Explicarea conceptelor doctrinare ale Administraţiei Bush

Explicarea conceptelor doctrinare ale Administraţiei Bush

 

         Scopul acestui capitol este să analizeze în amănunt conceptele doctrinei Bush, si deasemenea să identifice personajele cheie din Administraţia Bush care au ajutat la punerea în practică a acestei doctrine şi rolul lor în planificarea deciziei de invadare a Irakului. Un alt obiectiv este analiza modului în care adepţii neoconservatorilor au reuşit să câştige sprijinul popular pentru  acţiunea din Irak şi deasemenea  cum au încercat să obţină o legitimare a  comunităţii internaţionale. În  planificarea deciziei de invadare a Irakului , nu vom neglija nici poziţia adoptată de CIA.   

         Încă din 29 ianuarie 2002, preşedintele Bush proclama într-un discurs despre Starea Naţiunii, a doua  fază a războiului împotriva terorii al cărei principal obiectiv era anihilarea regimurilor care sponsorizează terorismul şi ameninţă în acest fel pe SUA şi  aliaţii săi. Preşedintele Bush identifică printre aceste regimuri o Axă a Răului formată din Irak , Iran şi Coreea de Nord care ameninţă lumea cu arme de distrugere în masă. Din această axă Irakul are parte de cea mai amplă descriere în  care preşedintele afirmă că regimului lui Saddam ar poseda arme biologice, chimice şi chiar nucleare[1].

         Era din ce în ce mai clar că Afganistanul a fost doar începutul şi că SUA şi-a rezervat dreptul în numele autoapărării să ducă războiul împotriva terorismului indiferent unde ar fi  indicat[2].

         Acest război fără frontiere introduce cele două concepte cheie care vor compune Doctrina Bush :atac preventiv şi acţiunea unilaterală.

         Politica de descurajare şi îngrădire practicată în timpul Războiului Rece nu mai era viabilă în strategia lui Bush ,cu toate că nu se recunoştea acest fapt[3].

         Pentru Bush , descurajarea însemna acţiunea militară preventivă. Conceptul de atac preventiv a fost foarte clar expus în discursul preşedintelui G.W.Bush ţinut la West Point în iunie 2002 . Fragmentul următor din discursul preşedintelui este unul foarte relevant în acest sens: Apărarea internă şi apărarea antirachetă sunt părţi ale unei securităţii naţionale mai îmbunătăţite şi sunt priorităţi esenţiale pentru SUA. Cu toate acestea războiul împotriva terorii nu poate fi câştigat în defensivă . Trebuie să ducem războiul la inamic , să-i distrugem planurile  şi să confruntăm cele mai rele  ameninţări înainte ca ele să apară. Am făcut cunoscut lumii că singura cale către siguranţă este calea acţiunii[4].

         Secretarul de Stat Colin Powell avea dreptate atunci când declara că prevenirea a fost dintotdeauna disponibilă ca instrument de politică externă sau de doctrină militară. Cea ce s-a schimbat este că atacul preventiv a crescut în importanţă pe lista de opţiunilor lui Bush[5]. Până la Administraţia Bush acţiunile preventive nu erau constituite din operaţiuni militare de anvergură. Pănă atunci au fost susţineri din partea SUA a unei părţi implicate într-un război civil( Coreea , Vietnam) sau raiduri aeriene de pedepsire a unor state,precum Libia în perioada Administraţiei Reagan sau a  Afganistanului şi Sudanului din anii Administraţiei Clinton. Cel mult SUA se implica în operaţiuni militare limitate(intervenţia lui Eisenhower in Liban , cea al lui Lyndon Johnson în Republica Dominicană ,ş.a.) Ideia avansată de unii consilieri ai lui G.W. Bush de a considera politica de carantină aplicată de J.F. Kennedy în timpul crizei rachetelor din 1962 ca pe un precedent pentru operaţiuni militare preventive de anvergură este total eronată[6].

         Lovitură militară preventivă este greşit înţeleasă de Administraţia Bush. O lovitură militară preventivă poate fi acceptată ca fiind în scopuri defensive doar în condiţiile în care există dovezi clare că atacul adversarului este unul iminent. Cea ce promova cu adevărat Doctrina Bush era războiul preventiv care mergea pe premiza că dacă se distruge baza materială de a purta război a inamicului , îl va face incapabil  de a declanşa un atac[7]. În războiul preventiv promovat de Bush ,ameninţările la adresa securităţii naţionale sunt doar percepute ,nu şi evidenţiate prin probe clare care să ateste un atac iminent al adversarului. Absenţa armelor de distrugre în masă din Irak , a demonstrat faptul că Iakul nu avea potenţialul de a declanşa un atac iminent care să justifice o lovitură militară preventivă . În concluzie, ameninţarea Irakului, aşa cum a fost ea prezentată de Bush, era nefundamentată ,mai ales că nu s-a putut dovedi nici presupusa relaţia dintre regimul din Irak şi organizaţiile teroriste.

        Acest război preventiv este însoţit de conceptul suveranităţii limitate , care caută să legitimeze un atac timpuriu asupra statelor tâlhar. Richard Haass , fost consilier în Departamentul de Stat din perioada lui Colin Powell susţinea într-un  articol că viziunea care prevala în Administraţia Bush  era aceia că suveranitatea implică obligaţia de a nu masacra propria populaţie şi de a nu  susţine terorismul[8].

       Neoconservatorul Richard Perle ,director al Biroului de Politică de Apărare cu rol consultativ în Departamentul Apărării, nu avea nici o îngrijorare când era pusă în discuţie reacţia comunităţii internaţionale la această nouă strategie. Perle i-a  încurajat pe Cheney şi Rumsfeld să meargă mai departe cu strategia militară preventivă , deooarece considera că este singura opţiune viabilă pentru al putea înlătura pe Saddam Hussein[9].

       Războiul preventiv este sprijinit de conceptul acţiunii unilaterale. Administraţia Bush Jr. a considerat că este suficientă o deciziei a preşedintelui SUA pentru a declanşa o invazia din Irak(2003).ONU, aliaţii SUA, Congresul american şi cetăţenii americani puteau fi ignoraţi. SUA a ignorat propunearea lui Kofi Annan pentru obţinerea unei rezoluţii explicite care să autorizeze intervenţia militară din Irak[10]. Această viziune americană trece foarte mult chiar şi peste o înţelegere rezonabilă a cea ce permite dreptul internaţional când vine vorba de utilizarea forţei[11].

        În cea ce priveşte relaţia cu aliaţii, SUA considera că din moment ce era ţinta atacurilor teroriste nu le putea permite altor state  să-i stea  în  calea  urmăririi vinovaţilor.

D. Rumsfeld scria despre acţiunea miliatară preventivă că ,datorită faptului că implică elementul surpriză ,este esenţială în lupta antiteroristă . Acesta nu este timpul de a face război de comitet.Misiunea trebuie să determine coaliţia, nu coaliţia misiunea ori în caz contrar misiunea va coborâ la cel mai mic numitor comun[12].

         Aliaţii SUA erau foarte dezamăgiţi de drumul pe care l-a ales politica externă a SUA după 11 septembrie 2001,deorece au constatat că SUA privea într-un mod separat problemele internaţionale cum ar fi Protocolul de la Kyoto pe tema încălzirii globale , neproliferării nucleare, comerţului din Lumea a treia , pedepsei capitale şi a politicii din Orientul Mijlociu[13]. Tratatele care au ajuns să afecteze noile interese naţionale sunt ori abandonate ca în cazul Tratatului ABM ori lăsate să  lucreze fără a implica participare americană aşa cum a fost situaţia înfiinţării Curţii Penale Internaţionale.

         Aceste schimbări în relaţiile internaţionale ce au survenit după 11septembrie , au arătat impulsivitatea politicii externe americane ce s-a manifestat prin sacrificarea unei viziuni pozitive de promovare a păcii pe termen lung  pentru a urmări în schimb interese imediate. În acest fel este pe cale de a se repeta tendinţa marcată din timpul Războiului Rece. În ultimă instanţă forţa militară pavează calea unor relaţii economice şi politice mai extinse. Aceste relaţii nou stabilite alimentează apetitul de extindere a bunăvoinţei americane în fiecare regiune întinsă[14].

       Obiectivul real al Administraţiei Bush era crearea unei reţele solide de parteneri internaţionali care  sprijineau stilul de viaţă american ce era ameninţat de terorişti după atacurile de la 11 septembrie. Constituirea reţelei globale de influenţă era indispensabilă doctrinei Bush chiar dacă aceasta implica schimbări de regimuri politice, pe căi mai mult sau mai puţin legitime.

     

             

---

[1] Discurs al Preşedintelui G.W. Bush  într-o Şedinţă comună a  Congresului pe tema Stării Naţiunii, 29 ianuarie 2002,The  American Presidency Project , www.presidency.ucsb.edu /ws/index

[2] Donald Rumsfeld , comentariu în  New York Times, 7iunie 2002 , p.A8

[3] Mel Gurtov; Peter van Ness , Confronting the Bush Doctrine:Critical views from the Asia-Pacific ,Ed.Routledge, Londra ,2003, p.10.

[4] Discursul lui Bush  de la West Point , 1iunie 2002,Site Web Phil Taylor's , www.ics.leeds.ac.uk/papers/vp01.cfm?outfit=pmt&folder=339&paper=380

[5] James Dao , articolul ”Powell Defends a First Strike As Iraq Option”, în New York Times ,8 septembrie 2002, p.1.

[6] Mel Gurtov; Peter van Ness ,Op.cit., p.11.

[7] David E. Sanger, articolul ”Beating Them to the Prewar” în New York Times,28 septembrie 2008 ,p.A.17.

[8] Nicholas Lemann, articolul ”The Next World Order” în The New Yorker,1 aprilie 2002, www.newyorker.com/archive/2002/04/01/020401fa_FACT1

[9] Richard Perle , discursul intitulat Next Stop, Iraq ţinut la  Foreign Policy Research Institute , Philadelphia,30noiembrie 2001, www.fpri.org

[10] Elaine Sciolino ; Steven Lee Myers , articolul ”Bush  Says Time is  Running Out as Forces Move Into Place”, în New York Times ,7 octombrie 2001.

[11] Richard Falk, articolulul ”The New Bush Doctrine”, The Nation , 15iulie 2002, pp.9-11.

[12] D. Rumsfeld , articolul “Transforming the Military” în revista Foreign Affairs , vol.81, nr.3 , mai-iunie 2002, p.31.

[13] Patrick E. Tyler, articolul “European  Split with US on Need for Iraq Attack “în New York  Times ,22 iulie 2002 .

[14] Mel Gurtov; Peter van Ness ,Op.cit., p.18.

Caricatura zilei cu Marele Urs

Caricatura zilei

Ce fel de politica externa americană îşi doreşte grupul de neoconservatori?

Viitorul politicii externe a SUA după 11 septembrie în viziunea neoconservatoare

         

         Înainte de a fi o mişcare politică ,neoconservatorismul este considerat de Irving Kristol un curent de persuasiune[1].

        Viziunea primară a neoconservatorilor consideră că SUA trebuie să-şi menţină supremaţia militară şi o putere de acţiune nelimită  în politica internaţională.

      Neoconservatorii caută să pună bazele unei noi ordini internaţionale americane. Se subliniază necesitatea ca puterea militară să constitue un instrument în politica externă americană .În viziunea neoconservatoare , SUA trebuie să-şi asume rolul de custode benign al sistemului internaţional aşezat legitim deasupra dreptului internaţional şi  a instituţiilor internaţionale[2]. SUA se comporta până atunci în accepţiunea lor ca un hegemon global care a ajuns în această poziţie dintr-un pur accident al istoriei ,deoarece nu a avut ambiţii la nivel global[3].

       Viziunea ce prevalează pentru neoconservatori este credinţa că tot cea ce este bun  pentru SUA este prin definiţie bun pentru întreaga lume deoarece Statele Unite caută să creeze un imperiu binevoitor fondat pe cea ce sunt considerate a fi valori universale ale libertăţii individuale şi a  democraţiei[4].Viziunea diferă de ideile instituţionalismului liberal , deoarece se concentrează pe putere militară ,refuzând în acelaşi timp cooperarea multilaterală şi securitatea colectivă .Pentru neoconservatori singurul lucru care stă între pace şi securitate şi război şi tiranie este realismul democratic[5].

        În consecinţă primul obiectiv al politicii externe americane este să conserve şi să sporească  preponderenţa globală a  S.U.A ,prin întărirea securităţii americane, sprijinirea aliaţilor , promovarea propriilor interese şi apărarea valorilor sale în lume[6].

        Cu toate că şi alţi analişti au vorbit în discursurile lor de predominanţa S.UA., cea ce îi face diferiţi pe neoconservatori sunt scopurile predominanţei şi mijloacele utilizate pentru atingerea ei.

        Conform neoconservatorilor ,SUA  în calitatea sa de  hegemonă globală trebuie să fie capabilă să acţioneze unilateral cu scopul  de a-şi salvgarda interesele.

        Multilateralismul este acceptat doar în condiţiile în care potenţialii aliaţi sunt convinşi să-şi acorde sprijinul ,formând în acest fel o coaliţie a voinţei.

        Neoconservatorii consideră că pentru apărarea valorilor şi instituţiilor democraţiei liberale, SUA trebuie să-şi asume un lidership activ[7] .

        Viziunea neoconservatorilor Administraţiei Bush despre rolul organizaţiilor internaţionale este foarte bine exprimată în ianuarie 2003 de John Bolton , Subsecretar de Stat pentru controlul armamentului şi securitate internaţională  care declara că nu există Naţiuni Unite ,ci doar  o comunitate internaţională care poate fi condusă de unica superputere rămasă ,Statele Unite ale Americii[8].

      Neoconservatorismul nu este o ideologie a status-quo-ului , ci una care promovează schimbarea în detrimentul stabilităţii .Aceasta consideră că lumea poate deveni cu adevărat sigură pentru SUA , doar prin democratizarea regimurilor dictatoriale şi dezarmarea statelor ostile care se înarmează cu arme de distrugere în masă. În urma acţiunilor teroriste de la 11 septembrie , neoconservatorii au insistat asupra faptului că singura cale a SUA pentru a-şi securiza viitorul este să elimine ameninţarea reprezentată de aceste state prin intervenţii militare dicisive.Conform neoconservatorilor răspândirea democraţiei trebuie să rămână un obiectiv esenţial pentru SUA [9].

       Pentru atingerea acestui obiectiv este necesar ca puterea militară să revină în centrul politicii externe americane şi folosită pentru a promova atât idealurile cât şi interesele americane, inclusiv răspândirea democraţiei liberale şi înlăturarea regimurilor dictatoriale ostile SUA[10].Utilitatea puterii militare se bazează pe credinţa că democraţia va înflori în arii de represiune o dată ce obstacolele în calea democraţiei vor fi dărâmate cu ajutorul puterii militare remarcabile de care dispune SUA, aşa cum a fost în cazul Irakului.

      Ameninţările la adresa ordinii internaţionale controlate de americani pot fi combătute doar cu ajutorul unor forţe militare covârşitoare care să intervină prin acţiuni preventive ,pentru a împiedica materializarea ameninţării.

      Toate acestea se pot îndeplini doar prin creşterea cheltuielilor de apărare[11]. În viziunea neoconservatoare trebuiau oferite resurse pentru ca strategia  de confruntare, subminare şi democratizare a regimurilor dictaoriale să aibă succes.

      Discursul neoconservatorilor se concentrează  pe Orientul Mijlociu şi pe ascensiunea Chinei ca potenţială ameninţare la adresa supremaţiei economice şi militare a SUA. După înlăturarea lui Saddam Husein , următorul pas trebuie să fie subminarea regimului din Iran [12]. China este considerată ca un potenţial rival ,în timp ce Iranul şi Coreea de Nord sunt identificate ca adversare[13]. Aceste regimuri nu pot fi asociate cu ideia de stabilitate regională deoarece nu poţi  avea încredere că ele vor respecta acordurile internaţionale precum cel de limitare sau renunţare la programele de producere a armelor de distrugere în masă[14].Viziunea stretegică neoconservatoare este dominată de ameninţări venite din partea altor state.

       Această  gândire neoconservatoare a politicii externe , a fost însuşită de către Administarţia Bush după atentatele de la 11 septembrie, care era hotărâtă să confrunte şi să răstoarne regimurile politice ostile intereselor de securitate americane , aşa cum a fost cazul Irakului condus de Saddam. Războiul împotriva terorii proclamat de Administraţia Bush este unul de lungă durată deorece interesul SUA de a menţine securitatea în Golful Persic se ciocneşte de mişcările teroriste ale fundamentaliştilor islamici care vor să-şi impună în zonă regimuri politice teocratice.

---

[1] Irving Kristol articolul, “The Neoconservative persuasion” în Weekly  Standard,Vol.8, Nr.7  ,25 august 2003.

[2] Steven A. Hurst , Myths of neoconservatism: George W. Bush's "neo-conservative" foreign policy revisited, Ed. Palgrave Macmillan ,New York ,2005 , p.77.

[3] Charles Krauthammer, articolul ”Democratic Realism” , American Enterprise Institute ,12 februarie 2004, www.freerepublic.com/focus/f-news/1078705/posts

[4] Colin Dueck , Ideas and alternatives in American grand strategy, 2000–2004  în  Review of International Studies, Vol. 30, No. 4, , 2004., p. 515.

[5] Charles Krauthamer, Op.cit, www.freerepublic.com/focus/f-news/1078705/posts.

[6] W.Kristol; R. Kagan ,Present Dangers: Crisis and Oportunity in American Defense and Foreign Policy ,Ed. Encounter Books ,San Francisco, 2000 , p.4.

[7] Nick Ritchie ;Paul Rogers ,Op.cit. , p.114.

[8] Ibidem , p.115.

[9] Stefen  Halper &Jonathan Clarke , Op.cit , p.80.

[10] Boot, M., articolul“Neocons”în Foreign Policy, Jan/Feb 2004.

[11]T.  Donnelly.; G.Schmitt . ;D. Kagan, Raportul Rebuilding America’s Defenses, Raport aparţinând  The Project for a New American Century, Septembrie 2000, pp. i–v, www.newamericancentury.org/RebuildingAmericasDefenses.pdf

[12] George  Jim , Leo Strauss, Neoconservatism and US Foreign Policy, Ed. Apsen Publishers ,New York , 2005, p.189.

[13] T.Donnelly;G. Schmitt ; D.Kagan  , Op.cit ,p.4.,  www.newamericancentury.org/RebuildingAmericasDefenses.pdf

[14] R. Kagan ;W. Kristol(editori) , Present Dangers : Crisis and Opportunity in America's Foreign and Defense Policy,Ed Encounter Books, San Francisco, 2000 , pp. 7, 18.

USS Nautilus, primul submarin cu propulsie nucleară din istorie

USS Nautilus, primul submarin cu propulsie nucleară din istorie

Propulsia nucleară a submarinului USS Nautilus(SSN-571) a marcat o nouă etapă în istoria ingineriei navale.USS Nautilus era submarin în adevăratul sens al cuvântului şi nu un submersibil aşa cum au fost submarinele diesel care l-au precedat. Submarinele cu propulsie nucleară ,spre deosebire de submarinele diesel care au nevoie să iasă la suprafaţă pentru a se alimenta cu energie ,pot petrece o perioadă foarte lungă de timp în imersiune.  Reactorul nuclear era o sursă de energie continuă care îi permitea submarinului să rămână mai mult de o lună în adâncuri. USS Nautilus nu a schimbat doar viitorul submarinelor , ci şi cursul viitor al războaielor navale. Submarinul cu propulsie nucleară poate naviga nevăzut pe orice ocean al lumii , acoperind distanţe imense.

Construcţia primului submarin nuclear

 

Posibilitatea de a echipa navele maritime cu propulsie nucleară a fost luată în consideraţie încă din 1939 şi transpusă în planurile inginerilor începând  cu 1947. Au fost demarate studii care să proiecteze o instalaţie de propulsie. Din 1949,  a devenit o certitudine faptul că un submarin cu propulsie nucleară poate fi construit.

Instalaţia de propulsie a noului submarin a combinat o tehnologie veche cu una nouă. Tehnologia veche  avea la bază turbina cu abur folosită până atunci la propulsia navelor. Din folosinţa îndelungată a turbinelor cu aburi s-a ajuns la concluzia că principale lor  avantajele sunt fiabilitatea şi greutatea mică(în raportul dintre greutate şi lucrul mecanic dezvoltat). Noua tehnologie nucleară era menită să genereze aburul. Reactorul nuclear era mijlocul prin care se putea ţine sub control o reacţie de fisiune nucleară pentru a produce o cantitate optimă de energie termică transferată ulterior unui cazan pentru a genera aburul necesar turbinei ce pune mai departe în funcţiune toate sistemele submarinului.  

Noua tehnologie care utiliza reactorul nuclear ca sursă principală de energie pentru  propulsie şi obţinerea energiei electrice care avea un mare avantaj faţă de tehnologia submarinelor diesel al căror sistem de propulsie  avea nevoie de aer pentru a opera şi pentru a stoca oxidanţii volatili precum perhidrolul. În dezvoltarea reactorului nuclear de pe submarin, inginerii au trebuit să determine ce  tip de fisiune nucleară vor utiliza şi deasemenea să adopte un mod eficient de transfer a energiei termice din miezul reactorului nuclear .

Tipurile de fisiune nucleară includeau fisiunea termică ce utiliza uraniul îmbogăţit şi fisiunea rapidă cu uraniu îmbogăţit şi plutoniu.Diferitele metode de transfer a energiei termice includeau apă sub presiune, gaze sub presiune sau un mediu cu metale lichide.

În final s-a ales un reactor termonuclear cu apă sub presiune. Ameliorarea acestui sistem a dus la apariţia unei  instalaţii de propulsie standard pentru submarine şi nave de suprafaţă.

Noul submarin dezvoltat de SUA era revoluţionar nu doar din punct de vedere al propulsiei nucleare. Turbina cu abur producea o cantitate mare de căldură care trebuia reglată de un sistem de aer condiţionat eficient. Abilitatea submarinului de a sta o perioadă îndelungată sub apă a determinat dezvoltarea unui sistem de purificare a aerului de dioxid de carbon şi îmbogăţirea  sa  cu oxigen. Caracteristicile sonarului s-au schimbat deasemenea deoarece submarinul cu propulsie nucleară nu era destinat să atace de la suprafaţă. Sistemul de navigaţie a fost şi el regândit pentru a deveni independent de metodele clasice care foloseau pentru localizare, poziţia stelelor şi a Soarelui.

În iulie 1951 ,după o serie de experimente ale marinei americane , care au avut ca obiectiv testarea reactorului termonuclear,  Congresul SUA a autorizat construcţia unui submarin cu propulsie nucleară. Proiectarea şi construcţia noului submarin a fost supravegheată de “Părintele Marinei Nucleare”, amiralul Hyman G. Rickover. Proiectul primului submarin cu propulsie nucleară din lume , USS Nautilus, a fost  finalizat pe 12 decembrie 1951 şi pus în execuţie la Şantierul naval General Dynamics Electric Boat Division din Groton(statul Connecticut) la 14 iunie 1952.

Pe 21 ianuarie 1954 ,Nautilus a fost botezat de Prima Doamnă  ,Mamie Eisenhower şi lansat la apă în fluviul Thames din Connecticut.

USS Nautilus în acţiune

Imagine: schiţa lui USS Nautilus

 

USS Nautilus intră în dotarea US Navy la 30 septembrie 1954 sub comanda Viceamiralului Eugene P. Wilkinson.În lunile care au urmat lansării, USS Nautilus a rămas în portul Groton pentru desfăşurarea de teste suplimentare şi pentru echipare.

Pe 17 ianuarie 1955, submarinul USS Nautilus părăseşte portul Groton lansând semnalul istoric”Underway on nuclear power”(tr. În deplasare pe energie nucleară). Submarinul avea 3 punţi , având o lungime 98,4 metri şi un deplasament în imersiune de 4092 de tone. Viteza lui USS Nautilus în imersiune atingea 23 de noduri. Era în schimb foarte zgomotos. Se spune că zgomotul în compartimentul torpilelor era atât de mare încât nu se putea purta o conversaţie altfel decât prin strigăte. USS Nautilus dispunea de şase tuburi lansatoare de torpile . Mai mult de jumătate din spaţiul submarinului era ocupat de reactorul termonuclear şi de camera motoarelor. Compartimentul reactorului găzduia reactorul , conductele cu lichid de răcire, generator cu aburi şi sistemul mecanic.

Instalaţia de abur a lui USS Nautilus  a dus şi la îmbunătăţirea vieţii echipajului care număra 105 membri. Echipajul avea o cantitate mare de apă dulce pentru gătit şi uz personal. Faţă de submarinele diesel în care apa dulce era foarte limitată ,submarinul cu propulsie nucleară avea un mare avantaj. În plus ,USS Nautilus beneficia şi de aer condiţionat ,ceea ce a dus la îmbunătăţirea semnificativa a habitatului .

În mai 1955, submarinul american s-a îndreptat spre sud pentru efectuarea unor exerciţii maritime.  Navigând din New London până în Puerto Rico , USS Nautilus a stabiilit recordul pentru cea mai mare distanţa parcursă vreodată de un submarin în imersiune . În acelaşi timp a stabilit şi recordul pentru cea mai mare viteză în imersiune. În următorii doi ani de la această călătorie, submarinul a participat la o serie de experimente care au studiat viteza submarinului în imersiune şi rezistenţa sa . Submarinul american a demonstrat în acelaşi timp faptul că tehnica anti-submarin din respectiva vreme erau depăşite din punct de vedere tehnic.

Succesul  primului submarin cu propulsie nucleară din lume a crescut o dată cu navigarea pe sub calota glaciară din jurul  Polului Nord în cadrul Operaţiunii Sunshine(1958). Pe 3 august 1958 USS Nautilus ajunge ,pentru prima dată în istoria navală ,la Polul Nord geografic.

Cea mai dificilă zonă pe sub care a trecut submarinul USS Nautilus în voiajul său arctic ,a fost strâmtoarea Bering unde gheaţa se extindea aproximativ 18 metri sub nivel mării. Submarinul american şi-a găsit cu greu spaţiu între gheaţă şi fundul oceanului.

Călătoria arctică a lui USS Nautilus a prefigurat era submarinelor echipate cu rachete balistice.  Pentru  succesul său istoric , submarinul american primeşte din partea preşedintelui Eisenhower distincţia Presidential Unit Citation, pentru prima oară acordată pe timp de pace. După reîntoarcerea în portul său de la New London, USS Nautilus se alătura în 1960 Flotei a VI a din Marea Mediterană.

Un submarin care a marcat istoria navală

Pe o perioadă de 2 ani, între 1955 şi 1957, submarinul USS Nautilus a parcurs aproximativ 110000km (60000 de mile nautice), potrivindu-se ca anduranţa cu omonimul său , submarinul imaginar Nautilus din romanul de ficţiune al lui Jules Verne , 20000 de leghe sub mări . În acest caz, ştiinţifico-fantasticul a devenit o realitate prin perfomanţa primului submarin  cu propulsie nucleară, USS Nautilus

După ce se alătură Flotei a VI a din Mediterană, submarinul USS Nautilus participă la diverse exerciţii şi teste atât în Mediterană cât şi în Oceanul Atlantic şi Indian.

În 1979 , USS Nautilus face ultimul său voiaj până la Mare Island Navy Yard din California, pentru  a începe procedurile de conservare.  Pe 3 martie 1980 , submarinul este scos oficial din dotarea US Navy. Ca recunoaştere a locului său special în istoria ingineriei navale, submarinul este transformat în navă muzeu, în portul său natal din Gorton.

Bibliografie

Jim Christley, US Nuclear Submarines: The Fast Attack,Ed.Osprey Publishing,Oxford,2012.

http://www.ussnautilus.org/nautilus/

http://www.subguru.com/nautilus571.htm

http://militaryhistory.about.com/od/shipprofiles/p/ussnautilus.htm

Prăbusirea WTC 7 la 11 septembrie 2001- Adevăr sau minciuna

O teorie a conspiratie

Caricaturile măsurilor excepţionale de securitate pentru Olimpiada de la Soci

Măsuri excepţionale de securitate pentru Olimpiada de la  Soci



http://www.politicalcartoons.com/cartoon/b892e46f-bf10-42b8-acb3-f3acadeb2b4b.html

http://theweek.com/cartoons/index/256051/editorial-cartoon-sochi-olympics-security


http://www.cagle.com/2014/01/olympic-safety/

Momentul 11 septembrie şi ascensiunea neoconservatorilor în Administraţia Bush

Momentul 11 septembrie  şi ascensiunea neoconservatorilor în Administraţia Bush

 

     Agenda neoconservatoare înainte de 11 septembrie 2001        

Vom începe această analiză prin a identifica principalele puncte de pe agenda neoconservatoare din anii’90 , înainte ca grupul neoconservator să profite de opotunitatea de a  pune în aplicare propriile strategii în politica externă americană de dupa atentatele de la 11 septembrie 2001.

        Sfârşitul Războiului Rece a reprezentat o perioadă de mari schimbări în politica internă şi internaţională a SUA ,care a afectat adânc şi mişcarea neoconservatoare. SUA avea nevoie să-şi reconfigureze  obiectivele şi natura intereselor naţionale din politica externă. Preşedintele George H.W. Bush a încercat să facă faţă noilor provocări cu un realism politic internaţionalist şi pragmatic în acelaşi timp[1].Politica externă al Administraţiei Bush Sr. avea la bază realismul politic ce urmărea păstarea balanţei de putere împreună cu  promovarea expansiunii unui sistem economic global care să fie în concordanţă cu interesele SUA[2].

        După Războiul Rece ,neconservatorii au început să redefinească viziunea strategică pentru SUA.Pentru aceştia, înfrângerea comunismului sovietic echivala cu primul pas către promovarea în lume a democraţiei printr-un sistem global conturat de hegemonia americană pe plan militar,economic şi politic[3].

       Liberalismul internaţional şi multilateralismul Administraţiei Clinton au ajuns să nemulţumească mişcarea neoconservatoare. Lipsa unei acţiuni militare decisive  al lui Clinton în Irak începe să fie larg criticată de către neoconservatori[4].

       Studiul dezvoltării agendei neoconservatoare din timpul lui Clinton este foarte important pentru a putea determina modul în care a fost influenţată Administraţia Bush în elaborarea strategiei de securitate naţională după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001[5].

       Aflaţi în opoziţie faţă de politica lui Clinton , neoconservatorii au început să-şi construiască viitoarea strategie de consolidare a poziţie de unică superputere a SUA pentru un nou secol. John Bolton , un fost oficial în Administraţia Reagan şi simpatizant al neoconservatorilor, considera  că  trupele americane trebuie mobilizate doar în locurile ,unde ca miză este interesul naţional american[6]. Misiunile de menţinere a păcii  la care a participat SUA în perioada lui Clinton (Somalia , Bosnia) erau văzute  de Paul Wolfowitz ca nişte misiuni foarte riscante şi lipsite de miză strategică ,în care Clinton nu a putut să impună o soluţie viabilă..În viziunea lui Wolfowitz.,indecizia SUA  în  fixarea obiectivelor prioritare din politica externă ,poate genera îndoială sau confuzie din parte altor state atunci când armata americană intervine în regiuni mult mai importante strategic[7].

       În centrul preocupărilor neoconservatoare ,rămânea în continuare Orientul Mijlociu cu axare pe securitatea Israelului. Existau trei grupuri de lobby care aveau conexiuni cu reţeau neoconservatoare:The Jewish Institute for National Security Affairs(JINSA) , Washington Institute for Near East Policy(WINEP) şi Middle East Forum(MEF). Toate trei examinau obiectivele şi strategia SUA în regiunea Orientului Mijlociu şi Apropiat[8].

.       În iunie 1997 , neoconservatorii, William Kristol şi Robert Kagan fondează organizaţia Project for the New American Century .

          În Declaraţia Principiilor[9] din 3 iunie fondatorii declarau următoarele:

               Politica externă şi de apărare americană este în derivă .Intenţionăm să schimbăm asta.Intenţionăm să explicăm necesitatea şi să câştigăm sprijnul pentru un lidership global american.În loc să folosească imensa putere a SUA pentru a reface lumea într-un mod conform valorilor şi intereselor cheie ale SUA, liderii politici americani tăiau  investiţiile militare ,folosind prea puţin instrumentele statului şi eşuând în guvernare.

          Printre semnatari, se numără şi Dick Cheney, Elliot Abrams , Elliot A. Cohen ,Paula Dobriansky , Frank Gaffney ,Fred C. Ikle , Donald Kagan , Zalmay Khalilzad, I.Lewis Libby, Norman, Podhoretz, Peter W.Rodman, Stephen P.Rosen, Donald Rumsfeld, William Schneider Jr., George Weigel, Paul Wolfowitz, Robert B.Zoellick, J.Bennett, Jeb Bush, Midge Decter, Francis Fukuyama, Dan Quayle, and Vin Weber[10] .

         După cum putem observa prin ei se află 3 personalităţi cu funcţii importante în Administraţia Bush şi anume Vicepreşedintele SUA  Dick Cheney , Secretarul Apărării  Donald Rumsfeld. şi Secretarul adjunct al Apărării Paul Wolfowitz.

        Declaraţia Principiilor trasează clar obiectivele la care au convenit semnatarii menţionaţi[11]: trebuie să creştem semnificativ cheltuielile militare dacă vrem să ne îndeplinim responsabilităţile globale de astăzi şi să modernizăm forţele armate pe viitor , trebuie să ne strângem legăturile cu aliaţii noştri democraţi şi să provocăm regimurile ostile intereselor şi valorilor noastre, trebuie să promovăm în afară  cauza libertăţii politice şi economice , trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru rolul unic al SUA de păstrare şi extindere a unei ordini internaţionale prietenoase cu securitatea noastră, prosperitatea noastră şi principiile noastre.

        După cum putem observa se cerea înlăturarea regimurilor ostile pentru construirea unei ordinii internaţionale favorabile intereselor şi valorilor americane.

         Vicepreşedintele Dick Cheney,             Secretarul Apărării D. Rumsfeld şi Subsecretarul de stat P. Wolfowitz au adresat alături de ceilalţi semnatari ai Declaraţiilor Principiilor ,o scrisoare deschisă către Preşedintele Clinton intitulă Înlăturarea lui Saddam de la putere[12] .Scrisoare va fi semnată de încă trei semnatari[13] .Preşedintelui Clinton i  se cerea să ia în serios o înlocuire de regim la Bagdad. .

         Irakul era considerat ţintă potenţială pe agenda neoconservatorilor încă dinainte de atentatele 11 septembrie 2001. După cum putem sesiza 11 septembrie a fost oprtunitatea de a declanşa o invazie a Irakului ,îndelung  planificată de grupul neoconservatorilor la care au subscris şi importanţi oficiali din Administraţia Bush.

Daniel Bell,el însuşi un neoconservator ,a observat că fiind ideolog a prefabricat idei [14] .

.       Supravieţuirea la putere a dictatorului irakian după administraţiie Bush Sr. şi Clinton a reprezentat o întruchipare a tot ce a mers prost în politica externă americană după caderea URSS. Irak era arena în care se demonstrau fundamentele doctrinei neoconservatoare: intervenţia militară preventivă, schimbarea de regim ,meritele democratiei exportate şi viziunea puterii americane angajate în totalitate şi niciodată formal[15].

---

[1] Nick Ritchie ;Paul Rogers ,The political road to war with Iraq . Bush ,9/11, and the drive to overthrow Saddam , Ed.Routledge, New York ,2007,p.140.

[2]G.J. Ikenberry, în ,articolul  “Why Export Democracy?:The Hidden “Grand Strategy”, în revista The Wilson Quarterly,vol.23, Nr.2.,1999.

[3] John Ehrman , The Rise of  the Neoconservatives : Intellectuals and Foreign Affairs, 1945-1994, Ed.Yale University Press ,New Haven ,1995,p.174.

[4] Nick Ritchie ;Paul Rogers ,Op.cit. , p.142.

[5] Maria Ryan , Neoconservatism and The New American Century, Ed.Palgrave Macmillan, New York ,2010., p.4.

[6] Ibidem, p.29.

[7] Paul Wolfowitz,în articolul „Clinton’s First Year”  , revista Foreign Affairs ,ianuarie-februarie 1994, pp.28-43.

[8] Vezi site-urile oficiale ale celor 3 instituţii:  The Jewish Institute for National Security Affairs ,www.jinsa.org/home/home.html,  Washington Institute for Near East Policy,

www.washingtoninstitute.org/templateI01.php, Middle East Forum, www.meforum.org

[9] Declaraţia Principiilor  organizaţiei Project for the New American Century, 3 iunie 1997, www.newamericancentury.org/statementofprinciples.htm

[10] Ibidem , www.newamericancentury.org/statementofprinciples.htm

[11] Ibidem , www.newamericancentury.org/statementofprinciples.htm

[12] Scrisoare pentru înlăturarea lui Saddam de la putere, Project for a New American Century,26 ianuarie 1998., www.newamericancentury.org

[13] Aceştia au fost John R.Bolton, Richard Perle şi  R.James Woolsey.

[14] Joseph Dorman ,Arguing the World :The New York Intellectuals in Their Own Words, Ed. Free Press, New York, 2000. p.158.

[15] Lawrence Caplan; William Kristol, The War over Iraq:Saddam’s Tyranny and America’s Mission , Ed. Encounter , San Francisco , 2003 ,pp.VII-VIII. 

                  Cum ajung neoconservatorii să domine politica externa a SUA

 Înaintea  Atentatelor de la 11septembrie ,în timp ce  analiştii de politică externă erau constienţi doar de atrocitaţile comise de regimul lui Saddam Hussein ,  o parte din reprezentanţii ideologiei neoconservatoare aflaţi în afara administraţiei americane vedeau Irakul ca pe o ameninţare directă la adresa securităţii americane şi a  obiectivului de transformare regională legată de procesul de pace din Orientul Mijllociu.

       Atunci când era candidat la prezidenţiale , G.W. Bush i-a declarat unui reporter că modul cel mai realistic de al trata pe Saddam şi pe grupul său de susţinători este să-i ţină izolaţi în ochii opiniei publice şi să lucreze cu aliaţii SUA să-i păstreze izolaţi[1] .Această opinie s-a schimbat brusc după atentatele de la 11 septembrie 2001.

       Zilele ce au urmat evenimentelor tragice de la 11 septembrie au reprezentat perioada critică în care necesitatea unor politicieni de top de a pune la punct un răspuns concret la o urgenţă naţională a coincis cu perspectivele  gândirii neoconservatoare care avea o strategie de securitate preconcepută în centrul căreia se afla folosirea forţei militare pentru a  înlocui unele regimuri dictatoriale ce contravin intereselor de securitate ale SUA. Deodată vechiul obiectiv dorit de neoconservatori de schimbare a regimului politic de la Bagdad a coincis cu nevoia politică a preşedintelui pentru un răspuns hotărât.

      Richard Perle declara că neoconservatorii au un avantaj faţă de toţi ceilalţi deoarece au oferit nişte recomandări concrete[2].

      Charles Krauthammer a fost printre primii adepţi ai neoconservatorilor care au clarificat imediat după 11 septembrie ,în ce va consta războiul împotriva terorii ce trebuie urmat de Administraţia Bush. În articolul său din 12 septembrie,Krauthammer  critica abordarea Secretarului de Stat Colin Powell care cerea aducerea vinovaţilor actelor teroriste în faţa justiţiei, declarând că nu este vorba de o crimă ci de un război total[3]. În acelaşi articol Krauthammer a declarat că orice stat care finanţează sau protejează reţelele teroriste trebuie să fie consoderat un inamic al SUA.

          Preşedintele Bush face pe 20 septembrie declaraţii asemănătoare.George W. Bush  ţine un discurs în cadrul unei şedinte comune a Congresului în care explică modul în care va decurge războiul împotriva terorii[4].Afirmă că toţi cei care nu sunt de partea Statelor Unite ale Americii sunt împotriva ei. Se referea la statele care finanţează şi adăpostesc terorismul. Dar totuşi această declaraţie era destul de interpretabilă. Proclama un război al terorii în care inamicul era greu de localizat şi de combătut. Poate fi ascociat orice stat care nu împărtăşeşte opiniile SUA ,ca find un inamic al acesteia?Asta implică şi credibilitatea dovezilor şi informaţiilor care să indice că un stat cu adevărat susţine terorismul.

         Strategia preşedintelui Bush de anihilare a terorismului era în conformitate cu viziunea neoconservatorului Paul Wolfowitz care îsi dorea de mult timp ca SUA să declanşeze un război global împotriva terorismul care să includă obligatoriu şi invadarea Irakului[5].

        Secretarul de Stat, Colin Powell rămăsese singurul din Administraţia Bush care credea că obiectivul SUA este să pună capăt terorismului nu să iniţieze războaie împotriva statelor suverane[6] aşa cum îşi doreşte Paul Wolfowitz. Chiar dacă preşedintele Bush  va împărtăsi pe moment opinia lui Powell ,el îi declara lui R. Perle că după ce SUA va fi încheiat cu Afganistanul următorul pe listă va fi Irakul [7].

        Pe 16 septembrie , cu patru zile înaintea discursului lui Bush din Congres , D. Cheney declara că toţi aceia care le vor oferi adăpost teroriştilor vor trebui să facă faţă mâniei totale ale Statelor Unite[8] .

        Ascensiunea neoconservatorilor după evenimentele tragice de la 11 septembrie 2001 era una spectaculoasă. Trei dintre semnatarii Declaraţiilor Principiilor al instituţiei neoconservatoare Project for the New American Century au început să-şi pună în aplicare proiectele  .Politica neoconservatoare devine din acest moment pe deplin operaţională.

---

[1] NewsHour with Jim Lehler ,transcript din 16 februarie 2000 , www.pbs.org/newshour/bb/election/jan-juneoo/bush_2-I6.html.

[2] David Frum ;Richard Perle , An End to Evil: How to Win the War on Terror,Ed. Random House, New York , 2003, p.9.

[3] Charles Krauthammer , articolul „ To War , Not to Court” în Washington Post,  12septembrie 2001.

[4] Discurs al Preşedintelui G.W. Bush  într-o Şedinţă comună a  Congresului pe tema răspunsului SUA la atacurile teroriste de la 11 septembrie ,20 septembrie 2001 ,The American Presidency Project , www.presidency.ucsb.edu/ws/index.

[5] Gary J. Dorrien ,Op.cit, pp.137-138.

[6] Richard A. Clark , Against All Enemies:Inside America’s  War on Terror , Ed.Free Press ,New York, 2004 ,p.32

[7] Bob Woodward , Bush at War, Ed. Simon&Schuster , New York, 2002, p.61.

[8] Eric Schmit , articolul “Out Front or Low Profile , Cheney  Keeps Powerful Role” în  New York Times , 7octombrie 2001.