Impactul influenţei neoconservatoare în elaborarea deciziilor de politică externă în Administraţia Bush

Impactul influenţei neoconservatoare în elaborarea deciziilor de politică externă în Administraţia Bush        

 

         Puternica influenţă exercitată de neoconservatori în Administraţia Bush după 11 septembrie a avut un impact puternic în  procesului de elaborare  a deciziilor de politica externă.

         În definirea obiectivelor de politică externă ale SUA precum apărarea libertăţii şi  securităţii, neoconservatorii Administraţiei Bush au fost capabili să construiască  mediul înconjurător al atacurilor teroriste de la 11septembrie 2001 pe o platformă morală extinsă de pe care să planifice atacuri militare preventive asupra celor despre care se presupunea că erau inamicii SUA[1].Acesta poate fi cel mai periculos aspect al influenţei neoconservatoare ce s-a instalat după 11 septembrie.Mediul în care Administraţia Bush a optat pentru război a obstrucţionat sistemul de echilibru şi control care cerea unele lămuriri înainte de a se declanşa război aşa cum a fost cel  din Irak. Nu se putea răspunde la aceste nelămuriri deoarece cultura politică a administraţiei americane era prea politizată de agenda neoconservatoare. 

        Strategia de politică externă era trasată aproape în exclusivitate de Departamentul Apărării fără a mai lua în seamă planurile elaborate de  Departamentul de Stat.  Politica externă a SUA de după 11septembrie 2001 începea să fie un domeniu rezervat adepţilor neoconservatori. Judith Yaphe , un fost analist CIA,  declara în vara lui 2003 că Subsecretarul apărării Douglas Feith , directorul Oficiului de Planuri Speciale, împreună cu alţi neoconservatori de la Pentagon, nu vrea ca Departamentul de Stat să fie implicat[2].

         Promovarea  acţiunii militare unilaterale ca prima şi unica opţiune în politica externă a SUA constitue principalul instrument al  neoconservatorilor[3]. Încă de la fundamentare, neoconservatorismul sprijinea folosirea forţei militare pentru  afirmarea supremaţiei americane pe plan internaţional.

          Cu toate acestea de cele mai multe ori utilizarea forţei într-o regiune poate avea rezultate diferite faţă de cele în preconizate de adepţii neoconservatorilor. Războiul , ca instrument al schimbării, nu poate soluţiona probleme politice şi culturale de durată.

          Irakul a fost un model pentru o campanie militară care în ciuda faptului că s-a încheiat cu succes , a  eşuat în politica de  reconstrucţie . Lipsa unei strategii de dezvoltare durabilă în Irak a  dus la un  mare eşec [4].

          Acţiunea militară preventivă  a  ajuns să fie opţiunea pe care neoconsevatorii au reuşit să o impună în proiectarea deciziilor de politică externă a Administraţiei Bush.

          Impactul acestei viziuni neoconservatoare despre aplicabilitatea forţei în relaţiile internaţionale americane este unul foarte îngrijorător. Implicaţiile sunt în primul rând cele de pe plan intern prin restrângerea dreptului la o viaţă privată prin posibilitatea de a putea cerceta şi reţine persoane  fără a avea o acuzaţie oficială ,doar în numele războiului împotriva terorismului. Aşa cum această stare de permanent război are efectul de a transfera puterea la centru, tot aşa cele mai elementare condiţionări ale puterii federale care stau la baza filosofiei politice americane au ajuns să fie erodate în numele unui aşa-zise apărării a libertăţilor cetăţeneşti[5].

          Neoconservatorii intenţionau să şteargă din mentalul colectiv Sindromul Vietnam care se manifesta printr-o susţinere a unui intervenţionism militar american limitat ,mai ales datorită unei atitudini antirăzboi dezvoltată de populaţie după eşecul din Vietnam. Neoconservatorul Eliot Cohen nu era de acord cu părerea lui Bush Sr. precum că Războiul din Golf(1991) a pus capăt acestui sindrom , ci din contră a contribuit la întărirea lui[6]. Pentru neoconservatori Războiul din Golf nu a fos un război întreprins din propria iniţiativă aşa cum a fost Invazia Irakului din 2003.

        Până la asecensiunea neoconservatorilor , obiectivul politicii externe americane era acela de a minimaliza violenţa internaţională.

        O dată cu instalarea influenţei neoconservatoare , viziunea cu privire la folosirea forţei se schimbă. Neoconservatorii îşi permit să afirme că din moment ce SUA este un stat puternic ,ea se comportă aşa cum o fac statele puternice[7].Pentru neoconservatori războiul fără un sfârşit  este ceva normal atât timp cât există forţe negative.Gândirea neoconservatorilor se aseamănă de fundamentalismul creştin prin viziunea maniheistă asupra societăţii umane.Liderul mişcării evanghelice fundamentaliste, Jerry Falwell , considera că SUA este în continuare martora unei lumii decadente şi că în aceste condiţii Dumnezeu este pentru război [8]. . În această viziune binele şi răul sunt absolutizate,fără a mai lăsa loc de nuanţe.Tipul de politică externă promovat de neoconservatori este unul simplist şi periculos. Politica externă din perspectiva neoconservatoare trebuie să reflecte aspectele negative. Diplomaţia reprezenta în schemă doar o formă de amânare sau de amăgire.Pentru acţiunile militare preventive se altera principiul fundamental al suveranităţii statelor[9].

         Modul în care neoconservatorii au recurs la manipulare pentru a obţine sprijinul electoratului american , reflectă în acelaşi timp şi complexul lor de superioritate faţă de cetăţenii americani .Congressmanul Ron Paul declara despre neoconservatori că în accepţiunea lor minciunile sunt necesare pentru supravieţuirea statului . În gândirea  neoconservatoare , adevărul trebuie să fie deţinut numai de elite[10]. Dezinteresul cetăţenilor americani pentru politica externă a făcut imposibilă conştientizarea de către aceştia a faptului  că liderii lor îi conduc spre un dezastru.

         În acest context este greu de estimat care va fi viitorul politicii externe promovate de SUA dacă în continuare neoconservatorii vor continua să domine procesul de luare a deciziilor de politică externă.

         Fără întărirea sistemului de echilibru şi control , politica externă a SUA nu va mai putea să fixeze cu exactitate interesele naţionale .

---

[1] Lawrence P. Kaplan; William Kristol , Op.cit., pp.40-49, 80-88.

[2] Richard Sale ,articolul”Pentagon Hawk Dodges a Bullet”în Washington Times , 4 septembrie 2003.

[3] William Kristol ,articolul ”Taking the War beyond Terrorism” în Washington Post , 30 ianuarie 2002.

[4] Williamson Murray ; Robert H. Scales , The Iraq War: A Militay Histoy , Ed. Harvard University Press , Cambridge , 2003, pp.251-256.

[5] Charles Tilly , The Formation of Nation States , Ed.Princeton University Press , Princeton ,1975, p.42

[6] Eliot A. Cohen , Supreme Command: Soldiers, Statesmen and Leadership in Wartime,Ed.Free Press, 2002,p.199

[7] Robert Kagan , Op.cit.,pp.20-21.

[8] Jerry Falwell ,articolul” God is pro-war”în World Net Daily, 31 ianuarie 2004, www.wnd.com/news/article.asp?ARTICLE_ID=36859

[9] Michael J.Thompson.,Confronting The New Conservatism ,Ed.New York University Press, New York,2007, pp.247-254.

[10], Discursul Congressmanului Ron Paul în sedinţa Camerei Reprezentanţilor, 10 iulie 2003 , www.paul.house.gov/index.php?option=com_content&task=view&id=266&Itemid=60