de aceste grupuri.  A divide originea unei comunităţi pe etnii nu este un instrument analitic prea util. O comunitate ligvistică nu este acelaşi lucru cu un stat naţional.

Cu toate că există diferenţe majore între cele trei grupuri ,în perioada premodernă ei  au fost identificaţi sub denumirea de ruşi, care apoi şi-au dezvoltat nişte identităţi ruse aparte. Identitatea etnică a ucrainenilor (micii ruşi) se dezvoltă începând cu secolul al XVI lea , iar identitate ruşilor(începând cu Rusia Imperială).

Atât ucrainenii ,cât şi ruşii îşi au originea comună din perioada Rusiei Kievene(sec.X-XIII). Explorarea idenţităţilor etnoculturale din Rusia Kieveană este un element definitoriu pentru a înţelege identitatea naţională ucraineană. Termenul de Rusia Kieveană apare în istoriografia Imperiului ţarist şi este folosită în delimitarea perioadelor istorice ale ruşilor(cealaltă perioada fiind Rusia Moscovită). Această perioadă a Rusiei Kievene mai este denumită şi perioada”  tuturor ruşilor”  . Istoriografia ucraineană de la început de secol XX a încercat din greu să scoată perioada Rusiei Kievene din istoriografia imperială rusă. Rusia Kieveană a fost  întemeiată de Oleg, de origine varegă(o altă denumire a vikingilor ),o dată cu cucerirea Kievului în 882 . Oleg  a fost succesorul lui Rurik, întemeietor al Novgorodului(aşezare varegă cunoscută sub numele iniţial de Holmgard) şi al dinastiei rurikide . Rusia Kieveană ,continuă să fie văzută în Rusia şi în Occident , ca fiind nu doar punctul de plecare a celor trei naţiuni a slavilor de est , ci şi casa unei “vechi naţionalităţi ruse” chiar dacă există diferenţe de viziune. Termenul provine de la părintele istoriografiei ruse , Vasili Kliucevski.

Identitatea ucrainenilor, o dată cu dispariţia Hetmanatului cazacilor zaporojeni în 1764,  a ajuns să fie incorporată în  caracterul multietnic şi multicultural al Imperiului ţarist.

Ucrainenii au ajuns să fie cei ma activi constructori ai idelogiei , a instituţiilor şi a aparatului de stat al Imperiului  Ţarist. Etnicii ucraineni au ajuns să fie 25% din populaţia totală a imperiului în 1795. Dar o dată cu oportunitatea de a se implica activ în afacerile imperiului ţarist , ucrainenii au ajuns să fie şi victimele noului proiect imperial. Ideea de stat bine organizat şi doctrina cameralistă de conducere a statului de oigine germană au ajuns să fi însuşite şi de Imperiul ţarist . Intelectualii kieveni au ajutat imperiul să asimileze noua politică de guvernare.

Vârful influenţei ucrainene în interiorul imperiului ţarist a fot atinsă în perioada domniei împărătesei Elisabeta(1741-1762 ), atunci când Alexei Razumovski,fiului unui cazac ucrainean,  s-a căsătorit cu împărăteasa.În respectiva perioadă , o mare parte din guberniile imperiului erau administrate de kieveni.

Teritoriul hetmanatului cazacilor zaporojeni a ajuns să fie înglobat în provincia imperială denumită Noua Rusie, care a fost ulterior colonizată cu colonişti din toate colţurile imperiului ţarist. Ucrainenii  şi-au păstrat identitatea culturală , socială şi politică în imperiu. Teritoriile autonome în care nobili ucrainenii aveau aceleaşi privilegii ca şi nobilii ruşii, au început să constituie o neplăcere pentru împărăteasa Ecaterina cea Mare, care lansează procesul de “rusificare” , încurajată de memorandumul lui Grigori Teplov care avea la bază faptul că atât ruşii şi ucrainenii au aceiaşi origine care porneşte de la Rusia Kieveană. Această identitate a tuturor ruşilor din grupul slavilor de est  a ajuns să înglobeze indentităţile naţionale ale ucrainenilor şi ruşilor. Identitatea ucraineana a rămas incorporată astfel până la dezmemebrarea URSS în 1991, atunci când reînvie naţionalismul ucrainean ,o dată cu apariţia statului independent ucrainean.

Interdepenţa politică şi economică între Rusia şi Ucraină

Uzul limbii ruse în macroregiunile de dezvoltare a Ucrainei ,http://www.russia-ukraine-travel.com/language-in-ukraine.html

Înainte de a discuta dependenţa energetică a Ucrainei de gazul rusesc ,este oportună şi o analiza a  importanţei Ucrainei  pentru statutul de putere regională a Moscovei.

Cele mai multe analize care au subliniat importanţa economică a Ucrainei pentru Rusia s-au bazat pe următoarele afirmaţii false:

1.      Ucraina este grânarul Rusiei. Fără aprovizionarea cu produse agricole din Ucraina , Rusia ar suferi de foame.  Un argument împotriva acestei afirmaţii este faptul că statisticile exporturilor de grâne din Ucraina arată faptul că statul ucrainean exportă cea mai mare parte din producţia sa de cereale căre Europa de Vest .  Doar 15% din volumul exporturilor de cereale din Ucraina , se îndreaptă către Rusia.  Grâul ucrainean a avut întotdeuna competitori puternici pe piaţa de cereale din Moscova şi Sankt Petersburg. Producţia internă de cereale a Rusiei acoperă integral  necesarul său de consum şi îi permite să  facă şi exporturi.

2.      Ucraina separă Rusia de Marea Neagră şi Mare Azov , închizând astfel accesul Moscovei pe pieţele externe. Într-adevăr. mai mult de jumătate din exporturile Imperiului ţarist şi a URSS au utilizat porturile de la Marea Neagră,dar diferenţa o face faptul că majoritatea exporturilor făcute din porturile de la Marea Neagră , erau făcute de nave comerciale aparţinând etnicilor ucraineni. Conform statisticilor oficiale  a transporturilor de mărfuri pe cale ferată din Rusia , cel mai folosit port din sud a fost Rostov pe Don. Cea mai mare parte a exporturilor ruseşti sunt efectuate din porturile de la Marea Baltică.În 2006 ,portul Primorsk de la Marea Baltică a ocupat primul loc la exportul de petrol brut. Ucraina nu a restricţionat utilizarea în comun cu Rusia , a porturilor din Marea Neagră.

3.       Ucraina este indispensabilă Rusiei în ceea ce priveşte aprovizionare cu cărbune şi minereu de fier. Afirmaţia este complet nefondată , având în vedere că Ucraina nu are altă sursă de energie proprie decât cărbunele din bazinul Doneţk. Nici nu se pune problema  ca Ucraina să exporte din producţia sa de cărbune. Rusia are cantităţi enorme de cărbune în regiunea Urali şi Siberia. În ceea ce priveşte exportul de minereu de fier, Ucraina exportă într-adevăr cantităţi semnificative Rusiei ,dar nu într-o măsură care să ne facă să afirmăm că există o dependenţă rusă faţă de minereul de fier din Ucraina. În plus Rusia are foarte multe regiune unde există minereu de fier care nu este exploatat . Oricum zăcămintele de minereu de fier a Ucrainei sunt de mici dimensiuni comparativ cu ce necesită Rusia.

Demontând aceste afirmaţii ,putem trage concluzia că pentru Rusia , Ucraina are doar un interes geostrategic.

Având în vedere că Ucraina este într-adevăr foarte dependentă de gazul rusesc şi în acelaşi timp este şi restanţă la plata cantităţii de gaz livrate de Rusia , o obligă să aibe relaţii bune cu Rusia. Nu de puţine ori Moscova a stopat exporturile de gaz către Ucraina , doar pentru a reorienta atitudinea Ucrainei faţă de Rusia. Din punct de vedere economic Ucraina  nu poate face faţă mediului cocurenţial al economiei din zona Uniunii Europene.

 Ucraina a reînnoit încă o dată permisiunea de staţionare la Sevastopol, a  flotei ruse din Marea Neagră până în 2042. Se pare că presiunile politice ale Kremlinului au făcut-o să accepte păstrarea bazei navale ruse pe teritoriul său. Deasemena nu trebuie să uităm faptul că în macroregiunile de dezvoltare din sudul Ucrainei, limba predominantă este limba rusă , având  vedere că o mare parte din populaţie este chiar de etnie rusă. Chiar dacă Ucraina are dezideratul de a rămâne independentă poltic , ea nu are suficiente resurse economice.

Având în vedere că extinderea NATO a ajuns la graniţele Ucrainei , Rusia va face tot posibililul să menţină Ucraina un stat tampon între teritoriul rus şi NATO şi să o replaseze pre sfera de dominaţie a Moscovei.

O mare parte din populaţia ucraineană crede că singura soluţie pentru o redresare a economiei Ucrainei este colaborarea economică strânsă cu Rusia.

Politica guvernului de la Kiev va rămâne în permanenţă legată de dilema referitoare la menţinerea independenţei politice complete concomitent cu obţinerea beneficiilor economice din colaborarea cu Rusia. Cert este că U  craina este în pragul unei catastrofe economice, cu standarde de viaţă care au scăzut cu 80% după prăbuşirea URSS.

