Explicarea conceptelor
doctrinare ale Administraţiei Bush
Scopul
acestui capitol este să analizeze în amănunt conceptele doctrinei Bush, si
deasemenea să identifice personajele cheie din Administraţia Bush care au
ajutat la punerea în practică a acestei doctrine şi rolul lor în planificarea
deciziei de invadare a Irakului. Un alt obiectiv este analiza modului în care
adepţii neoconservatorilor au reuşit să câştige sprijinul popular pentru acţiunea din Irak şi deasemenea cum au încercat să obţină o legitimare a comunităţii internaţionale. În planificarea deciziei de invadare a Irakului
, nu vom neglija nici poziţia adoptată de CIA.
Încă din 29 ianuarie 2002, preşedintele Bush proclama
într-un discurs despre Starea Naţiunii, a doua
fază a războiului împotriva terorii al cărei principal obiectiv era
anihilarea regimurilor care sponsorizează terorismul şi ameninţă în acest fel
pe SUA şi aliaţii săi. Preşedintele Bush
identifică printre aceste regimuri o Axă a Răului formată din Irak , Iran şi
Coreea de Nord care ameninţă lumea cu arme de distrugere în masă. Din această
axă Irakul are parte de cea mai amplă descriere în care preşedintele afirmă că regimului lui
Saddam ar poseda arme biologice, chimice şi chiar nucleare[1].
Era
din ce în ce mai clar că Afganistanul a fost doar începutul şi că SUA şi-a
rezervat dreptul în numele autoapărării să ducă războiul împotriva terorismului
indiferent unde ar fi indicat[2].
Acest război fără frontiere introduce
cele două concepte cheie care vor compune Doctrina Bush :atac preventiv şi
acţiunea unilaterală.
Politica de descurajare şi îngrădire
practicată în timpul Războiului Rece nu mai era viabilă în strategia lui Bush
,cu toate că nu se recunoştea acest fapt[3].
Pentru Bush , descurajarea însemna
acţiunea militară preventivă. Conceptul de atac preventiv a fost foarte clar
expus în discursul preşedintelui G.W.Bush ţinut la West Point în iunie 2002 .
Fragmentul următor din discursul preşedintelui este unul foarte relevant în
acest sens: Apărarea internă şi apărarea antirachetă sunt părţi ale unei
securităţii naţionale mai îmbunătăţite şi sunt priorităţi esenţiale pentru SUA.
Cu toate acestea războiul împotriva terorii nu poate fi câştigat în defensivă .
Trebuie să ducem războiul la inamic , să-i distrugem planurile şi să confruntăm cele mai rele ameninţări înainte ca ele să apară. Am făcut
cunoscut lumii că singura cale către siguranţă este calea acţiunii[4].
Secretarul
de Stat Colin Powell avea dreptate atunci când declara că prevenirea a fost
dintotdeauna disponibilă ca instrument de politică externă sau de doctrină
militară. Cea ce s-a schimbat este că atacul preventiv a crescut în importanţă
pe lista de opţiunilor lui Bush[5].
Până la Administraţia Bush acţiunile preventive nu erau constituite din
operaţiuni militare de anvergură. Pănă atunci au fost susţineri din partea SUA
a unei părţi implicate într-un război civil( Coreea , Vietnam) sau raiduri
aeriene de pedepsire a unor state,precum Libia în perioada Administraţiei
Reagan sau a Afganistanului şi Sudanului
din anii Administraţiei Clinton. Cel mult SUA se implica în operaţiuni militare
limitate(intervenţia lui Eisenhower in Liban , cea al lui Lyndon Johnson în
Republica Dominicană ,ş.a.) Ideia avansată de unii consilieri ai lui G.W. Bush
de a considera politica de carantină aplicată de J.F. Kennedy în timpul crizei
rachetelor din 1962 ca pe un precedent pentru operaţiuni militare preventive de
anvergură este total eronată[6].
Lovitură militară preventivă este
greşit înţeleasă de Administraţia Bush. O lovitură militară preventivă poate fi
acceptată ca fiind în scopuri defensive doar în condiţiile în care există
dovezi clare că atacul adversarului este unul iminent. Cea ce promova cu
adevărat Doctrina Bush era războiul preventiv care mergea pe premiza că dacă se
distruge baza materială de a purta război a inamicului , îl va face
incapabil de a declanşa un atac[7].
În războiul preventiv promovat de Bush ,ameninţările la adresa securităţii
naţionale sunt doar percepute ,nu şi evidenţiate prin probe clare care să
ateste un atac iminent al adversarului. Absenţa armelor de distrugre în masă
din Irak , a demonstrat faptul că Iakul nu avea potenţialul de a declanşa un
atac iminent care să justifice o lovitură militară preventivă . În concluzie,
ameninţarea Irakului, aşa cum a fost ea prezentată de Bush, era nefundamentată
,mai ales că nu s-a putut dovedi nici presupusa relaţia dintre regimul din Irak
şi organizaţiile teroriste.
Acest război preventiv este însoţit de
conceptul suveranităţii limitate , care caută să legitimeze un atac timpuriu
asupra statelor tâlhar. Richard Haass , fost consilier în Departamentul
de Stat din perioada lui Colin Powell susţinea într-un articol că viziunea care prevala în
Administraţia Bush era aceia că
suveranitatea implică obligaţia de a nu masacra propria populaţie şi de a nu susţine terorismul[8].
Neoconservatorul
Richard Perle ,director al Biroului de Politică de Apărare cu rol consultativ
în Departamentul Apărării, nu avea nici o îngrijorare când era pusă în discuţie
reacţia comunităţii internaţionale la această nouă strategie. Perle i-a încurajat pe Cheney şi Rumsfeld să meargă mai
departe cu strategia militară preventivă , deooarece considera că este singura
opţiune viabilă pentru al putea înlătura pe Saddam Hussein[9].
Războiul preventiv este sprijinit de conceptul
acţiunii unilaterale. Administraţia Bush Jr. a considerat că este suficientă o
deciziei a preşedintelui SUA pentru a declanşa o invazia din Irak(2003).ONU,
aliaţii SUA, Congresul american şi cetăţenii americani puteau fi ignoraţi. SUA
a ignorat propunearea lui Kofi Annan pentru obţinerea unei rezoluţii explicite
care să autorizeze intervenţia militară din Irak[10].
Această viziune americană trece foarte mult chiar şi peste o înţelegere
rezonabilă a cea ce permite dreptul internaţional când vine vorba de utilizarea
forţei[11].
În
cea ce priveşte relaţia cu aliaţii, SUA considera că din moment ce era ţinta
atacurilor teroriste nu le putea permite altor state să-i stea în calea
urmăririi vinovaţilor.
D. Rumsfeld scria
despre acţiunea miliatară preventivă că ,datorită faptului că implică elementul
surpriză ,este esenţială în lupta antiteroristă . Acesta nu este
timpul de a face război de comitet.Misiunea trebuie să determine coaliţia, nu
coaliţia misiunea ori în caz contrar misiunea va coborâ la cel mai mic numitor
comun[12].
Aliaţii SUA erau foarte dezamăgiţi de
drumul pe care l-a ales politica externă a SUA după 11 septembrie 2001,deorece
au constatat că SUA privea într-un mod separat problemele internaţionale cum ar
fi Protocolul de la Kyoto pe tema încălzirii globale , neproliferării nucleare,
comerţului din Lumea a treia , pedepsei capitale şi a politicii din Orientul
Mijlociu[13].
Tratatele care au ajuns să afecteze noile interese naţionale sunt ori
abandonate ca în cazul Tratatului ABM ori lăsate să lucreze fără a implica participare americană
aşa cum a fost situaţia înfiinţării Curţii Penale Internaţionale.
Aceste schimbări în relaţiile internaţionale
ce au survenit după 11septembrie , au arătat impulsivitatea politicii externe
americane ce s-a manifestat prin sacrificarea unei viziuni pozitive de
promovare a păcii pe termen lung pentru
a urmări în schimb interese imediate. În acest fel este pe cale de a se repeta
tendinţa marcată din timpul Războiului Rece. În ultimă instanţă forţa militară
pavează calea unor relaţii economice şi politice mai extinse. Aceste relaţii
nou stabilite alimentează apetitul de extindere a bunăvoinţei americane în
fiecare regiune întinsă[14].
Obiectivul real al Administraţiei Bush
era crearea unei reţele solide de parteneri internaţionali care sprijineau stilul de viaţă american ce era
ameninţat de terorişti după atacurile de la 11 septembrie. Constituirea reţelei
globale de influenţă era indispensabilă doctrinei Bush chiar dacă aceasta
implica schimbări de regimuri politice, pe căi mai mult sau mai puţin legitime.
[1] Discurs
al Preşedintelui G.W. Bush într-o Şedinţă comună a Congresului pe tema Stării Naţiunii, 29
ianuarie 2002,The American Presidency
Project , www.presidency.ucsb.edu /ws/index
[2] Donald Rumsfeld , comentariu în New York Times, 7iunie 2002 , p.A8
[3] Mel Gurtov; Peter van Ness , Confronting
the Bush Doctrine:Critical views from the Asia-Pacific ,Ed.Routledge, Londra ,2003, p.10.
[4]
Discursul lui Bush de la West Point ,
1iunie 2002,Site Web Phil Taylor's , www.ics.leeds.ac.uk/papers/vp01.cfm?outfit=pmt&folder=339&paper=380
[5] James Dao , articolul ”Powell Defends a
First Strike As Iraq Option”, în New York
Times ,8 septembrie 2002, p.1.
[6] Mel
Gurtov; Peter van Ness ,Op.cit.,
p.11.
[7] David E. Sanger, articolul ”Beating Them
to the Prewar” în New York Times,28 septembrie
2008 ,p.A.17.
[8] Nicholas Lemann, articolul ”The Next World
Order” în The New Yorker,1 aprilie
2002, www.newyorker.com/archive/2002/04/01/020401fa_FACT1
[9] Richard Perle , discursul intitulat Next Stop, Iraq ţinut la Foreign Policy Research Institute ,
Philadelphia,30noiembrie 2001, www.fpri.org
[10] Elaine Sciolino ; Steven Lee Myers ,
articolul ”Bush Says Time is
Running Out as Forces Move Into Place”, în New York Times ,7 octombrie 2001.
[11] Richard Falk, articolulul ”The New Bush
Doctrine”, The Nation , 15iulie 2002,
pp.9-11.
[12] D.
Rumsfeld , articolul “Transforming the Military” în revista Foreign Affairs , vol.81, nr.3 ,
mai-iunie 2002, p.31.
[13] Patrick
E. Tyler, articolul “European Split with
US on Need for Iraq Attack “în New York
Times ,22 iulie 2002 .
[14] Mel
Gurtov; Peter van Ness ,Op.cit.,
p.18.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu