Pezentare de carte:Thomas Fleiner, The Unilateral Secession of Kosovo as a Precedent in International Law

Thomas Fleiner, The Unilateral Secession of Kosovo as a  Precedent in International Law, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2011.

Cartea lui Thomad Fleiner foloseşte secesiunea unilaterală a Kosovo  pentru a pune în analiza principiile fundamentale de drept internaţional şi drepturile omului. Autorul concluzionează faptul că secesiunea  Kosovo fără organizarea unui referendum, a încălcat interesele vitale şi drepturile grupurilor de minorităţi din Kosovo, în special a cele sârbe.În aceste condiţii, minorităţile din Kosovo nu au putut participa  la procesul de luare a unor decizii importante aşa cum este cea a formării unui nou stat ,care le afectează direct existenţa. Sârbilor din Kosovo li s-au negat drepturi fundamentale(accesul la justiţie , protecţie socială ş.a.)

Caricatura zilei

prezentare de carte;State of Deception: The Power of Nazi Propaganda

Susan D. Bachrach, Dr. Edward Phillips, Steven Luckert, United States Holocaust Memorial Museum,

State of Deception: The Power of Nazi Propaganda,    Ed. Holocaust Memorial Museum, Washington D.C., 2011.

Această carte publicată la Muzeul Holocaustului din Washington D.C. prezintă o istorie a propagandei naziste ce are la bază postere, fotografii rare şi artefacte istorice din depozitul muzeului. Aşa cum afirma chiar Adolf Hitler, propaganda este o armă teribilă în mâinile unui expert. Între anii 1920 şi 1930, naziştii s-au folosit de postere ,ziare , mitinguri şi de noua tehnologie de radio şi televiziune pentru a-şi impune în rândul opiniei publice germane noua viziune a statului nazist. Imaginile promovau indiferenţa în raport cu suferinţele semenilor, ascunderea actelor de genocid comise de regimul nazist şi incitarea sau promovarea violenţei în masă în rândul cetăţenilor obişnuiţi. Muzeul Holocaustului din Washington a hotărât să abordeze acest subiect datorită faptului că în era comunicaţiilor rapide  există  grupuri neo-naziste care împrăştie ,în special în mediul virtual, mesaje şi imagini care promovează ura şi intoleranţă.

Obiectivul cărţii este să ofere o înţelegere mai profundă complexităţii trecutului şi să ajute în acelaşi timp la oferirea unui răspuns mai eficient la campaniile de propagandă actuale şi la mesajele părtinitoare.

Palatele împărătesei Elisabeta a Rusiei

Palatele împărătesei Elisabeta a Rusiei

Imagine: Camera de Chihlimbar din Palatul Ecaterina(Ţarskoe Selo)

Prima înfăptuire arhitecturală majoră a Elisabetei a fost Palatul de Vară proiectat de Bartolommeo Francesco Rastrelli(1700-1771),fiul unui sculptor fiorentin angajat de Petru cel Mare. Rastrelli fusese numit Arhitect-Şef la curtea imperială în 1736, în vremea domniei Annei. Palatul de Vară, terminat în 1744, a fost construit, la fel ca multe din clădirile timpurii din Sankt Petersburg, din lemn cu finisaj de stucatură. Clădirea a fost demolată de împăratul Paul al III lea  la sfârşitul anilor 1790.

Reşedinţa regală originară de la Ţarskoe Selo a  fost construită de Petru I prin soţia sa Ecaterina şi a fost lăsată moştenire Elisabetei prin testamentul împărătesei Ecaterina. Elisabeta i-a cerut lui Rastrelli să reconstruiască şi să extindă palatul. Lucrările la Palatul Ecaterina au fost încheiate în 1752. Elisabeta a dorit ceva monumental şi Rastrelli a realizat o construcţie  cu un front foarte lung decorat cu cariatide masculine masive executate de sculptorul Dunker.

În interior se află celebra Cameră de Chihlimbar , ale cărei  lambriuri de chihlimbar au dispărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Wehrmacht-ul a ocupat palatul producând distrugeri substanţiale . Tavanul camerei era pictat cu imagini ale căror temă, Triumful înţelepciunii asupra voluptăţii, nu se potrivea nici cu arhitectura lui Rastrelli,nici cu viaţa privată a patroanei lui. Marea Sală din Palat este puternic iluminată de 13 perechi de ferestre şi oglinzi.

Imagine: Palatul de Iarnă(Sankt Petersburg)

În 1754 Elisabeta i-a comandat lui Rastrelli reconstruirea Palatului de Iarnă la o scară mult mai extinsă . Construcţia realizată de Rastrelli( restaurată după incendiul din 1837) încă mai există. Are o lungime de 298 m şi o faţadă cu multe ornamentaţii  din a căror schemă originară de culori făcea parte turcoazul pentru pereţi şi detaliile argintii. Minunata Scară a Iordanului din Palatul de Iarnă a fost restaurată după incendiul din 1837 astfel încât să păstreze exuberanţa origanalului lui Rastrelli.

Palatele Elisabetei au fost menite să demonstreze faptul că monarhia rusă era egală cu contemporanele ei din Apusul Europei  ca bogăţie, forţă şi stil .

Marea Sală a Palatului Ecaterina a fost insirată de Sala Oglinzilor de la Versailles ,iar grădinile şi parcurile de la Ţarskoe Selo au fost şi ele remodelate de Rastrelli în manieră franceză. Monumentalitatea şi ornamentaţiile palatelor Elisabetei au fost menite să impresioneze. Dramaturgul rus Denis Fonvizin(1745-1792) a descris astfel o vizită la Palatul Ecaterinei:

“Mărturisesc sincer că am fost uimit de splendoarea curţii împărătesei noastre. Pretutindeni strălucea aurul ,grupurile de oameni înveşmântaţi în albastru deschis cu panglici roşii , mulţimea de doamne frumoase şi ,în sfârşit muzica –toate acestea mi-au încântat vederea şi auzul, şi palatul mi s-a părut a fi locuinţa unei fiinţe mai presus de muritoriii de pe pământ”.

 Bibliografie

 David Warnes, Chronicle of the Russian Tsars: The Reign-By-Reign Record of the Rulers of Imperial Russia,Ed. Thames & Hudson Publishers, London , 1999.

Ce fel de opoziţie ucraineană susţine în realitate diplomaţia occidentală?

Ce fel de opoziţie ucraineană susţine în realitate diplomaţia occidentală?

Fotografie din 1999 care surprinde o manifestaţie a Partidului Naţional Socialist , devenit ulterior Svoboda

            

“Scurgerea” în presă a convorbirii telefonice private dintre ministrul de externe eston şi  Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe, Catherine Ashton, demonstrează faptul că diplomaţia occidentală ştia că lunetiştii care au destabilizat situaţia din Kiev nu i-au aparţinut lui Ianukovici ,ci opoziţiei pe care atât U.E. cât şi SUA o susţin. Preşedintele Obama susţine că nu cunoaşte existenţa unor acţiuni destabilizatoare care să implice forţele opoziţiei înainte ca regimul lui Ianukovici să fie răsturnat.  Oare aşa să fie ? Dacă într-adevăr nu se cunoşteau adevăratele preocupări ale opoziţiei , atunci de ce s-au grăbit atât diplomaţia americană cât şi cea europeană să susţină nişte grupuri politice de  activitatea cărora nu se ştia nimic. Se ştie că o grupare a opoziţiei ucrainene care pozează în apărătorii ai democraţiei şi libertăţilor cetăţeneşti este de fapt  de orientare neo-nazistă. Actualmente în Ucraina există 3 grupuri de opoziţie care  acum  sunt la guvernare.

Ascensiunea noii generaţii de extremişti de dreapta ucraineni

Gruparea neo-nazistă Svoboda  cunoscută înainte sub numele de Partidul Naţional Socialist din Ucraina este o organizaţie politică anti-semită, care reuşeşte   să obţină la alegerile  din 2012  , 37 de locuri de parlamentari în Rada Supremă a Ucrainei. Svoboda a ajuns să joace un rol de seamă în desfăşurarea protestelor din Piaţa Euromaidan din Kiev.

Înfiinţată în 2013, Sectorul de Dreapta devine o organizaţie “umbrelă”care aduce împreună toate grupările paramilitare ultranaţionaliste(Patrioţii Ucrainei,Trizub, SNA, UNA-UNSO şi Ciocanul Roşu) O lungă perioadă ,aceste grupări paramilitare ultranaţionaliste s-au antrenat pentru revoluţii armate în Ucraina.

Coaliţia formată din grupările paramilitare Adunarea Naţională din Ucraina şi Organizaţia naţională de autoapărare din Ucraina cunoscută după prescurtarea UNA-UNSCO este recunoscută ca fiind neonazistă ,după uniformele membrilor săi create în modelul celor din Waffen SS. O parte dintre aceste grupări au acţionat şi în războaiele din Cecenia.

Noul guvern ucrainean şi legăturile sale cu  neo-naziştii ucraineni

Noul guvern ucrainean condus de premierul Arsenii Iaţeniuc are în componenţa sa miniştri care au legături cu UNA-UNSCO.

Oleksandr Sich ,cel care ocupă funcţia de vicepremier în guvernul Iaţeniuc, este membru al partidului Svoboda.

Andrei Parubii a fost numit secretar al Consiliului Naţional de Securitate şi Apărare. El este fondatorul Partidului Naţional-Socialist din Ucraina (cu simbolul său neonazist wolfsangel).

Dmitri Iaroş, cel care conduce Sectorul de Dreapta, a fost ales secretar-adjunct pe lângă Andrei Parubii.

Dmitri Bulatov ,cel care ocupă funcţia de Ministru al Tineretului şi Sportului în guvernul Iaţeniuc, este cunoscut pentru legăturile sale strânse cu UNA-UNSCO.

Andrii Mohnic,vice-preşedinte al Svoboda, ocupă funcţia de Ministrul al Ecologiei.

Ihor Şvaica, ministrul Agriculturii , este şi el  membru al Svoboda.

Pe lângă miniştri în guvenul Iaţeniuc, Svoboda deţine şi funcţia de procuror-general al Ucrainei prin  Oleh Mahniţki.

Prima acţiune legislativă al noului parlament ucrainean din care face parte şi gruparea neo-nazistă a fost să abroge „legea limbilor regionale” care includea limbile rusă, română, maghiară şi tătară.

13 din cele 27 de regiuni ale Ucrainei, în special Crimeea şi Estul Ucrainei, foloseau limba rusă ca a doua limbă oficială. Alte 2 regiuni din Vestul Ucrainei au folosit limbile română şi maghiară ca limbi regionale. Proclamarea limbii ucrainene ca unică limbă de stat a fost un atac direct asupra  drepturilor culturale şi lingvistice ale numeroasei minorităţi ruse din Ucraina. După protestul Parlamantului European  care semnala încălcarea drepturilor minorităţilor din Ucraina, preşedintele interimar al Ucrainei, Oleksandr Turcinov, a decis să revină asupra deciziei. Totuşi atitudinea negativă faţă de minorităţile naţionale din Ucraina continuă să persiste. Noii parlamentari ucraineni intenţionează deasemenea să abroge legea care interzice” negarea sau scuzarea crimelor fascismului” .Nu trebuie uitat faptul că în Ucraina celui de al Doilea Război Mondial au fost ucişi aproximativ 1.7 milioane de evrei  cu ajutorul grupărilor ucrainene care au colaborat cu nazişti. Stepan Bandera , un colaborator al naziştilor care a participat la masacrarea evreilor ucraineni, a ajuns să fie numit erou naţional în Ucraina încă din mandatul preşedintelui Iuşcenco. Mulţi se concentrează asupra acţiunilor Rusiei, care de altfel îşi apără interesele strategice în zonă,chiar dacă este considerată invadatoare, şi uită că o grupare din  cele 3 ale opoziţiei ucrainene  propovăduieşte neo-nazismul ca politică de stat.

Surse

http://crossmap.christianpost.com/news/ukraines-neo-nazis-win-senior-government-posts-they-are-the-anti-russian-9248       

Prezentare de carte:Joseph Masco, The Nuclear Borderlands: The Manhattan Project in Post-Cold War New Mexico

Joseph Masco, The Nuclear Borderlands: The Manhattan Project in Post-Cold War New Mexico, Ed.Princeton University Press,Princeton, 2006.

Cartea lui Joseph Masco explorează efectul pe care l-au avut ploile radioactive produse de testele nucleare din Proiectul Manhattan asupra locuitorilor din New Mexico. Autorul  oferă primul studiu antropologic pe termen lung a consecinţelor expunerii îndelungate la radiaţii a corpului uman. Maco examinează deasemenea relaţia dintre savanţii implicaţii în dezvoltarea armamentului nuclear american şi activiştii care promovau neproliferarea nucleară. Obiectivul studiului  era să determine cum a influenţat dezbatere dintre savanţi şi activişti politica nucleară a SUA după Războiul Rece. În analiza sa etnografică, Masco afirmă faptul că SUA s-au concetrat în timpul Războiului Rece pe ameninţarea unei apocalipse nucleare şi au neglijat în acelaşi timp efectele extinse ale complexului nuclear asupra societăţii americane.

Autorul demonstrează faptul că bomba atomică nu a fost doar motorul dezvoltării ştiinţifice din SUA, ci şi  originea unei noi orientări cognitive în viaţa cotidiană.

Dezvăluind modul în care bomba nucleară a reconfigurat conceptul de timp, natură, rasă şi cetăţenie, cartea lui Joseph Masco oferă o nouă perspectivă teoretică asupra originii şi logicii culturii de securitate americane. Autorul evaluează efortul SUA de reconfigurare a politicii sale de neproliferare nucleară având ca principala ameninţare terorismul.

Studiul important şi impresionant al lui Masco demontrează cu abilitate faptul că armele nucleare nu trebuie detonate pentru a avea efecte profunde- efecte care se extind mult peste domeniul politicii şi relaţiilor internaţionale.

De la sovromuri la fonduri de investiţii

De la sovromuri la fonduri de investiţii

“Am scăpat de frăţia poporul sovietic cu gândul că ne vom croi destinele prin proprie voinţă, şi uite-aşa… au venit americanii. Şi pentru că sunt alte vremuri, nu s-au paraşutat, ci au aterizat pe şantierul Autostrăzii Transilvania sau deasupra gazelor de şist de la Bârlad şi Vama Veche, ori pe platformele petroliere din largul Mării Negre. Pe nesimţite, parteneriatul strategic Romania-SUA, necesar şi acceptat de populaţie, dar viciat de lăcomia unor companii în combinaţie cu obedienţa politicienilor, ne face să ne gândim că, în fapt, am schimbat un stăpân cu un altul.

Compania americană Bechtel a început acum zece ani să construiască autostrada Transilvania. A reuşit să termine doar o optime din ea. România a plătit însă americanilor 1,2 miliarde de euro. Dacă punem la socoteală prejudiciul rezultat din întârziere, dar şi sumele necesare reparării infrastructurii din zonă, factura depăşeşte lejer 2 miliarde de euro.

Înainte se numeau Sovromuri; erau societăţi mixte româno-sovietice menite a cimenta relaţiile dintre popoarele noastre prietene. Evident, puţini ştiau la acea vreme că rolul lor era mult mai simplu, să strângă 200 milioane de dolari, despăgubirile de război pe care România trebuia să le plătească vecinului de la Răsărit. Şi pentru că “prietenia” era de nezdruncinat, au strâns peste 2 miliarde de dolari, după care au plecat.

Acum se numesc Fonduri de investiţii şi vin din Vest. Nu vizează despăgubiri, ci doar resurse. Sunt reprezentate de “prieteni” ai naţiunii române. Foşti ambasadori, de exemplu Mark Gitenstein, ultimul reprezentant al Casei Albe, a fost ales, spre surprinderea neiniţiatilor, în Consiliul de Administraţie al Fondului Proprietatea. Ce are aşa de interesant acest Fond? Simplu: companii de stat de energie. Dar ce l-a determinat pe fostul ambasador să revină? Părea foarte supărat la terminarea mandatului.

“Am avut multe companii americane frustrate de imprevizibilitatea procesului de decizie. În special deciziile legate de recuperarea TVA datorată lor, de ajutorul de stat. Mai multe companii au fost foarte nemulţumite de licitaţii, au simţit că procesul era fie incorect, fie imprevizibil.“

La urma urmei, însă, cât de mulţi americani contribuie la economia românească, ca să merite efortul domnului Gitenstein? Potrivit statisticilor, aproape 40 de mii de oameni lucrează în 2700 de companii cu capital majoritar american, adică sub 1% din totalul forţei de muncă. În schimb, cu totul surprinzător, afacerile acestora depăşesc 3,5 miliarde de euro. Bun deal, dacă ne gândim că au investit doar 1 miliard de euro.

România mai are ceva important: o poziţie de invidiat pe harta gazelor naturale - convenţionale sau de şist. Coincidenţă sau nu, aproape imediat ne-am trezit cu o somitate americană, fostul general Wesley Clark. Are mult de muncă: reprezintă interesele Chevron la Bârlad şi Vama Veche, ale lui George Soros la Roşia Montană, şi ale Exxon Mobil în Marea Neagră. România poate dormi liniştită, marele aliat al poporului român veghează pentru liniştea noastră, şi vom primi pentru asta o redevenţă de sub 10%. Înainte se numea zeciuială, acum s-ar traduce doar ca impozit pe    prostia politicienilor români. Zdravaite, hello, goodbye!

Până la urmă americanii au venit. Cu o întârziere de 50 de ani, dar totuşi nepoţii unchiului SAM au venit. Americanii însă nu au venit singuri. În 2009, ne-au dat un acord cu Fondul Monetar Internaţional şi am scăpat de criză. Am scăpat pe hârtie…

TRILATERALA mondială, reprezentată de banii FMI, a preluat controlul de facto al marilor decizii economice din România. Asta pentru a avea siguranţa că îşi recuperează miliardele de euro date împrumut. Să nu se înţeleagă din acest discurs că am ceva împotriva FMI sau a fraţilor noştri mai mari de peste ocean. Eu îi iubesc pe americani la fel de mult cât ne iubesc ei nouă resursele naturale: de gaze, aur, cupru şi petrol. Istoria ne învăţă că americanii sunt un popor extrem de iubăreţ cu celelalte popoare care deţin resurse naturale. Într-adevăr, din când în când, mai izbucneşte câte un război. Dar noi nu avem de ce să ne facem griji, suntem sub umbrela NATO şi nici nu trebuie să fim cuceriţi, pentru că ne-am vândut deja. Ieftin, ce-i drept, dar ne-am vândut !

După această introducere pro-americană get-beget, o să facem o lecţie de relaţii publice, folositoare în special pentru oamenii de afaceri români. Mai exact o să facem diferenţa esenţială dintre lobby şi trafic de influenţă.

O ştire aparent banală a apărut zilele trecute pe site-ul reportervirtual.ro.Aici, jurnalistul Sabin Orcan, unul dintre foşti redactori şefi ai ziarului Adevărul, povestea cum patronul oficial al ziarului, omul de      afaceri Cristi Burci se întâlneşte zilnic – dimineaţă, la amiază şi seara – cu generalul american Wesley Clark. Discuţiile vizează exploatarea gazelor de şist în România. Generalul NATO este acum un om de afaceri prosper în domeniul energiei. Să nu credeţi că dl. Clark umbla cu sondele petroliere după dânsul sau cu utilajele de fracturare hidraulică. Domnia sa este ceea ce în limbaj de Washington se cheamă “a lobbyist”- adică un lobby-ist. Legislaţia românească nu a legalizat această ocupaţie, în codul nostru penal prăfuit această activitate se numeşte “trafic de influenţă” şi este similară corupţiei. În România, pentru trafic de influenţă se face închisoare la greu: parlamentari, oameni de afaceri, chiar şi miniştri, diverşi funcţionari mai mari sau mai mici au fost acuzaţi şi unii chiar condamnaţi pentru că şi-au traficat influenţa pentru interesele lor sau ale altora. La Wasghinton, dar şi la Bruxelles, lobbyştii fac milioane de euro din această activitate, care în esenţă înseamnă influenţarea unor decizii guvernamentale în favoarea unor companii. Ceea ce face cu succes generalul NATO la Bucureşti!

Când a ajuns la Bucuresti anul trecut după ce USL a câştigat alegerile, generalul Wesley Clark a fost sincer şi a spus aşa: “Cred că voi putea atrage investitori şi creşterea economică a României. Ştim că există o revoluţie energetică în desfăşurare în lume, iar în România există un potenţial al carburilor, există surse de apă care pot produce energie. Consider că România poate deveni un principal exportator de energie.”Aşadar generalul a venit să facă bani în România în sectorul energetic.Domnia sa cunoaşte foarte bine regiunea Balcanilor, deoarece în 1999 a condus trupele NATO în războiul din fosta Iugoslavie.

Americanii i-au eliberat pe musulmanii din regiunea Kosovo din mâinile opresorilor sârbi. Toate bune şi frumoase. Problema este că fosta provincie sârbească deţine cele mai mari rezerve de cărbune demonstrate din lume. Concesiunea rezervelor din Kosovo s-a făcut către miliardarul american George Soros, cel care deţine acţiuni şi în proiectul minier de la Roşia Montană, de exploatare a aurului. Rezervele de cărbune din Kosovo sunt estimate la 300 de miliarde de dolari. Soros este principalul finanţator al Partidului Democrat din Statele Unite în ultimele două alegeri, când preşedinte a fost ales democratul Barack Obama. La rândul său, generalul Wesley Clark este membru al Partidului Democrat.

Generalul a candidat la alegerile prezidenţiale din 2004, când s-a retras în faţa colegului său John Kerry – acesta din urmă a pierdut la rândul lui alegerile în faţa lui George Bush. Acum John Kerry este mâna dreaptă a lui Barack Obama şi secretarul de stat de la Casa Albă, adică ministrul de externe al Statelor Unite ale Americii, şeful diplomaţiei. Evident, având prieteni aşa de sus-puşi, generalul Clark nu are probleme să facă lobby în ţări bananiere ca România, Serbia, Kosovo sau Bulgaria. Asta pentru că politicienii din aceste ţări depind sută la sută de deciziile diplomaţiei americane. La schimb, pentru protecţie, aceste ţări trebuie să cedeze corporatilor americane hălci întregi din resursele lor energetice şi minerale. It’s just business, cum zic americanii!

În România, fostul general NATO trebuie să rezolve chestiunea exploatării gazelor de şist în favoarea companiei Chevron, afacerea Roşia Montană în favoarea lui George Soros, cea legată de exploatarea zăcămintelor de gaz din Marea Neagră în beneficiul Exxon Mobile, plus altele afaceri minore, cum ar fi CUPRUMIN sau CFR Marfă.

Revenind la declaraţiile jurnalistului Sabin Orcan, rezultă că generalul Clark îl are ca persoană de legătură în România pe controversatul om de afaceri Cristi Burci. Numele său a apărut în contextul privatizării CFR Marfă, alături de numele unei companii americane numite OMNITRAX. Burci este apropiatul fostului ministru Miron Mitrea şi unul dintre oamenii de bază ai noii guvernări USL. Acelaşi Burci îşi foloseşte canalele din mass media pe care le controlează pentru a susţine exploatarea gazelor de şist. În esenţă ideea poate fi bună pentru industria românească, aşa cum s-a dovedit în Statele Unite. Pe de altă parte, politicienii nu trebuie să uite că au      o datorie faţa de poporul român, nu faţă de companiile de lobby de la Washington şi că deciziile lor ne vor influenţa destinul pentru mulţi ani de acum încolo…

Citate celebre ale lui Alexandr Puşkin

Citate celebre ale lui Alexandr Puşkin

Unde nu ajunge spada legii, ajunge biciul satirei.

Extazul este un pahar plin cu ceai şi o bucăţică de zahăr în gură.

Cu cât limba este mai bogată în expresii şi locuţiuni, cu atât mai bine pentru scriitorul iscusit.

Un savant fără talent seamănă cu un biet catâr care a rupt în bucăţi şi a înghiţit Coranul pentru a se pătrunde de spiritul lui Mahomed.

Două idei fixe nu pot sta concomitent laolaltă în mintea omului, aşa după cum două corpuri nu pot ocupa acelaşi loc în spaţiu, în acelaş timp.

Nu le-ar strica poeţilor noştri o mai mare bogăţie de idei decât aceea de care dau dovadă de obicei. Numai cu amintirile despre apusa tinereţe literatura noastră nu va ajunge departe.

Limba scrisă se împrospătează în fiece clipă prin expresii care se nasc din procesul vorbirii curente, dar ea nu trebuie să renunţe în niciun chip la ceea ce a acumulat în cursul veacurilor.

Poet care îndrăgeşti lucrurile pe care le faci, esti mulţumit? Eşti rege, trăieşte în singurătate şi lasă lumea să râdă, nu te încrede în elogiile ei şi nici să nu-ţi pese dacă îţi dărâmă altarul.

Este de ajuns un dicţionar pentru a conţine toate cuvintele. Dar gândirii îi trebuie infinitul.

Nu-ncape vanitate când slujeşti Muzelor; arta cere măreţie.

Cine trăieşte în izolare nu poate să nu urască oamenii.

Îmi e destul să ştiu că pot.

Dracu' m-a pus să mă nasc în Rusia cu talent şi cu suflet!

Lectura, iată învăţătura cea mai bună.

Limba de toate zilele a poporului simplu (care nu citeşte cărţi străine şi care, slavă Domnului, nu-şi exprimă gândurile, ca noi, pe franţuzeşte) este de asemenea demnă de cele mai profunde cercetări.

Traducătorii sunt caii de tracţiune ai culturii.

Libertatea noastră politică nu poate fi despărţită de eliberarea ţăranilor.

Este cu neputinţă ca oamenii să nu înţeleagă odată şi odată cruzimea ridicolă a războiului, aşa cum şi-au dat seama de esenţa robiei, a puterii ţariste etc.

Fericit cel ce a fost tânăr în tinereţea sa, fericit cel ce a ştiut să se maturizeze la timp!

Ca material literar, limba rusă este incomparabil superioară tuturor limbilor europene... Numai o minte de revoluţionar... poate iubi Rusia, tot aşa cum numai un scriitor poate iubi limba ei. Totul poate fi creat din nou în această Rusie şi în această limbă rusă.

Ţarului nu i-a convenit că nu am primit cu umilinţă şi recunoştinţă rangul meu de kammerjunker. Pot fi supusul împăratului... dar slugă şi măscărici nu voi fi nici împăratului ceresc. Şi ce profundă imoralitate în moravurile ocârmuirii noastre!

Cele mai îndrăgite poezii ale lui Puşkin:

Fântânii din Bahcisarai

Fântână a iubirii, vie!

Doi trandafiri ţi-aduc în dar.

Şoptirea ta mi-e dragă mie,

Poeticul tău plâns, amar.

Mă scaldă ca-ntr-o rouă rece

O pulbere de-argint curat.

Curgi, drag izvor, şi te petrece!

Şopteşte-mi tot ce s-a-ntâmplat…

Fântână-a dragostei, amară!

Pe-a tale lespezi am slăvit

Iubita, depărtata ţară.

Tu de Maria n-ai grăit…

O, pală stea-n saraiul mare!

Şi-aici uitarea te-a închis?

Maria şi Zarema oare

Sunt numai umbra unui vis?

Sau poate a gândului aripă

Într-un pustiu a zugrăvit

Un vis care-a ţinut o clipă,

De suflet în zadar râvnit?

Eu Te-am Iubit

Eu te-am iubit şi poate că iubirea

În suflet încă nu s-a stins de tot;

Dar nici nelinişte şi nici tristeţe

Ea nu îţi va mai da, aşa socot.

Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,

De gelozie, de sfială chinuit.

Dea Domnul să mai fii cîndva iubită

Aşa adînc, aşa gingaş cum te-am iubit.

Siberia, o minune a Rusiei

Siberia, o minune a Rusiei

Totul este pe dos în inima Siberiei, la Yakuţk. Dacă n-ar fi stratul gros de zăpadă şi ceaţa deasă provocată de frig şi de poluare, ar părea un oraş obişnuit. Are şcoli, o universitate, muzee, ziare. Există chiar şi o piaţă în aer liber, unde femei înfofolite în blănuri vând peşte ori carne de cal sau de ren proaspete. Adică îngheţate bocnă. Oamenii par să se fi obişnuit cu frigul cumplit. Şcolile se închid doar dacă temperaturile depăşesc -55 grade C, iar grădiniţele, la -50 grade C. 
Pe străzi, chiar şi maşinile parcate scot fum pe ţeava de eşapament. Asta pentru că proprietarii le lasă pornite toată ziua, altfel motorul s-ar răci şi le-ar lua prea mult să-l repornească. Iar oraşul este un oraş obişnuit doar la suprafaţă. Yakuţk este singurul oraş din lume construit în întregime pe permafrost, stratul de pământ care rămâne complet îngheţat pe tot parcursul anului. Este ca şi cum ai construi pe o mlaştină. Când permafrostul se încălzeşte, capătă consistenţa nisipului.

Absolut toate fundaţiile sunt făcute pe piloni, unii de zeci de metri adâncime. Cea mai importantă instituţie din Yakuţk este fără îndoială megacentrala termică a oraşului. În fiecare vară, reparaţiile şi întreţinerea vitalului sistem de încălzire sunt principalele ocupaţii în oraş. Orice avarie în timp de iarnă înseamnă moarte. 

Ringul morţii al lui Stalin

Pe o suprafaţă aproape cât Europa, Yakuţia, trăiesc un milion de oameni. Experţii consideră că regiunea este totuşi suprapopulată.

Câteva zeci de mii sunt indigeni, urmaşi ai triburilor siberiene. Restul sunt nepoţii prizonierilor politici sau exilaţilor, Siberia a fost odată cea mai mare închisoare din lume. Stalin, mai ales, a trimis aici milioane de oameni. Nu se ştie câţi au supravieţuit.

Pentru „Drumul oaselor”, drumul care duce la de Yakuţk la Magadan , pe coasta Pacificului cu o lungime de 2.000 km şi practicabil doar vara, se spune că a murit câte un om pentru fiecare metru. În ultimii ani, soarta Siberiei s-a schimbat. Iarăşi, o legendă locală are explicaţia. Lui Dumnezeu când împrăştia comorile în lume, adică aurul, diamantele petrolul sau minereurile, i-a îngheţat mâna când trecea deasupra Siberiei şi a scăpat tot sacul aici.

Cercetările confirmă: aici sunt cele mai mari rezerve de metale preţioase şi de combustibili fosili din lume. De aceea, Kremlinul investeşte peste 700 milioane dolari anual în subvenţionarea încălzirii şi a combustibililor siberienilor. Diamantele şi petrolul nu sar singure din pământul îngheţat al Siberiei. Cineva trebuie să facă munca.

Femeile care au influenţat domnia lui Petru cel Mare

Femeile care au influenţat domnia lui Petru cel Mare

Petru cel Mare , a fost cel care a transformat Rusia dintr-un stat încremenit în evul mediu  într-un imperiu continental. Este monarhul care a modernizat societatea rusă ,deschizând-o către Occident

În timpul domniei sale, au existat două femei care au exercit o influenţă majoră asupra sa:Natalia Narâşkina,mama sa, şi Ecaterina, soţia sa, care va deveni împărăteasa Ecaterina I(1725-1727).

Înlăturarea Sofiei Alexeevna

În vara lui 1689 , Petru cel Mare îşi revendică puterile depline de Ţar al Rusiei prin înlăturarea de la putere a regentei Sofia Alexeevna, sora sa vitregă(regentă în perioada 1682-1689 pentru cei doi ţari,Petru I şi fratele său, Ivan al V lea). Planul de înlăturare a Sofiei A      lexeevna a fost pus la punct după  deteriorarea poziţiei sale politice în urma campaniilor nereuşite din Crimeea. După ce scapă de o conspiraţie a streliţilor ,plănuită de Sofia Alexeevna , Petru cel Mare reuşeşte să  o înlăture de la putere pe regentă şi să-şi continue domnia alături de fratele său , Ivan al V lea. Petru cel Mare devine singurul ţar a Rusiei în 1696 , o dată cu moartea ţarului Ivan al V lea.

La ceremonia sa de  încoronare ca ţar cu prerogative depline, se relatează faptul că ţarul Petru I s-a interesat de soarte fostei sale regente Sofia, retrasă la o mânăstire. Unul din sfetnicii ţarului , i-a dat de ştire că sora sa vitregă Sofia vrea să-şi primească prenumele de călugăriţă chiar din partea Majestăţii Sale.  Tânărul ţar se uită încruntat la sfetnicul său şi răspunse cu răceală:Spune-i să înveţe să danseze şi să ia numele de Salomeea, căci îi voi oferi pe tavă capul şefului streliţilor.

Influenţa Nataliei Narâşkina

După ce a scăpat de regenta Sofia ,ţarina Natalia Narâşkina, mama ţarului Petru cel Mare, a guvernat sprijinită de clanul Narâşkin. Ţănărul ţar va deveni un suveran independent după moartea mamei sale în 1696. Având în vedere că ţarul îşi adora mama , el a respectat cu exactitate poruncile date de ea.

În acea perioada , ţarul Petru cel Mare era însoţit peste tot de către doi oameni care vor juca un rol esenţial în viaţa sa:viitorul “prinţ al ţinutului Ijora”, Aleksandr Menşikov şi baronul Piotr Şafirov.

Aleksandr Menşikov era fiul lui Daniel , scutierul boierului Samsonov şi ,după cum se recomanda şi el, un onorabil negustor . Ţarul l-a cunosut Menşikov la o prăvălie, certându-se cu Şafirov pentru un cupon de mătase de 5 ruble pe care nu vrea să-l înapoieze.

Piotr Safirov, pe numele său real de Pinkus Isaievici Şapiro, era un negustor evreu născut în Olanda . Ţarul a apreciat faptul că Şapirov era poliglot(cunoştea foarte bine limbile germană,olandeză, latină şi idiş). Şafirov va deveni vicecancelarul Imperiului Rus, fiind supranumit “Evreul lui Petru cel Mare”.

După cearta cu Şafirov de la prăvălie, Menşikov a fost numit ordonanţa personală a ţarului. După moartea lui Lefort, survenită în 1699, Menşikov a devenit confidentul ţarului, care a  manifestat o profundă afecţiune faţă de el.

În ianuarie 1694, ţarina Natalia moare. Pentru ţarul Petru I , începe o nouă etapă a domniei sale. În 1697, ţarul şi apropiaţii săi pleacă într-o lungă vizită în străinătate pentru a învăţa „lucruri utile” care să fie folosite în modernizarea Rusiei. După vizitele în Olanda şi Anglia, în care a învăţat cum să construiască nave pentru viitoarea flotă a Rusiei, Petru a fost nevoit să se întoarcă în ţară deoarece începuse revolta streliţilor plănuită de aceiaşi Sofia Alexeevna. Executarea streliţilor la 10 octombrie 1698, a fost primul act al luptei înverşunate purtate de ţar împotriva tradiţiilor ruseşti care stagnau modernizarea societăţii din Rusia. O parte importantă a reformelor sale a vizat şi emanciparea femeilor, aşa cum a fost cazul eliminării unei ţinute vestimentre obligatorii(în vechea Rusie , femeile trebuiau să-şi acopere obligatoriu părul cu o bonetă). Deasemea ,în cazul bărbaţilor s-a impus tăierea bărbilor şi purtarea de haine poloneze.

Despărţirea de prima şoţie , Evdochia Lopuhina

Decizia de a se despăţi de ţarina Evdochia Lopuhina , a fost luată de ţar în timpul lungii sale călătorii prin Europa.

Chiar dacă iniţial Evdochia a avea o atitudine lipsită de interes faţă de ţar ,în  ultima parte a relaţiei celor doi, ea a încercat să-i câştige dragostea ţarului prin nenumăratele scrisori pe care le-a trimis în timpul în care Petru se afla departe de Rusia.  

La reîntoarcerea sa în Rusia , ţarul a stat 3 săptămâni fără să o întâlnească. Ultima întâlnire al lui Petru cu ţarina Evdochia a avut loc la şeful Poştelor Vinnius.  După o discuţie de patru ore în care  a încercat ,să o convingă să-se călugărească, ţarul Petru I să înfurie şi o loveşte fără să ţină cont de prezenţa slujitorului său, Vinnius.

Totul se termină , atunci când ţarina Evdochia este condusă  de o suită modestă la Mânăstirea din Suzdal.

Ţăranca  devenită împărăteasă

După ce în 1703 pune piatra de temelie a oraşului Sankt-Petersburg, în 1706 ţarul Petru  o va cunoaşte pe cea care îi va deveni soţia sa iubită, ţarina Ecaterina I.

Marta Skavronskaia(viitoarea împărăteasă Ecaterina I) născută în 1684 din părinţi polonezi calvinişti stabiliţi în Lituania,era o servitoare la o fermă. După ce a fost violată în timpul  Războiului ruso-suedez, ca şi alte compatrioate ale sale, şi a evitat în ultima clipă intrarea într-un bordel. Ea s-a căsătorit cu un ofiţer suedez Johann Rabe. Profitând de frumuseţea sa, Rabe o vinde mai departe unui soldat livonian care a forţat-o să se prostitueze. După ce este eliberată, Marta s-a refugiat în Marienburg , unde a devenit econoamă la un pastor. După ce ruşii cuceresc Marienburg , Marta  ajunge în serviciul bătrânului mareşal Şeremetiev. Într-un final Marta ajunge să fie cumpărată de Menşikov şi dusă la Moscova, unde îşi va schimbă numele în Ecaterina.

Ajuns în vizită la Menşikov, Petru cel Mare este atras încă de la prima vedere  de frumuşeţea Ecaterinei.

Chiar dacă pentru ruşii tradiţionalişti, căsătoria ţarului cu o ţărancă străină analfabetă ar fi constituit o problemă serioasă, Petru cel Mare nu a ţinut cont de nimic. Căsătoria cu Ecaterina a avut loc în secret la Sankt-Petersburg ,în noiembrie 1707. Ecaterina este prezentată oficial ca ţarină abia în 1711, atunci când ţarul se pregătea să plece într-o campanie militară împotriva otomanilor. Căsătoria a fost celebrată oficial în februarie 1712, ocazie cu care şoţia ţarului a devenit în mod oficial ţarina Ecaterina Alekseievna. În viaţa ţarului au existat  două femei care au exercitat o influenţă covârşitoare asupra sa: mama sa şi  Ecaterina. Dragostea necondiţionată pe care o manifesta Ecaterina faţă de ţar lua adesea un caracter matern. Ea putea să-i potolească accesele de furie ale ţarului ,aşa cum o putea face şi ţarina Natalia.Având o vitalitate uimitoare asemănătoare cu cea al lui Menşikov, ţarina putea face faţă ritmului invernal impus de ţar atunci când se ocupa de problemele de stat.  Ecaterina avea un bun-simţ “ţărănesc”şi nu îi plăcea să iasă în prim-plan la întâlnirile publice. Petru cel Mare era adesea însoţit de ţarină în călătoriile sale din străinătate. Aţaşamentul dintre ţar şi Ecaterina este demonstrat de nenumăratele scrisori ale lor păstrate la arhivele ruseşti.

Ecaterina nu ezita niciodată să dea sfaturi politice sau personale şoţului său. De altfel ţarina va juca un rol important în încheierea armistiţiului semnat după Războiul ruso-turc dintre anii 1710 şi 1711.Înaintea semnării armistiţiului,Ecaterina le dăduse toate bijuteriile sale şi o sumă de 200000 de ruble de aur marelui-vizir şi şefului ienicerilor. Abilitatea soţiei sale i-a permis ţarului să evite un eşec diplomatic major.

În urma acestui episod , Petru cel Mare a instituit Ordinul „Sfânta Ecaterina”, a cărui deviză era Pentru dragoste şi pentru patrie. În secolul al XIX lea , această decoraţie le recompensa pe doamne pentru operele lor de caritate.

Ecaterina şi-a demonstrat talentele arhitecturale ,atunci când a comandat construcţia palatului de la ţară aflat la 20 de kilometri. Totul a fost o supriză pusă la punct de ţarină cu ocazia întoarcerii lui Petru dintr-o lungă vizită diplomatică în Franţa efectuată în anul 1717. Proprietatea va purta numele de Ţarskoe Selo(Satul Ţarului). Ulterior, Elisabeta, fiica lor,îl va pune pe arhitectul Rastrelli să construiască în locul acestei proprietăţii, un palat măreţ cu zidurii aurii, care va purta numele de Ecaterina I.

Pacea în familia ţarului a fost însă scurtă. În timp ce Petru cel Mare era ocupat cu războaiele, opozanţii regimului său au început să se strângă în jurul ţareviciului Aleksei, fiul lui Petru din căsătoria cu Evdochia Lopuhina. Fiul lui Petru intenţiona să stea liniştit la Moscova şi să renunţe la armata şi flota construită de tatăl său. În mare parte visurile lui Aleksei erau cotrare planurilor de modernizare a Rusie puse la punct de Petru cel Mare. Tareviciul Aleksei a fost condamnat la moarte prin biciure. Sentinţa a fost executată pe 2 iunie 1718. Cu toate acestea nu s-a găsit nici cea mai mică dovadă care să-l incrimineze pe Aleksei de complot împotriva ţarului. Petru cel Mare şi-a condamnat la moarte propriul fiu pentru a proteja interesele Rusiei.

După moartea ţareviciului Aleksei , Petru cel Mare plănuia venirea la tron al fiului său , Petru. Planul ţarului a fost zădărnicit de moartea timpurie a micului Petru. După această tragedie, Petru cel Mare a devenit din ce în ce mai închis în el. În 1721, războiul din Nord , care durase 21 de ani, i-a sfârşit. Situaţia Rusiei era însă departe de a fi prosperă.  Corupţia în aparatul de stat era omniprezentă. În anul 1723, Menşikov cade în dizgraţie , iar Şafirov este condamnat la moarte pentru corupţie. Pedeapsa lui Şafirov este ulterior comutată la exil pe viaţă. La moarte lui Petru , Ecaterina l-a adus pe Şafirov înapoi şi i-a înapoiat titlurile.

Cel mai semnificativ moment din viaţa ţarinei Ecaterina, a fost încoronarea sa prin ucazul din noiembrie 1723: „Dat fiind că scumpa noastră soţie, împărăteasa Ecaterina, ne-a fost de mare ajutor însoţindu-ne peste tot, asistând la toate operaţiunile războinice din propria voinţă, fără să manifeste slăbiciunea obişnuită a sexului său, am luat hotărârea în virtutea puterii suverane pe care o exercităm, să ne încoronăm soţia, drept recunoştinţă pentru toate acestea, ceea ce se va face , cu voia lui Dumnezeu  în această iarnă la Moscova”.  Ecaterina va avea parte de o fastuoasă ceremonie de încoronare la Kremlin. Rochia violet tivită cu fir de aur ,purtată de Ecaterina în ziua încoronării sale , este astăzi un exponat de valoare în cadrul Muzeului Kremlinului. Deasemenea ,mantia imperială brodată cu sute de vulturi bicefali din fir de aur era o altă piesă vestimentară valoroasă purtată de împărăteasă.

Ca urmare a dorinţei soţului ei, Ecaterina era de acum înainte recunoscută ca regentă şi suverană în cazul în care Petru cel Mare ar fi murit înaintea ei.

Domnia lui Petru cel Mare se apropia de sfârşit , iar în ultimii săi ani de viaţă , singura care îi mai alina suferinţele era împărăteasa Ecaterina.

În ziua de 25 ianuarie 1725 , ţarul s-a simţit foarte slăbit. Totuşi cu un ultim efort a încercat să-şi scrie testamentul. N-a reuşit să măzgălească decât” Las totul...” Doar Dumnezeu va şti, în grija cui vrea să-şi lase imperiul, deoarece împăratul a intrat în comă şi a murit a doua zi.

Din cei 12 copii pe care i-a avut cuplul imperial , doar 2 au ajuns la vârsta adultă. Ana , viitoarea ducesă de Holstein şi împărăteasa Elisabeta(1741-1762).

Decretul pe care l-a promulgat Petru cel Mare în anul 1722, înainte de încoronarea Ecaterinei,conferea dreptul monarhilor ruşi să-şi numească moştenitorul indiferent de sex. Acest document important avea să le permită femeilor să domnească în Rusia, aproape tot secolul al XVIII lea. Pe tronul Rusiei vor urca succesiv, Ecaterina I, două împărătese Anna,Elisabeta şi Ecaterina cea Mare.

Bibliografie

Vladimir Feodorovski, Les Tsarines, les femmes qui ont fait la Russie, éditions du Rocher ,2000.

Maximele lui Nikolai Gogol

Maximele lui Nikolai Gogol

În clipa hotărâtoare, rusul ştie întotdeauna ce are de făcut.

Am reuşit numai acolo unde m-am inspirat din realitate... fantezia nu mi-a dezvăluit până astăzi niciun caracter remarcabil, nimic din ceea ce ochii mei să nu fi observat mai întâi în natură.

Nu aduna bani, adună-te cu oameni buni!

Sunt şi patimi a căror alegere nu atârnă de om. Ele s-au născut odată cu el şi nu-i este dat să le ocolească. Sunt conduse de o ursită venită de sus, au în ele ceva care te cheamă mereu.

Singurătatea hrăneşte gândurile mari.

Când se pronunţă numele lui Puşkin te gândeşti imediat la poetul naţional rus. Şi într-adevăr, niciunul din poeţii noştri nu e mai mare şi nu poate fi numit cu mai multă dreptate naţional. În el, ca într-un lexicon, se află bogăţia, puterea şi flexibilitatea limbii noastre. Mai mult decât oricare altul, el i-a deschis graniţele şi a indicat imensitatea spaţiului său. Puşkin este un fenomen excepţional, poate unic, al spiritului rus: el e omul rus în dezvoltarea sa finită, aşa cum va apare poate peste două sute de ani.

Patria sufletului este iubirea.

Pe lume există o mulţime de lucruri de neînţeles chiar şi pentru mintea cea mai cuprinzătoare.

Patimile omului sunt nenumărate ca nisipul mării; niciuna din ele nu seamănă cu alta şi toate, atât cele josnice, cât şi cele frumoase, la început supuse omului, ajung mai târziu să-l stăpânească. Fericit e acela care îşi alege patima cea mai frumoasă dintre toate.

Nu, nici nu poţi găsi cuvântul potrivit: femeia e jumătatea galantă a speţei umane şi nimic altceva.

Orice s-ar spune, scopul vieţii nu este atins dacă, sedus de himera uşuratică a tinereţii, omul nu calcă sigur pe o temelie sănătoasă.

Ce este viaţa noastră? O vale în care s-au cuibărit amărăciunile. Ce este lumea? O mulţime de oameni fără simţăminte.

O conversaţie placută e mai bună decât orice mâncare.

Prin chinuri şi suferinţe ne este dat să căpătăm acea fărâmă de înţelepciune pe care nu ne-o pot da cărţile.

Omul e înţelept, deştept şi priceput în tot ce-i priveşte pe alţii, dar nu pe sine.

Când porniţi pe drumul anevoios al maturităţii, luaţi-vă ca sprijin primele voastre impulsuri de umanitate; altfel, n-o să le regăsiţi.

Lumea e orânduită ciudat: dacă stărui prea mult asupra lui, un lucru vesel se preface numaidecât într-unul trist, şi atunci cine ştie ce-ţi mai trece prin cap. S-ar putea întâmpla să începi chiar să cugeţi: mai dă-le-ncolo!

Învăţând pe alţii, înveţi şi singur.

Ruga mamei apără de orice primejdie, pe apă şi pe uscat.

Avem cu toţii o mică slăbiciune: aceea de a ne cruţa cât de cât pe noi înşine şi de a căuta să ne vărsăm necazul pe semenul nostru.

Înţelepciunea cea mare nu stă într-o vorbă de dojană, ci într-o vorbă care, fără să-şi bată joc de nenorocirea omului, să-l îmbărbăteze, să-i dea curaj.

Influenţa Ecaterinei cea Mare asupra viitorilor ţari şi ţarine

Influenţa Ecaterinei cea Mare asupra viitorilor ţari şi ţarine

Împărăteasa Ecaterina cea  Mare a preferat întotdeauna să păstreze o umbră de îndoială legată de legitimitatea la tron al  fiului ei Petru , preferându-l în schimb pe nepotul său, viitorul ţar Alexandru I.

Nepotul împărătesei a fost  educat în spiritul culturii franceze, înconjurat fiind de emigranţii francezi participanţi la Revoluţia din 1789. Perceptorul lui Alexandru I, filosoful Le Harpe, a exercitat o mare influenţă asupra sa. Le Harpe , deşi simpatizant al republicanilor, a fost ales de împărăteasă pentru ai educa pe nepoţii săi.

Vasili Kliucevski,cel mai bun portretist al monarhilor ruşi, îl compara pe Alexandru I cu Aleksei Mihailovici. Aşa cum spunea Kliucevski ,tarul Alexandru I a fost ca o frumoasă floare de seră, care nu a avut nici timpul şi nici capacitatea să se aclimatizeze cu pământul Rusiei .

Ecaterina cea Mare a avut şi un rol decisiv în alegerea viitoarelor ţarine, aducându-şi la curte doar prinţese germane compatrioate cu ea. De acum înainte , cu o singură excepţie (şoţia lui Alxandru al III lea) , toate ţarinele au fost de origine germană. Prinţesele care erau aduse la curte aveau o vârstă cuprinsă între 14 şi 16 ani , pentru a putea fi educat comform normelor regale. Toate ceremoniile de la curtea Ecaterinei cea Mare respectau o etichetă strictă. Ceremonia căsătoriei regale stabilită după regulile împărătese va rămâne neschimbată până la  sfârşitul monarhiei în Rusia. După căsătorie , tânăra ţarină se trezea închisă în cadrul rigid al monarhiei ruse.. Trebuia să renunţe la propriile gesturi şi să devină o persoană lipsită de personalitate.

Peninsula Crimeea , “un al doilea butoi cu pulbere” al Europei

Peninsula Crimeea , “un al doilea butoi cu pulbere” al Europei

Actul prin care liderul sovietic Nikita Hruşciov, a transferat  Crimeea Ucrainei în 1954, a ajuns să aibe repercusiuni şase decenii mai târziu . Pentru a înţelege actuala criza din Crimeea şi din restul Ucrainei ,trebuie să cercetăm mai întâi  mişcările separatiste ale populaţiei majoritare ruse din Crimeea din perioada anilor’90.

Criză din Crimeea este rezultatul diferenţei de viziune dintre vestul  Ucrainei care doreşte apropierea de Occident şi estul Ucrainei cu majoritari ruşi care doresc în continuare relaţii strânse cu Moscova.

Un conflict armat în Crimeea şi în restul regiunilor Ucrainei dominate de etnici ruşi este tot mai probabil. În timp ce Occidentul consideră  actualele acţiuni militare ale Rusiei în Crimeea drept o agresiune, Kremlinul o consideră o intervenţie  menită să apere cetăţenii ruşi împotriva acţiunilor extremiştilor din vest. Politica rusă a intervenţiei militare pentru apărarea cetăţenilor ruşi aflaţi în afara graniţelor Rusiei a fost patentată o dată cu Războiul din Georgia(2008) .

O scurtă istorie a Crimeii de la hanat şi până la anexarea de către Rusia Ţaristă

Pictura: Alegoria victoriei Ecaterinei asupra Otomanilor(1772) de Stefano Torelli

Denumirea Crimeea îşi are originea de la  oraşul Qirim(actualul Starii Krim ),capitala vechi provincii Crimeea din Hanatul Hoardei de Aur. Qirim înseamnă în limba tătară, dealul meu.

Tătarii au înfiinţat în 1441 ,Hanatul Crimeii , după distrugerea Hoardei de Aur de către cuceritorul mongol Timur Lenk. Primul conducător al Hanatului Crimeii a fost  Haci I Giray , un urmaş al lui Genghis Han. Hanatul Crimeii a beneficiat de o largă autonomie în cadrul Imperiului Otoman . Crimeea a căzut sub influenţa rusă , după încheierea Tratatului de la Kuciuk Kainargi(1774) , fiind anexată de Imperiului Ţarist în 1783.

Istoria relaţiilor ruso-tătare între 1768 până la dispariţia Hanatului Crimeii în 1783, a fost marcată de o constientizare treptată a realităţilor din  Crimeea de către autorităţile Imperiului Ţarist. Rusia Ţaristă condusă de împărăteasa Ecaterina cea Mare(1762-1796), a exploatat  conflictele interne din interiorul hanatului pentru a finaliza anexarea.

Principala preocupare a Ecaterinei cea  Mare ,între anii 1767 şi 1768, a fost să elimine prezenta diplomatică franceză din Crimeea, al cărei scop era să menţină o relaţie conflictuală între Rusia Ţaristă şi Înalta Poartă. Influenţa franceză în problemele militare şi politice  ale Imperiului Otoman din a doua jumătate a secolului al XVIII lea ,a crescut semnificativ.  Franţa a reuşit şi de această dată să provoace un război între Rusia Ţaristă şi Imperiul Otoman( Războiul ruso-turc dintre 1768-1774). În timp ce  francezii îi convingeau pe otomani să intre în război cu Rusia Ţaristă, împărăteasa E  caterina cea  Mare l-a instruit pe generalul Petr Panin să desfăşoare negocierii cu tătarii din Crimeea cu scopul de ai îndruma să-şi întemeieze un stat independent de Poarta Otomană .În acelaşi timp, tătarilor trebuia să li se dea impresia că ajutorul Rusiei este unul dezinteresat. Ecaterina cea Mare era încrezătoare în succesul acestui plan de subjugare a Crimeii.

Planurile împărătesei Ecaterina cea Mare, de invazie a Crimeii  ,au fost pregătite până în ianuarie 1771. Consilierul împărătesei, Scherbinin ,a împrăştiat copii ale unui manifest care cerea populaţiei de tătari din Crimeea să nu opună rezistenţă armatei generalului Vladimir Dolgoruki.

Liderul tătar ,Iakup Aga l-a ajutat pe Scherbinin în demersul său ,fiind introdus ulterior în administraţia Crimeiii ,după anexarea din  1783. Pâna la sfârşitul războiului în 1774, otomanii au încercat să cumpere loialitatea tătarilor , păstrându-şi speranţa de a nu-şi pierde influenţa în Crimeea. Răscoala lui Pugaciov , i-a împiedicat pe ruşi să-şi concentreze toate eforturile asupra problemelor din Crimeea. Prin Tratatul de la Kuciuk –Kainargi(1774), Rusia Ţaristă a obţinut întemeierea unui stat independent al tătarilor în Crimeea, un prim pas spre anexarea la imperiu.

În iulie 1783, Grigori Potemkin,guvernatorul general al Provinciilor de Sud(Noua Rusie), a reuşit să finalizeze o anexare paşnică a Crimeii şi Kubanului.

După anexarea Crimeii  în 1783, regiunea a fost colonizată cu emigranţi ucraineni şi ruşi. În ciuda faptului că ucrainenilor li s-a promis autonomie prin Tratatul de la Pereyaslav, elita ucraineană şi cazacii nu au primit niciodată autonomia şi libertatea promisă de Rusia Ţaristă. În schimb ucrainenii au reuşit să ocupe funcţii înalte în cadrul Imperiului Ţarist.  Autorităţile ţariste au demarat deasemenea un amplu proces de rusificare a teritoriilor locuite de  ucraineni. Identitatea ucrainenilor, o dată cu dispariţia Hetmanatului cazacilor zaporojeni în 1764,  a ajuns să fie incorporată în  caracterul multietnic şi multicultural al Imperiului ţarist.  Datorită acestui fapt ucrainenii au ajuns să fie numiţi şi micii ruşi.  Nerecunoaşterea unei identităţii naţionale  ucrainene  de către Rusia Ţaristă , a avut ca efect viitor amplificarea tensiunilor interetnice dintre rusofoni şi populaţia ucraineană. Anexarea Crimeii în 1783, a evidenţiat  această tendinţă.

Crimeea în perioada sovietică

În timpul revoluţiei bolşevice din 1917, Crimeea a reprezentat  o fortăreaţă a  forţelor anti-comuniste loiale ţarului. Aici a fost organizată ultima rezistenţă a Ruşilor Albi(fortele anti-comuniste) conduşi de generalul Wrangel  împotriva Armatei Roşii ,în fruntea căreia se afla generalul Nestor Mahno. Când mişcarea de rezistenţă a fost înăbuşită, ultimii supravieţuitori ale forţelor loiale ţarului au fost evacuaţi pe calea apei până la Istanbul.

O dată cu formarea URSS în 1921, teritoriul peninsulei este organizat în Republica sovietică autonomă din Crimeea. În timpul celui de al Doilea Război Mondial , peninsula Crimeea a fost scena unor lupte grele dintre Wehrmacht şi Armata Roşie , care a transformat Sevastopolul într-o ruină. După ce trupele sovietice reocupă Crimeea în 1944, prima acţiune întreprinsă de Stalin în 1944 a fost deportarea tătarilor de aici în Asia Centrală ca pedeapsă pentru colaborarea  cu trupele germane . Aproape 46% din cei deportaţi vor muri din cauza bolilor şi a foametei. O parte din tătarii deportaţi vor reveni la locurile natale din Crimeea , abia după prăbuşirea URSS.

Republica sovietică autonomă Crimeea  a fost desfiinţată pe 30 iunie 1945 şi atribuită RepublicII Sovietice Socialiste Ruse.

Marea surpriză vine în anul 1954 , când liderul sovietic Nikita Hruşciov decide să transfere Crimeea , Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Decretul de transfer al Crimeii de la Republica Rusă la Republica Ucraineană  aprobat de Prezidiul Sovietului Suprem al URSS este menţionat în ziarul sovietic Pravda, pe 27 februarie 1954. Transferul este motivat de apropierea economică şi geografică a Crimeii de Ucraina.  Hruşciov a catalogat acest transfer al Crimeii ,drept “un cadou” cu ocazia aniversării a 300 de ani  de la „fuziunea” Ucrainei cu Imperiul Ţarist.  Liderul sovietic nu avea cum să prevadă că URSS se va prăbuşi după nici 40 de ani.

Dar de unde această generozitate a lui Hruşciov?

Legăturile culturale ale Crimeii cu Rusia sunt mult mai strânse decât cele cu Ucraina.  Această legătură se explică prin faptul că 70% din  locuitorii Crimeii sunt de etnie rusă.

Transferul  este legat de planul de descentralizare al lui Hrusciov, care nu dorea o altă mare foamete în Ucraina ,aşa cum fusese cea din perioada lui Stalin. Era o încercare simbolică al lui Hruşciov , de a eficientiza sistemul economic sovietic.

În tinereţe, Hruşciov a lucrat în minele din Ucraina, urmând ca apoi să se însoare cu o ucraineancă  şi să considere Ucraina, ca pe propria patrie.  

Această decizie de transfer a Crimeii către Ucraina a  fost luată de către Hruşciov  în numai 15 minute, efectele au fost însă imprevizibile pe termen lung pentru relaţiile ruso-ucrainene.

Renaşterea naţionalismului rus din Crimeea după colapsul URSS

Statutul Crimeii este una dintre cele mai serioase probleme cu care se confruntă Ucraina post-sovietică. Situaţia separatiştilor ruşi majoritari în Crimeea şi deasemenea protejarea bazei navale ruse de la Sevastopol au dus la tensiuni diplomatice între Ucraina şi Rusia, care aveau încă din anii’90 o mare probabilitate în a se transforma într-un conflict armat.

Iuri Meşcov, reprezentantul ruşilor din Crimeea ,  a format în august 1991, Mişcarea Republicană din Crimeea. Pe 26 februarie 1992 Republica Sovietică Autonomă Crimeea a fost  redenumită Republica Crimeea. Parlamentul Crimeii proclamă autoguvernarea pe 5 mai 1992 şi adoptă prima Constituţie a Crimeii . Pe 19 mai 1992, Crimeea a  acceptat să rămână în continuare parte a teritoriului Ucrainei. Pe 24  octombrie , liderul separatiştilor ruşi din Crimeea , Iuri Meşcov, îşi integrează mişcarea în Partidul Republican al Crimeii.

În decembrie 1992, preşedintele Ucrainei, Leonid Kravciuc, a catalogat drept o “boală imperială”, încercarea Parlamentului Rusiei de a stabili un statut special pentru Crimeea.

Crearea biroului reprezentantului  prezidenţial al Ucrainei în Crimeea, pe 17 decembrie 1992, a generat un val  de proteste în peninsulă. La protestele din piaţa Nahimov din Sevastopol, care au avut loc pe 10  ianuarie 1993,a participat Frontul Salvării Naţionale al ruşilor din Crimeea,Adunarea Populară Rusă şi Mişcarea tuturor Votanţilor Republicii Crimeea. Protestatarii cereau ca limba rusă să fie declarată limbă oficială în Crimeea şi deasemenea solicitau restaurarea Uniunii Sovietice. În aprilie 1993, Ministerul Apărării din Ucraina a solicitat Înaltei Rade(forul legislativ ucrainean) să anuleze Acordul de la Ialta semnat în 1992 prin care era împărţită flota sovietică de la Marea Neagră . Politicienii ucraineni cereau ca flota să aparţină în totalitate Ucrainei sau ,în caz contrar , să fie declarată ca fiind flotă străină pe teritoriul Ucrainei.

Pe 13 aprilie 1993,Prezidiumul Parlamentului Crimeii a dispus crearea funcţiei de Preşedinte al Crimeii. O săptămână mai târziu, deputatul Valentin Agafonov, a declarat că este gata să supravegheze referendumul referitor  la independenţa Crimeii şi includerea republicii  ca entitate separată în Comunitatea Statelor Independente.

Pe 28 iunie 1993,liderul Societăţii ruse din Crimeea, Viktor Prusakov, a declarat că este gata de o rebeliune armată pentru a pune sub administraţie rusă  oraşul Sevastopol. Funcţia de preşedinte al Crimeii apare oficial pe 14 octombrie 1994. Ulterior , datorită conflictelor dintre primul preşedinte ale Crimeii, Meşcov, şi parlamentul Crimeii  , prerogativele prezidenţiale au fost micşorate. Parlamentul Ucrainei intervine pe 17 martie 1995, anulând Constituţia Crimeii şi înlăturându-l pe Meşcov şi pe apropiaţii lui pentru acţiunile lor împotriva statului ucrainean(acţiuni separatiste care aveau ca obiectiv uniunea cu Rusia) În 1998 este introdusă constituţia actuală a Crimeii care organiza peninsula în Republica Autonomă Crimeea.

Aspiraţiile noului regim Iuşcenko de a adera la NATO şi la Uniunea Europeană, a dus la escaladarea tensiunii în peninsula Crimeea locuită în majoritate de etnici ruşi .

În 2008 , ministrul de externe ucrainean Volodimir Ohrizko acuza Rusia că acordă cetăţenie rusă  etnicilor ruşi din Crimeea. Actuala criza din Crimeea îşi are originea în conflictele interetnice “îngheţate ”din anii’90. Divizarea etnică şi religioasă a Ucrainei între estul ortodox rus şi vestul catolic ucrainean este una ireconciliabilă deoarece fiecare tabără are o viziune diferită în ceea ce priveşte viitorul Ucrainei .  

Bibliografie

Maria Drohobycky, Crimea: Dynamics, Challenges and Prospects, Ed. Rowman & Littlefield , Lanham, 1995.

Thomas Milner, The Crimea: Its Ancient and Modern History; The Khans, the Sultans, Ed. Forgotten Books,New York, 1855.

Allan W.Fisher,The Russian Annexation of the Crimea 1772-1783, Ed. Cambridge University Press, Cambridge,2008.