Ruperea relaţiilor economice cu Rusia , ar activa mişcările secesioniste din Crimea şi Estul Ucrainei.  Rusia poate destabiliza foarte uşor Ucraina prin iniţierea unor revolte în interiorul societăţii ucrainene

Viitorul Ucrainei:  uniunea  cu  Rusia sau reorientarea către Uniunea Europeană

O reorientare a Ucrainei către spaţiul politic şi economic european este încă un fapt foarte puţin probabil , având în vedere că SUA nu are în intenţia sa  integrarea  Ucrainei în  Uniunea Europenă. Acţiunile indepente ale UE nu vor avea succes atât timp cât americanii păstrează un caracter rezervat. Atitudinea reţinută a americanilor se datorează faptului că Rusia şi-ar putea intensifica la rândul ei imixtiunea în afacerile interne ale statelor din America Latină. Rusia a formulat încă din 1992 , o proprie” variantă de doctrină Monroe” ,care prevede reintegrarea fostelor republici sovietice într-o comunitate politico-economică guvernată de Moscova. Ideea lui Putin de a crea o uniune euroasiatică vine pe aceiaşi tendinţă rusă de a fixa un perimetru de securitate în jurul graniţelor Rusiei.

Kremlinul exercită o presiune enormă asupra Ucrainei de a se integra într-un spaţiu economic comun . Rusia deposedează gradual Ucraina de principalele sale active industriale prin intermediul fuziunii sau  preluarii lor directe de către firmele ruseşti. Acţiunea din prezent al preşedintelui ucrainean Viktor Ianukovici de a renunţa la Acordul de Asociere cu UE pentru a întări cooperarea economică cu Rusia este o consecinţa a faptului că UE nu poate asigura securitatea internă a teritoriului ucrainean în faţa presiunilor economice ale  Rusiei. Catastrofa economică din Ucraina nu poate fi îndepărtată de UE , având în vedere că firmele ucrainene nu pot rezista concurenţei exercitate de o eventuală integrare în economia de piaţa a Uniunii Europene.

Bibliografie

1.      Serghei Plohii, The Origins of the Slavic Nations: Premodern Identities in Russia,

Ukraine, and Belarus,Ed. Cambridge University Press ,Cambridge, 2006.,pp.1-25.

2.      Idem, Ukraine and Russia: Representations of the Past ,Ed. University of Toronto Press , Toronto ,2008.pp.34-48.

3.      Paul J. D'Anieri, Economic Interdependence in Ukrainian-Russian Relations,Ed. State University of New York Press, Albany,1999.

4.      Olena Viter, Rostislav Pavlenco, Mihailo Honchar, Ukraine: Post-Revolution Energy Policy and Relations with Russia (Russian Foreign Energy Policy),Ed. GMB Publishing Ltd ,Londra,2006.

5.      http://www.foreignpolicy.com/articles/2012/01/03/8_geopolitically_endangered_species?page=0,3

Bombardierul strategic Tupolev (Tu-160), “vârful de lance” al noii aviaţii militare ruse

Bombardierul strategic  Tupolev (Tu-160), “vârful de lance” al noii aviaţii militare ruse

http://warfare.be/db/catid/367/linkid/1620/   Tu-160 în faza de realimentare în zbor

Bombardierul strategic rusesc Tupolev(Tu-160 , indicativ NATO:Blackjack)  proiectat în perioada URSS-ului , este un avion supersonic cu aripi în săgeată de geometrie variabilă(“aripi mobile”) proiectat de Biroul de proiectare Tupolev. În momentul de faţă bombardierul strategic Tu-160 este cel mai mare avion de luptă din lume şi în acelaşi timp cel mai mare supersonic din istorie. Dintre categoria avioanelor de luptă , Tu-160 deţine recordul pentru cea mai mare greutate de decolare .În 2010  ,Tu-160 a  reuşit să atingă un nou record , reuşind să zboare pe o distanţă de 18000 de km.

Cronologia dezvoltării bombardierului strategic Tupolev (Tu-160)

Ca urmare a faptului că în 1967  americanii  începuseră lucrul la bombardierul strategic B-1 Lancer, URSS a decis să dezvolte deasemenea o replică pentru modelul de bombardier american aflat în dezvoltare. Macheta pe scară largă a bombardierului Tupolev( Tu-160) a apărut în 1977 .  Proiectantul şef a fost inginerul Valentin Ivanovici Blizniuc de la Biroul de proiectare Tupolev.

Primul zbor al bombardierului strategic supersonic  Tu-160 a avut loc la 16 decembrie 1981. Criza din ultimii anii de existenţă ai URSS a întârziat punerea în construcţia de serie. În 1990 au fost construite 34 de bombardiere Tu-160. După căderea URSS , Rusia preia cea  mai mare parte dintre ele(12 moştenite de la URSS şi 8 primite din Ucraina) şi le modernizează în 1996.  Din 2005 , Tu-160 este în dotarea fortelor aeriene ruseşti. În stadiul curent, Rusia are 15 bombardiere strategice Tu-160  ,gata modernizate şi pregătite de operaţiuni.

http://warfare.be/db/catid/367/linkid/1620/

Descrierea celor mai importante aspecte tehnice

Tu-160(varianta modernizată)  este un bombardier strategic multirol capabil să lanseze bombe ghidate prin laser şi rachete atât de la altitudine mare cât şi mică. Contopirea aripilor cu restul corpului avionului eficientizează uzul spaţiului intern pentru arme , combustibil şi echipamente de avionică. Corpul aeronavei este construit dintr-un aliaj de aluminiu foarte rezistent. Deasemenea titanul şi oţelul sunt regăsite în componenţa părţilor critice care absorb sarcinile structurale principale.  Învelişul aripilor  , a fuselajului, a trapei călii interne de arme şi a marginilor din coadă au în alcătuire fibră de sticlă şi textolit.  Profilul de tip fagure completează structura acestor elemente uşoare. Fuselajul este de tip semicocă.

Pentru a îmbunătăţi manevrabilitatea la viteze mici, aripile din exterior(secţiunea centrală a aripilor de la Tu-160 este contopită cu fuselajul) ,au voletul bordului de atac în patru secţiuni şi flapsuri cu fante duble dispuse în trei secţiuni. Printr-un element de acţionare hidraulic ,aripile pot fi reglate la unghiuri de 20 °, 35 ° şi 65 °.

Coada reglabilă are suprafeţe cruciforme. Toate stabilizatoarele şi platformele trapezoidale sunt conectate printr-o secţiune centrală înt-o singură unitate de bază.

Trenul de aterizare cu retractare hidraulică este în triciclu. Roţile din botul avion au un sistem de protecţie împotriva noroiului , zăpezii , mocirlei şi a obiectelor străine care pot ajunge în motor. Cele 12 roţi din trenul principal de aterizare sunt dispuse în două grupuri de câte şase roţi dispuse pe fiecare parte.  Aranjamentul în acest fel al roţilor din trenul de aterizare micşorează  timpul de rulare de pe pistă şi asigură o securitate crescută.

Bombardierul are 4 turboreactoare postcombustie Kuzneţov NK-321(care generează fiecare câte 25000 kilograme forţă) capabile să dezvolte o viteză de 2 Mach(2230km pe oră) . Realimentarea cu combustibil a bombardierului se poate face şi aerian. Distanţa maximă de zbor fără realimentare este de 13950 km(15  ore de zbor neîntrerupt). Raza de acţiune este de 6000 km. Pentru a decola bombardierul are nevoie de o distanţă de doar 900 de metri . Bombardierul poate zbura până la o altitudine de 15000 de metri. Greutatea maximă la decolare este de 275 de tone.

Echipamentele de avionică ale bombardierului sunt de ultimă generaţie şi au montat un sistem de navigare  prin satelit(localizare prin satelit cu ajutorul GLONASS , alternativa rusească la GPS). Ghidajul armelor lansate se poate face deasemenea prin satelit. Bombardierul poate zbura la o înălţime foarte mică de sol cu ajutorul radarului Sopka(deal) de evitare a solului montat în cupola pentru echipament radar din vârful bombardierului. Zborul  la o înălţime foarte mică a bombardierului  îl face să fie foarte greu detectat de radare.

În armamentul prezent la bord  sunt incluse şi rachetele de ultimă generaţie Kh-101(acurateţea de lovire este de 6-9 metri) şi Kh-555 (rachete de croazieră strategice din familia de rachete Kh-55).Modelul de rachetă Kh-102 este purtător de focoase nucleare.  Deasemenea Tu-160 are la bord în 24 de rachete aer-sol Kh-15C. Armamentul este completat de rachete Kh-55 SM(rază de acţiune de 3000 km). Greutatea maximă de armament transportat este de 40 de tone.

Tupolev Tu-160 comparat cu B-1 Lancer

În primul  rând ,preţul unui bombardier Tu-160 este de 228 milioane de dolari , mai ieftin decât bombardierul american rival B-1 Lancer care costă 283 de milioane de dolari.

Ambele bombardiere , atât Tu-160 cât şi B-1 Lancer ,sunt similare ca înfăţisare . Bombardierul rus şi cel american sunt avioane supersonice cu aripi în geometrie variabilă. Chiar dacă în aparenţă se aseamănă cu bombardierul B-1 , Tu-160 face parte dintr-o altă clasă de avioane de luptă al căror rol principal este să  fie o platformă de lansare a rachetelor strategice.

Diferenţa este că Tu-160 este mai mare şi mai rapid comparativ cu bombardierul american B-1 Lancer şi are o arie  de operaţiune uşor mai mare. B-1 Lancer are totuşi sarcina utilă mai mare decât Tu-160. Motivul pentru care constructorii americani au hotărât să limiteze viteza până în 2 Mach era legată de profilul lăsat de bombardierul B-1 Lancer pe ecranele radar.

O ultimă diferenţă este tipul de vopsea folosit.  În timp ce Tu-160 este acoperit de o vopsea albă care respinge radiaţiile termale , B-1 Lancer este vopsit cu o culoare neagră care absoarbe  o parte din undele radar.

În concluzie cele două bombardiere şi-au perfecţionat fiecare nişte caracteristici şi funcţii aparte. Până când Rusia va proiecta un avion invizibil capabil să atingă calităţile bombardierului stealth B-2 Spirit , Tu-160 va rămâne bombardierul de bază al forţelor strategice ruseşti. Dar având în vedere cât de scumpă este fabricarea unui asemenea bombardier( 800 de milioane de dolari este costul pentru un bombardier B-2 Spirit), rămâne de văzut cum va reuşi Rusia să-şi gestioneze resursele financiare.

Chiar dacă avioanele de luptă au un aspect atrăgător , nu trebuie să uităm faptul că sunt în esenţă nişte maşini de ucis care nu ajută la progresul omenirii.

Bibliografie

Yefim Gordon, Tupolev Tu-160 Blackjack: Russia's Answer to the B-1, Ed. Midland Publishing Limited ,Birmingham, 2003, pp.59-66.

http://telegrafist.org/2013/08/27/81829/

Misterul asasinatului preşedintelui J.F.Kennedy Crimă sau conspiraţie a serviciilor secrete?

Misterul asasinatului preşedintelui  J.F.Kennedy

Crimă sau conspiraţie a serviciilor secrete?

Sursa imagine: http://www.the60sofficialsite.com/Zapruder_Effect.html

Acum când se împlinesc 50  de ani de la asasinatul lui Kennedy , încă persistă îndoielile legate de circumstanţele asasinării sale şi de autorii adevărati ai acestui act criminal asupra conducerii americane. Conform unui sondaj realizat de Gallup , 61% dintre americani încă mai cred , după 50 de ani , că şi alţii în afara lui Lee Harvey Oswald sunt implicaţi în asasinarea lui Kennedy . Principala suspectă  în acestă teorie a  conspiraţiei rămâne agenţia de spionaj  CIA , care a reuşit să ascundă până acum  adevărul legat de implicarea sa. 

Preşedintelui, Kennedy  i-a plăcut să facă de multe ori referire la Abraham Lincoln în special în timpul discursurilor importante ale preşedinţiei sale. Atât preşedintele Kennedy cât şi Abraham Lincoln au luptat pentru drepturi civile. Faptul că au avut şi acelaşi sfârşit tragic ca şi preşedintele Abraham Lincoln, preşedintele Kennedy devine alături de predecesorul său un model arhetipal pentru societatea americană.

Situaţia socială şi politică în SUA la începutul anilor ‘60

Pentru SUA, anii’60 au marcat tulburări atât în plan intern cât şi pe plan extern.  Segregarea rasială a fost cea mai gravă problemă , pe care SUA o avea la începutul anilor ’60 . Discriminarea rasială  a determinat apariţia unor mari tensiuni în rândul societaţii americane. La toate se adaugă discrimanarea pe bază de sex şi lipsa  programelor de combatere a sărăciei.  Deasemenea tot mai mulţi studenţi şi activişti pentru drepturi civile au început să acuze Administraţia americană de faptul că îngrădeşte exercitarea libertăţilor garantate de Constituţia americană(libertatea cuvântului şi libertatea de întrunire).Criza prin care  trecea societatea americană a anilor’60 a determinat apariţia unei revoluţii culturale care a purtat şi numele de contracultură. Această contracultură a fost alimentată şi de o puternică mişcarea pacifistă care condamna intervenţia militară americană din Vietnam. Industrializarea rapidă neînsoţită de măsuri precise care să combată poluarea mediului a reprezentat o altă sursă de numulţumire socială care va determina apariţia mişcărilor ecologiste.

Politica externă americană la începutul anilor ’60   a fost marcată deasemenea de multe tensiuni .  Confruntarea ideologică dintre SUA şi URSS , ca factor determinant a Războiului Rece, a dus uneori la luarea unor decizii de politică externă neinspirate.  Eşecul Invaziei din Golful Porcilor(1961) în care s-a încercat înlăturarea regimului Castro , precum şi decizia de a interveni militar în Vietnam(din timpul administraţiei Eisenhower au fost principalele greşeli ale Administraţiei americane. Proasta comunicare dintre  SUA şi URSS a fost la un pas de a arunca lumea într-un război nuclear ,aşa cum a fost cazul   Crizei rachetelor din Cuba . Preşedintele Kennedy a fost nevoit să se confrunte cu puternicele dezacorduri politice interne încă de la începutul mandatului său şi nu toţi au înţeles într-un mod poztiv încercările sale de reformare a mecanismului politic american.

Momentul asasinatului  şi concluziile anchetei oficiale

Asasinatul preşedintelui  J.F.Kennedy  a  fost una dintre cele mai mari drame prin care a trecut societatea americană, după asasinatul preşedintelui Abraham Lincoln de la sfârşitul Războiului Civil din 1865 , dacă discutăm strict de liderii politici americani.

Pe 22 noiembrie 1963 , preşedintele J.F. Keneddy se afla într-o vizită electorală în Dallas (Texas) În respectiva zi , J.F.Kennedy împreună cu soţia sa Jacqueline Kennedy  şi guverntorul John Connaly se aflau într-o limuzină decapotabilă  care traversa oraşul Dallas  . Preşedintele avea în program , un prânz de lucru la Centrul comercial din Dallas(Trade Mart), unde trebuia să se întâlnească cu un grup de oficialităţi al oraşului. Atunci când limuzina preşedintelui a ajuns în piaţa Dealey , la ora 12:32(ora locală), un lunetist a tras mai multe focuri în direcţia acesteia.  Preşedintele a fost împuşcat mortal în zona capului , iar guvernatorul Texasului, John Connaly  a fost rănit grav în urma atacului.

Aşa cum au concluzionat anchetatorii din Comisia Warren(care a preluat oficial ancheta asasinatului) , împuşcăturile asupra limuzinei oficiale au fost trase de la etajul şase  al  clădirii Texas  School Book Depository.   Preşedintele Kennedy este oficial declarat mort la ora 13:00 în camera de urgenţă a spitalului Parkland din Dallas.

Conform concluziilor finale ale Comisiei Warren , singurul responsabill pentru asasinarea preşedintelui a fost Lee Harvey Oswald . Comisia nu a luat niciodată în considerare faptul că ar putea exista mai mulţi autori.

Expertiza balistică  a două fragmente de gloanţe găsite în limuzina prezidenţială  precum şi a  glonţului întreg  găsit la  guvernatorul  Connaly ,a concluzionat că arma folosită a fost o carabină Mannlicher  Carcano de calibru 6,5mm , model 91/38. Tuburile goale şi arma au fost găsite la etajul al şaselea al clădirii Texas School Book .

Autopsia inclusă în investigaţia Comisiei Warren concluzionează că preşedintele Kennedy a fost împuşcat din spate de la înălţime cu două gloanţe . Un glonţ i-a străpuns gâtul lovindu-l ulterior şi pe guvernatorul Connaly , iar celălalt a distrus partea dreaptă a creierului cauzând  decesul.

Investigaţia suplimentară a Comisiei Warren a inclus şi analiza traiectoriei gloanţelor care s-a făcut pe baza expertizei filmelor şi fotografiilor făcute de martorii oculari(Abraham Zapruder, Orville  Nix, Mary Muchmore )care erau aproape de limuzina prezidenţială. S-a concluzionat că tooate gloanţele au fost trase din spatele limuzinei.

În cazul dovezilor care atestă vinovăţia lui Lee Harvey Oswald, Comisia Warren menţionează prezenţa amprentelor lui Lee Harvey Oswald  pe arma găsită , precum şi o fotografie  în care el este surprins cu carabina Mannlicher Carcano de calibru 6,5 mm , model 91/38.  Lee Harvey Oswald ,nu a ajuns să fie judecat deoarece  a fost ucis de Jack Ruby.

Dincolo de ancheta oficială , rămân multe enigme nedesluşite. În primul rând nu ştim cine sunt  cei care s-au folosit de Lee Harvey Oswald pentru a comite asasinatul , şi cine a avut interesul să-l elimine ulterior . E greu de crezut că Ruby, asasinul lui Lee Harvey Oswald , a comis crima într-un act spontan.

 CIA  şi presupusa sa implicarea  în eliminare lui Kennedy

Înainte de a merge în vizită în Dallas ,Ambasadorul Adlai Stevenson şi  senatorul William Fulbright l-au sfătuit pe John F. Kennedy  să nu meargă în Dallas. Se pare că  atât Stevenson şi Fulbrighht şi-au dat seama că preşedintele Kennnedy se expune  unui pericol.  Acelaşi sfat la primit şi din partea secretarei Lincoln.

CIA este suspectată de  o implicare directă în asasinarea preşedintelui Kennedy , având în vedere că serviciile secrete americane au fost într-o relaţie proastă cu preşedintele SUA.

Planul preşedintelui Kennedy era să reformeze complet CIA  după eşecul  invaziei eşuate de la Golful Porcilor(Cuba, 1961).  Dealtfel preşedintele american a fost de la început sceptic de reuşita operaţiunii de la Golful Porcilor . Kennedy  a intenţionat să renunţe complet la operaţiunile sub acoperire a CIA îndreptate împotriva lui Castro , aşa cum a fost cazul Operaţiunii Mongoose, mai ales după Criza Rachetelor din Cuba.  Agenţia CIA s-a simţit trădată de Kennedy , atunci  când nu li s-a mai permis să intervină în Cuba . Un alt factor de iritare era şi poziţia lui Kennedy ,de a retrage trupele americane staţionate în Vietnam.

Se pare că  asasinul Lee Harvey Oswald , a avut şi legături  în interiorul CIA , dar toate documentele agenţiei, care atestă conexiunea , au fost distruse. Cel care s-a ocupat de distrugerea acestor dovezi care ar fi incriminat agenţia de spionaj, a fost agentul de contraspionaj, James Angleton. O parte din documente atestau prezenţa ofiţerului CIA, Howard Hunt(faimos pentru scandalul Watergate), în Dallas pe 22 noiembrie 1963, atunci când a fost asasinat preşedintele Kennedy.

Angleton o cunoştea deasemenea şi pe Mary Mayer, soţia a oficialului CIA , Cord  Meyer. Datorită faptului că  soţul său era în relaţii foarte apropiate cu Kennedy, doamna Meyer a vizitat de foarte multe ori Casa Albă.  Mary Meyer  se crede că ar fi avut un jurnal cu informaţii confidenţiale de la întâlnirile sale neoficiale cu Kennedy. Confidenta lui Kennedy  fost ucisă într-un mod misterios în 1964. Despre ea se afirmă că a fost una dintre persoanele care l-au convins pe Kennedy să renunţe la acţiunile de spionaj din Cuba şi să acţioneze în scopul dezarmării nucleare. Ziaristul Philip Graham a afirmat despre Mary Meyer  că a fost una dintre amantele lui Kennedy . Asasinatul ei are loc după divorţul de ofiţerul CIA Cord Meyer.  Angleton a avut grijă ca după moartea ei să distrugă toate documentele compromiţătoare

John Paisley , un alt ofiţer CIA care se speculează că ar fi avut informaţii despre asasinatul lui Kennedy , ar fi fost şi el eliminat  la ordinul lui Angleton.

Un ultim incident legat de CIA şi asasinatul lui Kennedy este legat de un fost anagajat CIA  . Winston  Scott , şeful filierei CIA  din Mexic. Printre documentele lui Scott a fost găsită o fotografie de a lui Lee Harvey Oswald atunci când se afla în Mexic. După moartea lui Winston Scott , Angleton s-a ocupat cu distrugerea tuturor documentelor sale care ar fi putut fi compromiţătoare.

Chemaţi la audierile Comisiei Warren , oficialii CIA au negat existenţa unei astfel de fotografii .

Un alt incident face referire la ofiţerul de legătură CIA, Blahut Regis ,de pe lângă Comisia aleasă de Camera Reprezentanţilor pentru investigarea asasinatelor. Ofiţerul CIA a încercat să fure fotografii din dosarul autopsiei lui Kennedy  efectuate la Centrul medical naval de la  Bethesda.

Un  alt aspect important este că la vremea asasinatului lui Kennedy , primar în Dallas era  Earle Cabel(prezent în limuzină cu Kennedy) , fratele ofiţerului CIA , Charles Cabel , demis de Kennedy după acţiunile eşuate de asasinare a lui Castro  ce s-au terminat cu dezastrul de la Golful Porcilor(1961). Totuşi nu există vreo dovadă clară cu ce ar fi putut fi implicat fratele ofiţerului  CIA care era primar la vremea respectivă în Dallas.

 În presupusul complot al CIA ,se avansează şi implicarea FBI , pe seama legăturii pe care o aveau agenţii FBI cu Lee Harvey Oswald. Un exemplu este cazul agentului FBI din New Orleans ,Warren de  Brueys, care a negat că ar fi avut contacte cu asasinul lui Kennedy. Probele au demonstrat însă contrariul.

Tot din New Orleans era şi omul de afaceri , Clay Shaw ,singurul acuzat oficial de conspiraţie în asasinarea preşedintelui Kennedy. Despre Clay Shaw se spune că ar fi colaborat cu elemente din CIA pentru a pune în aplicare planul de asasinare a lui Kennedy . În final el ajunge să fie achitat de toate acuzaţiile. învinuirile au fost formulate de procurorul din New Orleans ,  Jim Garrison în timpul investigaţiei sale asupra asasinatului lui Kennedy.

Garrison îl acuza de complicitate şi pe pilotul  David Ferrie.  Directorul CIA , Richard Helms , a recunoscut la mijlocul anilor ’70 faptul că CIA era în contact cu David Ferrie , dar în acelaşi timp a avut grijă să înlăture orice documente CIA legate de Ferrie din anchetele comisiilor care au avut ca scop investigarea asasinatului lui J.F. Kennedy . Atunci când a fost asasinat Kennedy , Lee Harvey Oswald avea la el permisul de bibliotecă al lui David Ferrie.

Nici preşedintele Lyndon Johnson(vicepreşedintele lui Kennedy) nu a fost scutit de suspiciuni . Cu o seară înaintea asasinatului (pe 21noiembrie 1963), Lyndon  Johnson s-a contrazis cu preşedintele Kennedy pe tema alegerii însoţitorilor din fiecare limuzină a coloanei oficiale. Johnson a vrut ca prietenul său , guvernatorul John Connaly , să stea în limuzina sa ,iar senatorul  Ralph Yarborough(rivalul său politic) să stea  în limuzina lui Kennedy.  Preşedintele Kennedy a refuzat acest aranjament. Johnson a încercat să nege  această întâmplare, dar ea a fost relatată în scris de Jerry Bruno, însoţitor al lui Kennedy care se ocupa de programarea întâlnirilor preşedintelui american.  De ce s-a grăbit Johnson să nege discuţia sa cu Kennedy. Daca într-adevăr nu era implicat  în conspiraţia de asasinare a  preşedintelui , de ce a încercat să  mintă pe o întâmplare atât de simplă? Pe vremea când era vicepreşedinte , Johnson a fost  implicat în nişte scandaluri cum ar fi Billy  Sol Estates şi Bobby Baker. A scăpat de toate anchetele atunci când a ajuns preşedinte.

Posibilitatea ca CIA să fie implicată în conspiraţia de asasianare a lui Kennedy , denotă  încă o dată autonomia prea mare şi controlul insuficient asupra activităţilor agenţiei de spionaj americane . CIA a perceput ca pe o ameninţare, faptul că preşedintele Kennedy a încercat să reformeze din temelii serviciile secrete americane după eşecul din Cuba .

Cu ce a schimbat politica americană preşedintele Kennedy

Preşedintele John Fitzgerald Kennedy a lăsat ca moştenire Statelor Unite un nou tip de liberalism şi i-a încurajat pe americani să-şi urmărească propriile idealuri şi vise.  Efortul său de eliminare a discriminării rasiale  nu s-a finalizat cu un succes politic  sau legislativ, dar idealurile fixate de el au ajutat la schimbarea unei întregi generaţii de americani.

Visul lui Kennedy e cel mai bine expusă de următoarea sa declaraţie: “Datoria noastră este să redirecţionăm viziunea americană către o societate în care nici un om să nu sufere de discriminare bazată pe rasă în realitatea trăită zi de zi din ţara noastră. În următoarea săptămână  am să solicit  Congresului SUA să acţioneze, să facă un anganjament , pe care nu l-a făcut pe deplin în acest secol, la declaraţia precum că rasa nu are ce să caute în viaţa sau legea americană. Drepturile fiecărui om sunt diminuate , atunci când drepturile unui om sunt ameninţate”.

Din păcate în materie de politică externă succesorul lui Kennedy , preşedintele Lyndon Johnson , nu a respectat intenţia exprimată de Kennedy de a retrage trupele din  Vietnam  şi a ajuns să provoace cea mai mare pierdere de vieţi omeneşti pentru SUA din timpul Războiului Rece. Războiul din Vietnam escaladat de deciziile lui Johnson , pe lângă faptul că a provocat imense pierderi umane , a reuşit să dezbine întreaga societate americană.

Bibliografie

Jerome A. Kroth , Conspiracy in Camelot: The Complete History of the Assassination of John Fitzgerald Kennedy  Ed. Algora Publishing, New York , 2003, p.69  ; pp.120-139.

Howard Roffman , Presumed Guilty: Lee Harvey Oswald in the Assassination of President Kennedy , Ed. Fairleigh Dickinson University Press ,  Madison,  1975, pp.28-34.

http://www.gallup.com/poll/165893/majority-believe-jfk-killed-conspiracy.aspx