Femeile care au influenţat domnia lui Petru cel Mare

Femeile care au influenţat domnia lui Petru cel Mare

Petru cel Mare , a fost cel care a transformat Rusia dintr-un stat încremenit în evul mediu  într-un imperiu continental. Este monarhul care a modernizat societatea rusă ,deschizând-o către Occident

În timpul domniei sale, au existat două femei care au exercit o influenţă majoră asupra sa:Natalia Narâşkina,mama sa, şi Ecaterina, soţia sa, care va deveni împărăteasa Ecaterina I(1725-1727).

Înlăturarea Sofiei Alexeevna

În vara lui 1689 , Petru cel Mare îşi revendică puterile depline de Ţar al Rusiei prin înlăturarea de la putere a regentei Sofia Alexeevna, sora sa vitregă(regentă în perioada 1682-1689 pentru cei doi ţari,Petru I şi fratele său, Ivan al V lea). Planul de înlăturare a Sofiei A      lexeevna a fost pus la punct după  deteriorarea poziţiei sale politice în urma campaniilor nereuşite din Crimeea. După ce scapă de o conspiraţie a streliţilor ,plănuită de Sofia Alexeevna , Petru cel Mare reuşeşte să  o înlăture de la putere pe regentă şi să-şi continue domnia alături de fratele său , Ivan al V lea. Petru cel Mare devine singurul ţar a Rusiei în 1696 , o dată cu moartea ţarului Ivan al V lea.

La ceremonia sa de  încoronare ca ţar cu prerogative depline, se relatează faptul că ţarul Petru I s-a interesat de soarte fostei sale regente Sofia, retrasă la o mânăstire. Unul din sfetnicii ţarului , i-a dat de ştire că sora sa vitregă Sofia vrea să-şi primească prenumele de călugăriţă chiar din partea Majestăţii Sale.  Tânărul ţar se uită încruntat la sfetnicul său şi răspunse cu răceală:Spune-i să înveţe să danseze şi să ia numele de Salomeea, căci îi voi oferi pe tavă capul şefului streliţilor.

Influenţa Nataliei Narâşkina

După ce a scăpat de regenta Sofia ,ţarina Natalia Narâşkina, mama ţarului Petru cel Mare, a guvernat sprijinită de clanul Narâşkin. Ţănărul ţar va deveni un suveran independent după moartea mamei sale în 1696. Având în vedere că ţarul îşi adora mama , el a respectat cu exactitate poruncile date de ea.

În acea perioada , ţarul Petru cel Mare era însoţit peste tot de către doi oameni care vor juca un rol esenţial în viaţa sa:viitorul “prinţ al ţinutului Ijora”, Aleksandr Menşikov şi baronul Piotr Şafirov.

Aleksandr Menşikov era fiul lui Daniel , scutierul boierului Samsonov şi ,după cum se recomanda şi el, un onorabil negustor . Ţarul l-a cunosut Menşikov la o prăvălie, certându-se cu Şafirov pentru un cupon de mătase de 5 ruble pe care nu vrea să-l înapoieze.

Piotr Safirov, pe numele său real de Pinkus Isaievici Şapiro, era un negustor evreu născut în Olanda . Ţarul a apreciat faptul că Şapirov era poliglot(cunoştea foarte bine limbile germană,olandeză, latină şi idiş). Şafirov va deveni vicecancelarul Imperiului Rus, fiind supranumit “Evreul lui Petru cel Mare”.

După cearta cu Şafirov de la prăvălie, Menşikov a fost numit ordonanţa personală a ţarului. După moartea lui Lefort, survenită în 1699, Menşikov a devenit confidentul ţarului, care a  manifestat o profundă afecţiune faţă de el.

În ianuarie 1694, ţarina Natalia moare. Pentru ţarul Petru I , începe o nouă etapă a domniei sale. În 1697, ţarul şi apropiaţii săi pleacă într-o lungă vizită în străinătate pentru a învăţa „lucruri utile” care să fie folosite în modernizarea Rusiei. După vizitele în Olanda şi Anglia, în care a învăţat cum să construiască nave pentru viitoarea flotă a Rusiei, Petru a fost nevoit să se întoarcă în ţară deoarece începuse revolta streliţilor plănuită de aceiaşi Sofia Alexeevna. Executarea streliţilor la 10 octombrie 1698, a fost primul act al luptei înverşunate purtate de ţar împotriva tradiţiilor ruseşti care stagnau modernizarea societăţii din Rusia. O parte importantă a reformelor sale a vizat şi emanciparea femeilor, aşa cum a fost cazul eliminării unei ţinute vestimentre obligatorii(în vechea Rusie , femeile trebuiau să-şi acopere obligatoriu părul cu o bonetă). Deasemea ,în cazul bărbaţilor s-a impus tăierea bărbilor şi purtarea de haine poloneze.

Despărţirea de prima şoţie , Evdochia Lopuhina

Decizia de a se despăţi de ţarina Evdochia Lopuhina , a fost luată de ţar în timpul lungii sale călătorii prin Europa.

Chiar dacă iniţial Evdochia a avea o atitudine lipsită de interes faţă de ţar ,în  ultima parte a relaţiei celor doi, ea a încercat să-i câştige dragostea ţarului prin nenumăratele scrisori pe care le-a trimis în timpul în care Petru se afla departe de Rusia.  

La reîntoarcerea sa în Rusia , ţarul a stat 3 săptămâni fără să o întâlnească. Ultima întâlnire al lui Petru cu ţarina Evdochia a avut loc la şeful Poştelor Vinnius.  După o discuţie de patru ore în care  a încercat ,să o convingă să-se călugărească, ţarul Petru I să înfurie şi o loveşte fără să ţină cont de prezenţa slujitorului său, Vinnius.

Totul se termină , atunci când ţarina Evdochia este condusă  de o suită modestă la Mânăstirea din Suzdal.

Ţăranca  devenită împărăteasă

După ce în 1703 pune piatra de temelie a oraşului Sankt-Petersburg, în 1706 ţarul Petru  o va cunoaşte pe cea care îi va deveni soţia sa iubită, ţarina Ecaterina I.

Marta Skavronskaia(viitoarea împărăteasă Ecaterina I) născută în 1684 din părinţi polonezi calvinişti stabiliţi în Lituania,era o servitoare la o fermă. După ce a fost violată în timpul  Războiului ruso-suedez, ca şi alte compatrioate ale sale, şi a evitat în ultima clipă intrarea într-un bordel. Ea s-a căsătorit cu un ofiţer suedez Johann Rabe. Profitând de frumuseţea sa, Rabe o vinde mai departe unui soldat livonian care a forţat-o să se prostitueze. După ce este eliberată, Marta s-a refugiat în Marienburg , unde a devenit econoamă la un pastor. După ce ruşii cuceresc Marienburg , Marta  ajunge în serviciul bătrânului mareşal Şeremetiev. Într-un final Marta ajunge să fie cumpărată de Menşikov şi dusă la Moscova, unde îşi va schimbă numele în Ecaterina.

Ajuns în vizită la Menşikov, Petru cel Mare este atras încă de la prima vedere  de frumuşeţea Ecaterinei.

Chiar dacă pentru ruşii tradiţionalişti, căsătoria ţarului cu o ţărancă străină analfabetă ar fi constituit o problemă serioasă, Petru cel Mare nu a ţinut cont de nimic. Căsătoria cu Ecaterina a avut loc în secret la Sankt-Petersburg ,în noiembrie 1707. Ecaterina este prezentată oficial ca ţarină abia în 1711, atunci când ţarul se pregătea să plece într-o campanie militară împotriva otomanilor. Căsătoria a fost celebrată oficial în februarie 1712, ocazie cu care şoţia ţarului a devenit în mod oficial ţarina Ecaterina Alekseievna. În viaţa ţarului au existat  două femei care au exercitat o influenţă covârşitoare asupra sa: mama sa şi  Ecaterina. Dragostea necondiţionată pe care o manifesta Ecaterina faţă de ţar lua adesea un caracter matern. Ea putea să-i potolească accesele de furie ale ţarului ,aşa cum o putea face şi ţarina Natalia.Având o vitalitate uimitoare asemănătoare cu cea al lui Menşikov, ţarina putea face faţă ritmului invernal impus de ţar atunci când se ocupa de problemele de stat.  Ecaterina avea un bun-simţ “ţărănesc”şi nu îi plăcea să iasă în prim-plan la întâlnirile publice. Petru cel Mare era adesea însoţit de ţarină în călătoriile sale din străinătate. Aţaşamentul dintre ţar şi Ecaterina este demonstrat de nenumăratele scrisori ale lor păstrate la arhivele ruseşti.

Ecaterina nu ezita niciodată să dea sfaturi politice sau personale şoţului său. De altfel ţarina va juca un rol important în încheierea armistiţiului semnat după Războiul ruso-turc dintre anii 1710 şi 1711.Înaintea semnării armistiţiului,Ecaterina le dăduse toate bijuteriile sale şi o sumă de 200000 de ruble de aur marelui-vizir şi şefului ienicerilor. Abilitatea soţiei sale i-a permis ţarului să evite un eşec diplomatic major.

În urma acestui episod , Petru cel Mare a instituit Ordinul „Sfânta Ecaterina”, a cărui deviză era Pentru dragoste şi pentru patrie. În secolul al XIX lea , această decoraţie le recompensa pe doamne pentru operele lor de caritate.

Ecaterina şi-a demonstrat talentele arhitecturale ,atunci când a comandat construcţia palatului de la ţară aflat la 20 de kilometri. Totul a fost o supriză pusă la punct de ţarină cu ocazia întoarcerii lui Petru dintr-o lungă vizită diplomatică în Franţa efectuată în anul 1717. Proprietatea va purta numele de Ţarskoe Selo(Satul Ţarului). Ulterior, Elisabeta, fiica lor,îl va pune pe arhitectul Rastrelli să construiască în locul acestei proprietăţii, un palat măreţ cu zidurii aurii, care va purta numele de Ecaterina I.

Pacea în familia ţarului a fost însă scurtă. În timp ce Petru cel Mare era ocupat cu războaiele, opozanţii regimului său au început să se strângă în jurul ţareviciului Aleksei, fiul lui Petru din căsătoria cu Evdochia Lopuhina. Fiul lui Petru intenţiona să stea liniştit la Moscova şi să renunţe la armata şi flota construită de tatăl său. În mare parte visurile lui Aleksei erau cotrare planurilor de modernizare a Rusie puse la punct de Petru cel Mare. Tareviciul Aleksei a fost condamnat la moarte prin biciure. Sentinţa a fost executată pe 2 iunie 1718. Cu toate acestea nu s-a găsit nici cea mai mică dovadă care să-l incrimineze pe Aleksei de complot împotriva ţarului. Petru cel Mare şi-a condamnat la moarte propriul fiu pentru a proteja interesele Rusiei.

După moartea ţareviciului Aleksei , Petru cel Mare plănuia venirea la tron al fiului său , Petru. Planul ţarului a fost zădărnicit de moartea timpurie a micului Petru. După această tragedie, Petru cel Mare a devenit din ce în ce mai închis în el. În 1721, războiul din Nord , care durase 21 de ani, i-a sfârşit. Situaţia Rusiei era însă departe de a fi prosperă.  Corupţia în aparatul de stat era omniprezentă. În anul 1723, Menşikov cade în dizgraţie , iar Şafirov este condamnat la moarte pentru corupţie. Pedeapsa lui Şafirov este ulterior comutată la exil pe viaţă. La moarte lui Petru , Ecaterina l-a adus pe Şafirov înapoi şi i-a înapoiat titlurile.

Cel mai semnificativ moment din viaţa ţarinei Ecaterina, a fost încoronarea sa prin ucazul din noiembrie 1723: „Dat fiind că scumpa noastră soţie, împărăteasa Ecaterina, ne-a fost de mare ajutor însoţindu-ne peste tot, asistând la toate operaţiunile războinice din propria voinţă, fără să manifeste slăbiciunea obişnuită a sexului său, am luat hotărârea în virtutea puterii suverane pe care o exercităm, să ne încoronăm soţia, drept recunoştinţă pentru toate acestea, ceea ce se va face , cu voia lui Dumnezeu  în această iarnă la Moscova”.  Ecaterina va avea parte de o fastuoasă ceremonie de încoronare la Kremlin. Rochia violet tivită cu fir de aur ,purtată de Ecaterina în ziua încoronării sale , este astăzi un exponat de valoare în cadrul Muzeului Kremlinului. Deasemenea ,mantia imperială brodată cu sute de vulturi bicefali din fir de aur era o altă piesă vestimentară valoroasă purtată de împărăteasă.

Ca urmare a dorinţei soţului ei, Ecaterina era de acum înainte recunoscută ca regentă şi suverană în cazul în care Petru cel Mare ar fi murit înaintea ei.

Domnia lui Petru cel Mare se apropia de sfârşit , iar în ultimii săi ani de viaţă , singura care îi mai alina suferinţele era împărăteasa Ecaterina.

În ziua de 25 ianuarie 1725 , ţarul s-a simţit foarte slăbit. Totuşi cu un ultim efort a încercat să-şi scrie testamentul. N-a reuşit să măzgălească decât” Las totul...” Doar Dumnezeu va şti, în grija cui vrea să-şi lase imperiul, deoarece împăratul a intrat în comă şi a murit a doua zi.

Din cei 12 copii pe care i-a avut cuplul imperial , doar 2 au ajuns la vârsta adultă. Ana , viitoarea ducesă de Holstein şi împărăteasa Elisabeta(1741-1762).

Decretul pe care l-a promulgat Petru cel Mare în anul 1722, înainte de încoronarea Ecaterinei,conferea dreptul monarhilor ruşi să-şi numească moştenitorul indiferent de sex. Acest document important avea să le permită femeilor să domnească în Rusia, aproape tot secolul al XVIII lea. Pe tronul Rusiei vor urca succesiv, Ecaterina I, două împărătese Anna,Elisabeta şi Ecaterina cea Mare.

Bibliografie

Vladimir Feodorovski, Les Tsarines, les femmes qui ont fait la Russie, éditions du Rocher ,2000.

Maximele lui Nikolai Gogol

Maximele lui Nikolai Gogol

În clipa hotărâtoare, rusul ştie întotdeauna ce are de făcut.

Am reuşit numai acolo unde m-am inspirat din realitate... fantezia nu mi-a dezvăluit până astăzi niciun caracter remarcabil, nimic din ceea ce ochii mei să nu fi observat mai întâi în natură.

Nu aduna bani, adună-te cu oameni buni!

Sunt şi patimi a căror alegere nu atârnă de om. Ele s-au născut odată cu el şi nu-i este dat să le ocolească. Sunt conduse de o ursită venită de sus, au în ele ceva care te cheamă mereu.

Singurătatea hrăneşte gândurile mari.

Când se pronunţă numele lui Puşkin te gândeşti imediat la poetul naţional rus. Şi într-adevăr, niciunul din poeţii noştri nu e mai mare şi nu poate fi numit cu mai multă dreptate naţional. În el, ca într-un lexicon, se află bogăţia, puterea şi flexibilitatea limbii noastre. Mai mult decât oricare altul, el i-a deschis graniţele şi a indicat imensitatea spaţiului său. Puşkin este un fenomen excepţional, poate unic, al spiritului rus: el e omul rus în dezvoltarea sa finită, aşa cum va apare poate peste două sute de ani.

Patria sufletului este iubirea.

Pe lume există o mulţime de lucruri de neînţeles chiar şi pentru mintea cea mai cuprinzătoare.

Patimile omului sunt nenumărate ca nisipul mării; niciuna din ele nu seamănă cu alta şi toate, atât cele josnice, cât şi cele frumoase, la început supuse omului, ajung mai târziu să-l stăpânească. Fericit e acela care îşi alege patima cea mai frumoasă dintre toate.

Nu, nici nu poţi găsi cuvântul potrivit: femeia e jumătatea galantă a speţei umane şi nimic altceva.

Orice s-ar spune, scopul vieţii nu este atins dacă, sedus de himera uşuratică a tinereţii, omul nu calcă sigur pe o temelie sănătoasă.

Ce este viaţa noastră? O vale în care s-au cuibărit amărăciunile. Ce este lumea? O mulţime de oameni fără simţăminte.

O conversaţie placută e mai bună decât orice mâncare.

Prin chinuri şi suferinţe ne este dat să căpătăm acea fărâmă de înţelepciune pe care nu ne-o pot da cărţile.

Omul e înţelept, deştept şi priceput în tot ce-i priveşte pe alţii, dar nu pe sine.

Când porniţi pe drumul anevoios al maturităţii, luaţi-vă ca sprijin primele voastre impulsuri de umanitate; altfel, n-o să le regăsiţi.

Lumea e orânduită ciudat: dacă stărui prea mult asupra lui, un lucru vesel se preface numaidecât într-unul trist, şi atunci cine ştie ce-ţi mai trece prin cap. S-ar putea întâmpla să începi chiar să cugeţi: mai dă-le-ncolo!

Învăţând pe alţii, înveţi şi singur.

Ruga mamei apără de orice primejdie, pe apă şi pe uscat.

Avem cu toţii o mică slăbiciune: aceea de a ne cruţa cât de cât pe noi înşine şi de a căuta să ne vărsăm necazul pe semenul nostru.

Înţelepciunea cea mare nu stă într-o vorbă de dojană, ci într-o vorbă care, fără să-şi bată joc de nenorocirea omului, să-l îmbărbăteze, să-i dea curaj.

Influenţa Ecaterinei cea Mare asupra viitorilor ţari şi ţarine

Influenţa Ecaterinei cea Mare asupra viitorilor ţari şi ţarine

Împărăteasa Ecaterina cea  Mare a preferat întotdeauna să păstreze o umbră de îndoială legată de legitimitatea la tron al  fiului ei Petru , preferându-l în schimb pe nepotul său, viitorul ţar Alexandru I.

Nepotul împărătesei a fost  educat în spiritul culturii franceze, înconjurat fiind de emigranţii francezi participanţi la Revoluţia din 1789. Perceptorul lui Alexandru I, filosoful Le Harpe, a exercitat o mare influenţă asupra sa. Le Harpe , deşi simpatizant al republicanilor, a fost ales de împărăteasă pentru ai educa pe nepoţii săi.

Vasili Kliucevski,cel mai bun portretist al monarhilor ruşi, îl compara pe Alexandru I cu Aleksei Mihailovici. Aşa cum spunea Kliucevski ,tarul Alexandru I a fost ca o frumoasă floare de seră, care nu a avut nici timpul şi nici capacitatea să se aclimatizeze cu pământul Rusiei .

Ecaterina cea Mare a avut şi un rol decisiv în alegerea viitoarelor ţarine, aducându-şi la curte doar prinţese germane compatrioate cu ea. De acum înainte , cu o singură excepţie (şoţia lui Alxandru al III lea) , toate ţarinele au fost de origine germană. Prinţesele care erau aduse la curte aveau o vârstă cuprinsă între 14 şi 16 ani , pentru a putea fi educat comform normelor regale. Toate ceremoniile de la curtea Ecaterinei cea Mare respectau o etichetă strictă. Ceremonia căsătoriei regale stabilită după regulile împărătese va rămâne neschimbată până la  sfârşitul monarhiei în Rusia. După căsătorie , tânăra ţarină se trezea închisă în cadrul rigid al monarhiei ruse.. Trebuia să renunţe la propriile gesturi şi să devină o persoană lipsită de personalitate.

Peninsula Crimeea , “un al doilea butoi cu pulbere” al Europei

Peninsula Crimeea , “un al doilea butoi cu pulbere” al Europei

Actul prin care liderul sovietic Nikita Hruşciov, a transferat  Crimeea Ucrainei în 1954, a ajuns să aibe repercusiuni şase decenii mai târziu . Pentru a înţelege actuala criza din Crimeea şi din restul Ucrainei ,trebuie să cercetăm mai întâi  mişcările separatiste ale populaţiei majoritare ruse din Crimeea din perioada anilor’90.

Criză din Crimeea este rezultatul diferenţei de viziune dintre vestul  Ucrainei care doreşte apropierea de Occident şi estul Ucrainei cu majoritari ruşi care doresc în continuare relaţii strânse cu Moscova.

Un conflict armat în Crimeea şi în restul regiunilor Ucrainei dominate de etnici ruşi este tot mai probabil. În timp ce Occidentul consideră  actualele acţiuni militare ale Rusiei în Crimeea drept o agresiune, Kremlinul o consideră o intervenţie  menită să apere cetăţenii ruşi împotriva acţiunilor extremiştilor din vest. Politica rusă a intervenţiei militare pentru apărarea cetăţenilor ruşi aflaţi în afara graniţelor Rusiei a fost patentată o dată cu Războiul din Georgia(2008) .

O scurtă istorie a Crimeii de la hanat şi până la anexarea de către Rusia Ţaristă

Pictura: Alegoria victoriei Ecaterinei asupra Otomanilor(1772) de Stefano Torelli

Denumirea Crimeea îşi are originea de la  oraşul Qirim(actualul Starii Krim ),capitala vechi provincii Crimeea din Hanatul Hoardei de Aur. Qirim înseamnă în limba tătară, dealul meu.

Tătarii au înfiinţat în 1441 ,Hanatul Crimeii , după distrugerea Hoardei de Aur de către cuceritorul mongol Timur Lenk. Primul conducător al Hanatului Crimeii a fost  Haci I Giray , un urmaş al lui Genghis Han. Hanatul Crimeii a beneficiat de o largă autonomie în cadrul Imperiului Otoman . Crimeea a căzut sub influenţa rusă , după încheierea Tratatului de la Kuciuk Kainargi(1774) , fiind anexată de Imperiului Ţarist în 1783.

Istoria relaţiilor ruso-tătare între 1768 până la dispariţia Hanatului Crimeii în 1783, a fost marcată de o constientizare treptată a realităţilor din  Crimeea de către autorităţile Imperiului Ţarist. Rusia Ţaristă condusă de împărăteasa Ecaterina cea Mare(1762-1796), a exploatat  conflictele interne din interiorul hanatului pentru a finaliza anexarea.

Principala preocupare a Ecaterinei cea  Mare ,între anii 1767 şi 1768, a fost să elimine prezenta diplomatică franceză din Crimeea, al cărei scop era să menţină o relaţie conflictuală între Rusia Ţaristă şi Înalta Poartă. Influenţa franceză în problemele militare şi politice  ale Imperiului Otoman din a doua jumătate a secolului al XVIII lea ,a crescut semnificativ.  Franţa a reuşit şi de această dată să provoace un război între Rusia Ţaristă şi Imperiul Otoman( Războiul ruso-turc dintre 1768-1774). În timp ce  francezii îi convingeau pe otomani să intre în război cu Rusia Ţaristă, împărăteasa E  caterina cea  Mare l-a instruit pe generalul Petr Panin să desfăşoare negocierii cu tătarii din Crimeea cu scopul de ai îndruma să-şi întemeieze un stat independent de Poarta Otomană .În acelaşi timp, tătarilor trebuia să li se dea impresia că ajutorul Rusiei este unul dezinteresat. Ecaterina cea Mare era încrezătoare în succesul acestui plan de subjugare a Crimeii.

Planurile împărătesei Ecaterina cea Mare, de invazie a Crimeii  ,au fost pregătite până în ianuarie 1771. Consilierul împărătesei, Scherbinin ,a împrăştiat copii ale unui manifest care cerea populaţiei de tătari din Crimeea să nu opună rezistenţă armatei generalului Vladimir Dolgoruki.

Liderul tătar ,Iakup Aga l-a ajutat pe Scherbinin în demersul său ,fiind introdus ulterior în administraţia Crimeiii ,după anexarea din  1783. Pâna la sfârşitul războiului în 1774, otomanii au încercat să cumpere loialitatea tătarilor , păstrându-şi speranţa de a nu-şi pierde influenţa în Crimeea. Răscoala lui Pugaciov , i-a împiedicat pe ruşi să-şi concentreze toate eforturile asupra problemelor din Crimeea. Prin Tratatul de la Kuciuk –Kainargi(1774), Rusia Ţaristă a obţinut întemeierea unui stat independent al tătarilor în Crimeea, un prim pas spre anexarea la imperiu.

În iulie 1783, Grigori Potemkin,guvernatorul general al Provinciilor de Sud(Noua Rusie), a reuşit să finalizeze o anexare paşnică a Crimeii şi Kubanului.

După anexarea Crimeii  în 1783, regiunea a fost colonizată cu emigranţi ucraineni şi ruşi. În ciuda faptului că ucrainenilor li s-a promis autonomie prin Tratatul de la Pereyaslav, elita ucraineană şi cazacii nu au primit niciodată autonomia şi libertatea promisă de Rusia Ţaristă. În schimb ucrainenii au reuşit să ocupe funcţii înalte în cadrul Imperiului Ţarist.  Autorităţile ţariste au demarat deasemenea un amplu proces de rusificare a teritoriilor locuite de  ucraineni. Identitatea ucrainenilor, o dată cu dispariţia Hetmanatului cazacilor zaporojeni în 1764,  a ajuns să fie incorporată în  caracterul multietnic şi multicultural al Imperiului ţarist.  Datorită acestui fapt ucrainenii au ajuns să fie numiţi şi micii ruşi.  Nerecunoaşterea unei identităţii naţionale  ucrainene  de către Rusia Ţaristă , a avut ca efect viitor amplificarea tensiunilor interetnice dintre rusofoni şi populaţia ucraineană. Anexarea Crimeii în 1783, a evidenţiat  această tendinţă.

Crimeea în perioada sovietică

În timpul revoluţiei bolşevice din 1917, Crimeea a reprezentat  o fortăreaţă a  forţelor anti-comuniste loiale ţarului. Aici a fost organizată ultima rezistenţă a Ruşilor Albi(fortele anti-comuniste) conduşi de generalul Wrangel  împotriva Armatei Roşii ,în fruntea căreia se afla generalul Nestor Mahno. Când mişcarea de rezistenţă a fost înăbuşită, ultimii supravieţuitori ale forţelor loiale ţarului au fost evacuaţi pe calea apei până la Istanbul.

O dată cu formarea URSS în 1921, teritoriul peninsulei este organizat în Republica sovietică autonomă din Crimeea. În timpul celui de al Doilea Război Mondial , peninsula Crimeea a fost scena unor lupte grele dintre Wehrmacht şi Armata Roşie , care a transformat Sevastopolul într-o ruină. După ce trupele sovietice reocupă Crimeea în 1944, prima acţiune întreprinsă de Stalin în 1944 a fost deportarea tătarilor de aici în Asia Centrală ca pedeapsă pentru colaborarea  cu trupele germane . Aproape 46% din cei deportaţi vor muri din cauza bolilor şi a foametei. O parte din tătarii deportaţi vor reveni la locurile natale din Crimeea , abia după prăbuşirea URSS.

Republica sovietică autonomă Crimeea  a fost desfiinţată pe 30 iunie 1945 şi atribuită RepublicII Sovietice Socialiste Ruse.

Marea surpriză vine în anul 1954 , când liderul sovietic Nikita Hruşciov decide să transfere Crimeea , Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Decretul de transfer al Crimeii de la Republica Rusă la Republica Ucraineană  aprobat de Prezidiul Sovietului Suprem al URSS este menţionat în ziarul sovietic Pravda, pe 27 februarie 1954. Transferul este motivat de apropierea economică şi geografică a Crimeii de Ucraina.  Hruşciov a catalogat acest transfer al Crimeii ,drept “un cadou” cu ocazia aniversării a 300 de ani  de la „fuziunea” Ucrainei cu Imperiul Ţarist.  Liderul sovietic nu avea cum să prevadă că URSS se va prăbuşi după nici 40 de ani.

Dar de unde această generozitate a lui Hruşciov?

Legăturile culturale ale Crimeii cu Rusia sunt mult mai strânse decât cele cu Ucraina.  Această legătură se explică prin faptul că 70% din  locuitorii Crimeii sunt de etnie rusă.

Transferul  este legat de planul de descentralizare al lui Hrusciov, care nu dorea o altă mare foamete în Ucraina ,aşa cum fusese cea din perioada lui Stalin. Era o încercare simbolică al lui Hruşciov , de a eficientiza sistemul economic sovietic.

În tinereţe, Hruşciov a lucrat în minele din Ucraina, urmând ca apoi să se însoare cu o ucraineancă  şi să considere Ucraina, ca pe propria patrie.  

Această decizie de transfer a Crimeii către Ucraina a  fost luată de către Hruşciov  în numai 15 minute, efectele au fost însă imprevizibile pe termen lung pentru relaţiile ruso-ucrainene.

Renaşterea naţionalismului rus din Crimeea după colapsul URSS

Statutul Crimeii este una dintre cele mai serioase probleme cu care se confruntă Ucraina post-sovietică. Situaţia separatiştilor ruşi majoritari în Crimeea şi deasemenea protejarea bazei navale ruse de la Sevastopol au dus la tensiuni diplomatice între Ucraina şi Rusia, care aveau încă din anii’90 o mare probabilitate în a se transforma într-un conflict armat.

Iuri Meşcov, reprezentantul ruşilor din Crimeea ,  a format în august 1991, Mişcarea Republicană din Crimeea. Pe 26 februarie 1992 Republica Sovietică Autonomă Crimeea a fost  redenumită Republica Crimeea. Parlamentul Crimeii proclamă autoguvernarea pe 5 mai 1992 şi adoptă prima Constituţie a Crimeii . Pe 19 mai 1992, Crimeea a  acceptat să rămână în continuare parte a teritoriului Ucrainei. Pe 24  octombrie , liderul separatiştilor ruşi din Crimeea , Iuri Meşcov, îşi integrează mişcarea în Partidul Republican al Crimeii.

În decembrie 1992, preşedintele Ucrainei, Leonid Kravciuc, a catalogat drept o “boală imperială”, încercarea Parlamentului Rusiei de a stabili un statut special pentru Crimeea.

Crearea biroului reprezentantului  prezidenţial al Ucrainei în Crimeea, pe 17 decembrie 1992, a generat un val  de proteste în peninsulă. La protestele din piaţa Nahimov din Sevastopol, care au avut loc pe 10  ianuarie 1993,a participat Frontul Salvării Naţionale al ruşilor din Crimeea,Adunarea Populară Rusă şi Mişcarea tuturor Votanţilor Republicii Crimeea. Protestatarii cereau ca limba rusă să fie declarată limbă oficială în Crimeea şi deasemenea solicitau restaurarea Uniunii Sovietice. În aprilie 1993, Ministerul Apărării din Ucraina a solicitat Înaltei Rade(forul legislativ ucrainean) să anuleze Acordul de la Ialta semnat în 1992 prin care era împărţită flota sovietică de la Marea Neagră . Politicienii ucraineni cereau ca flota să aparţină în totalitate Ucrainei sau ,în caz contrar , să fie declarată ca fiind flotă străină pe teritoriul Ucrainei.

Pe 13 aprilie 1993,Prezidiumul Parlamentului Crimeii a dispus crearea funcţiei de Preşedinte al Crimeii. O săptămână mai târziu, deputatul Valentin Agafonov, a declarat că este gata să supravegheze referendumul referitor  la independenţa Crimeii şi includerea republicii  ca entitate separată în Comunitatea Statelor Independente.

Pe 28 iunie 1993,liderul Societăţii ruse din Crimeea, Viktor Prusakov, a declarat că este gata de o rebeliune armată pentru a pune sub administraţie rusă  oraşul Sevastopol. Funcţia de preşedinte al Crimeii apare oficial pe 14 octombrie 1994. Ulterior , datorită conflictelor dintre primul preşedinte ale Crimeii, Meşcov, şi parlamentul Crimeii  , prerogativele prezidenţiale au fost micşorate. Parlamentul Ucrainei intervine pe 17 martie 1995, anulând Constituţia Crimeii şi înlăturându-l pe Meşcov şi pe apropiaţii lui pentru acţiunile lor împotriva statului ucrainean(acţiuni separatiste care aveau ca obiectiv uniunea cu Rusia) În 1998 este introdusă constituţia actuală a Crimeii care organiza peninsula în Republica Autonomă Crimeea.

Aspiraţiile noului regim Iuşcenko de a adera la NATO şi la Uniunea Europeană, a dus la escaladarea tensiunii în peninsula Crimeea locuită în majoritate de etnici ruşi .

În 2008 , ministrul de externe ucrainean Volodimir Ohrizko acuza Rusia că acordă cetăţenie rusă  etnicilor ruşi din Crimeea. Actuala criza din Crimeea îşi are originea în conflictele interetnice “îngheţate ”din anii’90. Divizarea etnică şi religioasă a Ucrainei între estul ortodox rus şi vestul catolic ucrainean este una ireconciliabilă deoarece fiecare tabără are o viziune diferită în ceea ce priveşte viitorul Ucrainei .  

Bibliografie

Maria Drohobycky, Crimea: Dynamics, Challenges and Prospects, Ed. Rowman & Littlefield , Lanham, 1995.

Thomas Milner, The Crimea: Its Ancient and Modern History; The Khans, the Sultans, Ed. Forgotten Books,New York, 1855.

Allan W.Fisher,The Russian Annexation of the Crimea 1772-1783, Ed. Cambridge University Press, Cambridge,2008.

The 7 Governments Overthrown by the CIA’s Clandestine Operations

Autor: Alexandru Danilov | 

Leaders of the Third World, be they dictators or democrats, were drawn into the Cold War’s ideological conflict between the US and the USSR. The struggle for mastery in the international system made some of these leaders lose their positions or even lives. The US Administration admitted to some of the CIA’s secret ops, however, there are still numerous major political events in which allegedly the American Secret Services were involved.

CIA’s involvement in seven covert operations – not to mention the American military interventions against hostile regimes, in the favour of pro American insurgents or in assassination attempts – made the US appear as a “scarecrow” in the midst of nowadays international political tensions. Yet, the American Administration does not find this situation as an inconvenience.

Iranian Coup d’Etat  (1953)

The era of the CIA supported coup d’états entered the stage in a dramatic way: An American general went to Iran so as to meet “old friends”; in the following sequence of events, the Shah ordered Mohammed Mossadegh to resign. When the Iranian Army started to hesitate, millions of dollars were sent to Tehran so as to buy off Mossadegh’s old supporters and to finance street protests. Once the Army accepted the change in the country’s leadership, Mossadegh was captured and sentenced to house arrest for life. During his two years as prime minister, Mossadegh undermined the Shah’s authority by nationalizing the oil industry which was previously controlled by American companies.

CIA’s Iranian clandestine operation was known under the codename TPAJAX and its purpose was the consolidation of the Shah’s authority and the avoidance of a possible Soviet aggression in Iran in the early stages of the Cold War (this operation was carried out on the background of Soviet, American and Chinese involvement in the Korean War).

From the beginning, the main purpose of this CIA op was the ousting of the Iranian government. The 1953 Iranian coup d’état was one of the many clandestine CIA activities of the second half of the 20^th century which were intended to overthrow governments hostile to the US.

The Clandestine CIA Operation in Guatemala (1954)

Even though the US initially supported the regime of the Guatemalan President Jacobo Arbenz, everything changed when he introduced the agrarian reform which menaced the American United Fruit Company.

The 1954 coup d’état organised by the CIA ousted Arbenz and established a military dictatorship in Guatemala. CIA operations were aimed at arming the rebels and certain paramilitary Guatemalan troops as well as implementing a US Navy blockade on the country’s Pacific coast.

The Congolese Coup D’état (1960)

The President Joseph Kasavubu managed to oust the Congolese Prime Minister Patrice Lumumba during the Belgian Army’s intervention in Congo (supported by the US), in order to protect Belgian economic interests after the decolonization. Lumumba created an anti-Belgian Army paramilitary organization, yet he was subsequently found by the CIA agents since the American Administration labeled him as a threat to the new regime of Joseph Mobutu.

The 11 American Senators of the Church Commission were entrusted in 1975 with the mission of analyzing CIA’s clandestine operations. The Church Commission discovered the methods employed by the CIA, in order to assassinate Lumumba. In 1960, after a failed attempt to kill Lumumba by the aid of a poisoned napkin, CIA alerted the Congolese troops which managed to arrest and assassinate Lumumba.

The Dominican Republic, 1961

Rafael Trujillo’s brutal dictatorship, which organized the ethnic cleansing of thousands of Haitians and staged an abortive assassination attempt against the Venezuelan President, ended when armed political dissidents murdered him. The Church Commission discovered in 1975 that the CIA provided Trujillo’s assassin with three pistols and three rifles.

The CIA Engagement in South Vietnam (1963)

In 1963, the US had been already heavily involved in the Vietnamese conflict when its relation with the South Vietnamese leader Ngo Dinh Diem became even more strained, because of Diem’s repression against the Buddhist dissidents.

According to Pentagon documents on August 23^rd, 1963, South Vietnamese generals appealed to the CIA officials, in order to organise a coup against Ngo Dinh Diem. The Agency accepted their request and provided the generals with a financial support of 40.000 $ which enabled them to assassinate Diem on November 1^st, 1963.

Moreover, the papers of the Pentagon mention the fact that “the US has to assume full responsibility for the organization of the coup d’état against Ngo Dinh Diem.” By its participation in the operation, the US ensured the success of the assassination attempt and therefore, took part in the creation of the South Vietnamese new government.

The Brazilian Coup d’état (1964)

The US feared that the regime of the Brazilian President Joao Goulard would transform Brazil in a 1960s China. Therefore, the USA staged a coup d’état under the leadership of the Brazilian Chief of Staff  Humberto Castello Branco. In the days before the coup, CIA encouraged street protests against the government and furnished the pro-Branco troops with non – American weapons.

National Security Archive declassified certain documents which confirmed that President Lyndon Johnson planned the Brazilian coup with his advisors. The military dictatorship managed to survive in Brazil until 1985.                      

                  

The CIA Orchestrated Chilean Coup D’état (1973)

The US had never accepted Salvador Allende, the Socialist President – elect of Chile. Therefore, the President Richard Nixon asked CIA to engage in activities which would undermine the Chilean economy. In order to overthrow Allende, the Agency cooperated with three opposition groups, yet the coup met with failure, because the US did not trust the Chilean opposition. The US economic warfare in Chile stopped only when the state was on the verge of collapse.

On the background of a chaotic economic situation, General Augusto Pinochet rose to power after the successful coup of September 11^th, 1973. Once Pinochet became president, the Agency started a propaganda campaign, in order to show its support for the new Chilean administration, even though the regime was guilty of grave infringements of Human Rights and of murdering political dissidents.

The US Attachment to CIA’s Clandestine Operations

Although it would like its foreign policy to be perceived as transparent, the American Administration had become too fond of clandestine operations, in order to relinquish them.  The Agency is an important element in the American foreign policy decision process and it enjoys a high level of independency from the US Administration which had actually created it.

There still lingers the suspicion that the US organizes different types of covert operations with the aid of CIA: financial support for the opposition to governments hostile to US policy, political blackmails, propaganda, psychological and economic warfare, military aid to rebel groups in countries opposed to American policy, paramilitary operations, coup d’états and assassinations. The US detention centers for people suspected of terrorist activities cast a doubt over the entire American diplomacy and created international tension, because inside these facilities the Geneva Convention for the treatment of war prisoners had not been implemented.

The reason behind every CIA clandestine operation is the protection of national security in the face of terrorist threats.

Bibliography

John Jacob Nutter, The CIA's Black Ops : Covert Action, Foreign Policy, and Democracy , Prometheus Books, New York, 2000.

http://www.foreignpolicy.com/articles/2013/08/19/map_7_confirmed_cia_bac...

Sistemul politic suedez

Sistemul politic suedez

Suedia, tara in care politicienii nu au privilegii, nu se bucura de imunitate, iar alegatorii se prezinta la vot in proportie de peste 80%.
         In topul 2013 al celor mai fericite tari, Suedia figureaza pe locul 5, dupa Danemarca, Norvegia, Elvetia si Olanda, in timp ce Marea Britanie este abia pe locul 22, iar Romania pe locul 90.

      Tarile "fericite" au in comun mai multe lucruri, printre care un venit mare pe cap de locuitor, o viata sanatoasa si, mai ales, absenta coruptiei la nivelul liderilor, explica John Helliwel, profesor de economie la Universitatea British Columbia. De asemenea, implicarea oamenilor in viata "cetatii" este tratata cu foarte mare seriozitate.

       Reportajul "Suedia - Taramul politicienilor fara privilegii" ("Sweden - Land of Politicians Without Privileges"), difuzat de televiziunea braziliana TV Bandeirantes, ne prezinta o lume despre care, obisnuiti cu situatia din Romania, ne e greu sa credem ca exista cu adevarat.

                       Cateva date generale

                     Suedia este o monarhie constitutionala. Din 1971, Parlamentul tarii este unicameral si are 349 de membri, alesi prin vot direct si proportional, ei reprezentand 9,2 milioane de cetateni. Regele Carl al-XVI-lea Gustaf indeplineste doar functii ceremoniale, cele politice fiind preluate de Purtatorul de Cuvant al Parlamentului.

            Statul este conceput ca un sprijin pentru toti cetatenii sai, care sunt tratati echitabil prin intermediul unor servicii sociale consistente, bazate pe o economie solida. Aceste servicii sunt asigurate tuturor gratuit, indiferent de venituri sau clasa sociala. In schimb, taxele sunt mari, dar ele se intorc sub forma de pachete de asistenta sociala.

            Aceasta relatie intre stat si cetateni face ca alegerile sa fie extrem de importante pentru suedezi. Conform statisticilor, peste 30% dintre ei sunt membri in diverse partide si peste 80% sunt membri de sindicat.

                Prezenta la alegerile organizate la fiecare 4 ani este de peste 80%. Suedezii considera dezbaterile politice si prezenta la vot esentiale pentru democratie.

                           Fara privilegii sau lux pentru politicieni

             Tara este condusa de clasa politica, nu de rege, iar suedezii sunt extrem de implicati si de atenti la activitatea depusa de cei carora le dau votul, motiv pentru care acestia nu au privilegii si nici nu beneficiaza de conditii de lux.

           Pana in 1990, in Suedia nici nu existau locuinte puse gratuit la dispozitia parlamentarilor. Acestia obisnuiau sa doarma pe canapelele din birourile lor, situate in cladirea Parlamentului.

              In prezent, parlamentarii suedezi au la dispozitie garsoniere detinute de stat, cu o suprafata de circa 40 de metri patrati. Singura camera este folosita atat ca living, cat si ca dormitor. Spalatoria este comuna, iar demnitarii trebuie sa se programeze din timp daca vor sa isi spele asternuturile.

                    Sunt si parlamentari care traiesc intr-un spatiu chiar mai mic, de doar 18 metri patrati. In aceste cazuri, inclusiv bucataria este impartita in comun. Nu exista personal de serviciu, iar regulile sunt stricte: "Pastrati curatenia".

              Biroul unui parlamentar are circa 18 metri patrati. Demnitarii nu au secretare sau consilieri, nici masini de serviciu cu sofer.

      "Eu ii platesc pe politicieni. Nu vad niciun motiv pentru care banii platitorilor de taxe sa fie folositi pentru a le oferi politicienilor o viata de lux", explica un suedez in reportajul televiziunii braziliene.

     Resedinta oficiala a premierului suedez nu depaseste circa 300 de metri patrati. Nici acesta nu beneficiaza de personal de serviciu. Mai mult, purtatorul de cuvant al guvernului a declarat ca premierul isi calca singur camasile si isi spala singur rufele, la fel ca orice simplu cetatean.

      Suedia este impartita in 21 de comitate conduse de cate un birou administrativ numit de guvern impreuna cu un consiliu ales de cetateni. Pe teritoriul Suediei sunt 290 de localitati.

      Nici primarii si guvernatorii nu au dreptul la resedinte oficiale gratuite, iar consilierii nici macar nu au salariu lunar sau un birou propriu, asa ca lucreaza de acasa. "Suntem alesi sa reprezentam cetatenii si, la fel ca ei, avem propriile noastre slujbe", a explicat o consiliera.

      Doar parlamentarii, care lucreaza la elaborarea legilor, se considera ca exercita un serviciu public pentru care trebuie sa fie remunerati cu salarii lunare. Un parlamentar suedez castiga aproape dublul venitului net al unui profesor.

                      Fara indemnizatii speciale

         Parlamentarii care nu domiciliaza in capitala nu primesc bani in plus pentru costurile suplimentare, cum ar fi plata unei eventuale chirii sau pentru a avea asistenti la cabinetele parlamentare din localitatile de origine. Acolo, multi dintre ei lucreaza de acasa si utilizeaza sediile partidelor sau bibliotecile publice pentru a se intalni cu alegatorii.

       Toate calatoriile cu avionul ale parlamentarilor trebuie sa fie aprobate si rezervate la agentia de turism din cadrul Parlamentului, nefiind alocate indemnizatii speciale.

                Fara imunitate

         Politicienii suedezi nu sunt privilegiati in fata legii si nu se bucura de niciun fel de imunitate.
       Mona Sahlin a cumparat o ciocolata si alte cateva obiecte personale cu credit cardul guvernamental si a platit scump - si-a pierdut postul de vicepremier. Scandalul a fost celebru in anii '90, fiind cunoscut sub numele de "cazul Toblerone". Sahlin si-a compromis cariera politica, fiind nevoita sa demisioneze din functia de lider al Partidului Social Democrat.

                Transparenta si control cetatenesc

          Cetatenii sunt foarte atenti la modul in care Parlamentul isi foloseste puterea. Transparenta activitatii parlamentare are radacini in Constitutie. Fiecare cetatean are dreptul sa verifice cheltuielile politicienilor, actele contabile emise de guvern si declaratia de impozit pe venit a premierului.

           Mai mult, functionarii trebuie sa puna la dispozitia doritorilor corespondenta zilnica si emailurile oficiale ale prim-ministrului, orice cetatean avand acces la aceste informatii.

            In sala calculatoarelor este posibil chiar sa studiezi traseul unor documente, cum ar fi cheltuielile guvernamentale sau detaliile unei licitatii publica. De exemplu, unul din rapoartele cu cheltuielile premierului a inclus si pranzul luat impreuna cu presedintele Bancii Centrale, precizandu-se chiar si ce au mancat si au baut cei doi.

        Administratia Parlamentului suedez tine socoteala cheltuielilor in rapoarte ale membrilor, depozitate intr-o singura incapere. Exista dosare individuale pentru fiecare dintre cei 349 de demnitari, precum si pentru Purtatorul de cuvant al Parlamentului.

        Orice suedez poate veni sa studieze dosarele sau poate cere informatiile prin intermediul Internetului.

       Principiul transparentei este inclus in Constitutia suedeza de mai bine de 200 de ani. El face ca excesele de putere sau cazurile de coruptie sa fie extrem de rare in aceasta tara.

Cum stiu sa-si respecte electoratul parlamentarii din Suedia

Alesii nostri or avea internet sa se inspire cum e pe la altii !

In present parlamentarii suedezi au la dispozitie garsoniere detinute de stat, cu o suprafata de circa 40 de metri patrati. Singura camera este folosita atat ca living, cat si ca dormitor. Spalatoria este comuna, iar demnitarii trebuie sa se programeze din timp daca vor sa isi spele asternuturile. Sunt si parlamentari care traiesc intr-un spatiu chiar mai mic, de doar 21 metri patrati. In aceste cazuri, inclusiv bucataria este impartita in comun. Nu exista personal de serviciu, iar regulile sunt stricte: "Pastrati curatenia". Biroul unui parlamentar are circa 18 metri patrati. Demnitarii nu au secretare sau consilieri, nici masini de serviciu cu sofer. "Eu ii platesc pe politicieni. Nu vad niciun motiv pentru care banii platitorilor de taxe sa fie folositi pentru a le oferi politicienilor o viata de lux", explica un suedez in   reportajul televiziunii braziliene. Resedinta oficiala a premierului suedez nu depaseste circa 300 de metri patrati. Nici acesta nu beneficiaza de personal de serviciu. Suedia este impartita in 21 de comitate conduse de cate un birou administrativ numit de guvern impreuna cu un consiliu ales de cetateni. Pe teritoriul Suediei sunt 290 de localitati. Nici primarii si guvernatorii nu au dreptul la resedinte oficiale gratuite, iar consilierii nici macar nu au salariu lunar sau un birou propriu, asa ca lucreaza de acasa. "Suntem alesi sa reprezentam cetatenii si, la fel ca ei, avem propriile noastre slujbe", a explicat o consiliera. Doar parlamentarii, care lucreaza la elaborarea legilor, se considera ca exercita un serviciu public pentru care trebuie sa fie remunerati cu salarii lunare. Un parlamentar suedez castiga aproape dublul venitului net al unui profesor. Parlamentarii care nu domiciliaza in capitala nu primesc bani in plus pentru costurile suplimentare, cum ar fi plata unei eventuale chirii sau pentru a avea asistenti la cabinetele parlamentare din localitatile de origine. Acolo, multi dintre ei lucreaza de acasa si utilizeaza sediile partidelor sau bibliotecile publice pentru a se intalni cu alegatorii. Toate calatoriile cu avionul ale parlamentarilor trebuie sa fie aprobate si rezervate la agentia de turism din cadrul Parlamentului, nefiind alocate indemnizatii speciale. Politicienii suedezi nu sunt privilegiati in fata legii si nu se bucura de niciun fel de imunitate. Mona Sahlin a cumparat o ciocolata si alte cateva obiecte personale cu credit cardul guvernamental si a platit scump si-a pierdut postul de vicepremier. Scandalul a fost celebru in anii '90 fiind cunoscut sub numele de "cazul Toblerone". Sahlin si-a compromis cariera politica, fiind nevoita sa demisioneze din functia de lider al Partidului Social Democrat. Cetatenii sunt foarte atenti la modul in care Parlamentul isi foloseste puterea. Transparenta activitatii parlamentare are radacini in Constitutie. Fiecare cetatean are dreptul sa verifice cheltuielile politicienilor, actele contabile emise de guvern si declaratia de impozit pe venit a premierului. Mai mult, functionarii trebuie sa puna la dispozitia doritorilor orespondenta zilnica si emailurile oficiale ale prim-ministrului, orice cetatean avand acces la aceste informatii. In sala calculatoarelor este posibil chiar sa studiezi traseul unor documente, cum ar fi cheltuielile guvernamentale sau detaliile unei licitatii publica. De exemplu, unul din rapoartele cu cheltuielile premierului a inclus si pranzul luat impreuna cu presedintele Bancii Centrale, precizandu-se chiar si ce au mancat si au baut cei doi. Administratia Parlamentului suedez tine socoteala cheltuielilor in rapoarte ale membrilor, depozitate intr-o singura incapere. Exista dosare individuale pentru fiecare dintre cei 349 de demnitari, precum si pentru Purtatorul de cuvant al Parlamentului. Orice suedez poate veni sa studieze dosarele sau poate cere informatiile prin intermediul Internetului. Principiul transparentei este inclus in Constitutia suedeza de mai bine de 200 de  ani. El face ca   excesele de putere sau cazurile de coruptie sa fie extreme de rare in aceasta tara. Pe cand in Romania sau in restul lumii?