Călătoria pe canalul Giudecca şi încheierea sejurului veneţian

              

Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie

Călătoria pe canalul Giudecca şi încheierea sejurului veneţian

 La întoarcerea în Piazzale de Roma am mers din nou cu vaporetto, dar de data aceasta pe un alt traseu.Am traversat Bazinul San Marco spre canalul Giudecca situat in sestiere Dorsoduro.

              Înainte de a intra pe canal eşti întâmpinat de insula San Giorgio Maggiore. Biserica San Giorgio Maggiore ocupa întreaga insulă încă din secolul al IX lea.Insula era cunoscută înainte de acest secol sub numele de Isola dei Cipressi(Insula Chiparoşilor).Pe acest loc a fost o dată o vie , un crâng de chiparoşi şi o moară.

              Dogele Tribuno Memmo a dat apoi terenul pentru înfiinţarea în 982 a unei mânăstiri benedictine şi a unei biserici cinci ani mai târziu.După aducerea Moaştele Sfântului Ştefan  din Constantinopol prin anul 1109 , insula San Giorgio Maggiore a devenit un loc de pelerinaj pentru Doge şi Signoria Veneţiei la fiecare sărbătoare anuală a Sfântului Ştefan.Totul se transforma într-un adevărat festival în care veneţienii obişnuiau să lanseze în apele bazinului San Marco ,mii de candele aprinse. Obiceiul s-a ţinut până la sfârşitul Republicii Veneţiene în 1797.

foto: biserica San Giorgio Maggiore              

Mânăstirea a fost puternică afectată de un cutremur produs în 1223 şi apoi reconstruită de dogele Pietro Ziani(1205-1229) care apoi şi-a găsit un refugiu aici după ce a abdicat. De altfel aici a fost şi înmormântat.

              Anul 1553 a marcat o extindere a Bisericii şi o înlăturare a elemetelor gotice de către arhitectul Palladio.Faţada originală  a Bisericii San Giorgio era  înspre direcţia Pieţei San Marco. Faţada nouă a fost finalizată în 1610 după moartea lui Palladio, de către arhitectul Simeone Sorellla.

              Clopotniţa bisericii  depăşeste 60 de metri. Cea iniţială se găsea în faţa bisericii ,dar s-a prăbuşit în 1442 în urma unei furtuni şi a fost reconstruită. Actualul turn al clopotniţei este din 1729 ,fiind poziţionat în spatele bisericii. Se pare că nici acesta nu a fost bine construit deoarece s-a prăbuşit din nou 1774 ,fiind necesară o nouă reconstruire în 1791.

              Mânăstirea  benedictină îşi găseşte şi ea spaţiu pe această bucată de pământ îngustă. Aici a fost şi refugiul lui Cosimo de Medici , atunci când a fost exilat din Florenţa în 1433 . Edificiul este împărţit în două corpuri de mânăstire. Un corp de mânăstire a fost edificat între 1517 şi 1540 şi poartă numele de Mânăstirea Copacilor de Dafin . Celălalt corp de mânăstire este iniţiat de Palladio în 1579 şi finalizat abia în secolul al XVII lea. Se numeşte Mânăstirea Chiparişilor.

                Prin 1951, Mânăstirea a fost preluată şi restaurată de  Contele Cini,un iubitor de artă. Acesta i-a pus numele de Mânăstirea San Giorgio ,în memoria fiului său Giorgio ucis într-un accident aviatic .În prezent aici se ţin conferinţe şi seminarii .

foto:Ospedale degli Incurabili

                Printre primele clădiri pe care le vezi atunci când te plimbi cu vaporetto pe canalul Giudecca este fosta clădire Ospedale degli Incurabili(Spitalul Incurabililor) ridicat pe  Fondamenta delle Zattere ,limita meridională a Veneţiei situată în sestiere Dorsoduro. Actualmente este sediul Academie de Arte Frumoase din Veneţia. Planul arhitectural al vechiului spital se pare că îi aparţine cunoscutului arhitect veneţian Jacopo Sansovino şi este executat în secolul al XVI lea. Fatadă este făcută din piatră de Istria  lipsită de ornamente. După Venirea lui Napleon Bonaparte , vechia clădire a fost pe rând orfelinat , depozit şi apoi tribunal de minori.             Din anii’90 găzduieşte Academia de Arte Frumoase.

foto:Chiesa dei Gesuati              

 Nu departe de Ospedale  se află Biserica Gesuati. Denumirea de Gesuati se referă  la  călugării iezuiţi  care au construit aici prima biserică însoţită de o mânăstire.Călugări dominicani au preluat din 1669 edificiul şi l-au adus pe arhitectul Giorgio Massari pentru a extinde biserica. Lucrările arhitectului Massari desfăşurate între1726 şi 1743 au avut loc în partea de est a vechii biserici Santa Maria della Visitazione. Aceasta din urma a fost transformată de Massari în bibliotecă.

               Faţadă lui Massari în stil Rococo conţine patru mari statui ale virtuţilor. Planul bisericii include o singură navă la care se leagă lateral trei capele. Biserica Gesuati este una dintre edificiile care ies cel mai bine în evidenţa celui care călătoreşte pe canalul Giudeca.

foto:Le Zitelle

                O altă biserică bine cunoscută cu deschidere înspre canal este şi Biserica Le Zitelle(Biserica Fecioarelor).Este numită aşa datorită faptului că aici era cândva un azil de care se îngrijeau călugăriţe. Se pare că acest edificiu a fost înfiinţat de un grup de femei din familii nobile veneţiene ca adăpost pentru fetele provenite din familiile sărace.  Arhitectura din secolul al XVI lea îi aparţine cunoscutului architect Andrea Palladio. Faţada bisericii este flancată de cele două aripi de clădire aparţinând mânăstirii care se află în spatele  bisericii.

foto:Biserica Redentore

               Pe malul insulei Giudeca se remacă  Biserica Redentore(Mântuitorul).  Pentru lucrările de aici , Republica Veneţiei la adus ca arhitect pe Palladio pentu a construi un lăcaş de cult care să comemoreze sfârşitul epidemiei de ciumă din 1576 care a lăsat 50000 de victime în rândul veneţienilor , printre ele şi marele pictor Tiţian.Biserica  a fost ridicată între 1577 şi 1592 şi este considerată una dintre cele mai bine executate lucrări ale arhitectului Palladio. Scările cu fastuoasa balustradă şi poartă monumentală desenată pentru procesiuni îl fac pe privitor să admire acest edificiu chiar din depărtări.

               Festivalul Redentore care include un pelerinaj în acest loc a continuat să fie ţinut şi în zilele noastre , fiind marcat în fiecare a treia duminică din iulie. Atunci este  amplasat un pod de pontoane de la Fondamenta Zaterre care să faciliteze desfăşurarea procesiunii. În timpul Republicii , în fruntea pelerinilor mergeau Dogele şi Signoria. În fiecare an la închiderea festivalului se organizează şi un grandios  spectacol de artificii.

               Din categoria edificiilor cu valoare arhitecturală văzute pe canalul Giudecca se numără Palatul Mocenigo, Palatul Clary şi Palatul Giustinian Recanati.

              Palatul Mocenigo de pe insula Giudecca era unul din palatele de vacanţă ale familiei de nobili Mocenigo construit în secolul al XVI lea. Se pare că dogele Alvise Mocenigo(1570-1577) obişnuia să locuiască vara în acest loc înainte de a deveni doge.

               Între secolele al XVII lea şi al XIX lea , Palatul a suferit multe modificări care i-au şters elementelele arhitecturale originale , ajungând să aibă forma de astăzi.Actuala construcţie are două etaje cu o faţadă extinsă în lungime. Primul etaj prezintă o serie de mici ferestre pătrate în centrul căreia se găseşte un portal mic şi slab ornamentat în comparaţie cu cel aparţinând palatului original. Etajul superior se caracterizează prin opt ferestre lungi şi boltite cu balustrade din fier forjat şi figuri sculpate în locul cheii de boltă. Faţada sudică se deschide în grădina privată a palatului.Chiar şi în trecut ,insula Giudecca era deasemenea o zonă cu grădini şi case de vacanţă destinate odihnei şi studiului.

              Palatul Clary este o clădire din secolul al XVII lea care începând din secolul XIX devine proprietatea familiei căreia îi poartă numele. Faţada sa aparţinând stilului Renaşterii târzii se dezvoltă pe trei etaje la care se adaugă un mezanin. La parter se deschide un mare portal dreptunghiular  care este dominat de două steme sculptate în pereche. Toate ferestrele sunt dispuse simetric ,iar la primul etaj se deschide un balcon compus din mici coloane ionice dotate cu o balustradă din piatră înfrumuseţată cu statuete de lei. Mezaninul are mici ferestre pătrate care  sunt dispuse simetric şi parcurse de o cornişă cu denticuli . Aceste palate de pe canalul Giudeca au decoraţiuni destul de simple în comparaţie cu somptuoasele edificii de pe Grand Canale.

               În stânga Palatului Clery se află Giustinian Recanati. Acest palat este proprietatea din Dorsoduro a ilustrei familii de patricieni veneţieni Giustinian. Este edificat în secolul al XVI lea pentru a fi reşedinţa unei ramuri din familia Giustinian legată prin uniune matrimonială de familia de nobili Morosini.  Din secolul al XVII lea palatul este moştenit de familia de patricieni veneţieni Recanati înrudită prin legături de sânge cu Giustinian.

               Palatul Giustinian Recanati este compus din trei etaje . Faţada se deschide la parter printr-o poartă monumentală ce are deasupra sculptată în piatră blazonul familiei Giustinian. La etajul unu se evidenţiază deschiderile identice însoţite de balcoane de piatră ce se înscriu în cadre dreptunghiulare .Mezaninul se prezintă la fel ca şi cel de la palatul Clery,având ferestre pătrate peste care vine o  cornişă cu denticuli . Faţada palatului se încadrează într-un stil neoclasicist din secolul al XIX lea.Stucaturi din secolul al XVIII lea decorează interiorul palatului.

               Printre palatele care trasează linia arhitecturală a canalului Giudeca este şi unul din palatele ce aparţin unei cunoscute familii de nobili veneţieni pe numele Molin. Cel mai ilustru membru al acestei familii este dogele Francesco Molin(1646-1655).  .Exacta locaţie a acestui palat este la San Basegio .Este vorba de o construcţie din secolul al XVI lea al cărei structură este caracteristică edificiilor de locuit al burgheziei mijlocii veneţiene din secolul a XVI lea.

             Diversele apartamente ale palatului organizate în jur sunt puse bine în valoare de o lumină centrală. Construcţia beneficiază de trei etaje şi două mezanine ,unul deasupra parterului şi celălalt la mansardă.Pe suprafaţa deteriorată a faţadei se văd cărămizile datorită faptului că tencuială de nuanţă roşie a căzut afectată de timp şi mai ales de umezeala foarte accentuată a lagunei veneţiene. Parterul beneficiază de opt intrări reprezentate de nişte simple portale dreptunghiulare. Există şi două intrări principale poziţionate central pe cele două faţade ala Palatului Molin.

             Faţa în faţă cu Palatul Molin , pe celălalt mal aparţinând insulei Giudeca se înalţă Palatul Molino Stucky(foto sus) construit în 1895 de economistul Giovanni Stucky, cu rădăcini într-o familie nobilă elveţiană. Edificiul este un bun exemplu de arhitectură neogotică aplicată unei clădiri industriale aşa cum este această moară. Construcţia intră într-un  contrast cam deranjant  datorită dimensiunilor sale anormale în comparaţie cu arhitectura tradiţională veneţiană. Din secolul al XX lea clădire intră în degradare ,iar relativ recent în 2003 a trecut şi printr-un incendiu de proporţii care a necesitat o reconstruire a părţii centrale distruse în incendiu.

               Pe lângă peisajele zărite din vaporetto ,Veneţia are farmecul său şi atunci când o străbaţi pas cu pas. De aceia înt-una din zilele pe care le-am petrecut în Veneţia am hotărât să parcurg pe jos un traseu până în Piaţa San Marco.

                De la acelaşi punct de plecare Piazzale di Roma ,am traversat Ponte del Prefetto ajungând la Palatul Foresti Papadopoli ce se află înt-o zonă cu spaţii verzi numită Grădinile Papadopoli.Edificiul este conceput în secolul al XVI lea pentru familia de origine greacă Papadopoli al cărei rădăcini sunt identificate în insula Corfu. Papadopoli era una dintre cele mai înstărite familii din Veneţia. Aceiaşi familie era deasemenea proprietara Palatului Papadopoli situat pe Grand Canale . Acest Palat Foresti Papadopoli are atâtea modificări de arhitectură pe faţadă încât aproape că nici nu-i mai distingi stilul.

  foti:Biserica San Nicola da Tolentino           

  Din acest punct am traversat Ponte dei Tolentini pentru a ajunge în Campo dei Tolentini din sestiere Santa Croce. Aici am putut vedea Biserica San Nicola da Tolentino. Lăcaşul religios dedicat lui San Nicola da Tolentino a fost construit între anii 1590 şi 1602 de către arhitectul Vincenzo Scamozzi. Faţada bisericii a fost finalizată abia în 1714 o dată cu adăugarea unui portal în stil clasic.În 1810 după o scurtă perioada de inactivitate ,biserica se redeschide pentru a înlocui  lăcaşul de cult Santa Croce demolat pentru a face loc Grădinilor Papadopoli. Actualmente San Nicolo da Tolentino serveşte Universităţii de Arhitectură din Veneţia ,care deasemenea îşi are sediul în Campo dei Tolentini. Interiorul bisericii are la bază planul de cruce greacă cu o navă mare la care se adaugă şase capele. Altarul înalt este opera celui mai renumit reprezentant al Barocului veneţian, Baldassare Longhena. De remarcat este prezenţa la stânga altarului, a criptei în care este înhumat dogele Francesco Morosini(1688-1694).

               Următorul popas pe care l-am făcu a fost la Campo San Barnaba(foto), locul în care s-au filmat multe scene din filme precum Indiana Jones sau Ultima Cruciadă.

               Cea care dă numele acestui spaţiu public este Biserica San Barnaba. Lăcaşul de cult a avut o istorie bogată. Prima biserică de pe acest loc a fost fondată în 809, apoi a fost distrusă de flăcări în 1105 şi reconstruită în 1350. Actuala biserica a fost edificată între 1749 şi 1776 de arhitectul Lorenzo Boschetti . Faţada este în formă de templu grecesc în care se remarcă cele patru coloane corintice . Edificiul găzduieşte de ceva vreme o expoziţie cu maşinăriile marelui Leonardo da Vinci , al cărui imagine pe posterul expoziţiei se remarcă încă de la distanţă. În Campo San Barnaba se organizează frecvent târguri de artizanat în care poţi cumpăra obiecte lucrate din vestita sticlă de Murano.

               Ajuns la Academia veneţiană de ştiinţe de la Palatul Cavalli Franchetti, splendoare a stilului Gotic Veneţian, am făcut un popas şi la Biserica San Vidal aflată în vecinătatea palatului. Lăcaşul religios este fondat în 1084 de dogele Vitale Falier(1084-1095), care la numit San Vidal în cinstea sfântului său căruia îi poartă numele . Biserica San Vidal a fost reconstruită după incendiul din 1105 şi apoi din nou în 1696 pe o schiţă elaborată de arhitectul Antonio Gaspari  fiind folosită pe post de capelă memorială de către familia de nobili veneţieni Morosini, pentru al comemora pe dogele Francesco Morosini, cel ce i-a învins pe turci în  Morea.

                Actualmente  San Vidal este o biserică în care nu se mai ţin slujbe . Ea serveşte ca sală de concerte pentru Uniunea Catolică a Artiştilor Italieni . Faţada bisericii este din 1737 şi a fost comandată încă din timpul  Dogelui Carlo Contarini(1655-1656). Busturile lui Contarini şi a soţiei sale sunt amplasate pe faţadă împreunnă cu bustul preotului dispărut Teodoro Tessari al cărui efort a dus la reconstrucţia edificiului religios. În interiorul structurat pe o singură navă se regăsesc şi câteva tablouri de valoare cum ar fi cel al pictorului renaşcentist Vittore Carpaccio  intitulat  San Vidal călare .

               Clopotniţa de la San Vidal datează de la reconstrucţia ce a avut loc în 1680. O poartă a clopotniţei situată la bază  este surmontată  de un fragment de cornişă din secolul al XII lea şi de un medalion sculptat al sfântului Grigore din secolul al XV lea. 

foto:San Vidal

               După vizita de la San Vidal ,mi-am continuat plimbarea pe  Campo San Stefano. Aceasta este a doua piaţa ca marime din sestiere San Marco după Piazza San Marco şi una dintre cele mai vesele. În centrul pieţei se găseşte un monument dedicat lui Nicolo Tommaseo, un scriitor italian susţinător al mişcării de renaştere naţională (Risorgimento) care a dus în final la unificarea Italiei. În sculptură apare o grămadă de cărţi care sugerează domeniul de excelenţa al lui Tommaseo. Tot în Campo San Stefano s-au organizat până în 1802 ,lupte de tauri.

               Tot în acest spaţiu se găseşte şi Biserica San Stefano, un lăcaş religios al călugărilor augustinieni fondat încă din 1325 care apoi a fost reconstruit în secolul al XV lea şi restaurat în 1743. Faţada în stil Gotic Floral are cioplit un frumos cadru de intrare care îi aparţine ahitectului Bartolomeo Bon.

               Interiorul acestei bisericii care impresionează prin vechimea sa şi elementele arhitecturale se divide într-un naos cu două părţi laterale. Pereţii sunt pictaţi cu forme de diamante şi cu frunze de acantă. Deasupra tuturor picturilor este  o carenă de navă frumos decorată  care cel mai probabil a fos făcută la Arsenale. Coloanele sunt din marmură cu nuanţe alternante de roşu şi alb. În sancristie se remarcă un mare tablou cu  Cina cea de taină al lui Tintoretto. Primul atelier de sculptura al artistului Antonio Canova a fost la San Stefano. Aici este şi piatra funerară lucrată de Canova pentru senatorul Giovanni Falier.

               Clopotniţa de aproximativ 60 de metri este în stilul Renaşterii târzii find executată 1544. Vârful acesteia şi clopotele au fost distruse de trăsnet în 1585. Clopote noi au fost aduse din Anglia, unde bisericile catolice erau deposedate de  regina trecută la protestantism , Elizabeta I. Structura clopotniţei a fost consolidată atât în secolul al XVII lea cât şi în secolul al XVIII lea.În continuare este considerată o construcţie instabila ce se poate prăbuşi. În concluzie ar fi bine să o priviţi de la distanţă.

foto:Campo San Stefano 

                Tot în Campo San Stefano , se află unul din palatele  familiei de nobili veneţieni Loredan dn rândul căreia au fost  aleşi trei dogi. Palatul a fost achiziţionat de familia Loredan în 1536 şi modificat în stilul Renaşterii târzii de arhitectul Antonio Scarpagnino. Clădirea originală era construită în stil Gotic şi a aparţinut nobililor Mocenigo. Peretele înspre Grand Canal mai păstrează încă semne ale Goticului în special la intrare şi la capiteluri. Faţada dinspre biserica San Stefano este opera arhitectului Grapigliaşi corespondea unei săli de conferinţă. Din 1891 clădirea aparţine Institutului veneţian de Ştiinţe, Litere şi Arte.

              Palazzo Morosini Gatterburg este un alt edificiu din Campo San Stefano pe care am dorit să-l menţionez. Clădirea a constituit reşedinţa principală a familiei de nobili Morosini despre care se spune ca ar fi avut rădicini româneşti. Originea numelui Morosini este foarte posibil să fie legată de fosta Abaţie Mureşană  în forma italienizată Morisena. Chiar şi astăzi există  în Cenad( judeţul Timiş) ,o mânăstire Morisena .Toate fac referire la un anume Urbs Morisena, adică un oraş pe râul Mureş . Din rândul acestei familii ilustre au fost aleşi patru dogi.Originile familiei Morosini rămân totuşi un subiect în dispută.Dacă s-ar dovedi cu surse clare că această familie provine de pe teritoriul actual al României, ar fi foarte interesant de văzut  reacţia pe care o vor avea naţionaliştii italieni.

              Revenind la descrierea palatului familiei Morosini , acesta are faţada principală înspre Campo San Stefano fiind construit în jurul a două curţi interioare. Palatul este mai mare decât îl arată această faţadă din San Stefano. Faţada de pe apă este zugrăvită de Marco Moro în una din litografiile sale. Somptuoasa colecţie de  artă a palatului a fost vândută după moartea ultimului membru al familiei Morosini , Louredana Morosini Gatterburg. O parte din colecţie este expusă la Muzeul Correr.

              Mulţumit de cele văzute mi-am continuat drumul până în Piaţa San Marco pe o alee lungă numită Calle Larga 22 Marzo. Pe această stradă îşi au magazinele cei mai mari designeri de haine şi de bijuterii. E o stradă în care îşi fac cumpărăturile cei foarte înstăriti. Trecând de excentricitatea acestor case de modă şi bijuterii cel mai mare este Palatul  Bursei şi a Camerei de Comerţ.

foto:Biserica San Mose

              Calle Larga se încheie în Campo San Mose cu a sa biserică San Mose. Se spune că prima biserică din acest loc a fost construită din lemn în 797 şi dedicată lui San Vittore. A doua biserică de aici a fost ridicată în 947 de Moise Venier şi dedicată Sfântului Moise , sfântul căruia îi purta numele.

              Actuala biserică este o reconstrucţie în stil Baroc din 1632. Faţada barocă este din 1668 şi este opera arhitectului Tremignon . Reconstrucţia a fost plătită de către familia veneţiană Fini al cărui membru cel mai de seamă este Vincenzo Fini , Procurator de San Marco în 1687. Bustul lui este aşezat pe obeliscul central al faţadei sprijinit de îngeri şi sfinţi, aşa cum este caracteristic stilului Baroc de a glorifica pe binefăcătorii săi generoşi. Deasupea vei întâlni Cele patru virtuţi cardinale(Prudenţa,Dreptatea, Cumpătarea şi Curajul) având sibile în vârf. Toate ornamentale ce încarcă faţada sunt menite să-l glorifice pe Vincenzo Fini şi pe fraţii cu ale lor activităţi mercantile. Toate bisericile baroce urmăresc  să te copleşească cu decoraţiunile lor bogate Simplismul modernist al hotelului Bauer din vecinătate nu face altceva decât să exagereze şi mai mult acest efect.

              După o oră de mers pe jos am ajuns în Piazza San Marco. Eram de această dată în capătul opus Catedralei San Marco. De aici te poţi bucura de o privelişte cu adevărat  feerică şi care cu adevărat te lasă uimit. Basilica di San Marco se ridică în faţa ta cu ale sale cinci cupole şi cu porticele scânteietoare de mozaicuri lucrate în aur. Sfântul Evanghelist Marcu străluceşte în lumina vie pe cerul său azur pe care răsar stele de aur

               Acest edificiu ciudat şi  misterios pare să combine elemente arhitecturale care îşi au originea nu numai de la celelalte bisericii ,dar şi de la temple şi chiar moschei. Totul pare ca într-un vis oriental în care califul convertit prin miracol la creştinism înalţă o moschee creştină.

               În această plimbare vă comunic impresia mea incompletă , dar prezentată într-o nuanţă vie din unghiul aceluia care vede pentru prima dată acest loc.

               O vedere panoramică de la înălţime este cea mai bună pentru a-ţi face o idee asupra planului arhitectural al Veneţiei în cadrul lagunei. Încercând de la înălţime să priveşti dincolo de San Giorgio Maggiore vei zări mica insulă Sanita ,apoi San Servolo locul în care era spitalul de nebuni. Următoare pe care o vezi este plaja aridă şi nisipoasă de la Lido care împreună cu limba de pământ de la Malamocco , crează un cordon de protecţie ce apără Veneţia de valurile Mării Adriatice. Privirea ta se pierde în infinitele cercuri de azur în  care cerul se uneşte cu marea.

              Mişcarea neîntreruptă de bărci, gondole şi vase de tot felul tulbură apa liniştită din lagună. Transparenţa cerului , limpezimea apei , strălucirea luminii, conturul clar al siluetelor,tăria şi fineţea culorilor făceau din această privelişte un tablou ameţitor.

              În acest oraş înconjurat de apă şi brăzdat de canale misterioase, orice călător încearcă să-şi întimpărească cât mai multe splendori arhitecturale ale unui loc încărcat de istorie. Însuşi existenţa Veneţiei în mijlocul lagunei este o minune ,fără a mai aminti de spectaculoasa expansiune a artelor şi a comerţului puse la adăpost de o bună organizare politico-administrativă şi mai ales de marina veneţiană civilă şi militară care timp de secole a dominat cele mai importante rute din Marea Mediterană. Poziţia  geostrategică a Veneţiei a permis acesteia să devină puntea de legătură dintre civilizaţiile şi culturile aparţinând  Europei Occidentale şi celei Orientale. Obiectivul permanent al Veneţiei de a-şi extinde comerţul a pus-o în contact şi cu civilizaţia şi cultura asiatică . Marco Polo este primul care înfăţişează lumii europeane tradiţiile şi obiceiurile curţii imperiale chineze atât de enigmatică până atunci.

                Sebastian Cabot a fost un alt explorator temerar al Veneţiei care a încercat pentru prima dată să găsească Pasajul de nord-vest în efortul de a stabili o nouă rută comercială înspre China . Chiar dacă nu a reuşit în expediţia sa , a fost un deschizător de drumuri care i-a determinat  pe ceilalţi exploratori să manifeste mai mult interes pentru a găsi această rută importantă prin Oceanul Arctic care face legătura dintre Atlantic şi  Pacific.

              Alvise Cadamosto a fost exploratorul veneţian care a reuşit să descopere împreună cu genovezul Antoniotto Usodimare ,Insulele Capului Verde şi locaţiile dealungul coastei Guineei de la râul Gambia până la râul Geba din Guineea Bissau. Această descoperire a fost una dintre cele mai reuşite expediţii finanţate de prinţul Henri Exploratorul al Portugaliei.

              Jurnalele de călătorie ale lui Alvise Cadamosto, incluzând observaţii detaliate  asupra societăţilor africane din Africa de Vest,s-au dovedit foarte valoroase pentru istorici.

             De menţionat sunt şi expediţiile întreprinse de diplomatul şi exploratorul veneţian Giosafat Barbaro care a călătorit pe Marea Neagră şi prin Orientul Mijlociu.

             În Marea Neagră , Giosafat Barbaro a călătorit ca negustor până la colonia genoveză de la Tana din Marea Azov. Vizita lui Barbaro a avut loc în contextul în care Hoarda de Aur era în plin proces de dezintegrare datorită  rivalităţilor politice. Barbaro a reuşit să călătorească şi prin oraşe ruseşti ca Novgorod  şi Casan şi deasemenea a vizitat aprope toate aşezările din Crimeea. Barbaro a ocupat deasemenea şi postul de ambasador al Persiei , în perioada în care aceasta era încă în conflict cu Imperiul Otoman. A călătorit în Cilicia, Kurdistan şi a vizitat Bagdadul şi ruinele de la Persepolis , vechea capitală a Imperiului Persan. Prin 1487 Barbaro a scris un jurnal cu toate călătoriile pe care le-a întreprins mai ales în Tana şi în Persia. Impresiile sale de călătorie au devenit ulterior o sursă primară pentru celalte cărţi care aveau ca temă regiunea Caucazului  şi a Persiei.

              Veneţia de astăzi , prin contactele pe care le-a avut cu diferite grupuri culturale din Europa şi Orient, rămâne un important loc de manifestări culturale pentru numeroase state din toate colţurile lumii. Spiritul liberal al statului veneţian a ţinut la distanţă acest spaţiu de diferitele fanatisme religioase sau de altă natură .Politica liberală era cea care garanta succesul în activităţile comerciale ce se desfăşurau în oraş. Această doctrină i-a făcut pe veneţieni să fie mai toleranţi când vine vorba de diversitate culturală sau etnică în comparaţie cu alte regiunii ale Italiei.

           Veneţia este ca o strofă dintr-un cântec sau o  poezie preferată de care îţi aminteşi mereu. Tot timpul îţi aduci aminte de vreun palat , de vreo biserică sau de vreun tablou pe care l-ai contemplat îndelung atunci când l-ai văzut prima oară. De aceia şirul descrierilor este unul lung. Tot timpul simt că trebuie să mai adaug câte o descrie mai ales că am fost atras poate prea mult de arhitectură şi mai puţin de viaţa de  cotidiană din oraş. Farmecul romantic al Veneţiei încă supravieţuieşte veacurilor de istorie.