Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie- Prima impresie lăsată de splendorile veneţiene

 Veneția , regina Adriaticii- jurnal de călătorie

I. Prima impresie lăsată de splendorile veneţiene

        Întemeierea Veneției dealungul a celor peste 100 de insulițe din laguna venețienă din Nordul Adriaticii este cu adevărat o minune arhitecturală.Tabloul aerian al orasului este trasat de canalele și podurile care sunt elemetele definitorii ale topografiei urbane.Casele şi palatele cu acoperişuri  roşii dau un accent cromatic acestui peisaj fermecător.

        Cum a putut fi posibilă supraviețuirea acestui oraș construit pe ape este prima întrebare care mi-a venit în minte. Dacă luăm în considerare că fondarea tradițională a orașului datează din 421, o dată cu ridicarea Bisericii San Giacomo din Rialto, atunci este cu atât mai surprinzătoare durabilitatea clădirilor construite în lagună. Răspunsul se găsește în pilonii de lemn plasați la distanțe mici unul de altul și care chiar după secole de submersiune se prezintă în continuare în stare bună. Piloni străbat un strat de nisip și mâl și sunt fixați de un alt strat mai dur de argilă comprimată. Într-un mediu sărac în oxigen, lemnul se degradează mult mai greu decât cel aflat pe suprafață. Datorită faptului că apa din lagună este bogată în minerale, pilonii suferă un proces de pietrificare care îi transformă în strucuturi foarte rezistente. Majoritatea pilonilor sunt facuți din lemn de anin conoscut pentru rezistența sa la apă.

        Veneția nu este doar o simplă destinație turistică. Dealungul istorie sale , Republica Venețiană a fost o  protectoare a artelor , constituind un centru al Renașterii ,iar apoi al Barocului.

         Proclamată oficial în 697 cu un statut de teritoriu dependent de Bizanț, independența de facto al Republicii Venețiene este recunoscută prin tratatul de pace încheiat în 803 între împăratul Carol cel Mare și împăratul bizantin Nikephoros I .

         În timpul Evului Mediu și a Renașterii, Republica Serenissimă Venețiană s-a impus ca o putere maritima majoră în Mediterana de Est. Baza acestei puteri politice se datorează faptului că Veneția a fost încă de la început un important centru al comerțului în special cu mătase, cereale și mirodenii.Controlul rutelor comerciale care aveau ca destinație Levantul a constituit fundamentul supremației economice venețiene între secolele XIII-XV.

          Cele menționate sunt câteva coordonate istorice pe care am vrut sa le expunem pentru a putea înțelege mai bine contextul în care s-a dezvoltat Republica Venețiană.

          Am avut oportunitatea de a studia patrimoniul cultural venețian în călatoria din toamna anului 2011. Având în vedere că aici este un climat mediteranean cu veri foarte toride, cel mai favorabil anotimp pentru a vizita Veneția este toamna . În permanență orașul se aglomerează cu turiștii veniți din toate colțurile lumii pentru a admira frumusețea aparte a acestor locuri.

           Veneția istorică este împărțită în sașe districte numite sestieri. Cele sașe sestieri sunt Cannaregio,San Polo, Dorsoduro, Santa Croce,San Marco și Castello.

           Ajuns în Piazzale di Roma ,ca orice turist , am tramversat podul Calatrava , o construcție metalică în mare măsură incompatibilă cu stilul arhitectural venețian. Este primul dintre cele patru poduri care tranversează Grand Canale , făcând legătura dintre Piazzale di Roma și  Gara feroviară Santa Lucia.

            Trecând de gară am ajuns la Biserica Scalzi ( Chiesa degli Scalzi). Denumirea de Scalzi înseamnă în traducere desculțe și este legată de ordinul călugăresc al Carmelitelor, în cinstea cărora a fost ridicat acest lăcaș de cult. Biserica a fost construită de arhitecții Baldessare Longhena și Giuseppe Posso între anii 1656-1689 în stil Baroc.Fațada are sculpturi și decorațiuni bine lucrate și dispuse simetric. Aici este cripta ultimului doge venețian ,Ludovico Manin al cărui nume se leagă sfârșitul Republicii Venețiene o dată cu ocuparea orașului de către Napoleon Bonaparte în 1797.

            De aici se traversează Ponte degli Scalzi ,al doilea pod  peste Grand Canale care unește Sestiere Cannaregio cu Sestiere Santa Croce. Este un pod arcuit din piatră ce a fost inaugurat în 1934 în locul unui fost pod metalic austriac.

            Ajuns în sestiere Santa Croce mi-am continuat plimbarea pe străzile înguste ale Veneției ce amintesc de o cetate medievală. Vocile mulțimii de turiști se risipea ca  o muzică de operă pe aceste alei venețiene învechite de istorie.În epoca nostră contemporană puține mai sunt acele locuri în care vocea umană să predomine și nu zgomotul de mașini.

           Și dacă îndreptăm ușor discuția către o muzică de ambient nu putem uita că acesta este orașul natal al marelui compozitor Antonio Vivaldi, cunoscut pentru simfonia Anotimpurilor .Ce poate fi mai potrivit decât muzica simfonică pentru a reflecta vibrațiile pe care le transmite acest loc asupra trecătorilor.

            În toate părțile găsești magazine de suveniruri care vând obiecte artizanale reprezentative pentru Veneția. Cele mai căutate sunt măștile venețiene purtate în timpul Carnavalului. Ele fac parte dintr-o tradiție seculara venețiană, fiind folosite ca accesoriu pentru a ascunde identitatea și statutul social al celor care le poartă. Având fețele acoperite de măști, toți participanți prezenți la carnaval socializau mai ușor. Măștile sunt în culori aurii și argintii specifice stilului baroc. Decorațiunile pot include cristale de diferite forme care pot fi din sticlă de Murano sau de tip Swarovski pentru cele mai extravagante. Unele măști erau pentru întreaga față ,iar altele pentru ochi.

         Dintr-un astfel de magazin am ales o mască de carnaval veneţiană în nuante aurii și albastre care avea ca decorațiune un cristal de Murano în formă de romb.

          Mergând tot înainte am ajuns în sestiere San Polo. Aici am vizitat Scuola Grande di San Rocco și Biserica San Rocco.Ambele cladiri sunt opera arhitectului renașcentist Bartolomeo Bon și sunt destinate Confreriei San Rocco ,un grup de cetățeni venețieni înstăriți reunit pentru a ajuta comunitatea venețiană afectată de epidemia de ciumă din secolul al XV lea. Scuola Grande a a fost ridicată în 1478 ,iar Biserica San Rocco între 1489 și 1508.După epidemia din 1575 , autoritățile venețiene în frunte cu Dogele și Signoria faceau pelerinaje regulate la moaștele lui San Rocco,sfânt protector împotriva ciumei, al cărui relicve sunt găzduite în biserica cei poatră numele.Rămai totuși cu impresia  că biserica este pusă în umbră de clădirea Școlii San Rocco.Până în secolul al XVIII lea biserica nu a avut construită o fațadă.Aceasta a fost ridicată între 1765și 1771 de către arhitecții Giorgio Fossati și Bernardino Maccaruzzi pentru a reflecta fațada Școlii San Rocco.

          Arhitectura Școlii San Rocco este asemănătoare cu al altor Grande Scuole din Veneția.Construcția este caracterizată de prezența a două săli:Sala dell’Albergo(sala de la parter) unde era un consiliu de control al Confreriei și Sala Superiore(sala de la etaj) folosită pentru găzdui întrunirile membrilor Confreriei.

         Scuola Grande di San Rocco este foarte cunoscută în rândul iubitorilor de artă ,deoarece găzduiește numeroase lucrări ale pictorului renașcentist Jacopo Tintoretto.

         În Sala dell’Albergo se pot admira următoarele picturi de Tintoretto: Buna Vestire, Închinarea Magilor ,Ucigașul celor nevinovați, Înfătișarea la templu , Maria Magdalena.

         În Sala Superiore se completează colecția de tablouri ale pictorului renașcentist și anume tabloul Adam și Eva ,Scara lui Iacob, Exodul din Egipt ,Căderea manei în deșert ,Revelațiile lui Moise .

          Scuola Grande di San Rocco este un adevărat templu al Renașterii italiene. Aceste compoziţii tumultoase ale lui Tintoretto se caracterizează printr-o tuşă plină de furie într-un sens creativ şi print-o incredibilă îndrăzneală destul de atipică tinând cont de canoanele din acele vremuri de care trebuia să se ţină cont şi în artă.

          Mergând dincolo de San Rocco ,prin același sestiere Santa Croce am ajuns în fața Bisericii San Simeone Grande,lacaș de cult dedicat Profetului Simeon. Este numită San Simeone Grande pentru a se distinge de Biserica San Simeone Picollo aflată în apropiere. Din ce am aflat de la localnici,pricipalul motiv pentru care una se numește Grande(mare) ,iar alta Picollo(mică) este numărul de enoriași care le frecventează și nu în mod obligatoriu dimensiunea construcției. Biserica a fost fondată încă din 967 , dar reconstruită în nenumărate serii în secolul al XII lea , al XIII lea și din nou în secolul al XVIII lea.

           Fațada în formă de templu grecesc este opera lui Giorgio Massari și datează din 1757. Planul bisericii include coloane bizantine de secolul al XIII lea unite de arcuri curbate în stil roman.Deasupra coloanelor sunt statuile celor 12 apostoli ,opere din secolul al XVII lea ale lui Francesco Terelli.

            Tot în interiorul bisericii pot fi admirate picturile Apariția în templu ale lui Palma cel Tânăr și Cina cea de Taină al lui Tintoretto. Tabloul lui Tintoretto nu se prezintă din păcate într-o stare prea bună după restaurarea nereușită din 1935. Printre obiectele de preț se numără și o statuie al Profetului Simeon 

.

             Biserica San Simeone Picollo este mai vizibilă datorită poziţionării sale pe Grand Canale. San Simeone Picollo este atestată documentar în 1271. A fost demolată în 1718 şi reconstruită de arhitectul Scalfarotto. Reconstrucţia a dorit să extindă biserica şi să o facă mai mare decât San Simeone Grande ,dar cupola uriaşă disproporţionată în raport cu restul structurii care o susţine o face să pară inestetică. 

Turul de vizitare al bisericilor venețiene a continuat cu popasul făcut la Biserica San Geremia din sestiere Cannaregio. Biserica a fost întemeiată în secolul al XI lea ,reconstruită în 1174 de dogele Sebastiano Ziani. Actuala construcție este din 1760 și îi aparține arhitectului Carlo Corbellini.Se poate observa și o pictură al lui Palma cel Tânăr intitulată Buna Vestire,dar care se distinge foarte greu datorită iluminarii nesatisfăcătoare. Planul bisericii este în formă de cruce greacă cu cupole la trecerea dintr-o navă în alta . Biserica este consacrată venerării moaștelor Sfintei Lucia din Siracuza, martiră a creștinătății. Icoana Sfintei Lucii este expusă chiar pe poarta de intrare în biserică. Sfânta este reprezentată ținând în mână o farfurie pe care se află pictati doi ochi. Acești ochi sunt cei care i-au fost scoși în urma torturii pe care a îndurat-o datorită faptului că a refuzat cererea în căsătorie a unui păgân.Fața sfintei din icoană este reprezentată  cu ochii la locul lor. De sărbătoare sfintei ,aici se organizează o procesiune la care participă numeroși pelerini.

           În spatele  altarului este racla din sticlă în care sunt depuse moaştele Sfintei Lucia .Fața este acoperită cu o mască din argint,dar mainile și picioarele  sunt vizibile. Cu toate că biserica în sine nu este prea bine luminată , energia transmisă de sfântă întrece orice obstacol și luminează inimile celor care vin să o viziteze. Este un loc bun în care îți poți regăsi pacea sufletească și pe care  vei dori sa-l revezi din nou după un timp.

          Clopotnița înaltă de 43metri este una dintre cele mai vechi din oraș și este cea mai rămas din biserica ctitorită de Sebastiano Ziani.

           În acelaşi Campo San Geremia unde se află şi Biserica San Geremia este şi Palazzo Labia care are o faţada cu deschidere spre Grand Canale.Faţada principală este înspre canalul Cannaregio.Acest palat construit în stil Baroc în secolul al XVII este unul dintre cele mai faimoase palate ale Veneţiei.Este cunocut mai ales pentru frescele din sala de bal pictate de Giovanni Tiepolo. Cei care au comandat construcţia acestui palat au fost nobilii familiei Labia, care ca origine erau negustori spanioli veniţi în Veneţia prin secolul al XVI lea. Au reuşit să ajungă la statutul de nobili pe la mijlocul secolului al XVII atunci când au ajutat cu bani Republica Veneţiei, sărăcită în urma îndelungatului război antiotoman. Cu alte cuvinte şi-au cumpărat locul în nobilimea Veneţiei.Membrii acestei familii erau cunoscuţi pentru modul ostentativ prin care îşi etalau bogăţiile.

           Palatul Labia are ,ca şi celelalte palate mari din Veneţia , o construcţie în plan dreptunghiular în jurul unei curţii interioare. Arhitecţii care au proiectat faţadele au pus capăt unei tradiţii arhitecturala prezentate de Longhena. Cu toate că faţadele păstrează o bogăţie a decoraţiunilor specifică Barocului, ele încetează a mai fi atât de încărcate ca în construcţiile baroce din trecut. Faţada din Campo San Geremia este la fel de splendidă ca şi cea de pe Canalul Cannaregio.Dintre cele trei faţade ale palatului ,cea în spre Grand Canale este cea mai mică şi în acelaşi timp depărtată de Grand Canale prin Fundamenta Labia.

          Edificiul are în total 5 etaje.Parterul şi primul nivel sunt construite jos şi sunt executate într-un stil rustic. Următoarele două nivele sunt ferestre înalte separate de pilaştri şi înconjurate de mici balcoane cu balustradă.Micile ferestre ovale de la mezanin sunt separate de vulturii heraldici ai familiei Labia. Construcţia intră în secolul al XIX într-o perioadă degradare care se agravează o dată cu explozia urmată de incendiu ce a avut loc aici în 1945.

           Se înserase și am hotărât să fac o plimba înainte de a mă culca. Veneția are farmecul său atunci când o privești la lumina lunii, .Ce poate fi mai relaxant decât să stai pe un pod pe Grand Canale și să urmărești oglindirea luminilor în apă .În întuneric toate lucrurile atinse de câte o rază de lumină rătacită pot lua o înfătisare misterioasă. Lumina zilei înlătura această aură de mister în care se cufunda oraşul.

            Am pus capăt cercetărilor cu gȃndul de a mă întoarce de dimineaţă cu mai multă energie.Sunt atât de multe lucruride văzut aici încât nici nu ştii cu ce să mai continui

Ce ascunde SUA în “Zona 51” ?

Ce ascunde SUA în “Zona 51”  ?

 

Locaţia Zonei 51 nu a fost niciodată secretă, având în vedere că ea este înfăţisată în imaginile din satelit prezentate de Google Maps sau Google Earth.În schimb, este păstrată secretă activitatea din interiorul bazei.  Faptul că din ce în ce mai mulţi cetăţeni americani semnalau apariţia de OZN-uri prin anii’50 şi ‘60 , avea o legătură directă cu activitatea care se desfăşura în Zona 51. Accesul în apropierea bazei este în continuare restricţionat.

Înfiinţarea bazei secrete din deşertul Nevada

Existenţa Zonei 51( Area 51) nu a fost recunoscută niciodată oficial de către guvernul SUA , cu toate că în ultima vreme CIA a declasificat mai multe documente referitoare la locaţie acestei baze  şi la activităţile generale care se desfăşoara acolo.  Oficial locaţia este cunoscută ca Poligonul de teste şi antrenament de la Nevada sau Groom Lake(Nevada Test and Training Range). În documentele CIA se folosesc şi alte nume alternative precum Dreamland, Paradise Range,Home Base, Watertown Strip sau Homey Airport.

Baza de teste din deşertul Nevada a fost înfiinţată de către Preşedintele Henry Truman, în 1951. Scopul initial era amenajarea unui perimetru într-o zonă izolată pentru a se realiza teste nucleare. Aşa apare Nevada Test Site, locul în care Departamentul Energei din SUA a realizat  aproximativ 100 de teste nucleare atmosferice( numărul total de teste nucleare ,însumând şi cele subterane, ajunge la 739). Zona 51 era un alt perimetru din această imensă bază din deşertul Nevada, care era situată chiar lângă  Nevada Test Site(numărul 51  vine de la ordinea în care au fost numerotate perimetrele bazei) . Zona 51 era adiacentă Zonei 15.  Perimetrul are o  formă dreptunghiulară şi se întinde pe 40 de km . Baza se află la 155 de km ,NV de Las Vegas.

Noi tehnologii de spionaj americane confundate cu OZN-uri

Foto: Avioane SR-71

Din documentele desecretizate de CIA , rezultă faptul că în perioada 1954- 1974 au fost dezvoltate două proiecte de avioane de spionaj: unul a fost proiectul avioanelor U-2 şi al doilea a fost proiectul Oxcart( construcţia avioanelor de spionaj Lockheed A-12).

Testele la mare altitudine ale avioanelor de spionaj U-2 , a declanşat în anii’50  o adevărată isterie a OZN-urilor. Tot mai mulţi oamenii începeau să le raporteze apariţia.Pe la mijlocul anilor’50 , avioanele comerciale zburau la altitudini cuprinse între 3000 m şi 6000 de m.  Avioane militare , precum B-47 sau B-57 operau la altitudini mai mici de 12000 m. În consecinţa o dată ce U-2 a început să zboare la  altitudinea uimitoare de  18000 m, tot mai mulţi au început să semnaleze controlorilor de trafic aerian, apariţia unor obiecte zburătoare neidentificate. Documentul desecretizat de CIA ,care cuprinde 366 de pagini , explică ce anume reprezenta Project Blue Book(nr. Proiectul Cartea Albastră). Proiectul trebuia să semnaleze atunci când civilii raportau  apariţia unor aşa-zise OZN-uri care erau de fapt avioane U-2.  Apoi se luau măsuri pentru a preveni aceste evenimente.

Documentul CIA explică de ce erau confundate avioanele U-2 cu OZN-uri.  Totul are legătură cu aripile argintii ale avionului U-2 , care în lumina soarelui începeau să licărească. Cei de la sol sau chiar piloţii de pe avioanele comerciale nu realizau că este un avion. Pe  vremea respectivă, nimeni nu credea că un avion putea ajunge la o altitudine de 18000 de metri,iar de aceea U-2 ajungeau să fie  confundate cu OZN-uri. Documentul CIA nu dă alte informaţii referitoare la vreun posibil contact cu nave extraterestre, lăsând în continuare loc speculaţiilor. Nu toate raporturile despre OZN-uri îşi găseau explicaţia în  zborurile avioanelor U-2. Oricum , în perioada anilor’50 şi ’60 , mai mult de jumătate din rapoartele care semnalau obiecte zburătoare neidentificate erau de fapt legate de zborurile avioanelor de spionaj U-2 şi A-12(proiectul Oxcart).

Un fapt interesant semnalat de documentul CIA referitor la avioanele U-2 este dorinţa preşedintelui Eisenhower de a recruta doar cetăţeni străini pentru misiunile  de spionaj. În cazul prăbuşirii unui avion U.2 , SUA şi-ar fi putut nega implicarea în activitatea desfăşurată de respectivul pilot străin

Fenomenele OZN din Zona 51: adevăr sau născocire?

    Cartea lui Annie Jacobsen intitulată Area 51: An Uncensored History of America's Top Secret Military  a creat o adevărată controversă în rândul cititorilor americani, atunci când a avansat tot felul de teorii legate de presupuse experimente medicale ale URSS cu scopul de a crea extratereştri falşi .

 Legat de incidentul de la Roswell din 1947 (aşa-zisa prăbuşire a unei farfurii zburătoare cu fiinţe extraterestre),autoarea Jacobsen afirmă faptul că totul a fost o înscenare pusă la punct de sovietici.  În carte se afirmă faptul că Stalin s-a întâlnit cu doctorul nazist Mengele la Auschwitz( responsabil de multe experimente medicale criminale ale regimului nazist), şi i-a propus  să colaboreze pentru a scăpa de execuţie. Mengele ar fi trebuit să efectueze nişte experimente medicale pe nişte copii pentru a crea extratereştri falşi , pe care ulterior URSS-ul i-ar fi trimis în “farfurii zburătoarea”.

 Această teorie contravine adevărului istoric. Doctorul Mengele atunci când a ajuns la Auschwitz în mai 1943, a condus experimente medicale care nu au avut nici o legătură cu crearea de falşi extratereştri din oameni. Experimentele sale oribile nu au demonstrat că ar fi deţinut  competenţa medicală necesară pentru a face astfel de transformări.

În plus doctorul Mengele  fugise deja din Auschwitz în ianurie 1945, înainte de ajungerea Armatei Roşii acolo. După ce a fost capturat de americani  şi a stat o perioadă ascuns în Germania , Mengele se refugiază în 1949 în America de Sud.

Stalin nu avea nici un interes să pună la cale farse cu extratereştri americanilor, având în vedere că era prea preocupat de obţinerea primei bombe atomice sovietice. Tehnologia sovietică nu era atât de avansată pentru a crea “farfurii zburătoare “la vremea respectivă.

Se pare că multe cărţi care au fost scrise pe tema OZN-urilor din Area 51 au fost mai mult ficţiune decât realitate.

De multe ori ceea ce vedeau oamenii , erau de fapt reflexiile solare produse de avioanele de recunoaştere (U-2, A-12 sau D-21 Tagboard) ale CIA testate la mare altitudine în Zona 51.Având în vedere că toate proiectele erau compartimentate în Zona 51, nici măcar lucrătorii nu ştiau exact la ce lucrau.

Tot în Zona 51 a fost testată şi tehnologia străină , în mare parte sovietică , din perioada Războiului Rece. Aşa au ajuns să fie testate avioanele de luptă sovietică de tip MIG . Deasemenea în programul denumit HAVE GLIB , CIA a testat în Area 51 sistemul sovietic de radar pentru rachete.

În afara de teoria conspiraţiei legată de OZN-uri , mai există şi alte supoziţii legate de Zona 51 cum ar fi testarea de arme energetice , arme meteorologice, tehnologie de teleportare şi călătorie în timp precum şi de sisteme de propulsie exotice.
                                                      

Mai este activă Zona 51 ?

Sub proiectul denumit SCORE EVENT din 1977, Forţele aeriene ale SUA au început să finanţeze  noi  îmbunătăţiri la baza de la Groom Lake (Area 51). Din 1979 , Zona 51 începe să fie administrată de Air Force Flight Test Center din Edwards(California).  Aşa au continuat şi testele la alte prototipuri secrete de avioane. Este vorba de prototipurile de avioane invizibile  F-117 ,care chiar dacă au făcut teste de zbor pe noul aeroport militar de la Tonopah, au efectuat teste radar în Zona 51. Avioanele F-117 erau dezasamblate şi transportate pe timpul nopţii  cu avione de transport C-5 de la aeroportul Tonopah până la Groom Lake. Operaţiunile de testare radar al lui F-117 în zona 51 , au continuat şi după ce acesta a devenit operaţional în 1983.

În prezent în zona 51 este în desfăşurare şi programul de construcţie de noi drone , echipamente militare care au început să fie din ce în ce mai solicitate de armata şi serviciile secrete americane, mai ales în războiul împotriva terorismului care a urmat atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001. Programul de drone american  a ajuns în centrul atenţiei în 2002, prin evenimentul tragic din Yemen , unde o dronă a  ucis accidental 13 persoane care făceau parte din alaiul unei nunţi.

Zvonurile legate de posibilele invenţii testate în Zona 51, au ajutat de fapt la păstrarea secretului operaţiunilor care se desfăşoară la Groom Lake.

Bibliografie

 Annie Jacobsen, Area 51: An Uncensored History of America's Top Secret Military Base , Ed. Hachette Book Group UK, Londra, 2011.

Peter W. Merlin, Area 51, Ed. Arcadia Publishing , Mount Pleasant ,2011.

Robert Doherty , Area 51: The Truth ,Ed. Random House Publishing Group , New York, 2008.

Document declasificat al CIA din iulie 2013 referitor la Zona 51,

http://www.gwu.edu/sites/www.gwu.edu/files/downloads/U2%20%20history%20complete.pdf

Admiral Lord Horatio Nelson, one of the Britain’s most influential figures

Admiral Lord Horatio Nelson, one of the Britain’s most influential figures

Admiral Nelson is one of the greatest war heroes in British history. His strategic vision and tactical flexibility have been passed in the centuries since his death. Nelson had an innate ability to inspire his men to achieve beyond what they thought possible. As admiral Nelson said in one of his famous quotes:” Duty is the great business of a sea officer; all private considerations must give way to it, however painful it may be”.

Early Career

Admiral Nelson was born on 29th September 1758 at Burnham Thorpe, Norfolk. He joined HMS Raisonable when he was only twelve years old. Ironically, from the very beginning of his career in Royal Navy as Midshipman, lord Nelson discovered that   he suffered from seasickness.

After he served in Arctic expedition and spent  almost three years in East Indies , upon his return in England, he was made acting Lieutenant of HMS Worcester on 26th September 1776 ,and shortly after he was appointed Lieutenant  of HMS Lowestoft on the 10th April 1777.  Nelson rapidly rose through the ranks achieving the rank of captain by the time he was twenty.

Times of great victories

He distinguished himself as a great strategist for the first time, during the battle of Cape St. Vincent(1797) , one of the opening battles of The Anglo-Spanish War(1796-1808). In this battle British fleet was outnumbered nearly two-to-one. The victory in battle of Cape St. Vincent showed the strong personality of Nelson, who decided to disobey unrealistic official orders for the sake of his team. Admiral Nelson proved his heroism, when he lost his right arm after the attack on Santa Cruz de Tenerife.

In 1798, rear admiral Nelson attacked and destroyed French fleet at anchor in Aboukir Bay( the role of  the French fleet was to support Napoleon’s invasion of Egypt.  Only two French ships survived the attack.

The next great victory of Admiral Nelson was against Danish fleet, in the battle of Copenhagen. The immediate effect of the battle was the dissolution of French leaning League of Armed Neutrality (Denmark, Russia, Prussia and Sweden).

Admiral Nelson:“ENGLAND CONFIDES THAT EVERY MAN WILL DO HIS DUTY”

In 1805 , Admiral Nelson achieved one of the greatest victories in  British naval history, in the battle  of Trafalgar, fought by Royal Navy against the combined fleet of  the French and Spanish navies. Nelson proved once again his military genius when he decided to ignore the naval tactical orthodoxy  which involved engaging an enemy fleet in a single line of battle . Before the beginning of the battle, admiral Nelson encouraged his seamen by saying that:“ENGLAND CONFIDES THAT EVERY MAN WILL DO HIS DUTY”  During battle, Nelson cut  through the Spanish fleet in two places allowing superior British gunnery ,seamanship and endurance to overwhelm  the French fleet. The victory in the battle of Trafalgar confirmed the naval supremacy of Royal Navy.

Nelson was mortally wounded by a French marine from the warship Redoutable. The bullet entered his left shoulder and pierced the lung, before passing through his spine.

Legacy of Admiral Nelson

Death of Admiral Nelson saddened the entire British population. King George III said in tears: “We do not know whether we should mourn or rejoice. The country has gained the most splendid and decisive Victory that has ever graced the naval annals of England; but it has been dearly purchased”.

The heroic figure of Admiral Nelson continued to influence generations of British, especially during times of crisis in Britain. His command style (“Nelson Touch”) has been sought by subsequent British leaders.Nelson was a source of inspiration for Winston Churchill during Second World War.
  The most famous memorial to Nelson is  Nelson’s Column in Trafalgar Square. Nelson is frequently depicted in arts and literature.

Bibliography

The dispatches and letters of Vice Admiral Lord Viscount Nelson, https://archive.org/details/dispatchesandle00nicogoog

Angus Konstam , Horatio Nelson: Leadership - Strategy – Conflict ,Ed. Osprey Publishing ,Oxford, 2011.

Mândria Luftwaffe: Avionul cu reacţii ,Messerschmitt-262 (Me-262)

Mândria Luftwaffe: Avionul cu reacţii ,Messerschmitt-262 (Me-262)

Chiar dacă a fost introdus târziu în dotarea Luftwaffe şi nu a reuşit să joace un rol decisiv în ultima parte a războiului , Messerschmitt  Me 262 rămâne unul dintre cele mai revoluţionare avioane din istoria aviaţiei moderne.  Este primul avion militar  operaţional cu reacţie  din lume . Me-262 , prin elementele sale structurale , a reprezentat o platformă de dezvoltare pentru viitoarele avioane supersonice.

Istoricul dezvoltării  avioanelor cu reacţie Me-262

Programul de dezvoltare a avionului german cu reacţie Me-262 a început în 1936 , o dată cu crearea primului motor cu reacţie operaţional de către inginerul german  Hans von Ohain . Motorul construit de Hans von Ohain  a pus în mişcare primul avion cu reacţie din lume , prototipul  Heinkel He-178.

Lucrul la modelul Me-262 a debutat încă din aprilie 1939, cu numele de Proiect 1065. Între 1939 şi 1940 , Messerschmitt a creat primele prototipe ale avionului pentru ai testa structura mecanică .  Progresul programului de construcţie a modelului Me-262 , a fost întârziat datorită diferitelor probleme tehnice apărute şi a subfinanţării datorate  lipsei de interes faţă de proiect , manifestată de înalţii oficiali nazişti care credeau în primă fază că războiul poate fi câştigat de avioane convenţionale. Primul prototip de Me-262 a fost construit în aprilie 1941,  nefiind înzestrat cu un motor cu reacţie , ci de un motor în 12 cilindri , Juno Junkers 210.  Cele două turboreactoare BMW de tip 003 au fost montate ulterior, păstrându-se ca măsură de siguranţă şi motorul Juno Junkers 210.

La primul zbor al prototipului Me-262, amebele  turboreactoare BMW au cedat , obligând pilotul să aterizeze folosindu-se de motorul de rezervă în 12 cilindri montat în botul avionului. Avionul Me-262 , a fost testat chiar de inginerul  Willy Messerschmitt. Motoarele cu reacţie BMW au fost înlocuite de turboreactoarele Jumo 004.(ceva mai fezabile decât turboreactoarele BMW 003).Prototipul V3 de Me-262  echipat doar cu motoare cu reacţie a zburat abia pe 18 iulie 1942. Principala problemă întâmpinată de Me-262 , era lipsa unor aliaje care  să crească rezistenţa termică a fuselajului. De dezvoltarea elementelor aerodinamice ale avionului cu reacţie german s-a ocupat inginerul Ludwig Bölkow. Aripile lui Me-262, sunt în formă de săgeată , dar au o înclinaţie de doar 18.5°.  P . Un  Me-262 putea atinge o viteză maximă de aproape 975 km/h(o viteză neconfirmată oficial). Construcţia unui Me-262 se întindea pe aproape 6400 de ore de muncă, fiind construite până la încheierea războiului aproape 1400 de avioane. Din aceste 1400 de avioane , doar 200 au fost operaţionale.

Misiunile îndeplinite în cadrul Luftwaffe

Messerschmitt Me 262 intră în dotarea Luftwaffe în aprilie 1944. Au fost create două variante de Me-262, pentru a îndeplini două tipuri de misiuni. Me-262 A ”Schwalbe” a îndeplinit rolul de avion de luptă interceptor care să apere principalele obiective industriale germane de atacurile bombardierelor inamice. Cealaltă variantă de Avion Me-262 A denumită "Sturmvogel" a îndeplinit rolul de bombardier, pentru a satisface una din dorinţa lui Hitler de a avea un bombardier rapid.

Prima escadrilă care a avut în dotare avioane cu reacţie Me-262  s-a numit Erprobungskommando 262  , înfiinţată în aprilie 1944 şi preluată începând cu iulie 1944 sub comanda maiorului  Walter Novotny. Ulterior escadrila este redenumită Kommando Novotny. Primul Me-262 intră în luptă pe 28 august 1944 şi este doborât în luptă  de către un echipaj de pe avionul P-47 Thunderbolts format din maiorul Jseph Meyers şi locotenentul secund  Manford Croy.

Noi formaţiii de Me-262 sunt organizate începând cu ianuarie 1945. Una dintre cele mai faimoase formaţii de Me-262 care au devenit operaţionale a fost şi cea denumită Jagdverband 44 , condusă de renumitul pilot Adolf Gallant  Escadrila general-locotenetului Gallant şi-a început misiunile din februarie 1944. Datorită vitezei sale înalte , Me-262 reuşea să doboare în cele mai  multe cazuri , orice fel de bombardier al Aliaţilor , mai ales nescortat. Strategia preferată a piloţilor de pe Me-262 era să atace în picaj cu cele 4 tunuri de 30mm pe care le aveau în dotare.

Piloţii de pe avioanele americane  au elaborat mai multe strategii pentru a se apăra împotriva atacurilor avioanelor germane Me-262. Punctul slab al avioanelor cu reacţie germane era manevrabilitatea. Piloţii de pe avioanele americane P-51 Mustang au identificat rapid această slăbiciune a Me-262, şi reuşeau să-l atace atunci când efectua viraje de întoarcere. În plus bombardierele Aliaţilor au început să beneficieze de escorte din ce în ce mai puternice.

Un alt punct slab al Me-262 era că avea nevoie de piste de beton pentru a decola şi a ateriza. Ca urmare, Aliaţii au introdus pe lista ţintelor atacurilor lor aeriene , bazele de pe care operau avioanele cu reacţie germane. Multe avioane Me-262 au ajuns să fie atacate în timp ce decolau sau aterizau. Desemenea este de menţionat faptul că la viteză mică , Me-262 înregistra performanţe foarte slabe. De altfel , piloţilor germani  li se recomanda să nu zboare cu o viteză mai mică de 300 km/h.

Chiar şi în aceste circumstanţe dificile , avioanele Me-262 au reuşit să  doboare aproximativ 500 de avioane inamice , pierzând în schimb 100.

 Un avion care a  revoluţionat aeronautica mondială

Chiar dacă avionul cu reacţie Messerschmit nu a putut juca un rol major în ultima parte a războiului , constucţia sa a revoluţionat complet  industria aeronautică mondială.  Me-262 a marcat începutul erei avioanelor supersonice.

Me -262 a reprezentat punctul de pornire în dezvoltarea supersonicelor viitorului. După terminarea războiului , avioanele ME-262 rămase au ajuns să fie un obiect de studiu în cercetările Aliaţilor. În anii care au urmat războiul , Me-262 a fost supus la diferite teste de viteză. Aşa s-a ajuns ca multe elemente care îşi au originea de la Me-262  să fie incorporate în structura viitoarelor avioane cu reacţie , cum ar fi  americanul  F-86 Sabre şi  Boeing B-47 Stratojet . Cehoslovacia  a produs până în 1951 , avioane Me-262 redenumite sub numele de Avia S-92.

Bibliografie

 Robert Oehler, Modelling the Messerschmitt Me 262, Ed. Osprey Publishing, Oxford,  2012.

Colin D. Heaton, Anne-Marie Lewis, The Me 262 Stormbird: From the Pilots Who Flew, Fought, and Survived It , Ed. Zenith Press, Londra, 2012.

Mano Ziegler, Hitler's Jet Plane: The ME 262 Story ,Ed. Casemate Publishers , Havertown ,2013.

Sfârşitul ” Măcelarului din Praga”: asasinatul ofiţerului SS, Reinhard Heydrich.

Sfârşitul ” Măcelarului din Praga”: asasinatul ofiţerului SS,  Reinhard Heydrich.

Asasinarea şefului Gestapo(poliţia secretă nazistă) Reinhard Heydrich ,supranumit şi Măcelarul din Praga, a   fost una dintre cele mai importante acţiuni întreprinse de rezistenţa cehoslovacă susţinută de serviciile secrete britanice.Reinhard Heydrich este cunoscut ca fiind principalul susţinător al “soluţiei finale” , menite să deporteze şi să extermine în masă populaţia evreiască din teritoriul ocupat de Wehrmacht. Pentru Hitler şi celelalte personaje de rang înalt din regimul nazist , moartea lui Heydrich a fost considerată o tragedie, dar şi un prilej pentru propaganda nazistă  pentru crearea unui model de martir nazist, demn de urmat de cetăţenii celui de al Treilea Reich.

Cine a fost Reinhard Heydrich?

Pentru a înţelege mai bine , efectul pe care l-a avut asasinarea lui Reinhard Heydrich în Germania Nazistă, este necesar să studiem poziţia pe care o ocupa acesta în ierarhia celui de al Treilea Reich.

Heydrich era numărul doi în SS(  Schutzstaffel – ‘’eşalonul de protecţie’’care reprezenta baza Partidului Nazist) şi şeful Gestapo(poliţia secretă a lui Hitler). Tot Heydrich se ocupa şi de funcţionarea lagărelor de exterminare, în care au murit milioane de evrei.

Hitler  îl considera pe Reinhard Heydrich ca fiind ‘’nazistul ideal’’ şi avea intenţia să-l proclame succesorul său.Referindu-se la caracterul lui Heydrich , Fuhrerul îl descria ca fiind omul cu inimă de fier .

Din 29 septembrie , Reinhard Heydrich este numit vice-guvernator( guvernator de facto) al Protectoratului Boemiei şi Moraviei. Aici a ajuns să fie cunosut sub numele de “Măcelarul din Praga “ ,datorită politicii sale de nazificare fortaţă care avea ca obiectiv suprimarea culturii cehe ,deportarea şi exterminarea membrilor din rezistenţa cehă. Heydrich era direct responsabil de implementarea soluţiei finale(deportarea şi exterminarea evreilor în teritoriul ocupat de Wehrmacht) ,conducând forţele speciale ce se ocupau de execuţii, cunoscute sub numele de Einsatzgruppen . În mod paradoxal, chiar dacă era un înfocat antisemit, Heydrich era suspectat de nazişti precum că avea origini evreieşti pe linia paternă. Numele real al tatălui său, Bruno Heydrich era Süss, un nume care în Germania acelor vremuri era considerat ca fiind de origine evreiască.  Partidul nazist nu a luat însă în considerare acest detaliu ca fiind un fapt care să-l incrimineze pe Heydrich. Alături de Himmler , Reinhard Heydrich a ajuns să fie unul dintre artizanii Holocaustului.

Povestea organizării asasinatului (Operaţiunea Antropoid)

La solicitarea guvernului ceh aflat în exil la Londra, serviciile secrete de spionaj britanice au pus la punct planul operaţiunii Antropoid , care avea ca obiectiv asasinarea Reichsprotecktor-ului(guvernator) Boemiei şi Moraviei, Reinhard Heydrich, şeful Gestapo. În calitatea sa de guvernator , Heydrich l-a depăşit la cruzime şi brutalitate , chiar şi pe Hitler.  Guvernul britanic , îl vedea deasemenea ca pe un inamic redutabil care trebuia eliminat , pentru a reduce din eficienţa instituţiilor care puneau în  aplicare toate instrumentele terorii  regimului nazist(SS, Gestapo).

Serviciul secret britanic MI6  era conştient că asasinarea unui atât de important lider nazist, aşa cum era Heydrich, va atrage represalii în masă în rândul populaţiei cehe. Şeful MI6, Steward Menzies, ştia că această acţiune poate avea consecinţe grave asupra cehilor  , dar cu toate acestea a semnat punerea în aplicare a planului Atropoid. Dacă în trecut serviciile secrete britanice ,au ezitat pe marginea organizării de atentate politice , acum erau hotărâţi să acţioneze. Cei desemnaţi să-l ucidă pe şeful Gestapo, erau  cehii Jan Kubis şi Josef Gabcik( aveau indicativul de „antropoizi”) , care aveau în posesie livrete militare britanice. Erau deasemenea însoţiţi de o echipă de criptare a mesajelor secrete condusă de locotenentul Bartos. Toţi conspiratorii au fost paraşutaţi de un avion britanic pe dealurile din Boemia , lângă satul Ledice, într-o noapte de decembrie a anului 1941. Au căutat doar momentul potrivit pentru a comite asasinatul , moment care a apărut pe 27 mai 1942 . Conspiratorii stiau exact în ce loc se va afla Heydrich în respectiva zi.

 Timp de şase luni , atentatorii au observat toate activităţile zilnice în care era implicat Heydrich , şi au  început să cunoască exact itinerariul pe care îl avea maşina oficială. Cu patru zile înaintea comiterii asasinatului ,  ceasul din biroul lui Heydrich s-a defectat, iar pentru a fi reparat a fost chemat un ceasornicar ceh pe nume Josef Novotny.În timp ce se pregătea să plece , după ce a efectuat reparaţia solicitată, Novotny a găsit pe biroul lui Heydrich un document care conţinea itinerariul liderului nazist. Cehul a mototolit hârtia în forma unei mingi şi a aruncat-o la coşul de gunoi din birou. După plecarea lui Novotny, menajera Marie Rasnerova a intrat în biroul lui Heydrich şi a golit  conţinutul coşului de gunoi într-un sac menajer.  În câteva ore după , Kubis şi Gabcik erau în posesia hârtiei cu itinerariul, aflând că  Reinhard Heydrich urma să plece definitiv din Praga pe 27 mai .

Chiar dacă aveau puţin timp la dispoziţie , atentatorii ştiau exact ce ruta va  urma maşina şefului Gestapo. Au decis să pună la cale atentatul în suburbia Holesovice din Praga, unde drumul Dresden-Praga descrie un „ac de păr” care se prelungeşte până la podul Troja. Era drumul care lega vila lui Heydrich de la Paneske-Breschen de castelul  Hradcany.Maşina liderului nazist, care era rareori escortată, a fost nevoită să încetinească pentru a negocia virajul în“acul de păr”. În acest loc la ora 9:30 a zilei de 27 mai, Kubis şi Gabcik aştepatau cu mitralierele pe poziţii şi cu nişte grenade. Erau asistaţi de încă doi indivizi cu mitraliere şi de unul care stătea de veghe pentru a semnaliza apropierea Mercedes-ului în care se afla Heydrich. Prietena lui Gabcik , Rela Fabek,  trebuia să conducă în faţa masinii lui Heydrich pentru a semnala dacă acesta era escortat sau nu. În cazul în care masina liderului nazist nu era escortată, toţi conspiratorii s-au înţeles ca Rela să poarte o  pălărie ca semn de semnalizare.

Planul a funcţionat aproape perfect. Gabcik nu a reuşit să tragă cu mitraliera sa deoarece se defectase în ultimul moment, dar Kubis a reuşit să arunce o grenadă chiar langă maşina lui Heydrich. Gabcik a fost împuşcat de şoferul ofiţerului SS , dar toţi ceilalţi au reuşit să scape.Explozia grenadei a distrus partea maşinii pe care se afla Heydrich. Chiar dacă explozia a fost puternică ofiţerul SS , a reuşit să iasă singur din maşină. După ce a fost transportat la spital, medicii au concluzionat eronat ,că rănile lui Reinhard Heydrich nu-i pun în pericol viaţa.  Pe 4 iunie , liderul nazist moare datorită unei cangrene, pe care doctorii au apreciat-o ca neavând legătură cu rănile sale.

„Măcelarul din Praga”, transformat în erou nazist

Moartea „lordului nazist”al terorii  ,Reinhard  Heydrich, a declanşat un mare val de represalii în  Praga şi în regiunile din apropiere. Au fost arestate 10000 de persoane din care 1300 au ajuns să fie  executate . Distrugerea satului minier Ledice a fost  cel mai mare represaliu orchestrat de nazişti după asasinarea lui Reinhard Heydrich. Toţi bărbaţii cu vârstele cuprinse între 17 şi 70 de ani au fost exeutaţi prin împuşcare de către SS , iar femeile şi copii au fost deportaţi , neştiindu-se nimic de soarta lor. Conspiratorii au fost prinşi de către trupele SS , după ce au fost trădaţi de unul din apropiaţii lor , cunoscut sub numele de Karel Curda , momit de răscumpărarea promisă de SS(10 milioane de coroane cehe care  însemnau 600000 de dolari). Kubis a fost ucis de o grenadă , iar Bartos a luat otravă , iar apoi s-a împuşcat. Într-o luptă prin catacombe , au fost ucişi 115 membri ai rezistenţei cehe.

Dispariţia lui Reinhard Heydrich , a fost o veste şocantă pentru Hitler. Fostului şef al Gestapoului, i s-au organizat funeralii naţionale , iar steagul cu zvastică a fost coborât în bernă. Într-una dintre cele mai elaborate funeralii naţionale, sicriul liderului nazist făcut din oţel de tun şi argint a fost depus pe 9 iunie în Sala de Mozaic a Cancelariei Reich-ului. Orchestra filarmonicii din Berlin a cântat marşul funebru al lui R. Wagner, compozitorul favorit al lui Hitler . În discursul său care îl elogia pe Heydrich , Fuhrer-ul îl desemna ca fiind cel mai bun nazist. Himmler , şeful SS, l-a numit deasemenea pe Reinhard Heydrich ,,martir nazist”

Goebbels  şi aparatul său de propagandă a reuşit să-l transforme pe Heydrich într-un adevărat erou al Germaniei Naziste, un model de urmat pentru toţi germanii fideli ideilor naţional –socialismului. În cadrul SS , Himmler a dezvoltat chiar un cult dedicat lui  Reinhard Heydrich.

Serviciile secrete germane nu au reuşit niciodată sa-şi revină pe deplin după moartea lui Heydrich.  Dacă şeful Gestapo ar fi reuşit să-l elimine pe amiralul  Wilhelm Canaris de la şefia Abwehr(serviciul german de spionaj din armată), istoria debarcării Aliaţilor în Normandia ar fi putut fi alta. Heydrich urma să fie numit la şefia biroului SS din Paris , atunci când a fost asasinat.

Bibliografie

Callum Macdonald, The Killing Of Reinhard Heydrich: The Ss "Butcher Of Prague",Ed. Da Capo Press,Cambridge,

 Fred Ramen, Reinhard Heydrich: Hangman of the Third Reich,Ed. Rosen Publishing Group,New York, 2001.

Mario R. Dederichs, Heydrich: The Face of Evil, Ed. Casemate Publishers, Havertown, 2009.

«Haitele de lupi» naziste: Submarinele lui Hitler

Campania submarinelor germane a fost singura care s-a desfăşurat pe întreaga perioadă a Celui de al Doilea Război Mondial. Având în vedere că teatrul principal de operaţiuni era Oceanul Atlantic şi cel Arctic, acest război de lungă durată al Ubootwaffe(flota de submarine germane) a purtat şi denumirea de Bătălia Atlanticului. Industria de armament germană a demonstrat faptul că submarinul era o armă de viitor în dominaţia mărilor şi oceanelor. Aşa cum declara Churchill, singurul lucru de care s-a temut cu adevărat în război, au fost submarinele germane.  Temerile sale erau justificate având în vedere că Ubootwaffe, sub comanda amiralului Karl Donitz, a fost foarte aproape să întrerupă  rutele de aprovizionare a britanicilor din Atlanticul de Nord, în prima parte a războiului.

Programul de dezvoltare a submarinelor Germaniei Naziste

http://www.combatsim.com/htm/feb99/type-xib.htm

În conformitate cu armistiţiul semnat  în noiembrie 1918,Germania era obligată să predea toate submarinele sale britanicilor şi  în plus, să distrugă sau să dezmembreze submarinele aflate în faza de construcţie. Aceste obligaţii au fost ulterior trecute în articolulul 188, 189 şi 191 al Tratatului de pace de la Versailles. Submarinele ce se aflau în dotarea Kaiserliche Marine(marina imperială germană) au ajuns să fie distribuite Marii Britanii, SUA, Franţei, Italiei şi Japoniei ,unde au ajuns să fie subiectul unor studii intense.

Puterile victorioase din Primul Război Mondial au trecut însă cu vederea imensa expertiză tehnică şi infomaţiile furnizate de documentele industriei germane care se ocupa de construcţia submarinelor. Cu toate că Germaniei i s-a cerut predarea întregii arhive  din industria de înarmare, gradul înalt de calificare şi experienţa inginerilor germanii este cea care a rămas.

Pe plan internaţional , Germania a ajuns să-şi pună la dispoziţie expertiza în construcţia de submarine ,prin vânzarea de schiţe tehnice  Japoniei şi prin asistenţa acordată şantierelor navale din Argentina , Italia şi Suedia. Pentru a păstra aparenţa respectării clauzelor referitoare la  dezarmare din Tratatului de la Versailles , industria de submarine germană a înfiinţat firme „paravan” . Aşa este cazul apariţiei IvS, înfiinţată în anul 1922, în Olanda. Beneficiind de o finanţare secretă din partea marinei germane, IvS a produs pentru Turcia 2 submarine după modelul de submarin UBIII care a fost în dotarea Kaiserliche Marine. Ambele submarine destinate Turciei, au fost lansate la apă în 1927, iar IvS a participat inclusiv la selecţia şi pregătirea echipajelor . Germania a avut astfel oportunitatea să-şi testeze în practică  propriile planuri tehnice.

În 1932 , Germania a demarat un  program de reconstrucţiei a marinei sale. Programul avea pentru început obiectivul de a construi  8 submarine(în final se vor contrui 16) de clasă medie(500 de tone) . În 1933 , o dată cu numirea lui Hitler în funcţia de Cancelar , este înfiinţată la Kiel şi şcoala de pregătire pentru echipajele destinate submarinelor, denumită ironic sub numele de Scoala de apărare antisubmarin(Unterseebootsabwehrschule) . În aceiaşi perioadă, germanii contruiesc în şantierele navale din Finlanda , 3 submarine de amplasare a minelor marine, având la bază o versiune mult îmbunătăţită a modelului UCIII. De multe ori germanii întârziau intrarea submarinelor în dotarea marinei finlandeze , utilizându-le la pregătirea propiilor echipaje de pe U-boat .Un exemplu este submarinul Vesikko, care chiar dacă a fost lansat la apă în mai 1933 , a fost predat marinei finlandeze abia în ianuarie 1936.

Germania a trecut treptat la dezvoltarea planurilor tehnice pentru submarinele care urmau să intre în dotare marinei germane. Pentru a ascunde adevărata lor intenţie , contructorii germanii au denumit  planurile tehnice pentru submarine, ca fiind proiecte pentru” nave cu motor experimentale”(motorenversuchsboote). Firma Deutsche Werke din Kiel a fost selectată pentru a construi noile nave , concomitent  cu construcţia unei noi baze navale la Kiel- Dietrichsdorf. Unterseebootsabwehrschule( şcoala germană de submarine), concomitent cu pregătirea teoretică a viitoarelor echipaje de submarine , a lucrat şi la proiecte tehnice de îmbunătăţire a  modelelor de submarine MVBII şi MVBIIB cu un corp de navă mai lung pentru a permite extinderea rezervoarelor de combustubil ,cu scopul de a mări anduranţa.

Deutche Werke care a construit modelul de submarin MVBIIA , nu era capabil să satisfacă singur cererea rapidă  a marinei germane . Aşa apare  Deshimag-AG care construieşte modelul MVBIA şi Germaniawerf care realizează modelul MVBIIB.Începerea producţiei de submarine în serie a primit aprobarea lui Hitler abia pe 1 februarie 1935.

Flota de submarine germană a Kriegsmarine( marina Germaniei Naziste), a început să fie dotată cu  diferite modele. Modelul de submarin MVBIII(o versiune substanţial îmbunătăţită a MVBIA, va fi utilizat pentru amplasarea de mine marine. MVBVII , un model de submarin german de dimesiuni medii(500 de tone) din tipul al VII lea de submarine germane , va fi „coloana vertebrală” a Ubootwaffe(flota de submarine) din cel de al Doilea Război Mondial. De la acest model , pe perioada războiului, au fost dezvoltate diferite variante. Submarinele MVBVII au început să fie construite începând cu ianuarie 1935 , după ce Hitler respinge clauzele Tratatului de la Versailles. Tot atunci se renunţă la prefixul MVB pentru clasificarea acestui model. În total au fost construite 709 subtipuri din tipul VII începând cu lansarea submarinului U-27(12 august 1936) şi terminând cu submarinul U-1308(17 ianuarie 1945). Chiar dacă au fost construite în număr mare submarinele de tip VII puteau opera doar pe o distanţă medie.Dezvoltarea submarinelor de tip IX a venit din nevoia Kriegsmarine de a avea un submarin mare care să patruleze rapid pe distanţe lungi, transportând un număr adecvat de torpile şi mine , în misiuni solitare.Aria principala de acţiune a submarinelor de tip IX era oceanul Atlantic, cel Indian şi apele Extremului Orient. Au fost produse în total  peste 200 de submarine de tip IX în 7 subtipuri, clasându-se pe locul II după submarinele de tip VII , la numărul de misiuni executate.

Cele mai de succes submarine germane de tipul IX,  au făcut parte din subtipul IXB , având aria de acţiune de 1500 de mile nautice . Fiecare submarin IX B a însumat fiecare aproximativ 100000 de tone scufundate.  Aceste submarine dispuneau fiecare de 22 de torpile, care  le dădeau posibilitatea  comandanţilor de submarin să atace acelaşi convoi  ,zile la rând.

Printre cele mai celebre submarine IXB  este submarinul U-123 comandat de Reinhard Hardegen , care a atacat în apele teritoriale ale SUA la începutul lui 1942 , în cadrul Operaţiunii  Drumbeat. Submarinul U-107 sub comanda lui Hessler a îndeplinit cea mai de succes misiune din timpul războiului  împotriva unui convoi de nave comerciale ,reuşind să scufunde aproape 100000 de tone în  largul coastelor Sierrei Leone , la Freetown

“Haitele de lupi” din Atlantic

http://www.historyplace.com/worldwar2/timeline/ship-sinks.htm

Conceptul de haite de lupi aplicat în strategia de luptă a submarinelor germane a fost introdus de amiralul Karl Dönitz, comandantul suprem al Kriegsmarine, ca un mijloc de a distruge mai eficient convoaiele comerciale ale Puterilor Aliate. Strategia lui Donitz avea la bază propria sa experienţă din Primul Război Mondial. Prima misiune care a  pus în aplicare conceptul “haitei de lupi” a fost executată pe 1 iunie 1940 . Strategia era una simplă: gruparea mai multor submarine în patrule care să identifice şi să atace convoaiele comerciale. Atunci când era detectat un convoi, de către un submarin , acesta pleca în urmărirea ţintei , comunicând permanent direcţia şi viteza acesteia către Departamentul Operaţional al Ubootwaffe(BdU-Op). Mai departe BdU-Op ,având actualizate poziţiile submarinelor din zonă, coordona operaţiunea împotriva convoiului dând ordine submarinelor aflate în apropiere să înconjoare ţinta şi să atace în aceiaşi noapte pentru a contracara escorta convoiului . 

Chiar dacă strategia era una eficientă , în 1940 nu erau încă sufieciente submarine care să se grupeze în patrule , iar primele bătălii împotriva convoaielor comerciale erau purtate în mare parte de grupuri de submarine organizate ad-hoc , în care comandanţii de submarine experimentaţi ,aşa cum erau Prien, Schepke şi Kretschmer, aveau un rol decisiv. Din mai 1941 , BdU-Op avea suficiente submarine la dispoziţie pentru a organiza patrule , dar incidentul cu capturarea de către britanici a maşinii Enigma(un aparat de criptare a textului secret folosit de Wehrmacht) de pe submarinul de pe U-110 a împiedicat aplicarea eficientă a tacticii “haitei de lupi”. Amiralitatea britanică a reuşit să afle de această tactică, prin mesajele ultrasecrete germane pe care le-a interceptat , şi să redirecţioneze convoaiele sale.

La începutul lui 1942 operaţiunile submarinelor germane împotriva convoaielor din Atlanticul de Nord au fost suspendate pentru o scurtă perioadă, în schimb ruta convoaielor Aliaţilor înspre portul sovietic Murmansk( principalul port sovietic în care erau descărcate proviziile trimise de Aliaţi) a fos atacată de submarinele germane fără  întrerupere până la sfârşitul războiului. Operaţiunile submarinelor germane din Atlanticul de Nord au reînceput la mijlocul lui 1942, culiminând în martie 1943, cu cele mai mari bătălii împotriva convoaielor Aliaţilor. Datorită pierderilor mari , BdU a fost nevoit să stopeze operaţiunile submarinelor în mai 1943.  Operaţiunile submarinelor au fost reluate după 3 luni, timp în care au fost dotate cu noile torpile acustice G7(raza de acţiune 5700 de metri), armament antiaerian mai puternic şi aparate de radar mai eficiente. Misiunile submarinelor germane din Atlanticul de Nord au fost din nou suspendate după ce au fost înregist]rate pierderi semnificative.În martie 1944 în dotarea Ubootwaffe intră şi submarinele de tip XXI, capabile să efectueze misiuni în stare de submersiune pe o perioadă lungă. Datorită capacităţii crescute a bateriilor sale,submarinul putea sta în submersiune aproape 4 zile fără să fie nevoit să-şi încarce bateriile Fiind mult mai silenţios, submarinul de tip XXI era detectat mult mai greu. Încărcarea torpilelor se făcea mai repede pe submarinele de tip XXI datorită sistemului hidraulic de încărcare de care beneficiau. În mai puţin de 20 de minute submarinul putea lansa 18 torpile Era cel mai performant submarin pe care l-a produs Germania în timpul Celui de al Doilea Război Mondial. Eşecul a fost că din 118 submarine de tip XXI construite , doar 4 erau operaţionale,

În ceea ce priveşte grupurile de atac formate pe baza tacticii “haitei de lupi”, pe toată perioada războiului au fost constituite 250 de patrule. Numărul de submarine din fiecare grup varia de la 3-4 submarine ,mergând până la 20 în grupurile cele mai mari. Prin cele mai importante baze de submarine ale Kriegsmarine , dotate cu buncăre imense pentru adăpost şi reparaţii, se aflau la Kiel, Lorient(Franţa) , St. Nazaire şi Brest(Franţa) .

Efortul de luptă a Ubootwaffe s-a concentrat în special în zona Atlanticului de Nord, pentru a tăia rutele de aprovizionare care legau Marea Britanie  de America de Nod. Apele teritoriale britanice au fost aria de operaţiuni principală a submarinelor germane pe toată perioada războiului. Porturile norvegiene au fost folosite începând cu iunie 1940 şi până în mai 1945, ca baze de realimentare pentru misiunile submarinelor germane din Atlantic şi ca baze de operaţiuni pentru submarinele aflate în acţiune în Oceanul Arctic. Capitularea Franţei din iunie 1940, a reprezentat un mare avantaj pentru Ubootwaffe , care deţinea controlul porturilor franceze din Atlantic,eliminând astfel lungul voiaj al submarinelor germane în jurul insulelor britanice.

Un detaliu important  este şi infiinţarea de către italieni ,a unei baze de submarine la Bordeaux. Începând cu noiembrie 1940, submarinele italiene au participat la operaţiunile din Atlantic sub comanda operaţională germană până la semnarea de armistiţiului de către Italia în 1943.

Atacul japonez de la Pearl Harbor(7 decembrie 1941) , care a dus la intrarea SUA în război, a venit ca o mare surpriză pentru Germania Nazistă. Submarinele au reuşit să ajungă pe coasta americană a Atlanticului , abia pe 13 ianuarie 1942 la debutul Operaţiunii Drumbeat. Zona de patrulare a submarinelor germane s-a extins din nord , de la Newfoundland şi Noua Scoţie , în direcţia sudică , în golful Mexic şi Marea Caraibelor. Fiind încă în timpurile sale bune, Ubootwaffe a reuşit să scufunde în apropierea coastelor americane aproape 873000 de tone  de transporturi, din februarie până în martie 1942.

Şi în a doua jumătate a lui 1942 , atacurile submarinelor germane asupra convoaielor Aliaţilor din Atlanticul de Nord au continuat neabătute. Importanţa Ubootwaffe în cadrul marinei militare germane a fost recunoscută de Hitler încă  o dată , atunci când amiralul Donitz este numit comandant suprem al Kriegsmarine , ajungând să aibe cartierul-general în Berlin începând cu martie 1943. Succesele Ubootwaffe în Atlanticul de Nord au atins apogeul tot în martie 1943. Dar imediat după aceste  vremuri bune,  submarinele germane au început să înregistreze din ce în ce mai multe eşecuri ,iar pierderile au început să atingă cote tot mai îngrijorătoare . Din noiembrie 1943 , submarinele şi-au limitat acţiunile pe coasta de est a Atlanticului. Succesele însă nu au mai apărut, iar Ubootwaffe a început să scufunde din ce în ce mai puţine nave .În decembrie 1943,  Germania a pierdut aproape 20% din numărul său de submarine.Armele şi senzorii de detactare folosiţi de Aliaţi în războiul anti-submarin au început să dea rezultate foarte bune în lupta cu submarinele germane.

La începutul lui 1944, Ubootwaffe a fost ţinut în rezervă ca forţă de contraatac pentru invazia ce era aşteptată să aibe loc pe coastele Franţei.

Misiunile Ubootwaffe au continuat chiar şi în ultimele patru luni de război, în ciuda faptului că în această perioadă  criza combustibilului era din ce în ce mai gravă.  Supremaţia aeriană a Aliaţilor a pecetluit soarta submarinelor germane care erau distruse în porturi.

Moştenirea lăsată de submarinele germane

http://www.uboatarchive.net/DesignStudies-U-3008.htm

Submarinul german  de tip XXI(chiar dacă nu a ajuns să fie operaţional) , a fost unul dintre armele care au schimbat natura războiului naval. Creativitatea şi experienţa inginerilor germani a făcut din submarin o armă redutabilă în controlul mărilor şi oceanelor. Până la construirea submarinului de tip XXI , toate celelalte submarine erau doar nişte simple submersibile, care îşi petreceau o mare parte din timp la suprafaţa , fiind în submersie doar pe perioade scurte de timp atunci când se pregăteau să atace. Submarinul de tip XXI a fost primul submarin al cărui “habitat natural” erau adâncurile.

Submarinele cu motoare diesel şi electrice de tip XXI  a reprezentat conceptul care a revoluţionat construcţia viitoarelor generaţii de submarine diesel-electrice .Mai mult,modelul corpului submarinelor diesel-electrice germane a stat la baza dezvoltării viitoarelor submarine nucleare. Submarinul U-2511 a demonstrat performanţele extraordinare a submarinelor de tip XXI, o ameninţare pe care marina militară a Aliaţilor nu a reuşit să îi ofere o ripostă pe măsură. Superioritatea submarinelor de coastă de tip XXIII , a demonstrat încă o dată calităţile de luptă a submarinelor electrice.După încheierea războiului atât SUA , URSS cât şi Marea Britanie şi Franţa şi-au împărţit între ele submarinele germane de tipul XXI pentru a le testa şi a devolta propriile  versiuni de submarine. Dacă Kriegsmarine ar fi reuşit să introducă în dotarea Ubootwaffe mai multe submarine de tip XXI , poate că altul ar fi fostul rezultatul războiului submarin din Atlantic. Având în vedere că Ubootwaffe avea în dotare în mare parte submarine de tip VII şi IX, în final nu a putut face faţă războiului anti-submarin pus la punct de Aliaţi.

Bibliografie

Gordon Williamson, Kriegsmarine U-boats 1939-45, Ed. Osprey Publishing, Oxford ,2012.

Idem, Wolf Pack: The Story of the U-Boat in World War II, Ed. Osprey Publishing, Oxford ,2012.

David Miller, U-Boats:History,Development an Equipment,1914-1945,Ed. Conway Maritime Press, Londra, 2000.

http://www.uboat.net/boats.htm