Implicaţiile
strategice ale deciziei de invadare a Irakului(2003)
În planificarea deciziei de invadare a
Irakului , Administraţia G.W. Bush a eşuat în a estima implicaţiile strategice
pe care le va avea o astfel de decizie în regiunea Orientului Mijlociu, dar
şi pe plan global în
războiul împotriva terorismului .
Decizia iniţială SUA de a minimaliza contribuţia
americană la efortul de reconstrucţe a Irakului post-conflict pe motivul
de a nu lăsa impresia că ocupă state
arabe , a ajuns să fie interpretată
deasemenea şi ca o lipsă de interes din partea Administraţie Bush pentru
procesul de stabilizare a Irakului. Se credea că după o scurtă perioadă de
ocupaţie de câteva luni va putea fi asigurată o tranziţie rapidă către o
administraţie irakiană interimară care va supraveghea alegerea unui guvern
reprezentativ pentru Irak[1].
Grupul irakienilor din exil condus de Ahmed Chalabi şi susţinut de Pentagon era
privit cu deosebită încredere cu toate că nu era conectat la realităţile
Irakului şi nu avea sprijin în rândul cetăţenilor irakieni.
Optimismul Administraţiei Bush pentru
o tranziţie rapidă era bazat pe 3 presupuneri false[2].
Prima era presupunerea că invazia din 2003 se va asemăna cu Războiul din Golf
(1991) în care va fi necesară asistenţa umanitară, sprijin pentru grupuri mari
de refugiaţi şi combaterea eventualelor distrugeri la adresa mediului
înconjurător. Datorită încheierii rapide a operaţiunilor militare ,nici una
dintre aceste probleme nu a apărut. Fiind un război care avea ca obiectiv
schimbarea de regim politic , invazia din Irak(2003) era un război total
diferit de precedentele războaie .Într-o
altă presupunere se considera că infrastructura Irakului va rămâne
intactă în mare parte datorită loviturilor aeriene precise. George W.Bush
proclama o nouă eră războiului, în care era se putea lovi regimul politic şi nu naţiunea[3] .
Ultima
presupunere mergea pe ideia că soldaţii americani vor fi priviţi ca
nişte eliberatori.Opinia a fost împărtăşită de Cheney în emisiunea
NBC’s Meet the Press de pe NBC cu 3 zile înainte de începerea războiului[4].Chiar
dacă irakienii se simţeau eliberaţi ,acestora le lipseau condiţiile pentru a duce
un trai decent. Lipsa energiei electrice, criza de carburanţi , insecuritatea
de pe străzi şi o mare parte din
populaţie dependentă de serviciile şi asistenţa socială oferite de stat a dus
la dezvoltarea unui sentiment antiamerican ce a provocat apariţia insurgenţei
din Irak.
Arhitecţii
războiului din Irak au preconizat la nivel strategic că înlăturarea lui Saddam va fi cheia
stabilităţii pentru regiunea Orientului Mijlociu atât din punct de vedere
militar prin fapul că se elimina o ameninţare, dar şi din unghi politic prin
extinderea regimurilor democratice în
regiune.Eliminarea ameninţării
dictaturii din Irak permitea
reintegrarea statului irakian în ordinea internaţională ca o putere
semnificativă din punct vedere economic şi politic[5].În
viziunea Administraţiei Bush ,Irakul democtratizat trebuia să constituie un
model pntru toate statele din regiune . Se avansa astfel teza pacifismului
democratic pentru Orientul Mijlociu, în care statele arabe cu regimuri
democratice ar fi manifestat o mai mare efort pentru menţinerea păcii
,cooperarea internaţională şi pentru creşterea prosperităţii propriilor
populaţii la un nivel care să reducă riscul apariţiei terorismului. Un Irak
stabil ar fi putut constitui epicentrul unei noi strategii de securitate
regională a SUA. Această reconfigurare a strategiei de securitate regională ,
ar fi permis SUA să-şi redistibuie efectele de forţe din Arabia Saudită,
vechiul aliat al SUA, către alte regiuni din Orientul Mijlociu . Astfel
prezenţa militară americană în regiune ar fi fost extinsă ,dar în acelaşi timp
s-ar fi redus şi numărul de efective militare
necesare menţinerii securităţii regionale[6].
Forţa militară americană trebuia utilizată într-un mod decisiv împotriva
inamicilor imediaţi pentru a descuraja potenţialii inamici.
Acţiunea militară împotriva Irakului şi
ocupaţia cea urmat a demonstrat vulnerabilitatea armatei americane la atacurile
neconvenţionale venite din partea unor grupuri ostile care nu respectă regulile clasice ale războiului. Cu toate
acestea Administraţia Bush dominată de neoconservatori rămânea cantonată pe
noţiunea de război convenţional .Folosirea forţei militare covârşitoare
împotriva teroriştilor şi susţinătorilor săi era în continuare identificată ca
fiind cea mai corectă abordare a
războiului antiterorist de după 11 septembrie[7].Grupările
teroriste nu pot fi izolate şi atacate
într-o deplină siguranţă în
interiorul statelor care le oferă
adăpost.
Invazia Irakului din 2003 a determinat o creştere a riscului terorist în
toată regiunea Orientului Mijlociu. Strategii neoconservatori de la Washington
responsabili de punerea la punct a planului de atacare a Irakului au neglijat faptul că influenţa
Al-Qaeda era direct proporţională cu
gradul în care tinerii musulmani resimt ameninţarea Occidentului asupra
religiei lor .Supremaţia tehnologiei militare occidentale a alimentat un
sentiment antiamerican ce a determinat dezvoltarea fundamentalismului islamic
ce este pe cale de a destabiliza atât state din regiunea Orientului Mijlociu,
cât şi din Africa de Nord[8].
Războiul
împotriva terorii proclamat de G. W. Bush pe o perioadă nedeterminată , a ajuns
să constitue în final un avantaj strategic pentru regimul teocratic din Iran.
Regimul lui Saddam Hussein , un vechi adversar al Iranului, a sfârşit prin a fi
înlăturat de SUA . Iranul a ajuns în acest fel să-şi consolideze influenţa din
lumea islamică[9].
Hotărârea
de Administraţiei Bush de a se întrebuinţa în acţiuni unilaterale de extraordinara forţă militară SUA poate genera oricând nelinişti chiar şi în
rândul arabilor care au viziuni politice moderate. Afectarea relaţiilor cu
state arabe aliate , aşa cum este Arabia Saudită , poate pune în pericol
interesele strategice ale SUA în regiune. Schimbarea de regim prin intervenţie
externă poate provoca îngrijorare , mai ales în regiunile imediat apropiate
,cum ar fi Asia Centrală.
Neglijarea implicaţiilor strategice apărute în urma deciziei de invadare a Irakului poate duce la
efecte neprevăzute asupra politicii de securitate a SUA din viitor.
[1] Jonathan Weisman ;Mike Allen , articolul
”Officials Argue for Fast U.S. Exit from Iraq” , în Washington Post ,21 aprilie 2003 , p.A1.
[2] Ivo H. Daalder;
James M. Lindsay, America Unbound:The
Bush Revolution in Foreign Policy ,Ed.Brooking Institution Press ,Washington
D.C.,2003,p.151.
[3] Discursul preşedintelui Bush pe tema
progresului în Operaţiunea Iraqi Freedom, St. Louis , 16 aprilie 2003, American Presidency
Project , www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=19&
[4] Dick
Cheney,declaraţie în emisiunea NBC’s Meet the Press, postul de televiziune NBC ,Washington,D.C., March 16,
2003
(www.mtholyoke.edu/acad/intrel/bush/cheneymeetthepress.htm
[5] James
A.Russell, studiul ” Strategic Implications of
The Iraq Insurgency” în Revista Middle
East Review of International Affairs , Vol.8, Nr.2 , iunie 2004,p.49
[7] Stephen
E. Flynn, articolul ”America the Vulnerable” în revista Foreign Affairs ,ianuarie-februarie 2002.
[8] Tom Porteus , articolul ”The Caliphate
Myth” , 13 februarie 2006, Institute for America’s Future, www.tompaine.com/articles/2006/02/13/the_caliphate_myth.php
[9] Kenneth J. Hagan; Ian J. Bickerton ,Unintended Consequences: The United States
at War ,Ed. Reaktion Books , Londra, 2007.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu