«Haitele de lupi» naziste: Submarinele lui Hitler
Campania submarinelor germane a fost singura care s-a desfăşurat pe
întreaga perioadă a Celui de al Doilea Război Mondial. Având în vedere că
teatrul principal de operaţiuni era Oceanul Atlantic şi cel Arctic, acest
război de lungă durată al Ubootwaffe(flota de submarine germane) a purtat şi
denumirea de Bătălia Atlanticului. Industria de armament germană a demonstrat
faptul că submarinul era o armă de viitor în dominaţia mărilor şi oceanelor. Aşa
cum declara Churchill, singurul lucru de care s-a temut cu adevărat în război,
au fost submarinele germane. Temerile
sale erau justificate având în vedere că Ubootwaffe, sub comanda amiralului Karl
Donitz, a fost foarte aproape să întrerupă rutele de aprovizionare a britanicilor din
Atlanticul de Nord, în prima parte a războiului.
Programul de dezvoltare a submarinelor Germaniei Naziste
În conformitate cu armistiţiul
semnat în noiembrie 1918,Germania era
obligată să predea toate submarinele sale britanicilor şi în plus, să distrugă sau să dezmembreze
submarinele aflate în faza de construcţie. Aceste obligaţii au fost ulterior
trecute în articolulul 188, 189 şi 191 al Tratatului de pace de la Versailles.
Submarinele ce se aflau în dotarea Kaiserliche Marine(marina imperială germană)
au ajuns să fie distribuite Marii Britanii, SUA, Franţei, Italiei şi Japoniei
,unde au ajuns să fie subiectul unor studii intense.
Puterile victorioase din Primul
Război Mondial au trecut însă cu vederea imensa expertiză tehnică şi infomaţiile
furnizate de documentele industriei germane care se ocupa de construcţia
submarinelor. Cu toate că Germaniei i s-a cerut predarea întregii arhive din industria de înarmare, gradul înalt de
calificare şi experienţa inginerilor germanii este cea care a rămas.
Pe plan internaţional , Germania
a ajuns să-şi pună la dispoziţie expertiza în construcţia de submarine ,prin
vânzarea de schiţe tehnice Japoniei şi
prin asistenţa acordată şantierelor navale din Argentina , Italia şi Suedia.
Pentru a păstra aparenţa respectării clauzelor referitoare la dezarmare din Tratatului de la Versailles ,
industria de submarine germană a înfiinţat firme „paravan” . Aşa este cazul
apariţiei IvS, înfiinţată în anul 1922, în Olanda. Beneficiind de o finanţare
secretă din partea marinei germane, IvS a produs pentru Turcia 2 submarine după
modelul de submarin UBIII care a fost în dotarea Kaiserliche Marine. Ambele
submarine destinate Turciei, au fost lansate la apă în 1927, iar IvS a
participat inclusiv la selecţia şi pregătirea echipajelor . Germania a avut
astfel oportunitatea să-şi testeze în practică
propriile planuri tehnice.
În 1932 , Germania a demarat
un program de reconstrucţiei a marinei
sale. Programul avea pentru început obiectivul de a construi 8 submarine(în final se vor contrui 16) de
clasă medie(500 de tone) . În 1933 , o dată cu numirea lui Hitler în funcţia de
Cancelar , este înfiinţată la Kiel şi şcoala de pregătire pentru echipajele
destinate submarinelor, denumită ironic sub numele de Scoala de apărare antisubmarin(Unterseebootsabwehrschule)
. În aceiaşi perioadă, germanii contruiesc în şantierele navale din Finlanda ,
3 submarine de amplasare a minelor marine, având la bază o versiune mult
îmbunătăţită a modelului UCIII. De multe ori germanii întârziau intrarea
submarinelor în dotarea marinei finlandeze , utilizându-le la pregătirea
propiilor echipaje de pe U-boat .Un exemplu este submarinul Vesikko, care chiar
dacă a fost lansat la apă în mai 1933 , a fost predat marinei finlandeze abia
în ianuarie 1936.
Germania a trecut treptat la
dezvoltarea planurilor tehnice pentru submarinele care urmau să intre în dotare
marinei germane. Pentru a ascunde adevărata lor intenţie , contructorii
germanii au denumit planurile tehnice pentru
submarine, ca fiind proiecte pentru” nave cu motor
experimentale”(motorenversuchsboote). Firma Deutsche Werke din Kiel a fost
selectată pentru a construi noile nave , concomitent cu construcţia unei noi baze navale la Kiel-
Dietrichsdorf. Unterseebootsabwehrschule( şcoala germană de submarine),
concomitent cu pregătirea teoretică a viitoarelor echipaje de submarine , a
lucrat şi la proiecte tehnice de îmbunătăţire a
modelelor de submarine MVBII şi MVBIIB cu un corp de navă mai lung
pentru a permite extinderea rezervoarelor de combustubil ,cu scopul de a mări
anduranţa.
Deutche Werke care a construit
modelul de submarin MVBIIA , nu era capabil să satisfacă singur cererea
rapidă a marinei germane . Aşa
apare Deshimag-AG care construieşte
modelul MVBIA şi Germaniawerf care realizează modelul MVBIIB.Începerea
producţiei de submarine în serie a primit aprobarea lui Hitler abia pe 1
februarie 1935.
Flota de submarine germană a
Kriegsmarine( marina Germaniei Naziste), a început să fie dotată cu diferite modele. Modelul de submarin MVBIII(o
versiune substanţial îmbunătăţită a MVBIA, va fi utilizat pentru amplasarea de
mine marine. MVBVII , un model de submarin german de dimesiuni medii(500 de
tone) din tipul al VII lea de submarine germane , va fi „coloana vertebrală” a
Ubootwaffe(flota de submarine) din cel de al Doilea Război Mondial. De la acest
model , pe perioada războiului, au fost dezvoltate diferite variante.
Submarinele MVBVII au început să fie construite începând cu ianuarie 1935 ,
după ce Hitler respinge clauzele Tratatului de la Versailles. Tot atunci se
renunţă la prefixul MVB pentru clasificarea acestui model. În total au fost
construite 709 subtipuri din tipul VII începând cu lansarea submarinului
U-27(12 august 1936) şi terminând cu submarinul U-1308(17 ianuarie 1945). Chiar
dacă au fost construite în număr mare submarinele de tip VII puteau opera doar
pe o distanţă medie.Dezvoltarea submarinelor de tip IX a venit din nevoia
Kriegsmarine de a avea un submarin mare care să patruleze rapid pe distanţe
lungi, transportând un număr adecvat de torpile şi mine , în misiuni solitare.Aria
principala de acţiune a submarinelor de tip IX era oceanul Atlantic, cel Indian
şi apele Extremului Orient. Au fost produse în total peste 200 de submarine de tip IX în 7
subtipuri, clasându-se pe locul II după submarinele de tip VII , la numărul de
misiuni executate.
Cele mai de succes submarine
germane de tipul IX, au făcut parte din
subtipul IXB , având aria de acţiune de 1500 de mile nautice . Fiecare submarin
IX B a însumat fiecare aproximativ 100000 de tone scufundate. Aceste submarine dispuneau fiecare de 22 de
torpile, care le dădeau
posibilitatea comandanţilor de submarin
să atace acelaşi convoi ,zile la rând.
Printre cele mai celebre
submarine IXB este submarinul U-123
comandat de Reinhard Hardegen , care a atacat în apele teritoriale ale SUA la
începutul lui 1942 , în cadrul Operaţiunii
Drumbeat. Submarinul U-107 sub comanda lui Hessler a îndeplinit cea mai
de succes misiune din timpul războiului
împotriva unui convoi de nave comerciale ,reuşind să scufunde aproape
100000 de tone în largul coastelor
Sierrei Leone , la Freetown
“Haitele de lupi” din Atlantic
Conceptul de haite de lupi
aplicat în strategia de luptă a submarinelor germane a fost introdus de
amiralul Karl Dönitz, comandantul suprem al Kriegsmarine, ca un mijloc
de a distruge mai eficient convoaiele comerciale ale Puterilor Aliate.
Strategia lui Donitz avea la bază propria sa experienţă din Primul Război
Mondial. Prima misiune care a pus în
aplicare conceptul “haitei de lupi” a fost executată pe 1 iunie 1940 .
Strategia era una simplă: gruparea mai multor submarine în patrule care să
identifice şi să atace convoaiele comerciale. Atunci când era detectat un
convoi, de către un submarin , acesta pleca în urmărirea ţintei , comunicând
permanent direcţia şi viteza acesteia către Departamentul Operaţional al
Ubootwaffe(BdU-Op). Mai departe BdU-Op ,având actualizate poziţiile
submarinelor din zonă, coordona operaţiunea împotriva convoiului dând ordine
submarinelor aflate în apropiere să înconjoare ţinta şi să atace în aceiaşi
noapte pentru a contracara escorta convoiului .
Chiar dacă strategia era
una eficientă , în 1940 nu erau încă sufieciente submarine care să se grupeze
în patrule , iar primele bătălii împotriva convoaielor comerciale erau purtate
în mare parte de grupuri de submarine organizate ad-hoc , în care comandanţii
de submarine experimentaţi ,aşa cum erau Prien, Schepke şi Kretschmer, aveau un
rol decisiv. Din mai 1941 , BdU-Op avea suficiente submarine la dispoziţie
pentru a organiza patrule , dar incidentul cu capturarea de către britanici a
maşinii Enigma(un aparat de criptare a textului secret folosit de Wehrmacht) de
pe submarinul de pe U-110 a împiedicat aplicarea eficientă a tacticii “haitei
de lupi”. Amiralitatea britanică a reuşit să afle de această tactică, prin
mesajele ultrasecrete germane pe care le-a interceptat , şi să redirecţioneze
convoaiele sale.
La începutul lui 1942
operaţiunile submarinelor germane împotriva convoaielor din Atlanticul de Nord
au fost suspendate pentru o scurtă perioadă, în schimb ruta convoaielor
Aliaţilor înspre portul sovietic Murmansk( principalul port sovietic în care
erau descărcate proviziile trimise de Aliaţi) a fos atacată de submarinele
germane fără întrerupere până la
sfârşitul războiului. Operaţiunile submarinelor germane din Atlanticul de Nord
au reînceput la mijlocul lui 1942, culiminând în martie 1943, cu cele mai mari
bătălii împotriva convoaielor Aliaţilor. Datorită pierderilor mari , BdU a fost
nevoit să stopeze operaţiunile submarinelor în mai 1943. Operaţiunile submarinelor au fost reluate
după 3 luni, timp în care au fost dotate cu noile torpile acustice G7(raza de
acţiune 5700 de metri), armament antiaerian mai puternic şi aparate de radar
mai eficiente. Misiunile submarinelor germane din Atlanticul de Nord au fost
din nou suspendate după ce au fost înregist]rate pierderi semnificative.În
martie 1944 în dotarea Ubootwaffe intră şi submarinele de tip XXI, capabile să
efectueze misiuni în stare de submersiune pe o perioadă lungă. Datorită capacităţii
crescute a bateriilor sale,submarinul putea sta în submersiune aproape 4 zile
fără să fie nevoit să-şi încarce bateriile Fiind mult mai silenţios, submarinul
de tip XXI era detectat mult mai greu. Încărcarea torpilelor se făcea mai
repede pe submarinele de tip XXI datorită sistemului hidraulic de încărcare de
care beneficiau. În mai puţin de 20 de minute submarinul putea lansa 18 torpile
Era cel mai performant submarin pe care l-a produs Germania în timpul Celui de
al Doilea Război Mondial. Eşecul a fost că din 118 submarine de tip XXI
construite , doar 4 erau operaţionale,
În ceea ce priveşte grupurile de
atac formate pe baza tacticii “haitei de lupi”, pe toată
perioada războiului au fost constituite 250 de patrule. Numărul de submarine
din fiecare grup varia de la 3-4 submarine ,mergând până la 20 în grupurile
cele mai mari. Prin cele mai importante baze de submarine ale Kriegsmarine ,
dotate cu buncăre imense pentru adăpost şi reparaţii, se aflau la Kiel,
Lorient(Franţa) , St. Nazaire şi Brest(Franţa) .
Efortul de luptă a Ubootwaffe s-a
concentrat în special în zona Atlanticului de Nord, pentru a tăia rutele de
aprovizionare care legau Marea Britanie
de America de Nod. Apele teritoriale britanice au fost aria de
operaţiuni principală a submarinelor germane pe toată perioada războiului.
Porturile norvegiene au fost folosite începând cu iunie 1940 şi până în mai
1945, ca baze de realimentare pentru misiunile submarinelor germane din
Atlantic şi ca baze de operaţiuni pentru submarinele aflate în acţiune în
Oceanul Arctic. Capitularea Franţei din iunie 1940, a reprezentat un mare
avantaj pentru Ubootwaffe , care deţinea controlul porturilor franceze din
Atlantic,eliminând astfel lungul voiaj al submarinelor germane în jurul
insulelor britanice.
Un detaliu important este şi infiinţarea de către italieni ,a unei
baze de submarine la Bordeaux. Începând cu noiembrie 1940, submarinele italiene
au participat la operaţiunile din Atlantic sub comanda operaţională germană
până la semnarea de armistiţiului de către Italia în 1943.
Atacul japonez de la Pearl
Harbor(7 decembrie 1941) , care a dus la intrarea SUA în război, a venit ca o
mare surpriză pentru Germania Nazistă. Submarinele au reuşit să ajungă pe
coasta americană a Atlanticului , abia pe 13 ianuarie 1942 la debutul
Operaţiunii Drumbeat. Zona de patrulare a submarinelor germane s-a extins din
nord , de la Newfoundland şi Noua Scoţie , în direcţia sudică , în golful Mexic
şi Marea Caraibelor. Fiind încă în timpurile sale bune, Ubootwaffe a reuşit să
scufunde în apropierea coastelor americane aproape 873000 de tone de transporturi, din februarie până în martie
1942.
Şi în a doua jumătate a lui 1942
, atacurile submarinelor germane asupra convoaielor Aliaţilor din Atlanticul de
Nord au continuat neabătute. Importanţa Ubootwaffe în cadrul marinei militare
germane a fost recunoscută de Hitler încă
o dată , atunci când amiralul Donitz este numit comandant suprem al
Kriegsmarine , ajungând să aibe cartierul-general în Berlin începând cu martie
1943. Succesele Ubootwaffe în Atlanticul de Nord au atins apogeul tot în martie
1943. Dar imediat după aceste vremuri bune, submarinele germane au început să înregistreze
din ce în ce mai multe eşecuri ,iar pierderile au început să atingă cote tot
mai îngrijorătoare . Din noiembrie 1943 , submarinele şi-au limitat acţiunile
pe coasta de est a Atlanticului. Succesele însă nu au mai apărut, iar
Ubootwaffe a început să scufunde din ce în ce mai puţine nave .În decembrie
1943, Germania a pierdut aproape 20% din
numărul său de submarine.Armele şi senzorii de detactare folosiţi de Aliaţi în
războiul anti-submarin au început să dea rezultate foarte bune în lupta cu submarinele
germane.
La începutul lui 1944, Ubootwaffe
a fost ţinut în rezervă ca forţă de contraatac pentru invazia ce era aşteptată
să aibe loc pe coastele Franţei.
Misiunile Ubootwaffe au continuat
chiar şi în ultimele patru luni de război, în ciuda faptului că în această
perioadă criza combustibilului era din
ce în ce mai gravă. Supremaţia aeriană a
Aliaţilor a pecetluit soarta submarinelor germane care erau distruse în
porturi.
Moştenirea lăsată de submarinele germane
Submarinul german de tip XXI(chiar dacă nu a ajuns să fie
operaţional) , a fost unul dintre armele care au schimbat natura războiului
naval. Creativitatea şi experienţa inginerilor germani a făcut din submarin o
armă redutabilă în controlul mărilor şi oceanelor. Până la construirea
submarinului de tip XXI , toate celelalte submarine erau doar nişte simple
submersibile, care îşi petreceau o mare parte din timp la suprafaţa , fiind în submersie
doar pe perioade scurte de timp atunci când se pregăteau să atace. Submarinul
de tip XXI a fost primul submarin al cărui “habitat natural” erau adâncurile.
Submarinele cu motoare diesel şi
electrice de tip XXI a reprezentat
conceptul care a revoluţionat construcţia viitoarelor generaţii de submarine
diesel-electrice .Mai mult,modelul corpului submarinelor diesel-electrice
germane a stat la baza dezvoltării viitoarelor submarine nucleare. Submarinul
U-2511 a demonstrat performanţele extraordinare a submarinelor de tip XXI, o
ameninţare pe care marina militară a Aliaţilor nu a reuşit să îi ofere o
ripostă pe măsură. Superioritatea submarinelor de coastă de tip XXIII , a
demonstrat încă o dată calităţile de luptă a submarinelor electrice.După încheierea
războiului atât SUA , URSS cât şi Marea Britanie şi Franţa şi-au împărţit între
ele submarinele germane de tipul XXI pentru a le testa şi a devolta propriile versiuni de submarine. Dacă Kriegsmarine ar fi
reuşit să introducă în dotarea Ubootwaffe mai multe submarine de tip XXI ,
poate că altul ar fi fostul rezultatul războiului submarin din Atlantic. Având
în vedere că Ubootwaffe avea în dotare în mare parte submarine de tip VII şi
IX, în final nu a putut face faţă războiului anti-submarin pus la punct de
Aliaţi.
Bibliografie
Gordon
Williamson, Kriegsmarine U-boats
1939-45, Ed. Osprey Publishing, Oxford ,2012.
Idem, Wolf Pack: The Story of the U-Boat in World War II, Ed.
Osprey Publishing, Oxford ,2012.
David Miller, U-Boats:History,Development an Equipment,1914-1945,Ed. Conway
Maritime Press, Londra, 2000.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu