Peninsula Crimeea
, “un al doilea butoi cu pulbere” al Europei
Actul prin care
liderul sovietic Nikita Hruşciov, a transferat
Crimeea Ucrainei în 1954, a ajuns să aibe repercusiuni şase decenii mai
târziu . Pentru a înţelege actuala criza din Crimeea şi din restul Ucrainei ,trebuie
să cercetăm mai întâi mişcările
separatiste ale populaţiei majoritare ruse din Crimeea din perioada anilor’90.
Criză din Crimeea este rezultatul diferenţei
de viziune dintre vestul Ucrainei care
doreşte apropierea de Occident şi estul Ucrainei cu majoritari ruşi care doresc
în continuare relaţii strânse cu Moscova.
Un conflict
armat în Crimeea şi în restul regiunilor Ucrainei dominate de etnici ruşi este
tot mai probabil. În timp ce Occidentul consideră actualele acţiuni militare ale Rusiei în
Crimeea drept o agresiune, Kremlinul o consideră o intervenţie menită să apere cetăţenii ruşi împotriva
acţiunilor extremiştilor din vest. Politica rusă a intervenţiei militare pentru
apărarea cetăţenilor ruşi aflaţi în afara graniţelor Rusiei a fost patentată o
dată cu Războiul din Georgia(2008) .
O scurtă istorie
a Crimeii de la hanat şi până la anexarea de către Rusia Ţaristă
Pictura: Alegoria
victoriei Ecaterinei asupra Otomanilor(1772) de Stefano Torelli
Denumirea Crimeea îşi are originea de la oraşul Qirim(actualul Starii Krim ),capitala
vechi provincii Crimeea din Hanatul Hoardei de Aur. Qirim înseamnă în limba
tătară, dealul meu.
Tătarii au înfiinţat în 1441 ,Hanatul Crimeii , după
distrugerea Hoardei de Aur de către cuceritorul mongol Timur Lenk. Primul
conducător al Hanatului Crimeii a fost
Haci I Giray , un urmaş al lui Genghis Han. Hanatul Crimeii a beneficiat
de o largă autonomie în cadrul Imperiului Otoman . Crimeea a căzut sub
influenţa rusă , după încheierea Tratatului de la Kuciuk Kainargi(1774) , fiind
anexată de Imperiului Ţarist în 1783.
Istoria relaţiilor ruso-tătare între 1768 până la
dispariţia Hanatului Crimeii în 1783, a fost marcată de o constientizare
treptată a realităţilor din Crimeea de
către autorităţile Imperiului Ţarist. Rusia Ţaristă condusă de împărăteasa
Ecaterina cea Mare(1762-1796), a exploatat
conflictele interne din interiorul hanatului pentru a finaliza anexarea.
Principala preocupare a Ecaterinei cea Mare ,între anii 1767 şi 1768, a fost să
elimine prezenta diplomatică franceză din Crimeea, al cărei scop era să menţină
o relaţie conflictuală între Rusia Ţaristă şi Înalta Poartă. Influenţa franceză
în problemele militare şi politice ale
Imperiului Otoman din a doua jumătate a secolului al XVIII lea ,a crescut semnificativ. Franţa a reuşit şi de această dată să
provoace un război între Rusia Ţaristă şi Imperiul Otoman( Războiul ruso-turc
dintre 1768-1774). În timp ce francezii
îi convingeau pe otomani să intre în război cu Rusia Ţaristă, împărăteasa E caterina cea
Mare l-a instruit pe generalul Petr Panin să desfăşoare negocierii cu tătarii
din Crimeea cu scopul de ai îndruma să-şi întemeieze un stat independent de
Poarta Otomană .În acelaşi timp, tătarilor trebuia să li se dea impresia că
ajutorul Rusiei este unul dezinteresat. Ecaterina cea Mare era încrezătoare în
succesul acestui plan de subjugare a Crimeii.
Planurile împărătesei Ecaterina cea Mare, de invazie a
Crimeii ,au fost pregătite până în ianuarie
1771. Consilierul împărătesei, Scherbinin ,a împrăştiat copii ale unui manifest
care cerea populaţiei de tătari din Crimeea să nu opună rezistenţă armatei generalului
Vladimir Dolgoruki.
Liderul tătar ,Iakup Aga l-a ajutat pe Scherbinin în
demersul său ,fiind introdus ulterior în administraţia Crimeiii ,după anexarea
din 1783. Pâna la sfârşitul războiului
în 1774, otomanii au încercat să cumpere loialitatea tătarilor , păstrându-şi
speranţa de a nu-şi pierde influenţa în Crimeea. Răscoala lui Pugaciov , i-a
împiedicat pe ruşi să-şi concentreze toate eforturile asupra problemelor din
Crimeea. Prin Tratatul de la Kuciuk –Kainargi(1774), Rusia Ţaristă a obţinut
întemeierea unui stat independent al tătarilor în Crimeea, un prim pas spre
anexarea la imperiu.
În iulie 1783, Grigori Potemkin,guvernatorul general al
Provinciilor de Sud(Noua Rusie), a reuşit să finalizeze o anexare paşnică a
Crimeii şi Kubanului.
După anexarea Crimeii
în 1783, regiunea a fost colonizată cu emigranţi ucraineni şi ruşi. În
ciuda faptului că ucrainenilor li s-a promis autonomie prin Tratatul de la
Pereyaslav, elita ucraineană şi cazacii nu au primit niciodată autonomia şi
libertatea promisă de Rusia Ţaristă. În schimb ucrainenii au reuşit să ocupe
funcţii înalte în cadrul Imperiului Ţarist.
Autorităţile ţariste au demarat deasemenea un amplu proces de rusificare
a teritoriilor locuite de ucraineni. Identitatea ucrainenilor, o dată
cu dispariţia Hetmanatului cazacilor zaporojeni în 1764, a ajuns să fie incorporată în caracterul multietnic şi multicultural al
Imperiului ţarist. Datorită acestui fapt
ucrainenii au ajuns să fie numiţi şi micii ruşi. Nerecunoaşterea unei identităţii naţionale ucrainene
de către Rusia Ţaristă , a avut ca efect viitor amplificarea tensiunilor
interetnice dintre rusofoni şi populaţia ucraineană. Anexarea Crimeii în 1783,
a evidenţiat această tendinţă.
Crimeea în
perioada sovietică
În timpul revoluţiei bolşevice din 1917, Crimeea a reprezentat o fortăreaţă a forţelor anti-comuniste loiale ţarului. Aici
a fost organizată ultima rezistenţă a Ruşilor Albi(fortele anti-comuniste)
conduşi de generalul Wrangel împotriva
Armatei Roşii ,în fruntea căreia se afla generalul Nestor Mahno. Când mişcarea
de rezistenţă a fost înăbuşită, ultimii supravieţuitori ale forţelor loiale
ţarului au fost evacuaţi pe calea apei până la Istanbul.
O dată cu formarea URSS în 1921, teritoriul peninsulei
este organizat în Republica sovietică autonomă din Crimeea. În timpul celui de
al Doilea Război Mondial , peninsula Crimeea a fost scena unor lupte grele
dintre Wehrmacht şi Armata Roşie , care a transformat Sevastopolul într-o
ruină. După ce trupele sovietice reocupă Crimeea în 1944, prima acţiune
întreprinsă de Stalin în 1944 a fost deportarea tătarilor de aici în Asia
Centrală ca pedeapsă pentru colaborarea
cu trupele germane . Aproape 46% din cei deportaţi vor muri din cauza
bolilor şi a foametei. O parte din tătarii deportaţi vor reveni la locurile
natale din Crimeea , abia după prăbuşirea URSS.
Republica sovietică autonomă Crimeea a fost desfiinţată pe 30 iunie 1945 şi
atribuită RepublicII Sovietice Socialiste Ruse.
Marea surpriză vine în anul 1954 , când liderul sovietic
Nikita Hruşciov decide să transfere Crimeea , Republicii Sovietice Socialiste
Ucrainene. Decretul de transfer al Crimeii de la Republica Rusă la Republica
Ucraineană aprobat de Prezidiul
Sovietului Suprem al URSS este menţionat în ziarul sovietic Pravda, pe 27 februarie 1954. Transferul
este motivat de apropierea economică şi geografică a Crimeii de Ucraina. Hruşciov a catalogat acest transfer al Crimeii
,drept “un cadou” cu ocazia aniversării a 300 de ani de la „fuziunea” Ucrainei cu Imperiul Ţarist. Liderul sovietic nu avea cum să prevadă că
URSS se va prăbuşi după nici 40 de ani.
Dar de unde această generozitate a lui Hruşciov?
Legăturile culturale ale Crimeii cu Rusia sunt mult mai
strânse decât cele cu Ucraina. Această
legătură se explică prin faptul că 70% din
locuitorii Crimeii sunt de etnie rusă.
Transferul este
legat de planul de descentralizare al lui Hrusciov, care nu dorea o altă mare
foamete în Ucraina ,aşa cum fusese cea din perioada lui Stalin. Era o încercare
simbolică al lui Hruşciov , de a eficientiza sistemul economic sovietic.
În tinereţe, Hruşciov a lucrat în minele din Ucraina,
urmând ca apoi să se însoare cu o ucraineancă
şi să considere Ucraina, ca pe propria patrie.
Această decizie de transfer a Crimeii către Ucraina a fost luată de către Hruşciov în numai 15 minute, efectele au fost însă
imprevizibile pe termen lung pentru relaţiile ruso-ucrainene.
Renaşterea
naţionalismului rus din Crimeea după colapsul URSS
Statutul Crimeii este una dintre cele mai serioase
probleme cu care se confruntă Ucraina post-sovietică. Situaţia separatiştilor
ruşi majoritari în Crimeea şi deasemenea protejarea bazei navale ruse de la
Sevastopol au dus la tensiuni diplomatice între Ucraina şi Rusia, care aveau
încă din anii’90 o mare probabilitate în a se transforma într-un conflict
armat.
Iuri Meşcov, reprezentantul ruşilor din Crimeea , a format în august 1991, Mişcarea Republicană
din Crimeea. Pe 26 februarie 1992 Republica Sovietică Autonomă Crimeea a
fost redenumită Republica Crimeea.
Parlamentul Crimeii proclamă autoguvernarea pe 5 mai 1992 şi adoptă prima
Constituţie a Crimeii . Pe 19 mai 1992, Crimeea a acceptat să rămână în continuare parte a
teritoriului Ucrainei. Pe 24 octombrie ,
liderul separatiştilor ruşi din Crimeea , Iuri Meşcov, îşi integrează mişcarea
în Partidul Republican al Crimeii.
În decembrie 1992, preşedintele Ucrainei, Leonid
Kravciuc, a catalogat drept o “boală imperială”, încercarea
Parlamentului Rusiei de a stabili un statut special pentru Crimeea.
Crearea biroului reprezentantului prezidenţial al Ucrainei în Crimeea, pe 17
decembrie 1992, a generat un val de
proteste în peninsulă. La protestele din piaţa Nahimov din Sevastopol, care au
avut loc pe 10 ianuarie 1993,a
participat Frontul Salvării Naţionale al ruşilor din Crimeea,Adunarea Populară
Rusă şi Mişcarea tuturor Votanţilor Republicii Crimeea. Protestatarii cereau ca
limba rusă să fie declarată limbă oficială în Crimeea şi deasemenea solicitau
restaurarea Uniunii Sovietice. În aprilie 1993, Ministerul Apărării din Ucraina
a solicitat Înaltei Rade(forul legislativ ucrainean) să anuleze Acordul de la
Ialta semnat în 1992 prin care era împărţită flota sovietică de la Marea Neagră
. Politicienii ucraineni cereau ca flota să aparţină în totalitate Ucrainei sau
,în caz contrar , să fie declarată ca fiind flotă străină pe teritoriul
Ucrainei.
Pe 13 aprilie 1993,Prezidiumul Parlamentului Crimeii a
dispus crearea funcţiei de Preşedinte al Crimeii. O săptămână mai târziu,
deputatul Valentin Agafonov, a declarat că este gata să supravegheze
referendumul referitor la independenţa
Crimeii şi includerea republicii ca
entitate separată în Comunitatea Statelor Independente.
Pe 28 iunie 1993,liderul Societăţii ruse din Crimeea, Viktor
Prusakov, a declarat că este gata de o rebeliune armată pentru a pune sub
administraţie rusă oraşul Sevastopol.
Funcţia de preşedinte al Crimeii apare oficial pe 14 octombrie 1994. Ulterior ,
datorită conflictelor dintre primul preşedinte ale Crimeii, Meşcov, şi
parlamentul Crimeii , prerogativele
prezidenţiale au fost micşorate. Parlamentul Ucrainei intervine pe 17 martie
1995, anulând Constituţia Crimeii şi înlăturându-l pe Meşcov şi pe apropiaţii
lui pentru acţiunile lor împotriva statului ucrainean(acţiuni separatiste care
aveau ca obiectiv uniunea cu Rusia) În 1998 este introdusă constituţia actuală
a Crimeii care organiza peninsula în Republica Autonomă Crimeea.
Aspiraţiile noului regim Iuşcenko de a adera la NATO şi
la Uniunea Europeană, a dus la escaladarea tensiunii în peninsula Crimeea
locuită în majoritate de etnici ruşi .
În 2008 , ministrul de externe ucrainean Volodimir
Ohrizko acuza Rusia că acordă cetăţenie rusă
etnicilor ruşi din Crimeea. Actuala criza din Crimeea îşi are originea
în conflictele interetnice “îngheţate ”din anii’90. Divizarea
etnică şi religioasă a Ucrainei între estul ortodox rus şi vestul catolic
ucrainean este una ireconciliabilă deoarece fiecare tabără are o viziune
diferită în ceea ce priveşte viitorul Ucrainei .
Bibliografie
Maria Drohobycky, Crimea: Dynamics, Challenges and Prospects, Ed. Rowman & Littlefield , Lanham, 1995.
Thomas Milner, The Crimea: Its Ancient and Modern History;
The Khans, the Sultans, Ed. Forgotten Books,New York, 1855.
Allan W.Fisher,The Russian Annexation of the Crimea 1772-1783, Ed.
Cambridge University Press, Cambridge,2008.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu