Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie- De la Rialto la San Marco

Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie

 De la Rialto la San Marco

                 Dincolo de  Ponte di Rialto , seria comorilor arhitecturale se continuă cu Palazzo dei Dieci Savi ,Palazzo Dolfin Manin, Palazzo Bembo, Palazzo Pisani-Moretta, Palazzo Tiepolo, Palazzo Balbi, Palazzo Giustinian si Ca’Foscari, Palazzo Grasi, Palazzo Ca’ Rezonicco, Palazzo Barbaro, Palazzo Corner della Ca’Grande, Palazzo Vernier dei Leoni , Palazzo Dario, Palazzo Contarini Fasan şi multe alte clădiri de patrimoniu.

              Palazzo dei Dieci Savi este situat chiar la capătul Podului Rialto.Construit în prima jumătate a secolului al XVI lea de către arhitectul  Antonio Abbodi, palatul a fost sediul celor Zece Savi ,magistraţi responsabili de finanţele Serenissimei Republici. Palatul a îndeplinit această funcţie pe toata perioada republicană.

             Faţada lungă este pe Campo Rialto Novo, iar cea scurtă este cea de pe Grand Canale. Faţada lungă are un portic cu 37 de arcade al căror plafoane sunt în cruce de boltă şi acoperite de fresce destul de bine conservate. Cele două etaje superioare divizate de două cadre groase prezintă 37 de ferestre montante. Sus este o cornişă dinţată aşezată în corespondenţă cu mansarda. Faţada scurtă dinspre Grand Canale este similară. La parter are patru arcade ,iar la etajele superioare cinci perechi de ferestre montante.Singurele elemente decorative sunt o statuie din secolul al XVI lea a Justiţiei poziţionată pe un colţ de la etajul doi şi un basorelief cu Leului Sf. Marcu ce datează din secolul al XIX lea.

              Palazzo Dolfin Manin este un palat aproape de Ponte di Rialto .Palatul Dolfin Manin este un edificiu din secolul al XVI lea care a aparţinut familiei de patricieni veneţieni Dolfin ,originară din regiunea Toscana. Palatul a avut la bază două edificii din perioada medievală care au fost reconstruite. Construcţia se încadrează în caracteristicile stilului renaşcentist ,dând o impresie de maestuozitate.Faţada este realizată între anii 1538 şi 1547 de către marele arhitect Jacopo Sansovino.Porticul de la parter este format din şapte arcuri al căror piloni de susţinere corespund cu cele şapte semicoloane ionice şi corintice de la nivelele superioare.

               Din 1801 , palatul devine proprietatea familiei Manin din care provine ultimul doge veneţian. Palatul suferă importante modificări şi reconstruţii interne . Au fost eliminate curtea interioară, atelierele de lucru de la parter şi scara de intrare înlocuită cu una mai somptuoasă de stil neoclasic.Datorită presiunilor pe care le-a întâmpinat din partea opiniei publice de la vremea respectivă, arhitectul a hotărât să nu modifice faţada. Populaţia l-a dispreţuit pe dogele Ludovico Manin pentru faptul că a acceptat foarte uşor ultimatumul armatei lui Napoleon din 12 mai 1797.Veneţieni nu puteau accepta în mintea lor această cădere a Serenissimei Republicii cu a sa istorie atât de glorioasă. Actualmente palatul găzduieşte sucursala veneţiană a  Băncii Italiei.

              Palazzo Bembo  este un palat construit în secolul al XV lea în stilul Veneto-Bizantin şi a aparţinut familiei nobile veneţiene Bembo .Este locul de naştere al cardinalului Pietro Bembo, un prestigios poet şi critic literar care a jucat un rol deosebit în dezvoltarea limbii italiene moderne şi în special a dialectului toscan.

             Astăzi palatul funcţionează ca hotel şi ca centru expoziţional temporar.

              Palazzo Pisani-Moretta a fost ridicat de familia Bembo la mijlocul secolului al XV lea ,iar apoi a trecut în proprietatea familiei de nobili Pisani, originară din Pisa, care a jucat un rol deosebit în evenimentele istorice ce s-au succedat între secolele al XII lea şi al XVIII lea. Faţada principală aparţine stilului  Gotic Venetian cu motive florale, în timp ce interiorul este în stil Baroc.

             Cel mai de frunte membru al familiei a fost dogele Alvise Pisani(1664-1741),dar şi strălucitul amiral Vettor Pisani(1324-1380) ,artizanul victoriei decisive de la Chioggia împotriva genovezilor definitiv izgoniţi din Adriatica.

              Palatul a găzduit dealungul timpului personalităţi importante ca Ţarul Paul I al Rusiei şi Împăratul Iosif al II lea al Sfântului Imperiu Roman .

               Palatul Pisani-Moretta este locul în care se găzduieşte anual Balul Dogelui ,bal mascat ce se organiza încă din secolul al XV lea. Balul făcea parte din evenimentele organizate în perioada carnavalului veneţian.

                Palazzo Tiepolo este în imediata apropiere de Pisani-Moretta în staţia de vaporetto San Toma. A fost construit in secolul al XVI lea in stil Gotic Venetina si apartine nobilei familii venetiene Passi In prezent funcţionează ca hotel.

               Pe faţadă încă pot fi observate frescele pictate de Andrea Meldolla numite Schiavone.Este unul din puţinele palate de pe Grand Canal pe care au fost pictate fresce de faţadă.Pictorul a folosit culori calde pentru a picta peisaje rurale şi scene de vânătoare.

               Palazzo Balbi este un palat ridicat la mijlocul secolului al XV lea pe baza proiectului arhitectului Alessandro Vittoria.A aparţinut familiei de nobili Balbi până în 1971 atunci când devine sediul Preşedinţiei Regiunii Veneto.

                Este un palat desenat în stilul arhitectural clasic cu două etaje,2 mezanine şi o faţadă simetrică. La ferestre sunt câteva coloane dorice .Pe acoperiş sunt montate trei obeliscuri.

               Palazzo Giustinian  este unul dintre cele mai bune modele pentru stilul Gotic Venetian. Edificiul a fost construit pe la sfârşitul secolului al XV lea. Se consideră că în proiect s-a implicat şi arhitectul Bartolomeo Bon.

               După vânzarea clădirii de către familia de nobili Giustinian , aici au ajuns să locuiască compozitorul german Richard Wagner şi ultima Ducesă de Parma Louise d’ Artois.

               Initial Palatul Giustinian a fost divizat în două pavilioane care ulterior au fost unite de un pavilion central în faţadă. Ca’ Giustinian  dei Vescovi găzduieşte o parte a Universităţii Ca’Foscari din Veneţia,una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ superior din Italia. Este deasemenea în topul 500 al celor mai bune universităţi din lume, fiind recunoscută pentru înalta calificare în predarea ştiintelor economice(comerţ, administrarea afacerilor).

              Palazzo Ca’ Foscari ste sediul central al Universităţii Ca’ Foscari şi este poziţionat in partea dreaptă a Palatului Giustinian. Cele două clădiri sunt aproape lipite între ele datorită spaţiului de separaţie foarte redus.Palatul Universităţii Ca’ Foscari din Veneţia este un palat în stil Gotic ce aparţine nobilei familii veneţiene Foscari.A fost clădit în 1453 în timpul dogelui Francesco Foscari de către arhitectul Bartolomeo B           on.

               Palatul este un exemplu tipic de reşedinţă pentru nobilii şi negustorii veneţieni.

Arcadele centrale ale etajului al II lea  sunt  executate după modelul lojelor de la Palatul Dogilor. Curtea interioară a palatului este cea mai mare dintre curţile palatelor private, fiind depăşită doar de curtea interioară a Palatului Dogilor.

               Faţada dinspre Grand Canale este caracterizată de o secvenţă ritmică de arcuri şi ferestre. În vârful fiecărei coloane întâlnim un model de trifoi. Capitelurile gotice sunt ornamentate de diferite modele în formă de frunză, animal sau faţă.Pe friza de marmură de deasupra ferestrelor gotice se poate vedea o cască desenată cu un leu înaripat care simbolizează dogele şi rolul său de căpitan al Republicii.Deasemenea de-o parte şi de alta a căştii centrale sunt cupidoni care ţin scuturi cu stema  familiei nobiliare Foscari împreună cu leul înaripat ,simbol al Veneţiei.

                 Palazzo Grasi este construit în stilul Clasic de către arhitectul Giorgio Massari între anii 1748 şi 1772. Prin stilul său clasic ,palatul este în contrast cu celelalte clădiri construite în stil Veneto-Bizantin, Gotic Veneţian  sau Baroc.

                 În faţa palatului Grassi ,de cealaltă parte a canalului este situat Palazzo Ca’ Rezzonico care actualmente funcţionează ca muzeu public dedicat Veneţiei secolului al XVIII lea.

              Proiectul iniţial de construire a unui palat în acest loc i-a aparţinut lui Filippo Bon care a încredinţat construcţia arhitectului Baldassare Longhena, cel mai exponenţial reprezentant al stilului Baroc. Intrând în colaps financiar, F.Bon vinde palatul neterminat famiei Rezzonico care va finaliza construcţia abia în 1756 angajându-l ca arhitect pe Giorgio Massari. În mare parte forma iniţială a edificiului este păstrată de Massari care adaugă doar câteva concepte personale.

                 Familia de nobili Rezzonico dispare în 1810 ,păstrându-şi numele doar pe acest edificiu.

                 Înaintând cu vaporaşul spre Piazza San Marco am ajuns şi la ultimul pod care traversează Grand Canale şi anume Ponte dell’ Accademia . La fel ca şi Podul Calatrava , Ponte dell’Academia nu se potriveşte cu planul arhitectural al zonei. Pentru un astfel de oras cu clădiri de patrimoniu rămân adeptul podurilor de piatră .Actualul pod este amplasat aici din 1985.

                Unele cupluri de turişti obişnuiau să pună lacăte pe acest pod pentru a  pecetlui o relaţie de afecţiune  trainică. Municipalitatea este împotriva acestei practice şi încearcă să decurajeze astfel de obiceiuri ciudate.

                Ponte dell’ Academia leagă sestiere Dorsoduro de sestiere San Marco.

               Aici este Palazzo Cavalli-Franchetti care din 1999 este sediul Institutului Veneţian de Ştiinţe, Litere şi Arte care deasemenea găzduieşte şi evenimente culturale.

            Ca multe alte clădiri de pe Grand Canale ,Palazzo Cavalli-Franchetti este realizat în stilul Gotic Veneţian. Palatul este o construcţie din 1565, dar elementele caracteristice stilului Gotic Venetian i-au fost adăugate abia în secolul al XIX lea la dorinţa Arhiducelui Frederick Ferdinand de Austria. După Războiele antinapoleoniene, habsburgii recompensaţi cu teritorii  au vrut să-şi facă simţită prezenţa si pe Grand Canale .

            Palazzi Barbaro  sunt cele două palate ataşate una de alta care au aparţinut  familiei nobiliare veneţiene Barbaro.Numeroşi membri ai familiei Barbaro s-au evidenţiat ca înalţi clerici,diplomaţi, patroni ai artelor,comandanţi militari,filosofi şi oameni de ştiinţă.

            Primul dintre cele două palate a fost construit în anul1425 în stilul Gotic Veneţian de către arhitectul Giovanni Bon. În anul1465 este achiziţionat de Zaccaria Barbaro, Procurator de San Marco.

             Cea de a doua clădire al Palatelor Barbaro este în stil Baroc şi a fost proiectată în 1694 de Antonio Gaspari.În secolul al XVI lea ,Familia Barbaro a obţinut permisiunea din partea proprietarilor clădirii să poată construi etaje suplimentare la clădirea care iniţial era compusă din două nivele. Aşa a fost construită sala de bal al familiei Barbaro cu ale sale magnifice stucaturi în stil Baroc realizate de maestrul Gaspari. În secolul al XVIII lea  a fost creată şi o elegantă bibliotecă la etajul trei cu al său plafon care incorporează superbe stucaturi. 

             Pe la sfârşitul secolului al XIX lea Palazzo Barbaro devine  punctul central al prezenţei americane din Veneţia . Numeroşi oameni de cultură americani i-au trecut pragul pentru al admira. Aici s-au pus bazele  cercului de cultură americană din Veneţia.

             Palazzo Corner della Ca’Grande este un palat în stil renaşcentist proiectat  de Jacopo Sansovino în 1532 pentru a folosi ca reşedinţă a familiei nobile Corner,una dintre cele mai influente familii veneţiene din rândul căreia au fost aleşi patru dogi:Marco Corner(1365-1368),Giovanni I Corner(1625-1629),Francesco Corner(martie1656-iunie1656),Giovanni II Corner(1709-1722).

             Faţada palatului este divizată în două benzi orizontale . Baza este decorată de arhitect într-un stil rustic,în timp ce etajele superioare sunt străbătute  de arcuri care pun în evidenţă efectul clar-obscur al edificiului care relevă stilul clasic. Distribuţia lumini pe suprafaţa edificiului crează un peisaj desprins din pictura manieristă veneţiană.

            Sansovino menţine deasemenea holul de intrare care leagă ţărmul apei de eleganta curte a palatului.

             Palazzo Vernier dei Leoni  este situat faţă în faţă cu Palazzo Corner della Ca’Grande pe celălalt ţărm al Grand Canale.A fost probabil început prin 1750 de arhitectul Lorenyo Boschetti.

              Este totuşi un palat neterminat. O machetă a palatului este ţinută la Muzeul Correr. Se pare că faţada palatului trebuia să se potrivească cu cea în stil clasic al Palatului Corner .Nu se cunosc exact motivele pentru care nu s-au finalizat lucrările la palat . Să fie lipsa banilor sau opoziţia influentei familii Corner care nu dorea un palat mai grandios în faţa lor?

             Nu se cunoaşte nici de ce a ajuns să fie asociat palatul cu denumirea de Leoni. Poate că de la capetele de leu sculptate pe faţadă la nivelul apei.

               Familia nobila Vernier estte considerată una dintre cele mai vechi familii patriciene ale Veneţiei. Trei dogi veneţieni au fost membri ai acesteti familii: Antonio Venier (1382-1400), Francesco Venier ( 1553-56), Sebastiano Venier(1577-1578) ,comandant al flotei veneţiene în Bătălia de la Lepanto(1571).

              Palazzo Dario este situat în partea dreaptă a palatului Vernier în acelaşi sestiere Dorsoduro.Face parte din grupul palatelor realizate în stilul Gotic Venetian care ulterior după renovare a fost îmbogăţit cu elemente de arhitetură renaşcentistă. Un balcon în stil neo-gotic a fost adăugat prin secolul al XIX lea.

             Palatul a fost remodelat în 1486 de un discipol de al lui Pietro Lombardo pentru Giovanni Dario, diplomat şi negustor veneţian. Marta Dario a moştenit palatul de la tatăl său. Urmaşii familiei Barbaro au ajuns să moştenească palatul ca urmare a căsătoriei dintre Vincenzo Barbaro şi Marta Dario.Multe legende urbane circulă pe seama acestui palat datorită faptului că mulţi dintre proprietari lui au avut o soartă nefericită. Marta, fiica lui Dario, s-a sinucis ,iar fiul ei a ajuns să fie asasinat. Dacă nu crezi în palate bântuite şi mai ales dacă îţi permite contul îl poţi chiar cumpăr pentru că actualul proprietar l-a pus în vânzare.

              Fiecare palat are povestea sa ,fie ea veselă sau tristă.

             Palazzo Contarini Fasan este situat pe parte opusă Catedralei della Salute. Este cunoscut şi sub numele de Casa  Desdemonei  din tragedia Othello scrisă de W. Shakespeare.

             Palatul este un edificiu din secolul al XV lea care a aparţinut familiei Contarini , una dintre cele mai ilustre familii patriciene veneţiene din rândul căreia au fost aleşi opt dogi. Palatul Contarini Fasan este de dimensiuni mici ,având o faţadă ce se dezvoltă pe verticală. Pe faţadă sunt prezente nişte modele de perforaţii,expresie a arhitecturii gotice veneţiene care pune în evidenţă cele trei etaje ale clădirii. Parterul, lipsit de o poartă de acces de pe apă ,înfăţisează trei mici ferestre dreptunghiulare . La primul etaj se găseşte un trifor cu ogivă ce este susţinut de colonete de piatră albă. La al doilea etaj sunt deasemenea două ferestre ogivale. Între aceste două ferestre ogivale se află poziţionat în partea de jos blazonul familiei Contarini în basorelief. Deasupra faţadei se desfăsoară o cornişă dinţată deasupra căreia supravieţuiesc urme de fresce din secolul al XIV lea.

             În acelaşi sestiere Dorsoduro se ridică impunătoare pe o fâşie îngustă de pământ, grandioasa Basilica Santa Maria della Salute , un edificiu emblematic pentru orizontul Veneţiei. Biserica este construită în stil Baroc de către celebrul arhitect Baldassare Longhena între 1631 şi 1682 şi de Gaspari care a finalizat lucrarea în 1687 după decesul maestrului Longhena în  1682.

              Senatul Veneţian a luat decizia construirii unei biserici care să fie închinată Sfintei Marii,considerată o protectoare a Veneţie în situaţiile deficile prin care a trecut oraşul. Această decizie a fost adoptată şi în contextul epidemiei de ciumă care a lovit Italia între 1629 şi 1631,curmând vieţile a aproape 50000 de cetăţeni veneţieni. Basilica Sănătaţii ,aşa cum mai este ea cunoscută,urma să fie un loc de pelerinaj anual pentru liderii politici veneţieni şi pentru restul cetăţenilor veneţieni.Pentru construcţia bazilicii a fost necesar ca mai multe clădiri să fie demolate chiar lângă Dogana da Mar, biroul vămii maritime veneţiene.A fost demolată mânăstirea şi biserica dedicată Sfintei Treimi din 1256.

             Lăcaşul de cult este de formă octogonală şi este compus din două cupole. Cupola principală a bisericii cu mulţimea sa de îngeri şi imensa coroană de volute este cea care îţi stârneşte admiraţia.Contraforţii în formă de urechi susţin uriaşa cupolă. Farul din vârful cupolei susţine o statuie a Sfintei Fecioare binecuvântând oraşul. În spatele bisericii se ridică suplu cele două clopotniţe ,din care doar una are clopote. Nu pot înţelege de ce a doua clopotniţă nu are clopote. În condiţiile astea e cam impropriu săi spui clopotniţă ci mai degrabă un simplu turn.

             Edificiul etalează o succesiune de opt faţade de formă paladiană.Bazele arhitecturii paladiene au fost puse de arhitectul veneţian Andrea Palladio(1508-1580).Bogatele decoraţiunile sunt în mare parte inspirate din forme antice şi paladiene.

             Interiorul abundă în reprezentaţii care fac referire la marea epidemie de ciumă. Pe lângă lucrări de Tiţian şi Tintoretto ,este întâlnită si o icoană bizantină a Sfintei Fecioare amplasată pe altar.

             Basilica Santa Maria della Salute este una dintre clădirile reprezentative pentru Veneţia , fiind adesea înfăţişată în multe proiecţii cinematografice şi de televiziune ce au ca subiect Veneţia. În lipsa ei ,silueta oraşului ar pierde din conturul său original.

              Călătoria mea cu vaporetto s-a încheiat în Piazza San Marco.

Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie- Navigând pe Grand Canale

Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie

Navigând pe Grand Canale

Gândindu-ne la faptul că Veneţia este un oraş al canalelor, nu ai cum să nu faci o plimbare cu vaporaşul numit în limbajul local vaporetto. Aşa poţi descoperi cel mai bine minunile arhitecturale  ce se succed fără întrerupere pe Grand Canale.Vremea era una binevoitoare cu soare strălucitor si un vânt cald şi liniştit.

            Ţinând cont că Veneţia are parte de o climă subtropicală cu veri caniculare greu de suportat şi ierni reci şi umede , cele mai plăcute  anotimpuri în care poţi să vizitezi oraşul este primăvara şi  toamna .Deobicei în aceste anotimpuri oraşul nu este nici foarte aglomerat şi  poţi să ai parte de o experienţă mai plăcută.    Singura problemă care poate apărea ocazional în lunile mai reci este fenomenul de Acqua Alta ,în care apele lagunei inundă străzile şi pieţele veneţiene. Deobicei fenomenule este legat de un flux crecut al mareei din Marea Adriatică. Cam acestea ar fi în mare parte trăsăturile climatice din cetatea Sfântului Marcu.

          Nicăieri în alt loc nu vei întâlni un cadru atât de pitoresc aşa cum este cel veneţian. Apa Marelui Canal mângâia cu blândeţe temelia fermecătoarelor faţade scăldate în lumina soarelui şi având ca fundal cerul cu al său albastru infinit.  Fiecare palat de pe malurile Marelui Canal  are o oglindă în care să-şi admire frumuseţea.

            Grand Canale este ca o carte de onoare al istoriei veneţiene în care fiecare familie ilustră de nobili veneţieni şi-a consemnat numele pe câte o faţadă monumentală. Fiecare bucată de zid spune o poveste sau o legenda.De cât geniu, talent şi bani au fost necesari pentru a edifica acest spaţiu pe care îl străbaţi în doar o oră cu vaporetto până la San Marco.

             Urcând pe canal de la Ponte degli Scalzi pana la Ponte di Rialto se înşiruiesc următoarele capodopere arhitecturale:Palazzo Foscari Contarini, Fondaco dei Turchi, Fondaco del Megio ,Palazzo Gritti,Biserica San Marcuola, Ca’Vendramin Calergi, Biserica Santa Stae, Palazzo Belloni Battagia ,Palazzo Priuli Bon, Palazzo Mocenigo, Paesaro,Ca’Corner della Regina, Ca’d’ Oro ,Palazzo Morosini Sagredo,Ca’ da Mosto, Fondaco dei Tedeschi, Palazzo dei Camerlenghi.

             Nu am putea doar să facem  o simpla enumerare fără să dăm măcar câteva detalii despre aceste palate de pe  Grand Canale.

 Palazzo Foscari Contarini este poziţionat chiar în faţa Bisericii Scalzi.Palatul a fost ridicat în secolul al XVI lea şi a suferit ulterior numeroase alterări ale stilului arhitectural . În prima parte a secolului al XX lea a fost aproape într-o stare de paragină . În 1951, o companie privată de asigurări a preluat clădirea şi a demarat lucrări de reabilitare.

            Palazzo Foscari Contarini este un complex de două corpuri de clădire  în formă de U cu două faţade pe Grand Canale . Stilul renaşcentist  al edificiului se remarcă mai ales la faţadă din parte dreaptă  atunci când soseşti din direcţia gării Santa Lucia. Elementele care sugerează stilul Renaşterii sunt arcadele lojei de la primul etaj.

             Fondaco dei Turchi este un edificiu construit  în stilul Veneto-Bizantin . A fost construit de Giacomo Palmier în prima jumătate a secolului al XIII lea.În traducere înseamnă Hanul Turcilor. A fost cumpărat de statul veneţian în 1381 pentru a fi reşedinţa Marchizului de Ferrara, Nicollo II d’Este. Dealungul timpului a fost  locul de găzduire a multor delegaţii diplomatice care au vizitat Veneţia.

             De la începutul secolului al XVII lea până prin 1838 ,Fondaco dei Turchi a devenit o clădire ghetto pentru turcii otomani. Astfel de zone strict delimitate în care putea locui un grup etnic erau răspândite în Veneţia. Aşa era şi cazul germanilor al căror zonă de locuit era limitată la edificiul Fondaco dei Tedeschi.

              Clădirea funcţiona simultan  ca spaţiu de locuit, depozit şi piaţă pentru comercianţii otomani. Cei ce locuiau în asfel de clădiri tip ghettou le erau impuse anumite restricţii cum ar fi anumite intervaluri din timp în care puteau să părăsească edificiul şi intervale orare în care puteau face comerţ.

               Fondaco del Megio este cea de a treia clădire care poartă denumirea de fondaco după Fondaco dei Turchi şi Fondaco dei Tedeschi.        Ocupă aceiaşi locaţie ca şi Fondaco dei Turchi, având o deschidere largă către Grand Canale.Acest edificiu  construit în secolul al XIII lea a fost iniţial folosit ca magazie de grâu. Apoi construcţia este trasformată în loc de depozitare a meiului destinat alimentaţiei umane. De aici provine şi numele de megio , care în dialect veneţian înseamnă mei.Meiul era încă în perioada medievală considerat un  bun substitut al grâului şi chiar o alternativă  pentru carne în perioadele de abstineţă pe care le dicta biserica catolică din respectiva perioadă . În concluzie meiul nu a fost doar o hrană pentru păsări aşa cum este considerat acum.Fondaco del Megio a supravieţuit ca loc de stocare a meiului până la căderea Republicii din 1797 .Actualmente clădirea găzduieşte o şcoală elementară.

             Faţada este una dintre cele mai puţin decorate faţade de pe Grand Canale.La parter se evidenţiază trei porţi dreptunghiulare,iar la etajele superioare sunt prezente mici ferestre pătrate. Elemetele decorative sunt în număr de două: rândul de creneluri de pe acoperiş  şi un basorelief cu leul Sf. Marcu, simbol care era prezent pe orice edificiu public din perioada Republicii.

               Palazzo Gritti este un edificiu care în perioada medievală a avut elemente ale stilului Gotic Veneţian. În secolul al XVII lea ,palatul a făcut obiectul unei ample reconstrucţii care i-au modificat arhitectura, dar nu şi dimensiunile. Faţada structurată pe trei nivele are la parter un portal cu acces direct pe Grand Canale.

               La dreapta corpului principal de clădire , se află un mic palat care aparţine de Gritti. Pe faţada acestui  mic edificiu legat de palatul Gritti se disting două basoreliefuri care reprezintă blazoanele familiei Gritti şi Dandolo, foştii proprietari ai acestui palat .Această parte de clădire îşi definitivează forma prin secolul al XIX lea.

               Biserica San Marcuola din Campo San Marcuola este un alt stabiliment ce se înfăţişează pe Grand Canale care deasemenea are şi o staţie de vaporetto. Biserica San Marcuola este cunoscută pentru faptul că a adăpostit cândva o parte din moaştele sfântului Ioan  Botezătorul şi anume mâna sa dreată cu care se crede că a fost botezat Iisus.Prima biserică în acest loc a fost înfiinţată în secolul al X lea în cinstea Sfinţilor Ermagora şi San Fortunato care în misteriosul dialect veneţian au devenit San Marcuola.Actualul lăcaş de cult este realizat de arhiteţii Antonio Gaspari şi Giorgio Massari între anii 1663 şi 1736.

              Faţada bisericii ar fi trebuit să semene cu aceia a Bisericii Pieta , dar a rămas nefinisată dincolo de plintă . marginile care trebuiau să susţină plăcile de marmură sunt acum un loc de odihnă pentru porumbei .

               Ca’Vendramin Calergi este un palat cu o arhitectură deosebită în care au locuit multe personalităţi distinse. Este locul în care Richard Wagner şi-a trăit ultimii ani din viaţă.

Somptuosul edificiu a fost proiectat de arhitectul Mauro Codussi . Construcţia sa a durat 28 ani , un timp destul de scurt pentru tehnicile din respectiva perioada.

                Spaţiosul palat în stil renaşcentist se desfăşoară pe cele trei etaje la care se adaugă un debarcader pentru gondole pentru a uşura accesul de pe apă. Faţada este proporţionată foarte bine. Coloane în stil clasic divid fiecare etaj al palatului.La parter, două perechi de porţi executate după modelul francez sunt divizate de o singură coloană  desăvârşită de un arc şi o fereastră în formă de trifoi deasupra. Aproape identic sunt executate şi ferestrele mari de  la etajele superioare. Interiorul este bogat în scuplturi , picturi  şi alte detalii arhitecturale în stil Baroc. Toată construcţia a fost plătită de către dogele Leonardo Loredan (1501-1521). Familia Loredan vinde această proprietate în 1581 pentru a  putea ieşi din impasul financiar prin care treceau în respectivul moment. După ce a trecut pentru scurtă vreme pe mâna mai multor proprietari , palatul ajunge în final în posesia lui Vittore  Calergi, un nobil veneţian originar din insula Creta. Calergi îl angajează ca arhitect renumitul Scamozzi, care  extinde palatul  destul de consistent construind o aripă cu acces în curte interioară. În 1739 , palatul este moştenit prin căsătorie de puternica familie de negustori veneţieni, Vendramin care a fost înscrisă în Cartea de Aur a patricienilor veneţieni.Din rândul lor provine chiar şi un doge în persoana lui Andrea Vendramin(1476-1478).După alte familii de nobili care au fost proprietare ale palatului, edificiul ajunge din 1946 să găzduiască Muzeul Wagner şi Casinoul din Veneţia.

               Palazzo Belloni Battagia este situat în imediata apropiere de Fondaco dei Turchi. A fost construit pe la mijlocul secolului al XVII lea de cunoscutul arhitect al Barocului veneţian , Baldassare Longhena pentru a servi ca reşedinţă a familiei de nobili Belloni .

             Clădirea este compusă din două etaje şi un mezanin cu o faţadă tipic barocă bogată în sculpturi. Parterul are la mijlocul său o mare poartă ce are între grinda orizontală şi arcul porţii o suprafaţă decorată de sculpturi. Este vorba de aşa numitul timpan. Primul etaj are un număr de şapte ferestre dreptunghiulare cu un set amplu de decoraţiune ce includ coloane false, steme mari deasupra fiecărei ferestre .Mezaninul este separat de etajul inferior de o ramă şi are şase ferestre mici. Cornişa are un cadru dinţat şi o friză lungă ce are pe ea blazonul familiei Belloni. Pe acoperiş se înalţă două obeliscuri cu vârf ascuţit. Această caracteristică este prezentă doar în câteva palate din Veneţia cum ar fi Palazzo Papadopoli situat deasemenea pe Grand Canale.

               Palazzo Priuli Bon este un palat clădit în secolul al XIII lea în stil Gotic.Este compus din două etaje la care se adaugă un mezanin. Parterul are pe centru o poarta mare arcuită  care  constituie intrarea principală de pe apă. Etajul unu are o lojă cu  arcade ogivale însoţite de o balustradă . Este cea ce confirmă stilul Gotic al acestei clădiri. Ferestrele dreptunghiulare sunt printre primele care au cadre executate din marmură în secolul al XIII lea .

               Campo San Stae se extinde în stânga palatului Priuli Bon pe sensul de mers către San Marco. Biserica San Stae este cea care domină acest mic spaţiu. Prima biserică Santa Stae a fost fondată aici prin secolul al X lea în cinstea Sfântului Eustachio ,un fost comandant al lui Traianus care conform legendei a văzut un crucifix  între coarnele unui cerb atunci când vâna. În dialectul veneţian el ajunge să fie San Stae. Biserica San Stae a fost demolată în 1678 şi reconstruită apoi de arhitectul  Giovanni Grassi care o repoziţionează cu faţa către Grand Canale.

               Faţada este construită în 1709 de Domenico Rossi cu ajutorul financiar venit din partea dogelui Alvise Mocenigo. Pe faţadă se înfăţisează sapte sculpturi a unor diverşi pictori care prezintă diferite virtuţi întruchipate,sfinţi şi îngeri.Între coloanele corintice ale faţadei se evidenţiază două basoreliefuri. Unul înfăţisează un leu care îşi înclină capul în faţa Sf. Eustachio, iar celălalt basorelief prezintă scena în care împăratul Hadrian îl aruncă pe Sfânt şi pe rudele sale pe un taur roşu încins pe cuptor.

               Palazzo Mocenigo este un palat construit în stil gotic ,ce a fost reconstruit în prima parte a secolului al XVII lea . A constituit reşedinţa familiei Mocenigo, una dintre marile familii de nobili veneţiene din rândul căreia au fost aleşi şapte dogi. Lordul Byron a fost şi el găzduit în acest edificiu.

               În 1945 , Palatul Mocenigo este lăsat moştenire Venetiei de catre Alvise Nicolo Mocenigo, ultimul membru al ilustrei familii veneţiene.Municipalitatea la transformat într-un muzeu al ţesăturilor şi al costumelor.

               Ca’ Paesaro  este un edificiu din marmură în stil Baroc. Schitat de Baldassare Longhena pe la mijlocul secolului al XVII lea , palatul a fost finaizat în final de Antonio Gaspari în 1710. Datorită coloanelor colosale şi a colonetelor Longhena a dat impresia unor loje duble care să se extinda către Grand Canale.

                Actualmente palatul este sediul Muzeului de artă modernă al Veneţiei.

                 Ca’Corner della Regina a fost construit între 1724 si 1728 de Domenico Rossi pe ruinele palatului în care s-a născut Caterina Corner , regina  Ciprului. Ultimul descendent al familiei Corner a donat edificiul papei Pius al VII  lea .Pentru o perioadă de timp clădirea a fost folosită ca Arhivă istorică de Artă Contemporană

                 Palatul  păstrează stilul arhitectural al lui Longhena. Construcţia este modulată pe trei nivele şi are două mezanine între parter şi primul etaj.

                  În prezent palatul este administrat de Fundaţia Prada şi utilizat ca spaţiu expozitional.   

           

                Ca’d’ Oro este unul dintre cele mai somptuoase şi mai vechi palate de pe Grand Canale. Poartă acest nume de Casa de Aur datorită dacoraţiunilor exterioare poleite cu aur.

               Palatul a fost construit între 1428 şi 1430 şi a fost destinat ca reşedinţa familiei Contarini , o altă familie nobilă a Veneţiei din rândul căreia au fost aleşi opt dogi.  În 1894 palatul este cumpărat de baronul  Giorgio Franchetti şi donat oraşului Venetia

               Faţada principală  este în stilul Gotic Venetian de influenţă bizantină şi este opera lui Bartolomeo Bon şi a fiului său Giovanni Bon, sculptori iluştri ai Renaşterii veneţiene.

               Ca stil arhitectural palatul pare a fi ca o contopire dintre o biserică medievală şi o moscheie.

                 Palazzo Morosini Sagredo construit în secolul al XV lea ,  este din punct de vedere stilistic un edificiu ce se încadrează în grupul clădirilor de stil gotic-bizantin.

                 La primul etaj se remarcă o lojă cu şase bolţi susţinute de nişte coloane foarte subţiri. Pe cel de al doilea etaj se află o lojă cu patru bolţi în ogivă la care deasupra se adaugă patru ferestre în formă de trifoi. Goticul floral este întâlnit la multe clădiri veneţiene ,inclusiv la Palatul Dogilor.La acestea se adaugă un mezanin cu opt ferestre mici de formă pătrată. Se pare că aripa din partea dreaptă este o extensie mai recentă. Familia de nobili Sagredo a achiziţionat palatul în secolul al XVIII lea  de la o ramură a marii familii Morosini. Palatul Sagredo este cunoscut pentru decoraţiunile sale interioare de o valoare deosebită prezervate parţial. Faţadă dinspre Grand Canale a rămas originală . Doar o aripă estică dinspre Campo Santa Sofia a suferit alterări de stil.În 1871 familia Sagredo se stinge o dată cu contele Agostino Sagredo. În prezent palatul găzduieşte un hotel.

                 Ca’ da Mosto situat pe malul opus fabricilor noi din Rialto , şi este considerat cel mai vechi palat de pe Grand Canale . Este un edificiu din secolul al XIII lea ce aparţine stilului veneţian-bizantin având ca elemente distinctive arcurile îngustate şi capitelurile distinctive. Caracteristicile palatului ne indică faptul că a fost folosit pe post de casă de tip fondaco, casa şi prăvălia negustorilor care au avut-o iniţial ca proprietate. Cel de al doilea etaj a fost construit în la începutul secolului al XVI lea , iar cel de al treilea în secolul al XIX lea.

                 Palatul poartă numele exploratorului veneţian Alvise Cadamosto, născut aici în 1432. Cei din familia da Mosto au fost proprietari ai palatului până în 1603 când Chiara da Mosto cedează proprietatea unui nepot îndepărtat. Între secolul al XVI lea şi secolul al XVIII lea palatul a găzduit hotelul Albergo Leon Bianco În prezent palatul este părăsit deorece apele înalte ale lagunei i-au afectat temelia. Se doreşte a fi restaurat în următorii anii ,dar nu se ştie încă de către cine.

                 Fondaco dei Tedeschi  era o clădire tip ghetou destinată negustorilor germani. Era atât sediul breslei de negustori,depozit,piaţă cât şi spaţiu de locuit.

                 Palatul a fost construit în 1228 şi reconstruit în 1505 şi 1508 după un incendiu. Se încadrează în stilul arhitectural caracteristic Renaşterii italiene. Parterul era folosit ca spaţiu de depozitare a mărfii, etajul unu era compus din birourile breslei de negustori,iar cel de al II lea si al III lea erau destinate spaţiilor de locuit.

                 În interior pot fi întâlnite picturile celor 3 mari maestri ai Renaşterii veneţiene:Veronese , Tiţian si Tintoretto.

                 Germanii au ajuns să fie găzduiţi în această clădire imediat după construcţia sa din secolul al XIII lea şi până la sfârşitul Republicii Veneţiene ,o dată cu ocuparea oraşului de către Napoleon Bonaparte din 1797.

                În ultima instanţă Fondaco dei Tedeschi a devenit un important centru comercial pentru mărfurile care veneau din Orient şi erau distribuite apoi peste Alpi.

               Faţă în faţă cu Fondaco dei Tedeschi , pe parte cealaltă a canalului , se află Palazzo dei Camerlenghi. Edificiul a fost construit între 1525 şi 1528 de arhitectul Guglielmo dei Grigi în stilul Renaşterii timpurii . A fost folosit ca sediu al magistraţiilor financiari din Camerlengo de la care îşi împrumută numele.Aceşti magistraţi ai Camerlengo se ocupau cu supravegherea activităţilor economice. Camerlenghi erau împărţiţi în trei categorii: Camerlenghi de Comun(casieri ai Statului veneţian care se ocupau cu colectarea şi redistribuirea veniturilor), Camerlengo del Consiglio dei Dieci(se ocupa cu gestionarea bugetului Consiliului celor 10, serviciul secret al Veneţiei),Camerlenghi dei reggimenti( care erau numiţi de Marele Consiliu pentru distribuirea însemnelor de putere în oraşele din provinciile veneţiene). În Palatul Camerlenghi îşi mai desfăşurau activitatea şi Consulii comerţului(litigii comerciale) şi Supraconsulii comerţului(autorităţi de judecată superioare în litigiile comerciale).

                Parterul palatului era ocupat de închisorile în care erau ţinuţi negustorii intraţi în insolvenţă . Această vizibilitatea a închisorilor pe Grand Canale trebuia să  fie un avertisment pentru negustorii ce treceau. Palatul are un plan pentagonal care ia conturul malului. Se dezvoltă pe trei etaje cu ferestre înalte divizate de coloane false şi decorate cu frize.

                 Conform unei tradiţii veneţiene , orice magistrat  trebuia să lase în biroul pe care l-a ocupat o pictură religioasă sau un portret. Astffel în palat au ajuns să fie adăpostite multe opere de artă. Actualmente edificiul găzduieşte biroul regional al Curţii de Conturi al Italiei.

                 Prima porţiune a călătoriei cu vaporetto este marcată de trecerea pe sub cel mai celebru pod veneţian numit Ponte di Rialto.

Ponte di Rialto este acel grandios pod de piatră ce se arcuieşte cu îndrăzneală şi eleganţă peste apele Marelui Canal. A fost construit în 1691 în timpul dogelui Pasquale Cigogna de către arhitectul Antonio da Ponte şi înlocuieşte un pod de lemn . Podul Rialto uneşte sestiere San Polo de sestiere San Marco.

                 Principalul motiv pentru construcţia podului a fost piaţa Rialto care a fost permanent într-o continuă dezvoltare. Cea mai mare piaţă de peşte din oraş o vei întâlni aici.

Rândurile de prăvălioare de pe laturile podului sunt despărţite la mijloc de un portic în arcadă.Podul are trei căi de traversare:cea din mijloc şi cele două trotuare exterioare împodobite cu balustrade de marmură .

                 În zona podului Rialto se îngrămădesc cele mai vechi case din Veneţia cu acoperişuri plate şi bucăţi mari de tencuială rosie căzute pe alocuri care te lasă să întrezăreşti zidurile de cărămidă şi temeliile înverzite de apă. Rialto este permanent cuprins de forfota mulţimilor de vizitatori, dar şi de gondolele şi celelalte ambarcaţiuni care se îngrămădesc să acosteze în acest loc.

                 Pe Grand Canale, totul este ca o imensă galerie expoziţională în aer liber în care poţi studia arta a opt secole de istorie.  Dar călătoria mea pe Grand Canale nu s-a încheiat aici , fiind urmată de alte capodopere arhitecturale de care va voi povesti în următorul episod din călătoria mea veneţiană.

Cele mai eficiente strategii de manipulare propagate de politicieni prin intermediul mass-media

Cele mai eficiente strategii de manipulare propagate de politicieni prin intermediul  mass-media

Toţi cei care deţin puterea , indiferent  în ce domeniu , au ca principal obiectiv  să schimbe gândirea  şi implicit comportamentul celor pe care îi conduc. Pentru asta au nevoie de tehnici de manipulare care să influenţeze procesul de gândire a celor  supuşi  manipularii . În mediul politic şi în mass-media , aceste tehnici au progresat rapid. O societate care să fie alcătuită din “marionete” şi nu din oamenii care gândesc liber poate fi uşor guvernată de “maeştri păpuşari” care nu au alt scop decât să-şi satisfacă interesele  personale  şi ale grupurilor din care fac parte.Controlul mass-mediei este esenţial în acest proces.

În multe cazuri , mass-media prezintă neechilibrat confruntarea dintre doi indivizi sau grupuri cu opinii diferite. Scandalurile şi cancanurile sunt cele care atrag presa , fiind întodeauna prezentate pe prima pagină de ziar sau în prima parte a buletinelor de ştiri.

Strategia de distragere a atenţiei

Mass-media controlată din ce în ce mai mult de lideri politici sau oameni de afaceri ajunge să nu mai informeze , ci mai mult să dezinformeze. Rolul ei este de a devia atenţia de la chestiunile importante şi  schimbările decise de elite politice şi economice. Totul face parte din strategia de inundare a opiniei publice cu diferite informaţii  insignifiante. Această strategie care poate fi numită şi de distragere a atenţiei are şi rolul nociv de a bloca orice interes al publicului pentru domenii de cunoaştere precum ştiinţa ,  economia sau psihologia.  Ideea este ca oamenii să nu  se mai  gândească  la  adevăratele probleme sociale.

Chiar şi scurgerile de informaţii în presa de investigaţii pot fi nişte manevre strategice în favoarea celor care au poziţii de putere.

Strategia problema-reacţie-soluţie

O a doua strategie aplicată în manipulările din presă este cea de a crea  probleme cărora să li se ofere apoi soluţii. Metoda are schema: problema- reacţie- soluţie.

Se creează o problemă care să producă o reacţie în rândul publicului. Ca de exemplu: să dezvălui şi să intensifici violenţa urbană sau să aranjezi atacuri sângeroase pentru ca apoi să  aplici măsuri de securitate care limitează  libertăţile cetăţeneşti. Un alt exemplu, de această dată de proporţii mai mari, este crearea unei crize economice pentru a propune  retragerea  drepturilor sociale şi dezmembrarea serviciilor sociale . Totul ajunge să fie considerat ca fiind un rău necesar

Strategia graduală

A treia strategie de manipulare foarte eficientă este strategia graduală.  Obiectivul este ca societatea să ajungă să accepte inacceptabilul din trecut.

Prin această strategie au impus neoliberalii condiţiile socioeconomice radicale  în anii ‘80 şi ‘90 :

·         statul minimal

·         privatizarea masivă în sectoarele strategice ale economiei(resurse minerale, energie, transporturi ş.a.)

·         nesiguranţa socio-economică

·         flexibilitatea

·         şomajul enorm

·         salarii care să nu garanteze o  viaţă decentă

Toate aceste condiţii care la prima vedere par inacceptabile  şi care dacă ar fi fost aplicate deodată ar fi generat o revoluţie , au ajuns să fie aplicate gradual şi în final acceptate de  cetăţeni.

Strategia amânării

Strategia amânării este o altă cale de a implementa măsuri nepopulare.  De foarte multe ori politicieni  îşi motivează măsurile ca fiind dureroase, dar necesare pentru a câştiga sprijinul public în vederea aplicării viitoarelor planuri nepopulare.Deciziile nepopulare ,în strategia manipulatorilor, nu e bine să fie aplicate imediat , ci  să fie amânate pentru  un anumit moment în viitor.  Asta datorită faptului că masele populare au întotdeauna înclinaţia de a crede că totul va fi bine în viitor , iar sacrificiul cerut nu va mai fi necesar. Strategia  le dă timp maselor populare să se familiarizeze cu  ideea de schimbare şi să se resemneze atunci când aceasta vine.

Strategia infatilizării

 A  poza în copil nevinovat în faţa publicului este un alt tertip din gama strategiilor manipulative. Majoritatea reclamelor de pe piaţă  folosesc discursuri, argumentări , imaginea unor oameni şi în mod special intonaţia  copiilor aproape ca să dea impresia de slăbiciune , de parcă cel care se uită la aceste materiale publicitare ar fi şi el un copil mic sau un individ cu o deficienţă mintală. Această infantilizare e menită de a schimba imaginea manipulatorilor în ochii societăţii. Un bun exemplu în acest sens este  clipul electoral cu care preşedintele Johnson a câştigat alegerile prezidenţiale din 1964. În această reclamă electorală(considerată a fi cea mai controversată reclamă din istorie) apare o fetiţă de doi ani poreclită Daisy(pe numele său real de Monique M. Corzilius) care trebuia să transmită un mesaj emoţional în favoarea planului de dezarmare nucleară promovat de Johnson.

Strategia emoţională

O altă strategie de manipulare a publicului este să afişezi mai mult partea emoţională decât reflecţiile .

 A face uz de aspectul emotional este o tehnică des întâlnită în scopul de a bloca o analiză raţională, pentru a afecta simţul critic al individului. Mai mult , folosirea registrului emoţional deschide calea subconştientului în scopul  inducerii de idei, dorinţe, temeri sau nelinişti, constrângeri şi comportamente induse.

Strategia păstrării publicului în ignoranţă şi mediocritate

Printre cele mai preferate strategii de manipulare este să ţii publicul în ignoranţă şi mediocritate. Strategia constă în menţinerea unui public incapabil să înţeleagă tehnologiile şi metodele folosite în controlul minţii , o  formă de “sclavie modernă”. Un rol critic în aplicarea acestei strategii o are calitatea educaţiei primite de indivizi. Cu cât sistemul educaţional este mai prost , cu atât indivizii sunt mai susceptibili la manipulări.

Strategia de promovare a mediocrităţii în rândul populaţiei

O strategie legată de cea anterioară este cea de a promova mediocritatea în rândul populaţiei.  Publicul este făcut să creadă că a fi  prost, vulgar şi needucat este ceva la modă.

Strategia de autoînvinovătire

Manipulatorii preferă deasemenea să promoveze şi strategia de autoînvinovăţire . Indivizii trebuie lăsaţi să  se autoînvinovăţească pentru propriile nereuşite datorită lipsei de inteligenţă, a abilităţilor sau  a efortului. În loc să se revolte asupra sistemului economic, individul se autodepreciază şi se autoînvinovăţeşte , căzând într-o stare de depresie care îl face să-şi inhibe acţiunile. 

Strategia de cunoaştere a personalităţii individului

Strategia de manipulare cea ma complexă este  să cunoşti individul mai bine decât se cunoaşte el pe sine . Progresul ştiinţific  din ultimii 50 de ani a adâncit şi prăpastia dintre cunoştinţele pe care le posedă indivizii obişnuiţi şi cele pe care le au elitele conducătoare. Mulţumită biologiei, neurobiologie şi a psihologiei aplicate , “sistemul” a ajuns să înţeleagă mult mai bine fiinţa  umană , ajungând să deţină un control  şi o putere mai mare asupra indivizilor, mai mult decât o au ei înşişi.

Evitarea manipulării

Conştientizarea acestor strategii de manipulare poate ajuta la evitarea lor.  Educaţia este un factor esenţial pentru ca indivizii să discearnă cei bine şi cei rău.   Persoanele ce refuză să fie manipulate , au încredere în propriile crezuri şi idei , identifică tentativele de manipulare şi combat punctele de vedere ale  grupurilor  de manipulatori.

Pentru a nu deveni o unealtă în procesul de manipulare orchestrat de politicieni,  un adevărat jurnalist trebuie să-şi păstreze integritatea  profesională şi să caute întotdeauna adevărul  atunci când prezintă nişte informaţii publicului. Jurnalismul nu însemnă nici vanătoare de politicieni , nici împrietenirea cu aceştia  şi cu atât mai puţin implicare în politică.

Recomandări

Bryant Welch, State of Confusion: Political Manipulation and the Assault on the American Mind, Ed. Macmillan ,Londra, 2008.