Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie
Navigând pe Grand Canale
Gândindu-ne la faptul că Veneţia este un oraş al
canalelor, nu ai cum să nu faci o plimbare cu vaporaşul numit în limbajul local
vaporetto. Aşa poţi descoperi cel mai bine minunile arhitecturale ce se succed fără întrerupere pe Grand
Canale.Vremea era una binevoitoare cu soare strălucitor si un vânt cald şi
liniştit.
Ţinând
cont că Veneţia are parte de o climă subtropicală cu veri caniculare greu de
suportat şi ierni reci şi umede , cele mai plăcute anotimpuri în care poţi să vizitezi oraşul
este primăvara şi toamna .Deobicei în
aceste anotimpuri oraşul nu este nici foarte aglomerat şi poţi să ai parte de o experienţă mai plăcută. Singura
problemă care poate apărea ocazional în lunile mai reci este fenomenul de Acqua Alta ,în care apele lagunei inundă
străzile şi pieţele veneţiene. Deobicei fenomenule este legat de un flux crecut
al mareei din Marea Adriatică. Cam acestea ar fi în mare parte trăsăturile
climatice din cetatea Sfântului Marcu.
Nicăieri
în alt loc nu vei întâlni un cadru atât de pitoresc aşa cum este cel veneţian.
Apa Marelui Canal mângâia cu blândeţe temelia fermecătoarelor faţade scăldate
în lumina soarelui şi având ca fundal cerul cu al său albastru infinit. Fiecare palat de pe malurile Marelui
Canal are o oglindă în care să-şi admire
frumuseţea.
Grand Canale este ca o carte de onoare al istoriei veneţiene în care
fiecare familie ilustră de nobili veneţieni şi-a consemnat numele pe câte o
faţadă monumentală. Fiecare bucată de zid spune o poveste sau o legenda.De cât
geniu, talent şi bani au fost necesari pentru a edifica acest spaţiu pe care îl
străbaţi în doar o oră cu vaporetto până la San Marco.
Urcând pe canal de la Ponte degli
Scalzi pana la Ponte di Rialto se înşiruiesc următoarele capodopere
arhitecturale:Palazzo Foscari Contarini,
Fondaco dei Turchi, Fondaco del Megio ,Palazzo
Gritti,Biserica San Marcuola, Ca’Vendramin Calergi, Biserica Santa Stae, Palazzo
Belloni Battagia ,Palazzo Priuli Bon, Palazzo Mocenigo, Paesaro,Ca’Corner della
Regina, Ca’d’ Oro ,Palazzo Morosini Sagredo,Ca’ da Mosto, Fondaco dei Tedeschi,
Palazzo dei Camerlenghi.
Nu am putea doar să facem o
simpla enumerare fără să dăm măcar câteva detalii despre aceste palate de
pe Grand Canale.
Palazzo
Foscari Contarini este poziţionat chiar în faţa Bisericii Scalzi.Palatul a
fost ridicat în secolul al XVI lea şi a suferit ulterior numeroase alterări ale
stilului arhitectural . În prima parte a secolului al XX lea a fost aproape
într-o stare de paragină . În 1951, o companie privată de asigurări a preluat
clădirea şi a demarat lucrări de reabilitare.
Palazzo Foscari Contarini este un complex de două corpuri de
clădire în formă de U cu două faţade pe
Grand Canale . Stilul renaşcentist al
edificiului se remarcă mai ales la faţadă din parte dreaptă atunci când soseşti din direcţia gării Santa
Lucia. Elementele care sugerează stilul Renaşterii sunt arcadele lojei de la
primul etaj.
Fondaco dei Turchi este un edificiu
construit în stilul Veneto-Bizantin . A
fost construit de Giacomo Palmier în prima jumătate a secolului al XIII lea.În
traducere înseamnă Hanul Turcilor. A fost cumpărat de statul veneţian în 1381
pentru a fi reşedinţa Marchizului de Ferrara, Nicollo II d’Este. Dealungul
timpului a fost locul de găzduire a
multor delegaţii diplomatice care au vizitat Veneţia.
De la începutul secolului al XVII lea până prin 1838 ,Fondaco dei Turchi
a devenit o clădire ghetto pentru turcii otomani. Astfel de zone strict
delimitate în care putea locui un grup etnic erau răspândite în Veneţia. Aşa
era şi cazul germanilor al căror zonă de locuit era limitată la edificiul
Fondaco dei Tedeschi.
Clădirea funcţiona simultan ca spaţiu de locuit, depozit şi piaţă pentru
comercianţii otomani. Cei ce locuiau în asfel de clădiri tip ghettou le erau
impuse anumite restricţii cum ar fi anumite intervaluri din timp în care puteau
să părăsească edificiul şi intervale orare în care puteau face comerţ.
Fondaco del Megio este cea de a
treia clădire care poartă denumirea de fondaco după Fondaco dei Turchi şi
Fondaco dei Tedeschi. Ocupă aceiaşi
locaţie ca şi Fondaco dei Turchi, având o deschidere largă către Grand
Canale.Acest edificiu construit în
secolul al XIII lea a fost iniţial folosit ca magazie de grâu. Apoi construcţia
este trasformată în loc de depozitare a meiului destinat alimentaţiei umane. De
aici provine şi numele de megio , care în dialect veneţian înseamnă mei.Meiul
era încă în perioada medievală considerat un
bun substitut al grâului şi chiar o alternativă pentru carne în perioadele de abstineţă pe
care le dicta biserica catolică din respectiva perioadă . În concluzie meiul nu
a fost doar o hrană pentru păsări aşa cum este considerat acum.Fondaco del
Megio a supravieţuit ca loc de stocare a meiului până la căderea Republicii din
1797 .Actualmente clădirea găzduieşte o şcoală elementară.
Faţada este una dintre cele mai puţin decorate faţade de pe Grand
Canale.La parter se evidenţiază trei porţi dreptunghiulare,iar la etajele
superioare sunt prezente mici ferestre pătrate. Elemetele decorative sunt în
număr de două: rândul de creneluri de pe acoperiş şi un basorelief cu leul Sf. Marcu, simbol
care era prezent pe orice edificiu public din perioada Republicii.
Palazzo Gritti este un
edificiu care în perioada medievală a avut elemente ale stilului Gotic
Veneţian. În secolul al XVII lea ,palatul a făcut obiectul unei ample
reconstrucţii care i-au modificat arhitectura, dar nu şi dimensiunile. Faţada
structurată pe trei nivele are la parter un portal cu acces direct pe Grand
Canale.
La dreapta corpului principal de clădire , se află un mic palat care
aparţine de Gritti. Pe faţada acestui
mic edificiu legat de palatul Gritti se disting două basoreliefuri care
reprezintă blazoanele familiei Gritti şi Dandolo, foştii proprietari ai acestui
palat .Această parte de clădire îşi definitivează forma prin secolul al XIX
lea.
Biserica San Marcuola din
Campo San Marcuola este un alt stabiliment ce se înfăţişează pe Grand Canale
care deasemenea are şi o staţie de vaporetto. Biserica San Marcuola este
cunoscută pentru faptul că a adăpostit cândva o parte din moaştele sfântului
Ioan Botezătorul şi anume mâna sa dreată
cu care se crede că a fost botezat Iisus.Prima biserică în acest loc a fost
înfiinţată în secolul al X lea în cinstea Sfinţilor Ermagora şi San Fortunato
care în misteriosul dialect veneţian au devenit San Marcuola.Actualul lăcaş de
cult este realizat de arhiteţii Antonio Gaspari şi Giorgio Massari între anii
1663 şi 1736.
Faţada bisericii ar fi trebuit să semene cu aceia a Bisericii Pieta ,
dar a rămas nefinisată dincolo de plintă . marginile care trebuiau să susţină
plăcile de marmură sunt acum un loc de odihnă pentru porumbei .
Ca’Vendramin Calergi este un
palat cu o arhitectură deosebită în care au locuit multe personalităţi
distinse. Este locul în care Richard Wagner şi-a trăit ultimii ani din viaţă.
Somptuosul edificiu a fost proiectat de arhitectul
Mauro Codussi . Construcţia sa a durat 28 ani , un timp destul de scurt pentru
tehnicile din respectiva perioada.
Spaţiosul palat în stil
renaşcentist se desfăşoară pe cele trei etaje la care se adaugă un debarcader pentru
gondole pentru a uşura accesul de pe apă. Faţada este proporţionată foarte
bine. Coloane în stil clasic divid fiecare etaj al palatului.La parter, două
perechi de porţi executate după modelul francez sunt divizate de o singură
coloană desăvârşită de un arc şi o
fereastră în formă de trifoi deasupra. Aproape identic sunt executate şi
ferestrele mari de la etajele
superioare. Interiorul este bogat în scuplturi , picturi şi alte detalii arhitecturale în stil Baroc.
Toată construcţia a fost plătită de către dogele Leonardo Loredan (1501-1521).
Familia Loredan vinde această proprietate în 1581 pentru a putea ieşi din impasul financiar prin care
treceau în respectivul moment. După ce a trecut pentru scurtă vreme pe mâna mai
multor proprietari , palatul ajunge în final în posesia lui Vittore Calergi, un nobil veneţian originar din
insula Creta. Calergi îl angajează ca arhitect renumitul Scamozzi, care extinde palatul destul de consistent construind o aripă cu
acces în curte interioară. În 1739 , palatul este moştenit prin căsătorie de
puternica familie de negustori veneţieni, Vendramin care a fost înscrisă în
Cartea de Aur a patricienilor veneţieni.Din rândul lor provine chiar şi un doge
în persoana lui Andrea Vendramin(1476-1478).După alte familii de nobili care au
fost proprietare ale palatului, edificiul ajunge din 1946 să găzduiască Muzeul
Wagner şi Casinoul din Veneţia.
Palazzo Belloni Battagia este
situat în imediata apropiere de Fondaco dei Turchi. A fost construit pe la
mijlocul secolului al XVII lea de cunoscutul arhitect al Barocului veneţian ,
Baldassare Longhena pentru a servi ca reşedinţă a familiei de nobili Belloni .
Clădirea
este compusă din două etaje şi un mezanin cu o faţadă tipic barocă bogată în
sculpturi. Parterul are la mijlocul său o mare poartă ce are între grinda
orizontală şi arcul porţii o suprafaţă decorată de sculpturi. Este vorba de aşa
numitul timpan. Primul etaj are un număr de şapte ferestre dreptunghiulare cu
un set amplu de decoraţiune ce includ coloane false, steme mari deasupra
fiecărei ferestre .Mezaninul este separat de etajul inferior de o ramă şi are
şase ferestre mici. Cornişa are un cadru dinţat şi o friză lungă ce are pe ea
blazonul familiei Belloni. Pe acoperiş se înalţă două obeliscuri cu vârf
ascuţit. Această caracteristică este prezentă doar în câteva palate din Veneţia
cum ar fi Palazzo Papadopoli situat deasemenea pe Grand Canale.
Palazzo Priuli Bon este un
palat clădit în secolul al XIII lea în stil Gotic.Este compus din două etaje la
care se adaugă un mezanin. Parterul are pe centru o poarta mare arcuită care
constituie intrarea principală de pe apă. Etajul unu are o lojă cu arcade ogivale însoţite de o balustradă .
Este cea ce confirmă stilul Gotic al acestei clădiri. Ferestrele
dreptunghiulare sunt printre primele care au cadre executate din marmură în
secolul al XIII lea .
Campo San Stae se extinde în
stânga palatului Priuli Bon pe sensul de mers către San Marco. Biserica San Stae este cea care domină
acest mic spaţiu. Prima biserică Santa Stae a fost fondată aici prin secolul al
X lea în cinstea Sfântului Eustachio ,un fost comandant al lui Traianus care
conform legendei a văzut un crucifix
între coarnele unui cerb atunci când vâna. În dialectul veneţian el
ajunge să fie San Stae. Biserica San Stae a fost demolată în 1678 şi
reconstruită apoi de arhitectul Giovanni
Grassi care o repoziţionează cu faţa către Grand Canale.
Faţada este construită în 1709 de
Domenico Rossi cu ajutorul financiar venit din partea dogelui Alvise Mocenigo.
Pe faţadă se înfăţisează sapte sculpturi a unor diverşi pictori care prezintă
diferite virtuţi întruchipate,sfinţi şi îngeri.Între coloanele corintice ale
faţadei se evidenţiază două basoreliefuri. Unul înfăţisează un leu care îşi
înclină capul în faţa Sf. Eustachio, iar celălalt basorelief prezintă scena în
care împăratul Hadrian îl aruncă pe Sfânt şi pe rudele sale pe un taur roşu
încins pe cuptor.
Palazzo
Mocenigo este un palat construit în stil gotic ,ce a fost reconstruit în
prima parte a secolului al XVII lea . A constituit reşedinţa familiei Mocenigo,
una dintre marile familii de nobili veneţiene din rândul căreia au fost aleşi şapte
dogi. Lordul Byron a fost şi el găzduit în acest edificiu.
În 1945 , Palatul Mocenigo este lăsat moştenire Venetiei de catre Alvise
Nicolo Mocenigo, ultimul membru al ilustrei familii veneţiene.Municipalitatea
la transformat într-un muzeu al ţesăturilor şi al costumelor.
Ca’ Paesaro este un edificiu din marmură în stil Baroc. Schitat
de Baldassare Longhena pe la mijlocul secolului al XVII lea , palatul a fost
finaizat în final de Antonio Gaspari în 1710. Datorită coloanelor colosale şi a
colonetelor Longhena a dat impresia unor loje duble care să se extinda către
Grand Canale.
Actualmente palatul este sediul Muzeului de artă modernă al Veneţiei.
Ca’Corner della Regina a fost construit
între 1724 si 1728 de Domenico Rossi pe ruinele palatului în care s-a născut
Caterina Corner , regina Ciprului.
Ultimul descendent al familiei Corner a donat edificiul papei Pius al VII lea .Pentru o perioadă de timp clădirea a
fost folosită ca Arhivă istorică de Artă Contemporană
Palatul păstrează stilul
arhitectural al lui Longhena. Construcţia este modulată pe trei nivele şi are
două mezanine între parter şi primul etaj.
În prezent palatul este administrat de Fundaţia Prada şi utilizat ca
spaţiu expozitional.
Ca’d’ Oro
este unul dintre cele mai somptuoase şi mai vechi palate de pe Grand Canale.
Poartă acest nume de Casa de Aur datorită dacoraţiunilor exterioare poleite cu
aur.
Palatul a fost construit între 1428 şi
1430 şi a fost destinat ca reşedinţa familiei Contarini , o altă familie nobilă
a Veneţiei din rândul căreia au fost aleşi opt dogi. În 1894 palatul este cumpărat de baronul Giorgio Franchetti şi donat oraşului Venetia
Faţada principală este în stilul
Gotic Venetian de influenţă bizantină şi este opera lui Bartolomeo Bon şi a
fiului său Giovanni Bon, sculptori iluştri ai Renaşterii veneţiene.
Ca stil arhitectural palatul pare a fi ca o contopire dintre o biserică
medievală şi o moscheie.
Palazzo Morosini Sagredo
construit în secolul al XV lea , este din punct de vedere stilistic un
edificiu ce se încadrează în grupul clădirilor de stil gotic-bizantin.
La primul etaj se remarcă o lojă cu şase bolţi susţinute de nişte
coloane foarte subţiri. Pe cel de al doilea etaj se află o lojă cu patru bolţi
în ogivă la care deasupra se adaugă patru ferestre în formă de trifoi. Goticul
floral este întâlnit la multe clădiri veneţiene ,inclusiv la Palatul Dogilor.La
acestea se adaugă un mezanin cu opt ferestre mici de formă pătrată. Se pare că
aripa din partea dreaptă este o extensie mai recentă. Familia de nobili Sagredo
a achiziţionat palatul în secolul al XVIII lea de la o ramură a marii familii Morosini. Palatul
Sagredo este cunoscut pentru decoraţiunile sale interioare de o valoare
deosebită prezervate parţial. Faţadă dinspre Grand Canale a rămas originală .
Doar o aripă estică dinspre Campo Santa Sofia a suferit alterări de stil.În
1871 familia Sagredo se stinge o dată cu contele Agostino Sagredo. În prezent
palatul găzduieşte un hotel.
Ca’ da Mosto situat pe malul
opus fabricilor noi din Rialto , şi este considerat cel mai vechi palat de pe
Grand Canale . Este un edificiu din secolul al XIII lea ce aparţine stilului
veneţian-bizantin având ca elemente distinctive arcurile îngustate şi
capitelurile distinctive. Caracteristicile palatului ne indică faptul că a fost
folosit pe post de casă de tip fondaco, casa şi prăvălia negustorilor care au
avut-o iniţial ca proprietate. Cel de al doilea etaj a fost construit în la
începutul secolului al XVI lea , iar cel de al treilea în secolul al XIX lea.
Palatul poartă numele exploratorului veneţian Alvise Cadamosto, născut
aici în 1432. Cei din familia da Mosto au fost proprietari ai palatului până în
1603 când Chiara da Mosto cedează proprietatea unui nepot îndepărtat. Între
secolul al XVI lea şi secolul al XVIII lea palatul a găzduit hotelul Albergo
Leon Bianco În prezent palatul este părăsit deorece apele înalte ale lagunei
i-au afectat temelia. Se doreşte a fi restaurat în următorii anii ,dar nu se
ştie încă de către cine.
Fondaco dei Tedeschi era o clădire tip ghetou destinată
negustorilor germani. Era atât sediul breslei de negustori,depozit,piaţă cât şi
spaţiu de locuit.
Palatul a fost construit în 1228 şi reconstruit
în 1505 şi 1508 după un incendiu. Se încadrează în stilul arhitectural
caracteristic Renaşterii italiene. Parterul era folosit ca spaţiu de depozitare
a mărfii, etajul unu era compus din birourile breslei de negustori,iar cel de
al II lea si al III lea erau destinate spaţiilor de locuit.
În interior pot fi întâlnite picturile celor 3 mari maestri ai
Renaşterii veneţiene:Veronese , Tiţian si Tintoretto.
Germanii au ajuns să fie găzduiţi
în această clădire imediat după construcţia sa din secolul al XIII lea şi până
la sfârşitul Republicii Veneţiene ,o dată cu ocuparea oraşului de către
Napoleon Bonaparte din 1797.
În ultima instanţă Fondaco dei Tedeschi a devenit un important centru
comercial pentru mărfurile care veneau din Orient şi erau distribuite apoi
peste Alpi.
Faţă în faţă cu Fondaco dei Tedeschi , pe parte cealaltă a canalului ,
se află Palazzo dei Camerlenghi.
Edificiul a fost construit între 1525 şi 1528 de arhitectul Guglielmo dei Grigi
în stilul Renaşterii timpurii . A fost folosit ca sediu al magistraţiilor
financiari din Camerlengo de la care îşi împrumută numele.Aceşti magistraţi ai
Camerlengo se ocupau cu supravegherea activităţilor economice. Camerlenghi erau
împărţiţi în trei categorii: Camerlenghi
de Comun(casieri ai Statului veneţian care se ocupau cu colectarea şi
redistribuirea veniturilor), Camerlengo
del Consiglio dei Dieci(se ocupa cu gestionarea bugetului Consiliului celor
10, serviciul secret al Veneţiei),Camerlenghi
dei reggimenti( care erau numiţi de Marele Consiliu pentru distribuirea
însemnelor de putere în oraşele din provinciile veneţiene). În Palatul
Camerlenghi îşi mai desfăşurau activitatea şi Consulii comerţului(litigii
comerciale) şi Supraconsulii comerţului(autorităţi de judecată superioare în
litigiile comerciale).
Parterul palatului era ocupat de închisorile în care erau ţinuţi
negustorii intraţi în insolvenţă . Această vizibilitatea a închisorilor pe
Grand Canale trebuia să fie un
avertisment pentru negustorii ce treceau. Palatul are un plan pentagonal care
ia conturul malului. Se dezvoltă pe trei etaje cu ferestre înalte divizate de
coloane false şi decorate cu frize.
Conform unei tradiţii veneţiene , orice magistrat trebuia să lase în biroul pe care l-a ocupat
o pictură religioasă sau un portret. Astffel în palat au ajuns să fie
adăpostite multe opere de artă. Actualmente edificiul găzduieşte biroul
regional al Curţii de Conturi al Italiei.
Prima porţiune a călătoriei cu
vaporetto este marcată de trecerea pe sub cel mai celebru pod veneţian numit Ponte di Rialto.
Ponte di Rialto
este acel grandios pod de piatră ce se arcuieşte cu îndrăzneală şi eleganţă
peste apele Marelui Canal. A fost construit în 1691 în timpul dogelui Pasquale
Cigogna de către arhitectul Antonio da Ponte şi înlocuieşte un pod de lemn .
Podul Rialto uneşte sestiere San Polo de sestiere San Marco.
Principalul motiv pentru construcţia podului a fost piaţa Rialto care a
fost permanent într-o continuă dezvoltare. Cea mai mare piaţă de peşte din oraş
o vei întâlni aici.
Rândurile de prăvălioare de pe laturile podului sunt
despărţite la mijloc de un portic în arcadă.Podul are trei căi de
traversare:cea din mijloc şi cele două trotuare exterioare împodobite cu
balustrade de marmură .
În zona podului Rialto se îngrămădesc cele mai vechi case din Veneţia cu
acoperişuri plate şi bucăţi mari de tencuială rosie căzute pe alocuri care te
lasă să întrezăreşti zidurile de cărămidă şi temeliile înverzite de apă. Rialto
este permanent cuprins de forfota mulţimilor de vizitatori, dar şi de gondolele
şi celelalte ambarcaţiuni care se îngrămădesc să acosteze în acest loc.
Pe Grand Canale, totul este ca o imensă galerie expoziţională în aer
liber în care poţi studia arta a opt secole de istorie. Dar călătoria mea pe Grand Canale nu s-a încheiat aici , fiind urmată de alte capodopere arhitecturale de care va voi povesti în următorul episod din călătoria mea veneţiană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu