Momentul 11 septembrie şi ascensiunea
neoconservatorilor în Administraţia Bush
Agenda neoconservatoare înainte de 11 septembrie 2001
Vom începe această analiză prin a identifica
principalele puncte de pe agenda neoconservatoare din anii’90 , înainte ca
grupul neoconservator să profite de opotunitatea de a pune în aplicare propriile strategii în politica
externă americană de dupa atentatele de la 11 septembrie 2001.
Sfârşitul Războiului Rece a reprezentat o
perioadă de mari schimbări în politica internă şi internaţională a SUA ,care a
afectat adânc şi mişcarea neoconservatoare. SUA avea nevoie să-şi
reconfigureze obiectivele şi natura
intereselor naţionale din politica externă. Preşedintele George H.W. Bush a
încercat să facă faţă noilor provocări cu un realism politic internaţionalist
şi pragmatic în acelaşi timp[1].Politica
externă al Administraţiei Bush Sr. avea la bază realismul politic ce urmărea
păstarea balanţei de putere împreună cu
promovarea expansiunii unui sistem economic global care să fie în concordanţă
cu interesele SUA[2].
După Războiul Rece ,neconservatorii au început
să redefinească viziunea strategică pentru SUA.Pentru aceştia, înfrângerea
comunismului sovietic echivala cu primul pas către promovarea în lume a
democraţiei printr-un sistem global conturat de hegemonia americană pe plan
militar,economic şi politic[3].
Liberalismul internaţional şi multilateralismul Administraţiei Clinton
au ajuns să nemulţumească mişcarea neoconservatoare. Lipsa unei acţiuni
militare decisive al lui Clinton în Irak
începe să fie larg criticată de către neoconservatori[4].
Studiul dezvoltării agendei neoconservatoare din timpul lui Clinton este
foarte important pentru a putea determina modul în care a fost influenţată
Administraţia Bush în elaborarea strategiei de securitate naţională după
atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001[5].
Aflaţi în opoziţie faţă de politica lui Clinton , neoconservatorii au
început să-şi construiască viitoarea strategie de consolidare a poziţie de
unică superputere a SUA pentru un nou secol. John Bolton , un fost oficial în
Administraţia Reagan şi simpatizant al neoconservatorilor, considera că
trupele americane trebuie mobilizate doar în locurile ,unde ca miză este
interesul naţional american[6].
Misiunile de menţinere a păcii la care a
participat SUA în perioada lui Clinton (Somalia , Bosnia) erau văzute de Paul Wolfowitz ca nişte misiuni foarte
riscante şi lipsite de miză strategică ,în care Clinton nu a putut să impună o
soluţie viabilă..În viziunea lui Wolfowitz.,indecizia SUA în fixarea
obiectivelor prioritare din politica externă ,poate genera îndoială sau
confuzie din parte altor state atunci când armata americană intervine în
regiuni mult mai importante strategic[7].
În
centrul preocupărilor neoconservatoare ,rămânea în continuare Orientul Mijlociu
cu axare pe securitatea Israelului. Existau trei grupuri de lobby care aveau
conexiuni cu reţeau neoconservatoare:The Jewish Institute for National Security
Affairs(JINSA) , Washington Institute for Near East Policy(WINEP) şi Middle
East Forum(MEF). Toate trei examinau obiectivele şi strategia SUA în regiunea Orientului
Mijlociu şi Apropiat[8].
. În iunie 1997 , neoconservatorii, William
Kristol şi Robert Kagan fondează organizaţia Project for the New American
Century .
În Declaraţia Principiilor[9]
din 3 iunie fondatorii declarau următoarele:
Politica externă şi de apărare
americană este în derivă .Intenţionăm să schimbăm asta.Intenţionăm să explicăm
necesitatea şi să câştigăm sprijnul pentru un lidership global american.În loc să
folosească imensa putere a SUA pentru a reface lumea într-un mod conform
valorilor şi intereselor cheie ale SUA, liderii politici americani tăiau investiţiile militare ,folosind prea puţin
instrumentele statului şi eşuând în guvernare.
Printre semnatari, se numără şi Dick
Cheney, Elliot Abrams , Elliot A. Cohen ,Paula Dobriansky , Frank Gaffney ,Fred
C. Ikle , Donald Kagan , Zalmay Khalilzad, I.Lewis Libby, Norman,
Podhoretz, Peter W.Rodman, Stephen P.Rosen, Donald Rumsfeld, William Schneider
Jr., George Weigel, Paul Wolfowitz, Robert B.Zoellick, J.Bennett, Jeb Bush, Midge Decter, Francis Fukuyama, Dan Quayle, and
Vin Weber[10]
.
După cum putem observa prin ei se află
3 personalităţi cu funcţii importante în Administraţia Bush şi anume
Vicepreşedintele SUA Dick Cheney ,
Secretarul Apărării Donald Rumsfeld. şi
Secretarul adjunct al Apărării Paul Wolfowitz.
Declaraţia Principiilor trasează clar obiectivele la care au convenit
semnatarii menţionaţi[11]:
trebuie să creştem semnificativ cheltuielile militare dacă vrem să ne
îndeplinim responsabilităţile globale de astăzi şi să modernizăm forţele armate
pe viitor , trebuie să ne strângem legăturile cu aliaţii noştri democraţi şi să
provocăm regimurile ostile intereselor şi valorilor noastre, trebuie să
promovăm în afară cauza libertăţii
politice şi economice , trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru rolul
unic al SUA de păstrare şi extindere a unei ordini internaţionale prietenoase
cu securitatea noastră, prosperitatea noastră şi principiile noastre.
După cum putem observa se cerea
înlăturarea regimurilor ostile pentru construirea unei ordinii internaţionale
favorabile intereselor şi valorilor americane.
Vicepreşedintele Dick Cheney, Secretarul Apărării D. Rumsfeld şi
Subsecretarul de stat P. Wolfowitz au adresat alături de ceilalţi semnatari ai
Declaraţiilor Principiilor ,o scrisoare deschisă către Preşedintele Clinton
intitulă Înlăturarea lui Saddam de la putere[12]
.Scrisoare va fi semnată de încă trei semnatari[13]
.Preşedintelui Clinton i se cerea să ia
în serios o înlocuire de regim la Bagdad. .
Irakul era considerat ţintă potenţială
pe agenda neoconservatorilor încă dinainte de atentatele 11 septembrie 2001.
După cum putem sesiza 11 septembrie a fost oprtunitatea de a declanşa o invazie
a Irakului ,îndelung planificată de
grupul neoconservatorilor la care au subscris şi importanţi oficiali din
Administraţia Bush.
Daniel Bell,el însuşi
un neoconservator ,a observat că fiind ideolog a prefabricat idei [14]
.
. Supravieţuirea la putere a dictatorului
irakian după administraţiie Bush Sr. şi Clinton a reprezentat o întruchipare a
tot ce a mers prost în politica externă americană după caderea URSS. Irak era
arena în care se demonstrau fundamentele doctrinei neoconservatoare:
intervenţia militară preventivă, schimbarea de regim ,meritele democratiei
exportate şi viziunea puterii americane angajate în totalitate şi niciodată
formal[15].
[1] Nick
Ritchie ;Paul Rogers ,The political road
to war with Iraq . Bush ,9/11, and the drive to overthrow Saddam ,
Ed.Routledge, New York ,2007,p.140.
[2]G.J.
Ikenberry, în ,articolul “Why Export
Democracy?:The Hidden “Grand Strategy”, în revista The Wilson Quarterly,vol.23, Nr.2.,1999.
[3] John
Ehrman , The Rise of the Neoconservatives : Intellectuals and
Foreign Affairs, 1945-1994, Ed.Yale University Press ,New Haven
,1995,p.174.
[4] Nick
Ritchie ;Paul Rogers ,Op.cit. ,
p.142.
[5] Maria Ryan , Neoconservatism and The New American Century, Ed.Palgrave
Macmillan, New York ,2010., p.4.
[7] Paul Wolfowitz,în articolul „Clinton’s
First Year” , revista Foreign Affairs ,ianuarie-februarie
1994, pp.28-43.
[8] Vezi
site-urile oficiale ale celor 3 instituţii:
The Jewish Institute for
National Security Affairs ,www.jinsa.org/home/home.html, Washington Institute for Near East Policy,
www.washingtoninstitute.org/templateI01.php, Middle East Forum, www.meforum.org
[9] Declaraţia Principiilor organizaţiei Project for the New American
Century, 3 iunie 1997, www.newamericancentury.org/statementofprinciples.htm
[12]
Scrisoare pentru înlăturarea lui Saddam de la putere, Project for a New
American Century,26 ianuarie 1998., www.newamericancentury.org
[13] Aceştia
au fost John R.Bolton, Richard Perle şi
R.James Woolsey.
[14] Joseph
Dorman ,Arguing the World :The New York
Intellectuals in Their Own Words, Ed. Free Press, New York, 2000. p.158.
[15]
Lawrence Caplan; William Kristol, The War
over Iraq:Saddam’s Tyranny and America’s Mission , Ed. Encounter , San
Francisco , 2003 ,pp.VII-VIII.
Cum ajung neoconservatorii să domine politica externa a SUA
Înaintea Atentatelor de la 11septembrie ,în timp
ce analiştii de politică externă erau
constienţi doar de atrocitaţile comise de regimul lui Saddam Hussein , o parte din reprezentanţii ideologiei
neoconservatoare aflaţi în afara administraţiei americane vedeau Irakul ca pe o
ameninţare directă la adresa securităţii americane şi a obiectivului de transformare regională legată
de procesul de pace din Orientul Mijllociu.
Atunci când era candidat la
prezidenţiale , G.W. Bush i-a declarat unui reporter că modul cel mai realistic de al trata pe Saddam şi pe grupul său de
susţinători este să-i ţină izolaţi în ochii opiniei publice şi să lucreze cu
aliaţii SUA să-i păstreze izolaţi[1]
.Această opinie s-a schimbat brusc după atentatele de la 11 septembrie 2001.
Zilele ce au urmat evenimentelor tragice de la
11 septembrie au reprezentat perioada critică în care necesitatea unor
politicieni de top de a pune la punct un răspuns concret la o urgenţă naţională
a coincis cu perspectivele gândirii neoconservatoare
care avea o strategie de securitate preconcepută în centrul căreia se afla
folosirea forţei militare pentru a înlocui unele regimuri dictatoriale ce
contravin intereselor de securitate ale SUA. Deodată vechiul obiectiv dorit de
neoconservatori de schimbare a regimului politic de la Bagdad a coincis cu
nevoia politică a preşedintelui pentru un răspuns hotărât.
Richard
Perle declara că neoconservatorii au un avantaj faţă de toţi ceilalţi deoarece
au oferit nişte recomandări concrete[2].
Charles Krauthammer a fost printre primii
adepţi ai neoconservatorilor care au clarificat imediat după 11 septembrie ,în
ce va consta războiul împotriva terorii ce trebuie urmat de Administraţia Bush.
În articolul său din 12 septembrie,Krauthammer
critica abordarea Secretarului de Stat Colin Powell care cerea aducerea
vinovaţilor actelor teroriste în faţa justiţiei, declarând că nu este vorba de
o crimă ci de un război total[3].
În acelaşi articol Krauthammer a declarat că orice stat care finanţează sau protejează
reţelele teroriste trebuie să fie consoderat un inamic al SUA.
Preşedintele Bush face pe 20
septembrie declaraţii asemănătoare.George W. Bush ţine un discurs în cadrul unei şedinte comune
a Congresului în care explică modul în care va decurge războiul împotriva
terorii[4].Afirmă
că toţi cei care nu sunt de partea Statelor Unite ale Americii sunt împotriva
ei. Se referea la statele care finanţează şi adăpostesc terorismul. Dar totuşi această
declaraţie era destul de interpretabilă. Proclama un război al terorii în care inamicul
era greu de localizat şi de combătut. Poate fi ascociat orice stat care nu
împărtăşeşte opiniile SUA ,ca find un inamic al acesteia?Asta implică şi
credibilitatea dovezilor şi informaţiilor care să indice că un stat cu adevărat
susţine terorismul.
Strategia preşedintelui Bush de
anihilare a terorismului era în conformitate cu viziunea neoconservatorului
Paul Wolfowitz care îsi dorea de mult timp ca SUA să declanşeze un război
global împotriva terorismul care să includă obligatoriu şi invadarea Irakului[5].
Secretarul de Stat, Colin Powell
rămăsese singurul din Administraţia Bush care credea că obiectivul SUA este să
pună capăt terorismului nu să iniţieze războaie împotriva statelor suverane[6]
aşa cum îşi doreşte Paul Wolfowitz. Chiar dacă preşedintele Bush va împărtăsi pe moment opinia lui Powell ,el
îi declara lui R. Perle că după ce SUA va fi încheiat cu Afganistanul următorul
pe listă va fi Irakul [7].
Pe
16 septembrie , cu patru zile înaintea discursului lui Bush din Congres , D.
Cheney declara că toţi aceia care le vor oferi adăpost teroriştilor vor
trebui să facă faţă mâniei totale ale Statelor Unite[8]
.
Ascensiunea neoconservatorilor după
evenimentele tragice de la 11 septembrie 2001 era una spectaculoasă. Trei
dintre semnatarii Declaraţiilor Principiilor al instituţiei neoconservatoare
Project for the New American Century au început să-şi pună în aplicare
proiectele .Politica neoconservatoare
devine din acest moment pe deplin operaţională.
[1] NewsHour
with Jim Lehler ,transcript din 16 februarie 2000 ,
www.pbs.org/newshour/bb/election/jan-juneoo/bush_2-I6.html.
[2] David
Frum ;Richard Perle , An End to Evil:
How to Win the War on Terror,Ed.
Random House, New York , 2003, p.9.
[3] Charles Krauthammer , articolul „ To War ,
Not to Court” în Washington Post, 12septembrie 2001.
[4] Discurs
al Preşedintelui G.W. Bush într-o Şedinţă comună a Congresului pe tema răspunsului SUA la
atacurile teroriste de la 11 septembrie ,20 septembrie 2001 ,The American
Presidency Project , www.presidency.ucsb.edu/ws/index.
[5] Gary J. Dorrien ,Op.cit, pp.137-138.
[6] Richard
A. Clark , Against All Enemies:Inside
America’s War on Terror , Ed.Free
Press ,New York, 2004 ,p.32
[7] Bob Woodward , Bush
at War, Ed. Simon&Schuster , New York, 2002, p.61.
[8] Eric
Schmit , articolul “Out Front or Low Profile , Cheney Keeps Powerful Role” în New
York Times , 7octombrie 2001.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu