Călătoria pe canalul Giudecca şi încheierea sejurului veneţian

              

Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie

Călătoria pe canalul Giudecca şi încheierea sejurului veneţian

 La întoarcerea în Piazzale de Roma am mers din nou cu vaporetto, dar de data aceasta pe un alt traseu.Am traversat Bazinul San Marco spre canalul Giudecca situat in sestiere Dorsoduro.

              Înainte de a intra pe canal eşti întâmpinat de insula San Giorgio Maggiore. Biserica San Giorgio Maggiore ocupa întreaga insulă încă din secolul al IX lea.Insula era cunoscută înainte de acest secol sub numele de Isola dei Cipressi(Insula Chiparoşilor).Pe acest loc a fost o dată o vie , un crâng de chiparoşi şi o moară.

              Dogele Tribuno Memmo a dat apoi terenul pentru înfiinţarea în 982 a unei mânăstiri benedictine şi a unei biserici cinci ani mai târziu.După aducerea Moaştele Sfântului Ştefan  din Constantinopol prin anul 1109 , insula San Giorgio Maggiore a devenit un loc de pelerinaj pentru Doge şi Signoria Veneţiei la fiecare sărbătoare anuală a Sfântului Ştefan.Totul se transforma într-un adevărat festival în care veneţienii obişnuiau să lanseze în apele bazinului San Marco ,mii de candele aprinse. Obiceiul s-a ţinut până la sfârşitul Republicii Veneţiene în 1797.

foto: biserica San Giorgio Maggiore              

Mânăstirea a fost puternică afectată de un cutremur produs în 1223 şi apoi reconstruită de dogele Pietro Ziani(1205-1229) care apoi şi-a găsit un refugiu aici după ce a abdicat. De altfel aici a fost şi înmormântat.

              Anul 1553 a marcat o extindere a Bisericii şi o înlăturare a elemetelor gotice de către arhitectul Palladio.Faţada originală  a Bisericii San Giorgio era  înspre direcţia Pieţei San Marco. Faţada nouă a fost finalizată în 1610 după moartea lui Palladio, de către arhitectul Simeone Sorellla.

              Clopotniţa bisericii  depăşeste 60 de metri. Cea iniţială se găsea în faţa bisericii ,dar s-a prăbuşit în 1442 în urma unei furtuni şi a fost reconstruită. Actualul turn al clopotniţei este din 1729 ,fiind poziţionat în spatele bisericii. Se pare că nici acesta nu a fost bine construit deoarece s-a prăbuşit din nou 1774 ,fiind necesară o nouă reconstruire în 1791.

              Mânăstirea  benedictină îşi găseşte şi ea spaţiu pe această bucată de pământ îngustă. Aici a fost şi refugiul lui Cosimo de Medici , atunci când a fost exilat din Florenţa în 1433 . Edificiul este împărţit în două corpuri de mânăstire. Un corp de mânăstire a fost edificat între 1517 şi 1540 şi poartă numele de Mânăstirea Copacilor de Dafin . Celălalt corp de mânăstire este iniţiat de Palladio în 1579 şi finalizat abia în secolul al XVII lea. Se numeşte Mânăstirea Chiparişilor.

                Prin 1951, Mânăstirea a fost preluată şi restaurată de  Contele Cini,un iubitor de artă. Acesta i-a pus numele de Mânăstirea San Giorgio ,în memoria fiului său Giorgio ucis într-un accident aviatic .În prezent aici se ţin conferinţe şi seminarii .

foto:Ospedale degli Incurabili

                Printre primele clădiri pe care le vezi atunci când te plimbi cu vaporetto pe canalul Giudecca este fosta clădire Ospedale degli Incurabili(Spitalul Incurabililor) ridicat pe  Fondamenta delle Zattere ,limita meridională a Veneţiei situată în sestiere Dorsoduro. Actualmente este sediul Academie de Arte Frumoase din Veneţia. Planul arhitectural al vechiului spital se pare că îi aparţine cunoscutului arhitect veneţian Jacopo Sansovino şi este executat în secolul al XVI lea. Fatadă este făcută din piatră de Istria  lipsită de ornamente. După Venirea lui Napleon Bonaparte , vechia clădire a fost pe rând orfelinat , depozit şi apoi tribunal de minori.             Din anii’90 găzduieşte Academia de Arte Frumoase.

foto:Chiesa dei Gesuati              

 Nu departe de Ospedale  se află Biserica Gesuati. Denumirea de Gesuati se referă  la  călugării iezuiţi  care au construit aici prima biserică însoţită de o mânăstire.Călugări dominicani au preluat din 1669 edificiul şi l-au adus pe arhitectul Giorgio Massari pentru a extinde biserica. Lucrările arhitectului Massari desfăşurate între1726 şi 1743 au avut loc în partea de est a vechii biserici Santa Maria della Visitazione. Aceasta din urma a fost transformată de Massari în bibliotecă.

               Faţadă lui Massari în stil Rococo conţine patru mari statui ale virtuţilor. Planul bisericii include o singură navă la care se leagă lateral trei capele. Biserica Gesuati este una dintre edificiile care ies cel mai bine în evidenţa celui care călătoreşte pe canalul Giudeca.

foto:Le Zitelle

                O altă biserică bine cunoscută cu deschidere înspre canal este şi Biserica Le Zitelle(Biserica Fecioarelor).Este numită aşa datorită faptului că aici era cândva un azil de care se îngrijeau călugăriţe. Se pare că acest edificiu a fost înfiinţat de un grup de femei din familii nobile veneţiene ca adăpost pentru fetele provenite din familiile sărace.  Arhitectura din secolul al XVI lea îi aparţine cunoscutului architect Andrea Palladio. Faţada bisericii este flancată de cele două aripi de clădire aparţinând mânăstirii care se află în spatele  bisericii.

foto:Biserica Redentore

               Pe malul insulei Giudeca se remacă  Biserica Redentore(Mântuitorul).  Pentru lucrările de aici , Republica Veneţiei la adus ca arhitect pe Palladio pentu a construi un lăcaş de cult care să comemoreze sfârşitul epidemiei de ciumă din 1576 care a lăsat 50000 de victime în rândul veneţienilor , printre ele şi marele pictor Tiţian.Biserica  a fost ridicată între 1577 şi 1592 şi este considerată una dintre cele mai bine executate lucrări ale arhitectului Palladio. Scările cu fastuoasa balustradă şi poartă monumentală desenată pentru procesiuni îl fac pe privitor să admire acest edificiu chiar din depărtări.

               Festivalul Redentore care include un pelerinaj în acest loc a continuat să fie ţinut şi în zilele noastre , fiind marcat în fiecare a treia duminică din iulie. Atunci este  amplasat un pod de pontoane de la Fondamenta Zaterre care să faciliteze desfăşurarea procesiunii. În timpul Republicii , în fruntea pelerinilor mergeau Dogele şi Signoria. În fiecare an la închiderea festivalului se organizează şi un grandios  spectacol de artificii.

               Din categoria edificiilor cu valoare arhitecturală văzute pe canalul Giudecca se numără Palatul Mocenigo, Palatul Clary şi Palatul Giustinian Recanati.

              Palatul Mocenigo de pe insula Giudecca era unul din palatele de vacanţă ale familiei de nobili Mocenigo construit în secolul al XVI lea. Se pare că dogele Alvise Mocenigo(1570-1577) obişnuia să locuiască vara în acest loc înainte de a deveni doge.

               Între secolele al XVII lea şi al XIX lea , Palatul a suferit multe modificări care i-au şters elementelele arhitecturale originale , ajungând să aibă forma de astăzi.Actuala construcţie are două etaje cu o faţadă extinsă în lungime. Primul etaj prezintă o serie de mici ferestre pătrate în centrul căreia se găseşte un portal mic şi slab ornamentat în comparaţie cu cel aparţinând palatului original. Etajul superior se caracterizează prin opt ferestre lungi şi boltite cu balustrade din fier forjat şi figuri sculpate în locul cheii de boltă. Faţada sudică se deschide în grădina privată a palatului.Chiar şi în trecut ,insula Giudecca era deasemenea o zonă cu grădini şi case de vacanţă destinate odihnei şi studiului.

              Palatul Clary este o clădire din secolul al XVII lea care începând din secolul XIX devine proprietatea familiei căreia îi poartă numele. Faţada sa aparţinând stilului Renaşterii târzii se dezvoltă pe trei etaje la care se adaugă un mezanin. La parter se deschide un mare portal dreptunghiular  care este dominat de două steme sculptate în pereche. Toate ferestrele sunt dispuse simetric ,iar la primul etaj se deschide un balcon compus din mici coloane ionice dotate cu o balustradă din piatră înfrumuseţată cu statuete de lei. Mezaninul are mici ferestre pătrate care  sunt dispuse simetric şi parcurse de o cornişă cu denticuli . Aceste palate de pe canalul Giudeca au decoraţiuni destul de simple în comparaţie cu somptuoasele edificii de pe Grand Canale.

               În stânga Palatului Clery se află Giustinian Recanati. Acest palat este proprietatea din Dorsoduro a ilustrei familii de patricieni veneţieni Giustinian. Este edificat în secolul al XVI lea pentru a fi reşedinţa unei ramuri din familia Giustinian legată prin uniune matrimonială de familia de nobili Morosini.  Din secolul al XVII lea palatul este moştenit de familia de patricieni veneţieni Recanati înrudită prin legături de sânge cu Giustinian.

               Palatul Giustinian Recanati este compus din trei etaje . Faţada se deschide la parter printr-o poartă monumentală ce are deasupra sculptată în piatră blazonul familiei Giustinian. La etajul unu se evidenţiază deschiderile identice însoţite de balcoane de piatră ce se înscriu în cadre dreptunghiulare .Mezaninul se prezintă la fel ca şi cel de la palatul Clery,având ferestre pătrate peste care vine o  cornişă cu denticuli . Faţada palatului se încadrează într-un stil neoclasicist din secolul al XIX lea.Stucaturi din secolul al XVIII lea decorează interiorul palatului.

               Printre palatele care trasează linia arhitecturală a canalului Giudeca este şi unul din palatele ce aparţin unei cunoscute familii de nobili veneţieni pe numele Molin. Cel mai ilustru membru al acestei familii este dogele Francesco Molin(1646-1655).  .Exacta locaţie a acestui palat este la San Basegio .Este vorba de o construcţie din secolul al XVI lea al cărei structură este caracteristică edificiilor de locuit al burgheziei mijlocii veneţiene din secolul a XVI lea.

             Diversele apartamente ale palatului organizate în jur sunt puse bine în valoare de o lumină centrală. Construcţia beneficiază de trei etaje şi două mezanine ,unul deasupra parterului şi celălalt la mansardă.Pe suprafaţa deteriorată a faţadei se văd cărămizile datorită faptului că tencuială de nuanţă roşie a căzut afectată de timp şi mai ales de umezeala foarte accentuată a lagunei veneţiene. Parterul beneficiază de opt intrări reprezentate de nişte simple portale dreptunghiulare. Există şi două intrări principale poziţionate central pe cele două faţade ala Palatului Molin.

             Faţa în faţă cu Palatul Molin , pe celălalt mal aparţinând insulei Giudeca se înalţă Palatul Molino Stucky(foto sus) construit în 1895 de economistul Giovanni Stucky, cu rădăcini într-o familie nobilă elveţiană. Edificiul este un bun exemplu de arhitectură neogotică aplicată unei clădiri industriale aşa cum este această moară. Construcţia intră într-un  contrast cam deranjant  datorită dimensiunilor sale anormale în comparaţie cu arhitectura tradiţională veneţiană. Din secolul al XX lea clădire intră în degradare ,iar relativ recent în 2003 a trecut şi printr-un incendiu de proporţii care a necesitat o reconstruire a părţii centrale distruse în incendiu.

               Pe lângă peisajele zărite din vaporetto ,Veneţia are farmecul său şi atunci când o străbaţi pas cu pas. De aceia înt-una din zilele pe care le-am petrecut în Veneţia am hotărât să parcurg pe jos un traseu până în Piaţa San Marco.

                De la acelaşi punct de plecare Piazzale di Roma ,am traversat Ponte del Prefetto ajungând la Palatul Foresti Papadopoli ce se află înt-o zonă cu spaţii verzi numită Grădinile Papadopoli.Edificiul este conceput în secolul al XVI lea pentru familia de origine greacă Papadopoli al cărei rădăcini sunt identificate în insula Corfu. Papadopoli era una dintre cele mai înstărite familii din Veneţia. Aceiaşi familie era deasemenea proprietara Palatului Papadopoli situat pe Grand Canale . Acest Palat Foresti Papadopoli are atâtea modificări de arhitectură pe faţadă încât aproape că nici nu-i mai distingi stilul.

  foti:Biserica San Nicola da Tolentino           

  Din acest punct am traversat Ponte dei Tolentini pentru a ajunge în Campo dei Tolentini din sestiere Santa Croce. Aici am putut vedea Biserica San Nicola da Tolentino. Lăcaşul religios dedicat lui San Nicola da Tolentino a fost construit între anii 1590 şi 1602 de către arhitectul Vincenzo Scamozzi. Faţada bisericii a fost finalizată abia în 1714 o dată cu adăugarea unui portal în stil clasic.În 1810 după o scurtă perioada de inactivitate ,biserica se redeschide pentru a înlocui  lăcaşul de cult Santa Croce demolat pentru a face loc Grădinilor Papadopoli. Actualmente San Nicolo da Tolentino serveşte Universităţii de Arhitectură din Veneţia ,care deasemenea îşi are sediul în Campo dei Tolentini. Interiorul bisericii are la bază planul de cruce greacă cu o navă mare la care se adaugă şase capele. Altarul înalt este opera celui mai renumit reprezentant al Barocului veneţian, Baldassare Longhena. De remarcat este prezenţa la stânga altarului, a criptei în care este înhumat dogele Francesco Morosini(1688-1694).

               Următorul popas pe care l-am făcu a fost la Campo San Barnaba(foto), locul în care s-au filmat multe scene din filme precum Indiana Jones sau Ultima Cruciadă.

               Cea care dă numele acestui spaţiu public este Biserica San Barnaba. Lăcaşul de cult a avut o istorie bogată. Prima biserică de pe acest loc a fost fondată în 809, apoi a fost distrusă de flăcări în 1105 şi reconstruită în 1350. Actuala biserica a fost edificată între 1749 şi 1776 de arhitectul Lorenzo Boschetti . Faţada este în formă de templu grecesc în care se remarcă cele patru coloane corintice . Edificiul găzduieşte de ceva vreme o expoziţie cu maşinăriile marelui Leonardo da Vinci , al cărui imagine pe posterul expoziţiei se remarcă încă de la distanţă. În Campo San Barnaba se organizează frecvent târguri de artizanat în care poţi cumpăra obiecte lucrate din vestita sticlă de Murano.

               Ajuns la Academia veneţiană de ştiinţe de la Palatul Cavalli Franchetti, splendoare a stilului Gotic Veneţian, am făcut un popas şi la Biserica San Vidal aflată în vecinătatea palatului. Lăcaşul religios este fondat în 1084 de dogele Vitale Falier(1084-1095), care la numit San Vidal în cinstea sfântului său căruia îi poartă numele . Biserica San Vidal a fost reconstruită după incendiul din 1105 şi apoi din nou în 1696 pe o schiţă elaborată de arhitectul Antonio Gaspari  fiind folosită pe post de capelă memorială de către familia de nobili veneţieni Morosini, pentru al comemora pe dogele Francesco Morosini, cel ce i-a învins pe turci în  Morea.

                Actualmente  San Vidal este o biserică în care nu se mai ţin slujbe . Ea serveşte ca sală de concerte pentru Uniunea Catolică a Artiştilor Italieni . Faţada bisericii este din 1737 şi a fost comandată încă din timpul  Dogelui Carlo Contarini(1655-1656). Busturile lui Contarini şi a soţiei sale sunt amplasate pe faţadă împreunnă cu bustul preotului dispărut Teodoro Tessari al cărui efort a dus la reconstrucţia edificiului religios. În interiorul structurat pe o singură navă se regăsesc şi câteva tablouri de valoare cum ar fi cel al pictorului renaşcentist Vittore Carpaccio  intitulat  San Vidal călare .

               Clopotniţa de la San Vidal datează de la reconstrucţia ce a avut loc în 1680. O poartă a clopotniţei situată la bază  este surmontată  de un fragment de cornişă din secolul al XII lea şi de un medalion sculptat al sfântului Grigore din secolul al XV lea. 

foto:San Vidal

               După vizita de la San Vidal ,mi-am continuat plimbarea pe  Campo San Stefano. Aceasta este a doua piaţa ca marime din sestiere San Marco după Piazza San Marco şi una dintre cele mai vesele. În centrul pieţei se găseşte un monument dedicat lui Nicolo Tommaseo, un scriitor italian susţinător al mişcării de renaştere naţională (Risorgimento) care a dus în final la unificarea Italiei. În sculptură apare o grămadă de cărţi care sugerează domeniul de excelenţa al lui Tommaseo. Tot în Campo San Stefano s-au organizat până în 1802 ,lupte de tauri.

               Tot în acest spaţiu se găseşte şi Biserica San Stefano, un lăcaş religios al călugărilor augustinieni fondat încă din 1325 care apoi a fost reconstruit în secolul al XV lea şi restaurat în 1743. Faţada în stil Gotic Floral are cioplit un frumos cadru de intrare care îi aparţine ahitectului Bartolomeo Bon.

               Interiorul acestei bisericii care impresionează prin vechimea sa şi elementele arhitecturale se divide într-un naos cu două părţi laterale. Pereţii sunt pictaţi cu forme de diamante şi cu frunze de acantă. Deasupra tuturor picturilor este  o carenă de navă frumos decorată  care cel mai probabil a fos făcută la Arsenale. Coloanele sunt din marmură cu nuanţe alternante de roşu şi alb. În sancristie se remarcă un mare tablou cu  Cina cea de taină al lui Tintoretto. Primul atelier de sculptura al artistului Antonio Canova a fost la San Stefano. Aici este şi piatra funerară lucrată de Canova pentru senatorul Giovanni Falier.

               Clopotniţa de aproximativ 60 de metri este în stilul Renaşterii târzii find executată 1544. Vârful acesteia şi clopotele au fost distruse de trăsnet în 1585. Clopote noi au fost aduse din Anglia, unde bisericile catolice erau deposedate de  regina trecută la protestantism , Elizabeta I. Structura clopotniţei a fost consolidată atât în secolul al XVII lea cât şi în secolul al XVIII lea.În continuare este considerată o construcţie instabila ce se poate prăbuşi. În concluzie ar fi bine să o priviţi de la distanţă.

foto:Campo San Stefano 

                Tot în Campo San Stefano , se află unul din palatele  familiei de nobili veneţieni Loredan dn rândul căreia au fost  aleşi trei dogi. Palatul a fost achiziţionat de familia Loredan în 1536 şi modificat în stilul Renaşterii târzii de arhitectul Antonio Scarpagnino. Clădirea originală era construită în stil Gotic şi a aparţinut nobililor Mocenigo. Peretele înspre Grand Canal mai păstrează încă semne ale Goticului în special la intrare şi la capiteluri. Faţada dinspre biserica San Stefano este opera arhitectului Grapigliaşi corespondea unei săli de conferinţă. Din 1891 clădirea aparţine Institutului veneţian de Ştiinţe, Litere şi Arte.

              Palazzo Morosini Gatterburg este un alt edificiu din Campo San Stefano pe care am dorit să-l menţionez. Clădirea a constituit reşedinţa principală a familiei de nobili Morosini despre care se spune ca ar fi avut rădicini româneşti. Originea numelui Morosini este foarte posibil să fie legată de fosta Abaţie Mureşană  în forma italienizată Morisena. Chiar şi astăzi există  în Cenad( judeţul Timiş) ,o mânăstire Morisena .Toate fac referire la un anume Urbs Morisena, adică un oraş pe râul Mureş . Din rândul acestei familii ilustre au fost aleşi patru dogi.Originile familiei Morosini rămân totuşi un subiect în dispută.Dacă s-ar dovedi cu surse clare că această familie provine de pe teritoriul actual al României, ar fi foarte interesant de văzut  reacţia pe care o vor avea naţionaliştii italieni.

              Revenind la descrierea palatului familiei Morosini , acesta are faţada principală înspre Campo San Stefano fiind construit în jurul a două curţi interioare. Palatul este mai mare decât îl arată această faţadă din San Stefano. Faţada de pe apă este zugrăvită de Marco Moro în una din litografiile sale. Somptuoasa colecţie de  artă a palatului a fost vândută după moartea ultimului membru al familiei Morosini , Louredana Morosini Gatterburg. O parte din colecţie este expusă la Muzeul Correr.

              Mulţumit de cele văzute mi-am continuat drumul până în Piaţa San Marco pe o alee lungă numită Calle Larga 22 Marzo. Pe această stradă îşi au magazinele cei mai mari designeri de haine şi de bijuterii. E o stradă în care îşi fac cumpărăturile cei foarte înstăriti. Trecând de excentricitatea acestor case de modă şi bijuterii cel mai mare este Palatul  Bursei şi a Camerei de Comerţ.

foto:Biserica San Mose

              Calle Larga se încheie în Campo San Mose cu a sa biserică San Mose. Se spune că prima biserică din acest loc a fost construită din lemn în 797 şi dedicată lui San Vittore. A doua biserică de aici a fost ridicată în 947 de Moise Venier şi dedicată Sfântului Moise , sfântul căruia îi purta numele.

              Actuala biserică este o reconstrucţie în stil Baroc din 1632. Faţada barocă este din 1668 şi este opera arhitectului Tremignon . Reconstrucţia a fost plătită de către familia veneţiană Fini al cărui membru cel mai de seamă este Vincenzo Fini , Procurator de San Marco în 1687. Bustul lui este aşezat pe obeliscul central al faţadei sprijinit de îngeri şi sfinţi, aşa cum este caracteristic stilului Baroc de a glorifica pe binefăcătorii săi generoşi. Deasupea vei întâlni Cele patru virtuţi cardinale(Prudenţa,Dreptatea, Cumpătarea şi Curajul) având sibile în vârf. Toate ornamentale ce încarcă faţada sunt menite să-l glorifice pe Vincenzo Fini şi pe fraţii cu ale lor activităţi mercantile. Toate bisericile baroce urmăresc  să te copleşească cu decoraţiunile lor bogate Simplismul modernist al hotelului Bauer din vecinătate nu face altceva decât să exagereze şi mai mult acest efect.

              După o oră de mers pe jos am ajuns în Piazza San Marco. Eram de această dată în capătul opus Catedralei San Marco. De aici te poţi bucura de o privelişte cu adevărat  feerică şi care cu adevărat te lasă uimit. Basilica di San Marco se ridică în faţa ta cu ale sale cinci cupole şi cu porticele scânteietoare de mozaicuri lucrate în aur. Sfântul Evanghelist Marcu străluceşte în lumina vie pe cerul său azur pe care răsar stele de aur

               Acest edificiu ciudat şi  misterios pare să combine elemente arhitecturale care îşi au originea nu numai de la celelalte bisericii ,dar şi de la temple şi chiar moschei. Totul pare ca într-un vis oriental în care califul convertit prin miracol la creştinism înalţă o moschee creştină.

               În această plimbare vă comunic impresia mea incompletă , dar prezentată într-o nuanţă vie din unghiul aceluia care vede pentru prima dată acest loc.

               O vedere panoramică de la înălţime este cea mai bună pentru a-ţi face o idee asupra planului arhitectural al Veneţiei în cadrul lagunei. Încercând de la înălţime să priveşti dincolo de San Giorgio Maggiore vei zări mica insulă Sanita ,apoi San Servolo locul în care era spitalul de nebuni. Următoare pe care o vezi este plaja aridă şi nisipoasă de la Lido care împreună cu limba de pământ de la Malamocco , crează un cordon de protecţie ce apără Veneţia de valurile Mării Adriatice. Privirea ta se pierde în infinitele cercuri de azur în  care cerul se uneşte cu marea.

              Mişcarea neîntreruptă de bărci, gondole şi vase de tot felul tulbură apa liniştită din lagună. Transparenţa cerului , limpezimea apei , strălucirea luminii, conturul clar al siluetelor,tăria şi fineţea culorilor făceau din această privelişte un tablou ameţitor.

              În acest oraş înconjurat de apă şi brăzdat de canale misterioase, orice călător încearcă să-şi întimpărească cât mai multe splendori arhitecturale ale unui loc încărcat de istorie. Însuşi existenţa Veneţiei în mijlocul lagunei este o minune ,fără a mai aminti de spectaculoasa expansiune a artelor şi a comerţului puse la adăpost de o bună organizare politico-administrativă şi mai ales de marina veneţiană civilă şi militară care timp de secole a dominat cele mai importante rute din Marea Mediterană. Poziţia  geostrategică a Veneţiei a permis acesteia să devină puntea de legătură dintre civilizaţiile şi culturile aparţinând  Europei Occidentale şi celei Orientale. Obiectivul permanent al Veneţiei de a-şi extinde comerţul a pus-o în contact şi cu civilizaţia şi cultura asiatică . Marco Polo este primul care înfăţişează lumii europeane tradiţiile şi obiceiurile curţii imperiale chineze atât de enigmatică până atunci.

                Sebastian Cabot a fost un alt explorator temerar al Veneţiei care a încercat pentru prima dată să găsească Pasajul de nord-vest în efortul de a stabili o nouă rută comercială înspre China . Chiar dacă nu a reuşit în expediţia sa , a fost un deschizător de drumuri care i-a determinat  pe ceilalţi exploratori să manifeste mai mult interes pentru a găsi această rută importantă prin Oceanul Arctic care face legătura dintre Atlantic şi  Pacific.

              Alvise Cadamosto a fost exploratorul veneţian care a reuşit să descopere împreună cu genovezul Antoniotto Usodimare ,Insulele Capului Verde şi locaţiile dealungul coastei Guineei de la râul Gambia până la râul Geba din Guineea Bissau. Această descoperire a fost una dintre cele mai reuşite expediţii finanţate de prinţul Henri Exploratorul al Portugaliei.

              Jurnalele de călătorie ale lui Alvise Cadamosto, incluzând observaţii detaliate  asupra societăţilor africane din Africa de Vest,s-au dovedit foarte valoroase pentru istorici.

             De menţionat sunt şi expediţiile întreprinse de diplomatul şi exploratorul veneţian Giosafat Barbaro care a călătorit pe Marea Neagră şi prin Orientul Mijlociu.

             În Marea Neagră , Giosafat Barbaro a călătorit ca negustor până la colonia genoveză de la Tana din Marea Azov. Vizita lui Barbaro a avut loc în contextul în care Hoarda de Aur era în plin proces de dezintegrare datorită  rivalităţilor politice. Barbaro a reuşit să călătorească şi prin oraşe ruseşti ca Novgorod  şi Casan şi deasemenea a vizitat aprope toate aşezările din Crimeea. Barbaro a ocupat deasemenea şi postul de ambasador al Persiei , în perioada în care aceasta era încă în conflict cu Imperiul Otoman. A călătorit în Cilicia, Kurdistan şi a vizitat Bagdadul şi ruinele de la Persepolis , vechea capitală a Imperiului Persan. Prin 1487 Barbaro a scris un jurnal cu toate călătoriile pe care le-a întreprins mai ales în Tana şi în Persia. Impresiile sale de călătorie au devenit ulterior o sursă primară pentru celalte cărţi care aveau ca temă regiunea Caucazului  şi a Persiei.

              Veneţia de astăzi , prin contactele pe care le-a avut cu diferite grupuri culturale din Europa şi Orient, rămâne un important loc de manifestări culturale pentru numeroase state din toate colţurile lumii. Spiritul liberal al statului veneţian a ţinut la distanţă acest spaţiu de diferitele fanatisme religioase sau de altă natură .Politica liberală era cea care garanta succesul în activităţile comerciale ce se desfăşurau în oraş. Această doctrină i-a făcut pe veneţieni să fie mai toleranţi când vine vorba de diversitate culturală sau etnică în comparaţie cu alte regiunii ale Italiei.

           Veneţia este ca o strofă dintr-un cântec sau o  poezie preferată de care îţi aminteşi mereu. Tot timpul îţi aduci aminte de vreun palat , de vreo biserică sau de vreun tablou pe care l-ai contemplat îndelung atunci când l-ai văzut prima oară. De aceia şirul descrierilor este unul lung. Tot timpul simt că trebuie să mai adaug câte o descrie mai ales că am fost atras poate prea mult de arhitectură şi mai puţin de viaţa de  cotidiană din oraş. Farmecul romantic al Veneţiei încă supravieţuieşte veacurilor de istorie.                      

Asia centrală , o importantă miză geostrategică a secolului XXI

Asia centrală , o importantă miză geostrategică a secolului XXI

Asia Centrală, această regiune situată în inima imensei mase continentale cunoscută sub numele de Eurasia, a constituit de mult un important obiectiv geostrategic pentru superputeri sau puteri regionale. Datorită poziţiei sale geostrategice, Asia centrală are acces la cele mai importante rute comerciale eurasiatice şi  deschidere către toate puterile regionale. Rusia continuă să domine politic şi militar regiunea  Asiei Centrale, iar China îşi face simţită puterea în regiune prin intermediul Organizaţiei de cooperare de la Shanghai şi prin investiţiile sale in industria de petrol şi gaze . SUA , prin prezenţa sa militară în regiune, este deasemenea un actor important. Washingtonul însă  nu are o relaţie atât de extinsă cu statele Asiei Centrale ,aşa cum este cazul Rusiei şi Chinei.

Asia Centrală în perioada sovietică

După revoluţia bolşevică din 1917 , Lenin a lansat un apel la solidaritate adresat tuturor muncitorilor musulmani din Rusia . Acest apel al bolşevicilor a fost ignorat de majoritatea populaţiei musulmane din Asia Centrală , care s-a alăturat forţelor loiale ţarului în lupta împotriva Armatei Roşii.

O parte din populaţia din statele Asiei Centrale s-a alăturat totuşi bolşevicilor  împotriva vechiului asupritor ţarist. O directivă a Armatei Roşii din mai 1919, înrola  35000 soldaţi din Asia centrală în Armata Roşie. O parte dintre aceştia au dezertat cu arme în posesie şi s-au alăturat unei mişcări musulmane de rezistenţă cunoscută sub numele de Basmachi. Până în  primăvara anului 1920 , mişcarea Basmachi a câştigat sprijinul  populaţiei musulmane din Valea Fergana , un vechi bastion al Islamului conservator.

Tot în anul 1920, pe teritoriul actual al Uzbekistanului, apar două republici populare aservite Moscovei: Republica Populară Horezm şi Republica Populară Buharan. În aceiaşi perioadă  este declarată şi Republica autonomă sovietică Kirghistan.

După ce au înfrânt trupele loiale ţarului ,bolşevici au reuşit să taie ajutoarele externe ,venite din Marea Britanie şi Turcia, de care beneficia mişcarea de rezistenţă Basmachi.  Disensiunile  interne şi foametea din perioada 1921-1922, au  dus la dezintegrarea  mişcării.

Conducerea bolşevică a reuşit să câştige în final sprijinul populaţiei musulmane din Asia Centrală prin trimiterea de alimente în zonele afectate de foamete şi prin promisiunea de a realiza o reformă agrară în regiune. Propaganda bolşevică a depus efortul de a le arăta musulmanilor faptul că Moscova le respectă tradiţiile( musulmanilor li s-au returnat cărţi şi obiecte sacre confiscate de administraţia ţaristă, iar ziua de vineri a fost consacrată oficial ca zi de rugăciune în Asia Centrală) . Ultimele elemente ale mişcării Basmachi s-au refugiat în Afganistan. Teritoriul ocupat de sovietici în Asia centrală a fost divizat  iniţial în  1922,anul proclamării URSS,  în 3 republici sovietice socialiste:RSS Kazahă, RSS Kirghiză şi RSS Uzbekă.  RSS Turkmenă apare în 1925. Această întârziere s-a datorat faptului că populaţia turkmenă a reprezentat un procent important în mişcarea anti-bolşevică din Asia Centrală. Împărţirea a fost una imperfectă şi nu a trasat nişte graniţe etnice precise între republicile sovietice din Asia Centrală. Pe 5 decembrie 1929, apare şi  RSS Tadjikă, care iniţial a fost o republică autonomă inclusă în  RSS Uzbekă. A urmat colectivizarea in agricultură , interzicerea curţilor de judecată Şaria şi  reprimarea violentă a oricărei forme de rezistenţă locală. Stalin a pus în aplicare diferite metode de epurare etnică în  regiunea Asiei Centrale , care să ducă la modificarea compoziţiei etnice a populaţiei  prin creşterea prezenţei etnicilor ruşi. Ca exemplu se poate lua situaţia din RSS Kazahă , unde populaţia kazahă a scăzut cu 22% datorită foametei , violenţei şi a deportărilor forţate puse la punct de Stalin.

Chiar dacă republicile sovietice din Asia Centrală au cunoscut fenomenul de industrializare forţată , o mare parte din populaţia autohtonă şi-a păstrat în continuare  stilul de viaţă nomad.

Actuala dinamică a relaţiilor Rusiei cu statele Asiei Centrale

După prăbuşirea URSS în 1991, Rusia a manifestat o politică externă ambivalentă faţă de fostele republici sovietice din Asia Centrală, ca rezultat al reconfigurării obiectivelor de politică externă de către preşedintele Elţân.

O parte din diplomaţia rusă  era de părere că  o relaţie politică şi economică strânsă cu fostele republici sovietice din Asia Centrală ar constitui o povară pentru Rusia ,având în vedere criza prin care trecea economia Rusiei.  Cealaltă parte a diplomaţilor ruşi considera că  regiunea Asiei Centrale trebuie păstrată ca un „teritoriu tampon ” între Rusia şi instabiitatea din Asia de Sud, unde militanţii islamici din Pakistan şi Afganistan ameninţau securitatea Caucazului de Sud şi de Nord.  

Politica externă rusă faţă de Asia Centrală s-a schimbat radical la mijlocul anilor ’90, atunci când primul ministru rus, Evgheni Primakov  a introdus termenul de eurasianism în abordarea pe care o are  Rusia faţă de „străinătatea apropiată”( un alt termen introdus deasemenea de premierul Primakov). Prin eurasianism se înţelegea nevoia Rusiei de a-şi consolida prezenţa în Comunitatea Statelor Indepedente(CSI).

Obiectivul strategic al Kremlinului o dată cu preluarea puterii de către Putin , este de a deţine controlul asupra resurselor energetice şi a rutelor de transport din Marea Caspică . Ca urmare şi dinamica relaţiilor Rusie cu statele din Asia Centrală a fost schimbată. Planul pe termen lung al Administraţiei Putin menit să reafirme statutul de mare putere a Rusiei, este de a-şi consolida influenţa în regiunea Asiei Centrale.

 Pentru a-şi reconsolida influenţa în statele Asiei Centrale, Rusia a ales ca partener Iranul ,un stat care cu toate că este localizat în Orientul Mijlociu , are o importantă influenţă culturală în statele din regiunea Asiei Centrale (în special în Tadjikistan şi Afganistan). Cooperarea Rusie cu Iranul are ca principal obiectiv limitarea influenţei SUA în regiunea Orientului Mijlociu şi a Asiei Centrale.

Ambele state sunt interesate în păstrarea status-quo-ului  teritorial în regiunea Transcaucaziei şi a Asiei Centrale. Atât Rusia ,cât şi Iranul au minorităţi etnice în zonă şi vor să le controleze eventualele tendinţe separatiste. Iranul s-a folosit de influenţa sa culturală  pentru a pune capăt războiului civil din Tadjikistan(1992-1997).  Atât Rusia cât şi Iranul au interesul comun de a menţine stabilitatea în regiunea Asiei Centrale şi de a limita influenţa culturală a Turciei în statele Asiei centrale cu populaţiei de origine turcică.

Dacă în perioada sovietică , graniţele dintre republicile sovietice din Asia Centrală  nu erau aşa de importante, prăbuşirea URSS le-a transformat într-un subiect de dispută . Un pas important în rezolvarea acestor diferende , a fost decizia Chinei de a încheia un acord de delimitare a graniţelor cu Kazahstanul, Tadjikistanul şi Kirghistanul( o graniţă de 3000 de km).

Nu s-a reuşit însă să se ajungă la un acord în ceea ce priveşte delimitarea graniţelor pe Marea Caspică, întârziind astfel valorificarea importantelor resurse  energetice din regiune.

Un alt aspect care provoacă îngrijorare în ceea ce priveşte statele Asiei Centrale sunt grupările de crimă organizată care au ajuns să prindă rădăcini solide în regiune. Este vorba în special de grupări care fac trafic de droguri provenite din Afganistan(cel mai mare producător de opiu din lume). Traficul de droguri afectează legitimitatea instituţiilor naţionale , conducând la cazuri grave de infiltrări în cadrul instituţiilor statului, în special în Kirghistan şi Tadjikistan.  Cartelurile de droguri au ajuns să fie o cauză a subdezvoltării economice şi sociale. Economiile statelor Asiei Centrale au pierdut între 20 şi 60 din produsul intern brut în perioada 1990-1996. O parte din economiile statelor din Asia Centrală ,aşa cum este cazul Kazahstanului , au cunoscut până la debutul crizei financiare din 2007, rate semnificative de creştere economică.

Din rândul statelor din Asia Centrală, Kazahstanul rămâne cel mai important partener al Rusiei, chiar dacă în paralel îşi extinde şi relaţiile cu SUA.  Kazahstanul rămâne un partener strategic al Rusiei în comerţul cu petrol şi gaze . La acestea se adaugă şi  colaborarea statului kazah în programul spaţial rus , având în vedere că centrul de lansare de la Baikonur este pe teritoriul Kazahstanului.

Relaţia Rusiei cu Kazahstanul este „cheia de boltă” a strategiei ruse în Asia Centrală, deoarece planul Kremlinului este să alimenteze în continuare competiţia strategică dintre Kazahstan şi Uzbekistan, pentru dominaţia subregională.

Rolul SUA din regiune                  

Imediat după destrămarea URSS ÎN 1991,Asia centrală nu a fost o  prioritate imediată pe agenda  diplomaţiei americane .

Venirea la putere a Administraţiei Clinton marchează o creştere a interesului SUA pentru regiunea Asiei Centrale . Clinton a început să promoveze reforme economice şi politice după modelul liber pentru statele Asiei Centrale. Adevărata îngrijorare  a Administraţiei Clinton era vidul de putere produs de prăbuşirea URSS. Grupările teroriste ale fundamentaliştilor islamici şi-au putut găsi în acest mediu politic nesigur , un loc propice de dezvoltare.

După destrămarea URSS , noile state apărute în Asia Centrală au început să fie conduse de regimuri politice autoritare acuzate de multe ori de nerespectarea drepturilor omului. Denuclearizarea fostelor republici sovietice , a fost un punct important al negocierilor diplomatice ruso-americane. Preluarea de către Rusia a armamentului nuclear din fostele republici sovietice, era un punct esenţial în asigurarea securităţii  Asiei Centrale.

În timpul celui de al doilea mandat la Casa Albă, preşedinte Clinton a promovat ideea precum că valorificarea resurselor energetice din Marea Caspică  va acţiona ca un catalizator pentru prosperitatea şi consolidarea independeţei economice şi politice a regiunii Asiei Centrale.  Cu toate acestea dezvoltarea sectorului energetic în statele Asiei Centrale a fost una mult mai modestă decât se aştepta.

După atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, prezenţa americană în Asia Centrală s-a schimbat atât ca formă cât şi ca  număr. SUA  şi-a  înfiinţat noi baze militare în Asia centrală, catalogată ca fiind o regiune de instabilitate în Strategia de Securitate Naţională elaborată în septembrie 2002. Lideri Asiei Centrale au acţionat pentru a facilita înfiinţarea bazelor militare americane. Aşa apare baza americană din Manas(Kirghistan) şi Hanabad(Uzbekistan). Această atitudine cooperantă a statelor Asiei Centrale faţă de SUA se explică prin faptul că acestea vor să-şi asigure o libertate de decizie în politica lor externă şi să ţină în acelaşi timp sub control apetitul hegemonic al Rusiei.  O dată cu decizia SUA de a interveni în Afganistan , Asia Centrală a fost pusă în centrul  politicii externe americane. Contrar aşteptărilor analiştilor, Putin a avut grijă să sprijine această mişcare americană. Chiar dacă împărtăşeşete temerile americane legate de reţelele teroriste din Afganistan şi Pakistan , Kremlinul urmăreşte ca această prezenţă militară a SUA să nu devină una permanentă.

În ceea ce priveşte lupta împotriva cartelurilor de droguri şi grupărilor teroriste din Asia Centrală , nici SUA şi nici Rusia  nu au găsit o strategie coerentă.

Creşterea influenţei Chinei în Asia Centrală

Pe lângă SUA şi Rusia , China îşi consolidează relaţiile economice cu Asia Centrală, locul pe unde trecea anticul ” Drum al Mătăsii ” . Turkmenistanul este principalul partener al Chinei în regiunea Asiei Centrale. Chinezii sunt implicaţi în revitalizarea  sectorului energetic din acest stat. Principala investiţie chineză în Turkmenistan, este în câmpul de extracţie a gazelor naturale de la Yolotan-Osman(unul dintre cele mai mari din lume). Ambiţia Chinei , prin compania  CNPC(varianta chinezească a Gazpromului) este să devină un actor important pe piaţa energetică a Asiei Centrale.

 Având în vedere că avem 3 state puternice în zonă care se luptă pentru influenţă în Asia Centrală, putem concluziona că această regiune va fi cea mai importantă miză geostrategică a secolului XXI.

Bibliografie

 Maria Raquel Freire, Roger E. Kanet , Russia and its Near Neighbours , Ed. Palgrave Macmillan ,  Basingstoke ,2012.

Edward Allworth , Central Asia, 130 Years of Russian Dominance: A Historical Overview ,Ed. Duke University Press ,Durham ,1994.

http://chinaincentralasia.com/2013/06/29/central-asias-new-energy-giant-china/

Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie

Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie

Alte capodopere arhitecturale veneţiene:Biblioteca Marciana, Procuraţiile, Torre dell’ Orologio, Giardini della Biennale, Arsenale

foto:Biblioteca Marciana

Din balconul Catedralei Sf. Marcu poţi contempla atât priveliştea dinspre Piazetta cât şi din Piazza San Marco .

             Privind dînspre Piazzeta, clădirea Bibliotecii Naţionale San Marco(Bibioteca Marciana) ţi se dezvăluie în toată splendoarea ei . Este o altă clădire magnifică gândită de genialul Jacopo Sansovino. Biblioteca Marciana este un adevărat templu al cunoaşterii. Veneţia a devenit în scurtă vereme după inventarea tiparului un important târg european de carte  , în care se videau cărţi cu tematici dintre cele mai diverse.

               Biblioteca şi-a îmbogăţit considerabil fondul de carte o dată cu legea din 1603 care prevedea că orice carte tipărită în Veneţia să aibă depusă o copie la Biblioteca Marciana.

               Fondul bibliotecii include aproximativ un milion de cărţi tipărite şi o colecţie impresionantă de aproape 13000 de manuscrise şi 24000 de lucrări tipărite între 1500 şi 1600.

             De remarcat este prezenţa unui vechi manuscris grecesc pe pergament din secolul al IX lea intitulat Codex Nanianus. Pe acesta este scris Noul Testament.

             Un alt codex care datează din 1330 este un manual lingvistic destinat misionarilor catolici pentru a le uşura comunicarea cu cumanii. Este vorba de Codex Cumanicus.

            Văzută de la balcon , Piazza San Marco îşi dezvăluie contururile ca într-o pictură.

            

 Procuraţiile, fostele reşedinţe ale Procuratorilor de San Marco , fixează cadrul Pieţei San Marco. Cea mai veche dintre clădiri este Procuraţie Vecchie ,un edificiu din secolul al XVI lea construit pe trei nivele care  dezvăluie o rădăcină în stilul gotic.

Procuraţie Nuove au fost construite între1586 şi 1640 de către arhitecţii Vincenzo Scamozzi şi Baldasare Longhena într-un stil clasic mai restrictiv .Cele două clădiri sunt unite de Ala Napoleonica , o aripă comandată de Napoleon Bonaparte şi finalizată în 1810 . Contruită într-un stil neoclasicist atât de atipic pentru Veneţia, Ala Napoleonica a găzduit pe guvernatorul napoleonian de după căderea Republicii Veneţiei şi apoi pe guvernatorii austrieci ce preiau controlul în oraş după înfrângerea lui Napoleon . Actualmente este locul în care este găzduit Preşedintele Italiei atunci când este în vizită oficială în Veneţia.În restul timpului atât Aripa napoleoniană cât şi Procuraţiile Nuove găzduiesc muzeul Correr.

     

foto:Torre dell'orologio

 Deasemenea am putut vedea destul de bine şi detaliile arhitecturale ale Turnului Orologiului(Torre dell’ Orologio) legat de Procuraţiile Vecchie.Edificiul este o clădire renaşcentistă din secolul al XV lea. Turnul este pus într-o asemenea poziţie încât să fie vizibil chiar din lagună. Primele două etaje ale turnului crează un arc monumental ce se deschide în aleea principala a oraşului numită Merceria, ce lega centrul politico-religios al Pieţei San Marco de centrul financiar al Veneţiei care era Rialto.

              Pe terasa turnului se evidenţiază două statui de bronz care bat orele pe un clopot.În mod simbolic, unul dintre mesageri este înfăţişat tânăr şi celălalt bătrân pentru a arăta trecerea timpului.Cele două statui masculine poartă porecla de mauri din partea turiştilor şi localnicilor ,datorită faptului că bronzul lor este înnegrit de trecerea timpului. Clopotul este acelaşi din 1497. Mai jos cu un etaj este cunoscutul leu înaripat cu cartea de deschisă, înfăţişat pe un fond albastru înstelat. Mai jos de acesta este o galerie semicirculară care adăposteşte statuile din cupru aurit al Fecioarei şi al Pruncului .Pe fiecare parte a statuii sunt panouri cu numere romane şi arabe care indică ora. Numerele romane sunt pentru ore ,iar cele arabe pentru minute. La etajul inferior este un mare cadran de marmură al unui ceas pe care sunt gravate cele 24 de ore ale zilei poleite cu aur. O limbă poleită cu aur şi având o formă de soare avansează în cerc pentru a indica ora dintr-un anumit moment al zilei. Deasupra limbii este deasemenea un cerc cu semne zodiacale aurite.Aceste zodii se mişcă mult mai încet decât limba pentru a arăta  poziţia soarelui în zodiac. Fundalul este pictat în albastru. O faţă a ceasului este disponibilă şi pentru cei care vin din direcţia opusă.

             Un permanent îngrijitor care să menţină ceasul în stare de funcţionare a fost numit de Consiliul celor 10 încă din 1531. De atunci lucrările de restaurare au fost numeroase. Ultimele reparaţii au fost executate  între 1998 şi 2006.

             Este atât de relaxant să stai la balconul Catedralei şi să priveşti toate aceste clădiri splendide însufleţite de mulţimile de vizitatori care le trec pragul.

foto:Piazzeta dei Leoncini

După această vizită la Basilica di San Marco,   m-am oprit pentru a mă odihni în Piazzeta dei Leoncini, o mică piaţă anexată la Piazza San Marco, situată pe partea stângă a Catedralei. Piazettta se caracterizează printr-o parte centrală supraînălţată , accesibilă dealungul unor scări mici. Cele două statui ale leilor  sunt realizate de Giovanni Bonazza în 1722 din marmură roşie. Este un loc în care fiecare vrea să se fotografieze.Forma acestui mic spaţiu este definită o dată cu secolul al XI lea atunci când se edifică şi Basilica San Marco.

             Aspectul actual al pieţei este definitivat o dată cu realizarea Palatului Patriarhal între 1837 şi 1870, pornind de la o veche aripă a Palatului Dogelui ce avea deschidere în spre Piazzetă. Patriarcato di Venezia apare o dată cu desfiinţarea Bisericii ducale de San Marco în 1807. În centrul Piazzetei este amplasată singura fântâna publică din întregul complex de clădiri din San Marco.Este locul preferat în care vin stolurile de porumbei din San Marco, nelipsiţi din acest peisaj. Porumbeii din San Marco sunt atât de mulţi încât uneori sunt punctul de se ciocni în zborul lor cu trecătorii.Dar nici un porumbel nu renunţă să vină aici în San Marco, ştiind că va avea parte de un festin din partea turiştilor darnici.

            Având parte de o zi însorită de toamnă cu un soare strălucitor şi cu vânt blând , mi-am continuat plimbare în direcţia Grădinilor Publice ale Veneţiei. Trecând Ponte della Paglia am ajuns  la Riva degli Schiavoni. Ponte della Paglia este situat în dreptul Palatului Dogelui şi este locul din care se vede cel mai bine Puntea Suspinelor şi vastul Bazin San Marco ce are un farmec aparte atunci când îl priveşti la ceas de seară.În acelaşi timp aici se marchează graniţa dintre Sestiere San Marco şi Sestiere Castello. Numele de Paglia înseamnă paie şi provine de la bărcile încărcate cu paie care erau acostate aici.

         

   Riva degli Schiavoni  este  un chei monumental dealungul bazinului San Marco care se întinde până la Podul Ca’di Dio. Cheiul împrumută numele negustorilor care veneau aici din Dalmaţia . Pe timpul Republicii era chemat Slavonia sau Schiavonia. Aceştia acostau în acest loc cu navele lor şi aveau deasemenea organizate propriile prăvălii. Ţărmul era parte integrantă a portului comercial veneţian mai ales datorită vecinătăţii de Piazza San Marco. Cel mai probabil Riva degli Schiavoni exista deja în secolul al IX lea şi a fost amenajat în prima fază chiar prin anul 1060 o dată cu secarea mlaştinii de aici. Forma actuală e luată în ultimii anii ai Republicii Veneţiene.

             Aici se găsesc mai multe edificii particulare care au o relevanţă istorică şi arhitectonică. Primul întâlnit este Palatul Dandolo , actualul Hotel Danieli. A fost construit în anul 1400 de unul din membrii familiei Dandolo. Încă din perioada aceia palatul a funcţionat ca o casă de oaspeţi pentru trimişii străini aflaţi în vizită la Veneţia. Palatul a fost vândut familiei Gritti în anul 1536 .După Gritti , familiile Michiel , Mocenigo şi Bernardo au moştenit prin mariaj palatul. În 1840 ,moştenitoarea familiei Michiel la transformat în actualul Hotel Danieli.

             Următoarea atracţie este monumentul ecvestru executat din bronz al lui regelui Italiei,Vittorio Emanuele II realizat în 1887 de sculptorul Ettore Ferrari pentru a glorifica eroii care au contribuit la unificarea Italiei . O plăcuţă comemorativă fixată pe un zid vechi al acestui ţărm evocă deasemenea vitejia şi hotărârea soldaţilor din Dalmaţia de a apăra oraşul Veneţia de invazia trupelor napoleoniene din1797. Se reaminteşte legământul de fidelitate care exista între Veneţia şi Dalmaţia.

              Biserica Santa Maria della Visitazione(La Pieta)este în imediata apropiere al acestui monument ecvestru după ce se traversează Podul Rio dei Greci. Biserica veche de pe acest loc a fost cunoscută ca lăcaş de cult pentru Ospedale della Pietà, orfelinatul în care marele Antonio Vivaldi a slujit şi în care şi-a compus nemuritoarele sale concerte şi oratorii care continuă să ne încânte sufletul. Toate compoziţiile sale au fost dedicate copiilor talentaţi pe care i-a învăţat.Marele compositor a slujit în vechea biserică ce a fost modernizată între 1493 şi 1515.

           Actualul edificiu este o reconstrucţie a vechii capele între 1745 şi 1760. Construcţia nouă a fost finalizată abia după moartea lui Vivaldi ,de către arhitectul Giorgio Massari despre care se consideră  că a fost sfătuit de marele compozitor în proiectarea noii construcţii mai ales în cea ce priveşte poziţionarea corurilor în biserică şi creare unui vestibul care să izoleze interiorul de zgomotele venite din afară. Trecând de Podul Rio de la Pieta ajungem la fostul palat Gabrielli care actualmente funcţionează ca hotel. Când treci Rio de la Pieta la Ponte del Sepolcro întâlneşti un palat numit Navagero. Palatul a aparţinut unei familii de patricieni veneţieni Navagero. Unul dintre cei mai cunoscuţi memebrii ai familiei este ambasadorul şi cardinalul  Bernardo Navagero(1507-1565). Pe lângă proprietăţile pe care le aveau în sestiere Dorsoduro, familia Navagero mai deţinea şi acest palat de secol XIV din Castello .Palatul Navagerro funcţionează în prezent ca muzeu. Familia Navagero se stinge în 1742.

            Ponte Ca’di Dio marcheză începutul cheiului numit Riva Ca’ di Dio. Denumirea de Ca’di Dio( Casele lui Dumnezeu) provine de la casele de oaspeţi situate aici care ofereau găzduire pelerinilor care aşteptau să ajungă pe mare până în Ţara Sfântă sau să-şi continue de aici drumul până la Roma pentru a obţine indulgenţe(iertarea păcatelor din partea Suveranului Pontif). Deja de la mijlocul secolului al XIII lea aici existau case de oaspeţi pentru pelerini construite pe terenul unei vechi mânăstiri de aici numită  San Giorgio Major , prin donaţia din 1254 al abatelui Marco Bollani şi al unui călugăr pe nume Lorenzo. Din 1300 au început să fie primite şi femei în aceste case de oaspeţi pentru pelerini. Din 1360 toate aceste case de oaspeţi administrate de călugări îşi pierd autonomia şi cad sub controlul dogelui. Acest lucru fost decis şi datorită faptului că aici au ajuns ca pelerini şi genovezii ,care fiind în acea perioadă în conflict cu Veneţia, au încercat să incendieze mai multe case şi chiar şantierul naval de la Arsenale.

            Din 1367 Marele Consiliu hotărăşte să schimbe definitiv destinaţia acestor edificii şi să le folosească drept adăposturi pentru femeile sărace şi oneste .Din 1556 Marele Consiliu hotărăşte prin lege ca aceste adăposturi să fie sub directul patronaj al dogelui. Şi numărul acestor adăposturi se înmulţesc pentru a primi văduve ale soldaţilor veneţieni şi al foştilor angajaţilor din administraţia publică. După 1797 şi până în prezent sunt edificii folosite pentru a găzdui aziluri de bătrâni.

           Traversând    Ponte San Biagio delle Catene am ajuns pe un alt cheu numit Riva San Biagio.Denumirea de Biagio se spune că a împrumutat-o de la un vechi negustor criminal cu acelaşi nume condamnat pentru crimele sale şi mai ales pentru fapta abonamibilă  de a găti din carne umană.Casa şi prăvălia sa ce au fost demolate se consideră că s-ar fi aflat aici. De la acest cheu a pornit drumul său spre execuţie până la coloanele de la San Marco unde a fost decapitat. Fiecare oraş cu psihopaţii lui, cum ar spune unii. Cu toate că a fost condamnat la damnatio memoriae , numele său a supravieţuit.

           Dar trecând de această povestire urbană , de remarcat este prezenţa celor două  edificii din Campo San Biagio şi anume Muzeul de Istorie Navală a Veneţiei şi Biserica San Biagio.

            Muzeul de Istorie Navală a Veneţiei este o clădire construită pe cinci etaje ce conţine mărturii istorice cu privire la navigaţia veneţiană şi mai ales a marinei veneţiene. A fost înfiinţat în 1923 ,iar din 1964 găzduieşte şi colecţia muzeului Arsenalului care a fost mutat  aici. De fapt acest edificiu a fost în trecut un depozit ce a aparţinut Arsenalului. Muzeul are exponate care aparţin şi marinei italiene cum ar fi cele două ancore din faţa muzeului expuse aici din 1961. Ancorele sunt de la două cuirasate de război austro-ungare din Primul Război Mondial. Este vorba de SMS Viribus Unitis scufundat de marina militară italiană şi de SMS Tegetthoff capturat şi tinut în serviciu până în 1925.

           Aici poţi vedea unele modele de galere veneţiene împreună cu modul în care se fabricau. Bucintoro, o veche navă de ceremonii al Dogelui, este deasemenea expusă aici. Din păcate muzeul era închis şi nu am putut vizita toate aceste exponate valoaroase de care ştiam că fac parte din colecţia muzeului.

            Tot aici în Campo Biagio mai este şi Biserica San Biagio . Lăcaşul de cult  a fost întemeiat în 1052 de către o familie de patricieni pe nume Boncigli pentru a fi folosită de comunităţile de imigranţi din Veneţia. Prin 1470 este dată spre folosinţă numeroasei comunităţi de greci-ortodocşi până în1543 ,atuci când grecii îşi stabilisesc o nouă biserică la San Giorgio dei Greci.

            Biserica de astăzi este o reconstrucţie din 1749-1754 realizată de arhitectul Francesco Bognolo, acelaşi care s-a ocupat şi de Arsenale. În prezent este parte a Muzeului de Istorie Navală , fiind folosită pe post de capelă dedicată marinarilor.

             Această mică porţiune din cheu se încheie la Ponte de la Veneta Marina. De aici începe Riva dei Sette Martiri care merge până la Grădinile Publice şi apoi la Arsenal. Acest cheu este amenajat în anii ’30 în perioada Italiei Fasciste a lui Mussolini. A fost denumită de fascişti Riva dell Impero .

              Din punct de vedere urbanistic aceast amplu cheu este construit aproape la fel ca şi Riva degli Schiavoni. Pavajul este constituit din nişte pietre de pavaj specifice Veneţiei numite masegni .Partea dinspre lagună este executată din mari blocuri de piatră de Istria, specifică multor construcţii veneţiene. Datorită faptului că a fost construită relativ recent, Riva dei Sette Martiri nu are nici un fel de palate sau biserici cu valoare istorică.Prezintă un anumit interes istoric, complexul de Case ale Marinăriei(Case della Marinarezza), nişte locuinţe din perioada Republicii Veneţia, acordate unor foşti marinari, mai ales celor cu merite deosebite. Înainte de afi construit acest cheu , Casele Marinăriei nu aveau ieşire directă la lagună .

               Ultima clădiri cu o anumită relevanţă istorică este Vilino Canonica, o clădire neo-renaşcentistă acoperită cu decoraţiuni din marmură policromă şi teracotă. A fost construită de Pietro Canonica în 1911 şi donată municipalităţii veneţiene.

                 După toată această plimbare pe cheurile Veneţiei am ajuns într-un final la Giardini Publici. Datorită faptului că Veneţia duce lipsa spaţiilor verzi ,acest parc este o adevărată binefacere pentru cei care cutreieră oraşul şi au nevoie de un loc de odihnă şi meditaţie în mijlocul naturii. 

Parcului i se mai spune şi Giardini della Biennale datorită faptului că găzduieşte manifestările culturale ale Festivalului de artă veneţiană Biennale, unul dintre cele mai importante din oraş. Acest festival de artă contemporană are loc o dată la doi ani şi implică deasemenea pe lângă pictură şi cinematografie, arhitectura şi mai recent chiar o secţiune de dans . Festivalul beneficiază de o atenţie deosebită pe plan internaţional. În fiecare an vin din ce în ce mai multe ţări care îşi organizează pavilioane naţionale cu propriile lucrări de artă. Parcul pe ansamblul său este organizat în 30 de paviloane.

               Aceste grădini publice sunt opera lui Napoleon Bonaparte care venise cu ideia să asaneze nişte zone cu mlaştină ce existau în acest spaţiu. Datorită solului bogat în subtanţe minerale provenite din lagună ,copacii de aici cresc foarte viguros.

               Statuia lui Garibaldi îi întâmpină la intrare pe toţi turiştii dornici să viziteze împrejurimile. Parcul mai este cunoscut şi pentru pisicile sale sălbatice care încă aleargă nestingherite pe aici.

               Vizita la fostul şantier naval de la Arsenale este următorul traseu ce se întreprinde plecând de aici . La Arsenale afli care erau bazele puterii navale veneţiene. Tot aici erau şi armurăriile Republicii Veneţiene. Arsenale a fost primul complex de producţie în masă ce avea la bază piesele standardizate şi interschimbabile.

               Având debutul construcţiei prin anul 1104 în perioada dogelui Ordelafo Falier(1102-1117) , Arsenale era cel mai mare complex industrial din Europa de dinaintea Revoluţiei Industriale .Înconjuraţi de metereze ,muncitorii şi proiectanţii  construiau atât nave de comerţ cât şi galere de război ce navigau pe toate rutele cunoscute de veneţieni.

                Zidurile şi turnurile înalte de apărare întărite cu gardieni formau un perimetru de securitate care permitea şantierului naval să fie împărţit în mai multe arii de producţie ce executau fiecare câte un subansamblu standardizat sau se ocupau cu alte  îndatoriri cu ar fi producerea muniţiilor, parâmelor sau montarea subansamblelor de navă.

             Totul era foarte bine organizat şi semăna cu actualele  linii producţie.Lemnul necesar fabricării ambarcaţiunilor venea de la pădurile din zona Veneto care erau proprietate exclusivă a Arsenalului. Veneţienii au înlocuit vechiul sistem de fabricare ce cerea construcţia scheletului navei înainte de toate cu sistemul de construcţie a cadrului  navei înainte de a trece la celelalte elemente. Acest sistem era mai rapid şi economisea în acelaşi timp şi material lemnos. În perioada de eficienţă maximă în secolul al XVI lea , Arsenalul cu 16000 de lucrători reuşea să producă cam o navă pe zi.

            Deasemenea cei de la Arsenal se ocupau şi de perfecţionarea unor noi arme începând de la bombarde şi arbalete şi terminând cu producţia ulterioară a unor noi piese de artilerie mai uşoara care puteau fi transportate pe căruţe.

  foto:Porta Magna dell Arsenale       

 Elementul arhitectural distinctiv al Arsenalului este Porta Magna ,poarta principală a edificiului construită prin 1460 în stil clasic.Cei doi lei care străjuiesc intrarea pe poarta au fost aduşi din Grecia în 1687.

            Arsenalul a construit şi galere mari care să permită fixarea de tunuri navale grele. Fiind nave cu un tonaj destul mare pentru acele vremuri erau propulsate atât de vele cât şi de pânze. Tunurile erau montate pe ambele părţi aşa cum era obiceiul în acea vreme. Galioanele au fost construit doar ca prototip şi nu s-a trecut la o producţie de masă deoarece acest tip de navă nu se adapta la golfurile strâmte şi la vântul care bate pe ţărmurile Adriaticii. Galileo Galilei a fost unul dintre cei mai celebri consultanţi ai Arsenalului ajutându-i pe inginerii de aici în probleme de navigaţie, instrumente de bord şi balistică.

               Pentru a putea întreţine marea flotă militară şi comercială a Veneţiei , prezenţa unui şantier naval ca Arsenalul era vitală. Prosperitatea Veneţiei şi puterea sa stătea în controlul rutelor comerciale din Mediterană.