Din istoria tunului

Artileria din evul mediu si până acum: o istorie regăsită a tunului de câmp Apărut o dată cu descoperirea prafului de puşcă în China antică, tunul este unul dintre cele mai vechi arme de foc din istorie. Chiar dacă iniţial a avut mai mult un rol psihologic şi ceremonial, tunul a ajuns să fie din ce în ce mai eficient ca armă o dată cu standardizarea din evul mediu. Inovaţiile savanţilor Renaşterii şi Revoluţia industrială declanşată în epoca modernă, i-au mărit acurateţea şi puterea de foc, transformându-l într-o armă letală. Artileria a avut de atunci un rol crucial în desfăşurarea oricărui război modern.După cum spunea generalul-maior britanic, J. F. C. Fuller, teoretician al războiului de blindate: Artileria cucereşte, iar infanteria ocupă. • Apariţia primelor piese de artilerie ce foloseau praf de puşcă Călătoria noastră în analele istorie tunului începe o dată cu descoperirea prafului de puşcă . Cu toate că salpetrul, ca şi componentă al prafului de puşcă, a fost cunoscut de alchimiştii chinezi încă de la sfârşitul perioadei antice, primul text care face referire la praful de puşcă este textul unei lucrări taoiste, intitulate Zhengzhou miaodao din China secolului al IX-lea. Wujing Zongyao, un compediu militar scris în timpul dinastiei Song, menţionează cele mai vechi formule de obţinere a prafului de puşcă. Primele piese de artilerie care foloseau praful de puşcă au fost fabricare de meşterii dinastiei Song. “Lancea de foc”, un tub de bambus umplut cu praf de puşcă şi proiectile la care se ataşa o suliţă chinezească, a fost una dintre primele modele de arme de foc din istorie. Bambusul a fost înlocuit în cele din urmă cu tuburi din fontă. Prima reprezentare a unui tun este o sculptură dintr-o peşteră din Sichuan care datează din 1128. Prima victorie atestată documentar, în care s-a folosit artileria cu praf de puşcă, este cea din 28 ianuarie 1132, atunci când generalul dinastiei Song, Han Shizhong, a reuşit să captureze un oraş în provincia Fujian. Tunul din Sichuan este reprezentat ca bombardă în formă de vază, care scoate flăcări în timp ce aruncă o ghiulea. Primele tunuri care au ajuns să fie folosite pe câmpul de luptă în timpul dinastiei Ming, aveau formă de vază. Imagine: Ilustraţie a unui tun în formă de vază din timpul dinastiei Ming, realizat în cartea intitulată Huolongjing în jurul anului 1350. Tot chinezii au fost cei care au descoperit potenţialul ghiulelelor cu praf de puşcă. O dată cu dezvoltarea metalurgiei, meşterii chinezi au reuşit să obţină tunuri din fontă sau bronz. Aşa apare în secolul al XIII-lea, eruptorul, o ţeavă din fontă sau bronz umplută cu aproximativ 100 de bile de plumb. În secolul al XIV-lea , dinastia Ming a avut fabricate şi tunuri din fontă sau bronz, care lansau ghiulele de fontă cu praf de puşcă. Imagine:Un tun din timpul Dinastiei Ming(secolul al XIV-lea) capabil să lanseze proiectile din fontă umplute cu praf de puşcă În Asia, mongolii s-au folosit de piesele de artilerie chinezeşti în expansiunea imperiului lor. Dinastia Yuan de origine mongolă(1271-1368) a dezvoltat de asemenea şi tunuri de mână, cu toate că acestea nu erau deloc eficiente, datorită calităţii proaste a prafului de puşcă. Pe câmpul de luptă aceste tunurii în miniatură aveau mai mult un efect psihologic.Mongolii au fost cei care au răspândit artileria de foc şi în lumea islamică. Imagine:Tun de mână di perioada dinastiei Yuan(1271-1368) Până în secolul al XVI-lea, dinastia Ming va reuşi să dezvolte o largă varietate de tunuri şi alte piese de artilerie cu praf de puşcă • Războiul de 100 de ani şi schimbarea la faţă a artileriei în Europa Imagine:O primă ilustraţie a unui tun franţuzesc(pot-de-fer) folosit în timpul Războiului de 100 de ani. În Europa, prima menţiune a unei formule de praf de puşcă apare în lucrarea lui Roger Beacon intitulată ”De nullitate magiae”, apărută în 1216. Califatul Almohad este cel care a utilizat pentru prima dată tunuri în Europa, în organizarea apărării din timpul asediului Sevillei in 1248 şi a Nieblei, în 1262. Istoricul spaniol Zurita relatează asediul din Alicante(1331), descriind o nouă armă care semăna teroarea în rândul armatei creştine, aruncând „mingi de fier cu foc”. De asemenea aflăm de la un alt istoric spaniol, Juan de Mariana, cât de multe daune au produs aceste noi arme în rândul armatei creştine care asedia oraşului Algeciras(1342-1344). Istoricul spaniol mentionează faptul că ducele de Derby şi Salisbury, participanţi în asediu, au transferat noua tehnologie a fabricării tunurilor în Anglia. Experţii mauri au fost cei care i-au învăţat pentru prima dată pe spanioli cum se fabrică un tun. Ulterior tehnica de fabricare se va răspândi şi la celelalte regate din Europa Occidentală. Imagine:Reprezentaţie a unei scene de luptă din timpul asediului Orleans-ului(1428), cu un tun în prim-plan Războiul de 100 de ani(1337-1453) dintre Anglia şi Franţa a schimbat complet rolul artileriei în războaiele europene şi a marcat dezvoltarea constantă a noilor arme de foc în toată Europa. Ulterior ,Germania, Italia, Spania şi Portugalia îşi vor dezvolta propriile modele timpurii de tunuri cu ghiulele din piatră cunoscute şi sub numele de bombarde. Începând cu 1380, aceste tunuri aveau o distanţă de tragere care atinge aproape o milă. Erau însă foarte greu de transportat , cântărind de cele mai multe ori câteva tone şi fiind lipsite de un afet mobil. În consecinţă, bombardele erau folosite mai mult într-un război ofensiv static, precum asediul. Imagine: Tun englezesc din timpul bătăliei de la Crécy(1346), în prima fază a Războiului de 100 de ani Noua artilerie cu praf de puşcă i-a silit pe arhitecţii militari din perioada Războiului de 100 de ani să modifice structura fortificaţiilor pentru a acomoda amplasarea noilor tunuri şi pentru a mări rezistenţa în faţa forţei distructive a noii artilerii de foc. Cu toate că primele tunuri fabricate în Europa produceau pagube însemnate, ele erau totuşi limitate şi inferioare din punt de vedere tehnologic având în vedere că nu erau turnate, ci fabricate din mai multe bucăţi. În plus, erau folosite doar ghiulele din piatră. Ele făceau mai mult pagube umane şi aveau un important efect psihologic. • Povestea tunului care a sfărâmat zidurile Constantinopolului Imagine:Turnul basilic construit de armurierul Urban din Braşov, şi folosit în Asediul Constantinopolului(1453) Secole la rând, zidurile înalte ale Constantinopolului au reuşit să protejeze oraşul de atacurile diferitelor grupuri de invadatori, inclusiv de atacul sultanului Murad al II lea(1421-1451) din 1422. Cu toate că Murad al II-lea a adus bombarde care să străpungă zidurile foarte groase ale metropelei creştine, aceste piese de artilerie de foc nu şi-au dovedit eficacitatea datorită unei tehnologii de fabricare învechite. Succesorul său, Mohamed al II lea supranumit Cuceritorul, a fost înzestrat cu o pasiune înnăscută pentru artilerie, înţelegând rolul important jucat de aceasta în asedii. Având în vedere că în rândul experţilor săi, niciunul nu avea cunoştiinţele tehnice necesare fabricări unei bombarde eficiente, Mohamed al II-lea a apelat la serviciile unui meşter creştin, care la rândul său era interesat în obţinerea de sprijin material pentru fabricarea modelului său de tun. Aşa a ajuns Urban(cunoscut şi ca Orban), un fabricant de tunuri din Braşov, să lucreze în slujba sultanului. Înainte de a ajunge să lucreze pentru sultan, Urban şi-a oferit serviciile şi bizantinilor, care au renunţat să-l mai păstreze datorită fatului că nu-l puteau plăti la nivelul cerut de el. Sultanul l-a primit în schimb cu braţele deschise, oderindu-i toate resursele necesare fabricării modelului său de bombardă. Urban şi-a înfiinţat turnătoria de tunuri în Adrianopol, unde a supravegheat fabricarea atât a tunurilor din fier cât şi din bronz. În cadrul atelierului său, a fost fabricată şi o uriaşă bombardă din fontă care putea fi aşezată pe bârne de lemn. Cântărind mai mult de 19 tone, bombarda era capabilă să lanseze ghiulele ce cântăreau aproximativ 400 de kilograme. Bombarda cunoscută şi sub numele de tun basilic, a fost transportată cu ajutorul a 60 de boi şi mii de oameni, până la locul său de tragere de la Constantinopol, aflat la o distantă 193 de kilometri de turnătoria lui Urban. Transportul a durat în total, 42 de zile. Mohamed al II-lea a început pregătirile pentru asediul Constantinopolului în februarie 1453, aplasând în jurul oraşului, 14 baterii de artilerie. Bombardamentul oraşului a început la 6 aprilie 1453. Tirurile de artilerie s-au concentrat pe cel mai slab punct din fortificaţiile bizantine, şi anume poarta Sf. Romanus. Pentru o perioadă, apărătorii bizantini au reuşit însă să repare la timp toate daunele produse zidului. Sultanul a intrat într-un impas atunci când Urban ajunge să fie ucis de explozia unui tun pe care îl supraveghea. O altă mare problemă a fost fisurarea uriaşului tun construit de Urban, care după ce a fost folosit câteva zile, a necesitat reparaţii urgente. Sultanul a reuşit însă să se folosească mai eficient de tunurile sale de calibru mai mic, care aveau o rată de tragere mult mai mare decât tunul basilic, ce reuşea să tragă pe zi doar 3 salve.În plus, erau şi mai uşor de manevrat. Bateria de artilerie a inclus 11 bombarde capabile să tragă ghiulele cântărind fiecare 226 de kilograme şi alte tunuri mai mici ce trăgeau cu ghiulele de 90 de kilograme. Barajul de artilerie a continuat neîncetat, reuşind să slăbească treptat apărarea Constantinopolului. Aşa cum descriau martorii din oraş, tirurile de artilerie reuşeau să distrugă uneori întregi secţiuni din zid,ucigându-i pe toţi cei care se aflau în apropiere. Deznodământul a avut loc pe 29 mai 1453, atunci când zidurile porţii Sfântului Romanus s-au prăbuşit, permiţând năvălirea otomanilor în oraş. Noua armă a marcat sfârştul existenţei milenare a imperiului bizantin cu a sa capitală Constantinopol, ale carei ziduri se înalţau cândva la peste 12 metri. • Cele mai mari tunuri cu proiectile din piatră dintre secolele XV-XVI O dată cu progresul tehnologiei prafului de puşcă şi a tunurilor, a apărut şi o standardizare a tipurilor de piese de artilerie în funcţie de mărimea şi uzul lor. Calibrul fiecărui tun era calculat mai precis în urma operaţiunii de turnare, ceea ce permitea utilizarea aceleiaşi muniţii pentru tunuri de modele asemănătoare.Începând cu secolul al XV-lea, a apărut şi tendinţa de a mări lungimea ţevi tunului în detrimentul calibrului, pentru a mării precizia tragerii. Au fost făcute inovaţii şi în ceea ce priveşte transportul tunului pe câmpul de luptă.Pentru a nu mai fi nevoiţi să-şi transporte tunurile pe căruţe şi apoi să le fixeze pe cadre de lemn, francezii au introdus un pivot pentru a permite rotirea tunului, montându-l apoi pe un afet cu două roţi. Bombardele fabricate până în 1600 au fost în mare parte din fier forjat, cu o lungime cuprinsă între 4,5-6m. În general se foloseau proiectile din piatră cu o greutate care putea depăşi 140 de kilograme. Modelele mai mici aveau o lungime de 3 metri şi ghiulele din piatră de 22 de kilograme. Calibrele celor mai mari tunuri erau cuprinse între 247 mm şi 495 mm. Imagine:Mortier al ordinului cavelerilor Sf. Ioan din Ierusalim(Rhodos).Are ghiulele din granit şi este fabricat la sfârşitul secolului al XV-lea În ceea ce priveşte mortierele, acestea au fost atestate pentru prima dată în jurul anului 1460. Fiecare mortier avea în jur de 1,5 metri şi proiectile de 140 de kilograme lansate pe o traiectorie arcuită. Imagine:Culverină franceză din anul 1410, relizată din fier forjat, cu o greutate de 40 de kilograme Un model de tun apărut în jurul anului 1410 era şi culevrina, care avea o teavă foarte lungă(3m). Această piesă de artilerie va fi folosită până în secolul al XVII-lea, suferind diferite îmbunătăţiri. Imagine:demi-culverina turnată în jurul anului 1587 Un alt tip de model de tun apărut la sfârşitul secolului al XVI-lea era şi demi-culverina, ce avea un calibru de 100 de milimetri şi o greutate de 1500 de kilograme. Până la sfârşitul secolului al XIV-lea, tunurile au ajuns să facă parte şi din armamentul standard a marinei europene şi musulmane. Adaptând planurile de construcţie a navelor pentru a putea transporta încărcături mai mari, şantierele navale au putut monta tunuri navale din ce în ce mai puternice. Bătălia navală de la Zonchio, din anul 1499, dintre marina veneţiană şi cea otomană a demonstrat puterea de distrugere pe care o aveau tunurile asupra corpurilor navelor. După criteriul calibrului, pe lângă tunul basilic construit de Urban(calibru 745mm), printre cele mai mari piese de artilerie din perioada cuprinsă între secolul a XV-lea şi al XVI-lea se numără: Tunul Ţarului(calibru 890mm) Cunoscut şi sub numele de Marele Mortier al Moscovei, Tunul Ţarului a fost turnat din bronz, în anul 1586, fiind ultima şi cea mai mare bombardă construită. A fost realizată de meşterul Andrei Ciohiov pentru ţarul Feodor I(1584-1598), jucând mai mult un rol simbolic. Are 5,94 m lungime şi cântăreşte peste 40 de tone. Fiecare ghiulea avea 907 kilograme. Mortierul Pumhart von Steyr(820mm) Fabricat în Austria începând cu secolul al XV-lea, acest mortier din fier forjat cântărea 8 tone şi avea o lungime de 2,5 metri. O ghiulea avea greutatea de 690 de kilograme. A fost proiectat de habsburgi pt războiul de asediu. Tunul Faule Mette(735mm) A fost creat de armurierul german Henning Bussenschutte în 1411 pentru armata habsburgă. Avea o lungime de 305cm şi o greutate de 8,75 de tone. Un proiectil cântărea între 322 şi 423 de kilograme Tunul Malik-i-Maidan(700mm) A fost construit în 1549, de către meşterul Muhammad-bin-Hasan Rumi, un ofiţer turc în slujba Sultanatului indian Ahmadnagar. Are o 8,5 tone şi măsoară 1,5 metri. Tunul Dulle Grief(calibru 660mm) Poartă numele unui personaj cunoscut din folclorul belgian. A fost construit din fier forjat la începutul secolului al XV-lea, într-un atelier din Ghent. A fost utilizat în asediul oraşului Oudenaarde. Are o greutate de 16,4 tone şi o lungime de 498 cm. • Cele mai cunoscute tunuri cu proiectile din fier dintre secolele XVI-XVIII Din secolul al XVI-lea, artileria a devenit o ramură indispensabilă a fiecărei armate. În această perioadă, am asistat la noi inovaţii în ceea ce priveşte organizarea producţiei de tunuri şi muniţie. De asemenea mobilitatea tunurilor pe câmpul de luptă a fost crescută prin introducerea unor platforme de transport mai uşor de manevrat. În publicaţia Nova Scientia din 1537, faimosul matematician italian Niccolo Tartaglia(1499-1557) a contribuit semnificativ la îmbunătăţirea artei ochirii. Matematicianul italian este cel care introduce cvadrantul pentru tunar, un instrument de ochire pentru calculul traiectoriei.Ulterior, ochirea este îmbunătăţită şi mai mult prin introducerea unui sistem mecanic de ridicare a tunului. Referitor la transport, noile afeturi de tun erau mai uşoare şi mai manevrabile. Afeturile cu două roţi din secolul al XV-lea erau alcătuite din bârne de esenţă tare strânse cu chingi de fier. În secolul al XVI-lea, muniţia compusă din ghiulele de piatră , este înlocuită aproape în totalitate de ghiulele din fontă. Pe lângă faptul că aveau o putere de penetrare mai mare, aceste ghiulele aveau şi o traiectorie mai precisă, fiind mai uşor de utilizat pe câmpul de luptă împotriva formaţiilor de infanterie. Tot în această perioadă apar şi canistrele, cutii de metal umplute cu gloanţe de metal sau piatră. Funcţionând ca nişte cartuşe uriaşe , aceste canistre erau foarte eficiente în special în lupta de aproape cu grupurile de soldaţi inamici. Erau folosite ca muniţie pentru mortiere. De asemenea a crescut şi profesionalismul din rândul tunarilor, o dată cu declararea artileriei ca disciplină militară. Cu toate aceste îmbunătăţiri, artileria a rămas în continuare vulnerabilă în faţa formaţiilor de infanterie şi cavalerie care aveau o mobilitate crescută pe câmpul de luptă. Focurile de muschetă făceau de asemenea numeroase victime în rândul tunarilor. În plan istoric, noile tunuri vor juca un rol-cheie în întemeierea imperiilor coloniale din epoca marilor descoperiri geografice. Artileria a contribuit şi la consolidarea statelor naţionale centralizare, având în vedere că doar un conducător puternic îşi putea permite să suporte costurile de întreţinere ale unei armate moderne. În general, noile tipuri de tunuri care apar în această perioadă aveau un design de bază comun la care se adaugau diferite îmbunătăţiri tehnice în funcţie de naţiunea de origine. În 1544 , regele german Carol al V-lea a impus nişte tipuri standard de piese de artilerie. În dotarea armatei sale au fost introduse tunuri cu ghiulele de 18,10,5,2 kilograme. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Germania a ajuns să fie lider în proiectarea şi fabricarea tunurilor.Fierarii au încercat în permanenţă să folosească mai puţin metal în turnarea tunurilor, pentru a le face mai uşoare, fără să pericliteze în schimb siguranţa tunarilor. O altă inovaţie în construcţia tunurilor a fost adaugarea unei camere de aprindere a prafului de puşcă. Gustav Adolf al Suediei(1594-1632) a revoluţionat artileria prin înfiinţarea de formaţiuni de artilerie alcătuite în mare parte din tunuri uşoare care să poată ţină pasul cu infanteria. Artileria lui Gustav Adolf al Suediei era formată în mare parte din demi-culverine cu ghiulele având greutatea cuprinsă între 2 şi 4 kilograme. Fiecare tun era operat de 3 soldaţi. Noua organizare a bateriilor de artilerie şi-a dovedit eficienţa în Bătălia de la Breitenfeld din 1631, când armata suedeză, în inferioritate numerică, a reuşit să căştige în mare parte datorită bunei organizări a artileriei. Cu toate că nu a avut un rol important în luptă, cele mai celebre tunuri fabricate în perioada cuprinsă între secolele XVI-XVIII au fost: Tunul Kanone Greif(calibru 280mm) A fost fabricat de meşterul Simon în 1524 , în Electoratul din Trier, stat în componenţa Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Aveau o greutate de 80 de kilograme şi o lungime de 5 metri. La fiecare tragere se foloseau 40 de kilograme de praf negru de puşcă. Tunul Jaivana Tunul Jaivana a fost turnat în 1720, de către Jai Singh, administratorul fortului Jaigarh(Jaipur-India) în timpul domniei împăratului Mugal,Muhhamad Shah.Tunul era tras pe câmpul de luptă de 4 elefanţi. Are 6,15 m lungime şi cântăreşte 50 de tone. Dalmadal/Dala Mardana(calibru 286mm) Este un tun realizat în secolul al XVIII-lea în regatul Bishnupur(Bengalul de Vest-India) Tunul Zamzama(240mm) Este un mare tun prelucrat prin alezaj, în 1762, de către meşterul Shan. A fost turnat în Lahore, parte a imperiului Durrani(Pakistanul de astăzi). Are o lungime de 4m ,iar deschiderea la gura tunul măsoară 24cm. Se spune că a fost fabricat dintr-un aliaj de cupru şi alamă. Construcţia lui a fost sprijinită de populaţia din Lahore, căreia i s-a cerut să-şi doneze ustensilele de bucătărie pentru a fi topite. A fost folosit pentru prima dată de Ahmed Shah în Bătălia de la Panipat în 1761. A fost ulterior utilizat în nenumărate bătălii, fiind scos din uz la începutul secolului al XIX-lea. • Piesele de artilerie din perioada napoleoniană Stimulată de progresul tehnologic, precum şi de noua organizare şi tactică, artileria cu ţeavă lisă a ajuns să atingă maturitatea în secolul al XVIII-lea. Noile inovaţii din metalurgie au făcut posibilă producerea de noi ţevi de tun, mai uşoare şi mai scurte, fără a sacrifica în schimb precizia tunului sau siguranţa. În plus, noile afeturi de tun au mărit semnificativ mobilitatea noii artilerii pe câmpul de luptă. Fabricarea de piese de schimb standardizate pentru diferite tipuri de tun, a facilitat efectuarea reparaţiilor în termen scurt. Începând cu secolul al XVIII-lea tunurile vor înceta să se mai clasifice după diferite denumiri precum culverină sau demi-culverină, basilic sau minion. Clasificarea tunurilor a început să se facă după rolul lor, diametru sau greutatea proiectilelor. Războaiele napoleoniene au consacrat artileria ca o ramură independentă în armată. Campaniile militare ale lui Napoleon, el însuşi un fost ofiţer de artilerie, au demonstrat eficacitatea artileriei atunci când este mobilizată masiv în momentele cheie ale luptei. Organizarea unor baraje de artilerie a devenit o tactică obişnuită începând cu secolul al XVIII-lea. Atât Franţa, cât şi Anglia au luat măsura organizării unor comandamente centrale de artilerie capabile să asigure puterea de foc atunci când era necesar. În Franţa şi Austria , apar primele şcoli de artilerie ce se ocupau cu pregătirea tunarilor. De menţionat este folosirea pe scară largă a unui tip de tun denumit Howitzer, construit în Suedia la sfârşitul secolului al XVII-lea. Tunul Howitzer este considerat a fi un hibrid între tunul cu teavă lisă şi mortier, fiind original proiectat ca armă de asediu ce putea lansa proiectile explozive pe o traiectorie relativ înaltă. Începând cu mijlocul secolului a XVIII-lea, o mare parte din armatele europene au introdus în dotarea lor tunul Howitzer,având în vedere că acesta era uşor de transportat şi putea ţine pasul cu infanteria pe câmpul de luptă. Tipurile de tunuri din perioada napoleoniană grupate în sistemul Gribeauval(după numele celui care le-a produs, Jean Baptiste Gribeauval). Au fost utilizate în timpul Revoluţiei franceze,a războaielor napoleonice şi în timpul Războiului american de independenţă: Tunul lung cu proiectile de 24 pound(10kg) Tunul scurt de 12pound(5,44kg) Tun scurt cu proiectile de 6 pound(2,72kg) Tun Howitzer cu proiectile explozive de 6 pound(2,72kg) Tun Howitzer de 24 pound(10kg) Mortier (calibru324mm) Obuzier Howitzer (calibru 11 inch) Tun de 12 pound(5kg)Howitzer pentru războiul de munte • Povestea tunurilor cu proiectile explozive din perioada modernă şi contemporană În prima parte a secolului al XIX-lea, artileria europeană şi cea americană au rămas în mare parte neschimbate faţă de secolul trecut. Războiul Civil american, Războiul din Crimeea şi Războiul franco-prusac(1870-1871) au evidenţiat deficienţele pe care le aveau piesele de artilerie existente şi practicile militare adoptate.Revoluţia industrială a adus cu ea o serie întreagă de inovaţii cum ar fi încărcătoarele rapide pentru puşti,un praf de puşcă care nu degaja fum excesiv la aprindere, cartuşe metalice, precum şi mecanisme menite să reducă reculul. Noul avans în metalurgie a permis dezvoltarea oţelului turnat, făcând posibilă producerea unor tunuri mai mari şi mai puternice, capabile să tragă pe o distanţă mai mare. Prin mecanismele care preveneau reculul, artileria cu ţeavă lisă a început să fie din ce în ce mai eficientă pe câmpul de luptă. Practica ghintuirii(executarea de linii spiralate în interiorul ţevii de tun) a început să fie aplicată începând cu 1855, oferindu-i proiectilului tras o stabilitate giroscopică. Tunul Armstrong Imagine:Tun model Armstrong de 8 inch din timpul Războiului civil american(Fort Fisher-Carolina de Nord,1865) Tunul proiectat de inginerul englez, Sir William Armstrong, era un model deosebit de piesă de artilerie de calibru greu cu încarcare pe la culată. În 1854, Armstrong patentează un tip distinctiv de tun făcut din fier forjat, care a incorporat mai multe inele consolidare, care îi dădeau un aspect în treaptă. Aceste întărituri se înfăşurau în jurul unui tun interior, păstrându-l sub compresie. Până în anii 1880, Sir William Armstrong a continuat să proiecteze mai multe modele de piese de artilerie cu încarcare prin culată. Cel mai popular tun Armstrong era varianta cu calibru 3 inch la o greutate a proiectilelor de 12 pound. Cea mai longevivă piesă de artilerie construită de Armstrong a fost tunul model 1862 “Pattern G” cu proiectile de 40 pound(18kg) care va fi folosit până în 1920. Tun obuzier Napoleon de tip howitzer(model 1853)-calibru 12cm Tunul Napoleon, dezvoltat de Franţa în 1853,s-a impus prin siguranţa utilizării, fiabilitate şi putere de distrugere. La o greutate de doar 626 kg, era foarte uşor de transportat pe câmpul de luptă. Avea o distanţă de tragere de 1480 m. Putea trage atât cu muniţia clasică de până atunci(ghiulele, canistre cu praf de puşcă), cât şi cu bombe explozive de tip howitzer. Tunul s-a remarcat atât în Războiul Crimeei , cât şi în Războiul Civil American. A mai existat şi un tun obuzier Napoleon cu ţeavă ghintuită care a fost utilizat până în 1870. Tunul de asalt Krupp de 1000 pound din timpul Războiului franco-prusac Familia de industriaşi germani Krupp s-a impus treptat în industria de armament din Europa datorită calităţii superioare a oţelurilor prelucrate în uzinele lor. Acest tun de asalt Krupp de 1000 pound(proiectile de apoximativ 400 de kilograme) a fost premiat la Marea Expoziţie Universală de la Paris din 1867. În ciuda refuzului comandamentului armatei franceze de a cumpăra tunuri Krupp, împăratul Napoleon al III-lea a fost admirator al pieselor de artilerie produse de uzinele germane. După încheierea războiulu franco-prusac, Krupp va produce tunuri de câmp cu calibru de 88mm. Sfârşitul Secolului XIX şi începutul secolului al XX-lea care a marcat perioada de dinaintea Primului Război Mondial a fost marcată de apariţia unor noi tunuri sofisticate, capabile să execute mai multe lovituri pe minut.Principalele evenimente ale acestui interval, care au pus la încercare atât înzestrarea militară cât şi doctrinele militare adoptate, au fost Al Doilea Război al Burilo(1899-1902), Războiul ruso-japonez(1904-1905) şi Războaiele balcanice. În Al Doilea Război al Burilor, Marea Britanie a avut următoarele tunuri: Ordnance BL 12-pounder 6 cwt(calibru:76,2mm) Fiecare proiectil al acestui tun nu mai avea ca material exploziv, praful de puşcă, ci cordit(pulbere explozivă fără fum, care propulsează proiectilul). Tunul putea trage câte 6-7 salve pe minut ,iar distanţa de tragere putea ajunge la aproximativ 5 kilometri. Ordnance QF 12-pounder 8 cwt(calibru:76,2mm) Apărut în 1892, acest tun a fost creat pentru a sprijini operaţiunile de debarcare a Royal Navy. Având diverse modele mai mari, acest model va fi utilizat şi în Primul Război Mondial. În Războiul ruso-japonez, se evidenţiază tunuri cu calibre din ce în ce mai mari: Tunul de asalt rusesc de calibru 106,7mm(model 1877) Tunul rusesc este unul produs de Krupp, şi adaptat de la un calibru de 105mm,cât era iniţial, la unul tradiţional pt sistemul rusesc(106,7mm). Având în vedere că japonezilor le-a lipsit iniţial tunurile de calibru greu, aceştia vor reuşi să captureze o parte din tunurile ruseşti de 106,7mm mobilizate în Bătălia de la Nanshan(1904). O altă versiune a tunului rusesc de 106,7mm, si anume M1877, putea lansa proiectile explozive foarte puternice. În timpul războiul ruso-japonez, s-a dovedit că aceste proiectile erau foarte eficiente împotriva soldaţillor aflaţi în tranşee. I.Tunurile Primului Război Mondial La izbucnirea Primului Război Mondial, doar Germania avea în înzestrarea sa un număr considerabil de tunuri de câmp de tip howitzer.Tunurile cele mai eficiente în dotarea artileriei germane erau cele de calibru 105mm şi 150mm, foarte eficiente împotriva războiului de tranşeu. Majoritatea statele implicate în Primul Război Mondial au mizat pe mobilitatea tunurilor lor de calibru 75mm sau 76mm, în special Franţa şi SUA. Imagine: Imagine în secţiune a unui proiectil şrapnel. Se poate observa cordita şi gloanţele sferice care erau lansate după explozia proiectilului. La izbucnirea Primului Război Mondial, au început să fie folosite pe scară largă proiectilele şrapnel ca armă antipersonal. Fiecare proiectil şrapnel era încărcat cu gloanţe sferice care se împrăştiau în urma unei explozie pe un anumit punct de pe o traiectorie reglată. E un proiectil care făcea numeroase victime, având în vedere că exploda deasupra pământului. Tunul german K-17 Unul dintre cele mai bune tunuri marca Krupp, pe care le-a avut Germania în Primul Război Mondial. Fiecare proiectil lansat, putea ajunge la o distanţă de 16,5 km. După semnarea Tratatului de la Versailless(1919), Germaniei i s-a interzis să deţină acest tip de tun. O parte au fost vândute în Suedia şi România, dar o mare parte au fost ascunse şi folosite la apărarea de coastă în cel de-al Doilea Război Mondial Tunul rusesc de calibru 107mm(model 1910) Iniţial tunul a fost făcut de compania franceză Schneider, dar ulterior a fost produs de uzina Kirov. Arma a fost folosită ulterior şi în Războiul civil izbucnit în 1917. Pe lângă tunurile clasice, o premieră pentru Primul Război Mondial a fost apariţia primului tun autopropulsat în Marea Britanie. Tunul autopropulsat, Gun Carrier Mark I A fost proiectat 1916 şi produs până în iulie 1917. Cu toate că a fost proiectat ca tun autopropulsat , în realitate a fost folosit ca transportor blindat. În proiect ar fi trebuit să aibe un tun de 5 inch(127mm) sau unul de 6 inch(152,4mm) II.Tunurile celui de-al Doilea Război Mondial Pentru a corecta neajunsurile apărute în proiectarea tunurilor din Primul Război Mondial, proiectanţii au recurs la o serie de inovaţii în anii interbelici: saboţi folosiţi la un tun pentru a trage proiectile mai mici decât diametrul interior al ţevii, proiectile cu încărcătură tubulară, fus de proximitate(fus care detonează la distanţă un dispozitiv exploziv). De asemenea piesele de artilerie antitanc au fost mult îmbunătăţite ,având în vedere că tancul va fi folosit în mari bătălii de blindate.Tancurile, la rândul lor, vor fi echipate cu tunuri de 75mm (T-34) şi chiar de 88mm(Tiger I). Majoritatea tunurilor utilizate au fost de calibru mare: Tun francez de 105mm fabricat de Schneider(model 1936) Franţa a avut 139 de tunuri din acest model la debutul războiului. Multe dintre ele vor fi capturate de armata germană şi reutilizate. A făcut parte şi din înzestrarea armatei române . Tun britanic BL howitzer de 182,9mm Acest tun de calibru greu a fost folosit de britanici în operaţiunile militare din Africa de Nord şi în luptele din Franţa, după debarcarea din Normandia(1944) Tun howitzer sovietic D1 de calibru 152,4mm(model 1943) Este considerat a fi una dintre cele mai valoroase piese de artilerie a URSS, dezvoltate în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Mobilitatea şi puterea mare de foc îl fac să fie încă în dotarea multor state ex-sovietice chiar şi în prezent. A fost folosit inclusiv în Războiul din Vietnam. Mortier de asalt Thor din dotarea armatei germane(calibru 600 de mm) A fost cel mai mare tun autopropulsat al Germaniei Naziste. Fiecare proiectil cântărea aproximativ 2 tone. Mortierul Thor a fost utilizat în bombardarea fortăreţelor sovietice de la Brest-Litovsk şi Sevastopol, la bombardarea rezistenţei poloneze din Varşovia, Bătălia din Ardeni şi cea de la Remagen(unde a fost folosit pentru distrugerea podului Lundendorff). Tun american M1 howitzer de 240mm M1 a fost cel mai puternic tun de câmp din dotarea artileriei americane din cel de-al Doilea Război Mondial. Cu acest tun se puteau lansa proiectile explozive de 160 kg la o distanţă de 23 km. A fost proiectat împreună cu o versiune de 8 inch care avea ţeava mai lungă. M1 s-a dovedit foarte eficient împotriva ţintelor germane puternic fortificate. A mai fost ulterior folosit şi în Războiul din Coreea(1950). Mai este folosit şi astăzi în cadrul fortificaţiilor construite în Taiwan. Tun german pentru infanterie sIG 33(calibru:149,1mm) A fost cea mai mare armă din punct de vedere al calibrului care a fost clasificată în istorie ca armă de infanterie. A fost proiectată ca armă antitanc. Tunul de cale ferată german Schwerer Gustav Schwerer Gustav a fost fabricat de compania Krupp, având impresionantul calibru de 800 mm. Putea trage proiectile cu o greutate de 7 tone la o distanţă de 47 de kilometri. A fost folosit, împreună cu alte tunuri de calibru greu, în asediul Sevastopolului(1941-1942). La încheierea războiului, a fost distrus pentru a nu cădea în mâinile Armatei Roşii. Mortier japonez pentru infantrie de 150mm Este mortierul japonez pentru infanterie, care a fost folosit în Bătălia de la Iwo Jima şi în China. Nu se cunoaşte cu exactitate performanţele sale. Mortierul a avut 3 versiuni, care variau în funcţie de lungimea ţevii. • Artileria de precizie din zilele noastre După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, artileria modernă a început să prefere tunuri mai uşoare care să poată îndeplini în acelaşi timp roluri multiple. În efortul de a standandardiza, tipurile de arme şi calibrele, NATO a limitat calibrul pentru tunuri medii la 155mm. Imagine:tunul american M198, în timpul în timpul cele de a Doua Bătălii de La Fallujah(Irak, 2004) După aceste specificaţii, a fost creat tunul american M198 howitzer de calibru 155. Creat pentru a înlocui tunurile din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, M198 intră în dotarea artileriei americane din 1979. A fost folosit în Războiul din Golf şi de asemenea în cadrul luptelor cu insurgenţii din Irak(2004). Acest model va fi înlocuit în totalitate de noul tun M777 Howitzer de calibru 155 mm introdus începând cu 2005, în dotarea armatei americane. Imagine: Tunul M777 M777 howitzer are instalaţi diferiţi senzori şi sisteme informatice care fac posibilă lansarea noilor proiectile inteligente, ghidate prin GPS, Excalibur. Imagine:proiectilul M982 Excalibur Noul tip de proiectil are o greutate de 48 de kg şi poate fi tras la o distanţă de 57 km, având o marjă de eroare de 5m. Fiind mai ieftine decât rachetele , dar aproape la fel de precise pe distanţe scurte, aceste proiectile ghidate prin GPS au ajuns să fie preferate de artileria modernă. Tunul M 777 Howitzer este mai mic şi mai uşor cu 42% decât tunul precedent. În general, tunurile în diferite tipuri şi calibre, au ajun să înzestreze atât nave de război cât şi avioane de vânătoare. • Asteptări pentru viitor Ce ne vor aduce noile avansuri tehnologice în industria de armament, e încă o enigmă, dar suntem siguri că şi într-un război modern, chiar dacă e bine să nu-l avem, artileria va juca un rol-cheie. Viitoare piese de artilerie în dezvoltare vor fi în integralitate asistate de programe informatice speciale capabile să obţină mai multe informaţii despre o ţintă şi să sporească acurateţea loviturii. Chiar dacă deocamdată par de domeniul ficţiunii, tunurile cu lasere şi plasmă vor înlocui în viitor proiectilele clasice. Să sperăm totuşi că omenirea nu va investi tot potenţialul său creativ doar în înarmare şi va fi interesată şi de dezvoltarea altor domenii cu adevărat utile dezvoltării societăţii umane. Războiul nu trebuie să fie o formă de competiţie între state.E bine de ştiut că artileria este responsabilă de cele mai multe victime în cazul unui război. Bibliografie  Albert C. Manucy, Artillery Through the Ages: A Short Illustrated History of Cannon, Ed. DIANE Publishing, Darby (Philadelphia), 1994.  Jeff Kinard, Artillery: An Illustrated History of Its Impact, Ed. ABC-CLIO, Santa Barbara, 2007.  Jonathan B. A. Bailey, Field Artillery and Firepower, Ed. Naval Institute Press, Annapolis, 2004.

Bald Eagle

Societăţile secrete din SUA şi Noua Ordine Mondială

Societăţile secrete din SUA şi Noua Ordine Mondială

Controlul sferei politice

Cele mai importante societăţi secrete din SUA, cu o mare influenţă în rândul Administraţiei americane, sunt: Comisia Trilaterală, CFR(Council on Foreign Relations),Skull and Bones, Bilderberg şi de asemenea organizaţia britanică, Royal Institute of International Affairs(creată în 1919 şi asociată cu CFR, pentru a lega interesele înaltei clase britanice cu cele de politică externă a SUA).

Mesele Rotunde, aşa cum au fost  denumite iniţial primele adunări ale vechilor societăţi secrete, au la bază regulile ordinului  iluminaţilor şi a celui  masonic. Aceste Societăţi secrete sunt  constituite dintr-un labirint întreg de companii, instituţii, bănci şi aşezăminte educaţionale. Obiectivul acestor grupuri secrete compuse din membri ce au acumulat averi imense din exploatarea resurselor naturale(aur diamante, petrol), activităţi bancare şi chiar trafic de droguri, este să deţină controlul în lume asupra politicii monetare şi fiscale şi de asemenea asupra conducerii politice, oriunde s-ar afla. În ceea ce priveşte societatea, membri acestor grupuri secrete consideră că oamenii nu ar trebui să aibe drepturi egale. Aceştia trebuie să-şi arate superioritatea faţă de ceilalţi membrii ai comunităţii umane.

CFR(Council on Foreign Relations) este acuzată că ar avea legături cu frăţia secretă a Ordinului Craniul şi oasele(Skull and bones), înfiinţată la Universitatea Yale,în 1832 de Generalul William Huntington Russell şi Alphonso Taft(tatăl preşedintelui american, William Howard Taft). Din acest ordin sunt suspectaţi că fac parte membrii familiei Bush(de la preşedintele George H.W.  Bush până la fiul său,preşedintele George W. Bush). Sunt în jur de 20 de familii de magnaţi americani care se consideră că fac parte din această societate secretă. Multe familii s-au unit între ele prin căsătorii, pentru a asigura dominaţia genetică în lume, aşa cum declară cei care  cercetează posibile teorii ale conspiraţiei. Nepotismul este de asemenea foarte răspândit în astfel de organizaţii, unde membrii şi-au creat adevărate linii de succesiune la funcţiile de conducere. Treptat, grupul Skull and Bones a devenit ca un fel de agenţie de recrutare pentru Administraţia americană, atât pentru republicani cât şi pentru democraţi. Ordinul Skull and Bones este văzut ca fiind în centrul eforturilor elitelor  “clandestine” americane, ce urmăresc  instaurarea unei Noii Ordini Mondiale.

O altă formă de promovare a agendei globalizării sunt fundaţiile înfiinţate de aceste societăţi secrete, fie că vorbim de Comisia Trilaterală, Consiliul pe Relaţii Externe(CFR), Bilderberger sau Skull and Bones. Un exemplu de asfel de fundaţie (scutită de taxe) este Aspen Institute, fondat în 1940 de  Walter Paepcke(un industriaş din Chicago), Robert Maynard Hutchins(preşedinte al Universităţii din Chicago, fondată cu ajutorul financiar al familiei Rockefeller), Mortimer Adler(filozof) şi Henry Luce(director al revistelor Time şi Life şi de asemenea membru al CFR şi Skull and Bones). La seminariile şi conferinţele organizate la Aspen Institute, participă adesea preşedinţi de stat, premieri, filozofi, parlamentari şi consilieri, jurnalişti, activişti precum şi mai mulţi preşedinţi de companii multinaţionale aflate în primele 500 din lume.

Institute for Policy Studies(IPS),fondat de Richard Barnett şi Marcus Raskin în 1963, este un alt exemplu de organizaţie umbrelă care include diverse grupuri politice americane din întreg spectrul politic. IPS a conturat şi reconturat atât politica internă cât şi externă a Washingtonului, în concordanţă cu viziunile expuse de Council on Foreign Relaţions şi Skull and Bones.

Puterea banilor

Puterea banilor este cel mai bine demonstrată de familia de bancheri, Rothschild(evrei aşkenazi de origine germană), care şi-a obţinut o mare parte din avere pe baza banilor delapidaţi de la William I Elector al Hesse, în timpul Războiului de Independenţă american. Încă de la început, familia Rothschild a ştiut să valorifice apropierea de politicieni, cei care nu determinau doar deficitul bugetar intern, ci şi  politica internă şi externă. Au ştiut să-şi stabilească relaţii cu toate personalitaţile politice proeminente din perioada victoriană(Lord John Russell, Lord William Gladstone, Benjamin Disraeli, Arthur Balfour, Joseph Chamberlain, şi Lord Randolph Churchill, tatăl lui Winston Churchill). În cele din urma au obţinut inclusiv un titlu  de baron de la Regina Victoria a  Marii Britanii, în 1885.

Atunci când s-a pus problema ca sistemul financiar american să aibe la bază instituţii bancare, Thomas Jefferson, unul dintre părinţii fondatori ai SUA, s-a opus. Jefferson declara despre bănci faptul că, nu fac altceva decât să răspândească o escrocherie pe scară largă, cu efecte pentru generaţiile viitoare. Pentru el, politica băncilor de încurajare excesivă a îndatorării, sub numele său de finanţare, nu era altceva decât o formă de înrobire a populaţiei. Jefferson se opunea inclusiv existenţei unei bănci centrale, controlată de bancheri privaţi, considerând că puterea de emitere a monedei ar trebui să fie luată de la banci şi redată cetăţenilor. Thomas Jefferson considera că dobânzile şi alte taxe percepute de bănci cetăţenilor sunt o formă de corupţie, având în vedere că banii încasaţi sporesc profiturile unor grupuri de indivizi( „cămătărie” legală).

O altă problemă este că statul ajunge să finanţeze o parte din capitalul băncilor private, sub riscul de a pierde bani, în cazul în care instituţia bancară ajunge falimentară. Practic, bancherii ajung să primească bani de la guvern, pentru ca să le meargă afacerile mai bine. Astfel, rezerva monetară a SUA ajunge să fie controlată de instituţii private, după bunul lor plac. Pană la urmă, să ajungi să şantajezi statul pe banii săi, este o afacere profitabilă. E de notat faptul că Federal Reserve System a apărut abia în 1913, în urma asocierii celor doi magnaţi americani, J.P. Morgan şi John D. Rockefeller. În ceea ce priveşte familia Morgan, dreptatea şi onestitatea au jucat un rol nesemnificativ în practicile lor de afaceri. Se motiva faptul că această instituţie va reuşi să combată atacurile speculative de pe piaţa financiară. Aşa a ajuns Federal Reserve Bank să creeze perioade alternative inflaţioniste sau deflaţioniste.

Puterea banilor a ajuns în final să instaleze în SUA, un guvern din umbră.Chiar dacă se numeşte Rezerva Federală , instituţia financiară este doar formal controlată de guvernul american. Chiar dacă îndeplineşte rolul de bancă centrală,Federal Reserve este în realitate o instituţie privată deţinută de băncile care o alcătuiesc, care la rândul lor sunt controlate de investitori privaţi. Eventualele pierderi ale acestor bănci au ajuns să fie acoperite de cetăţenii americani plătitori de taxe.Datoria publică a ajuns să însemne profit pentru instituţiile bancare. Ca urmare, nu e de mirare că SUA a ajuns o naţiune îndatorată, iar modelul de “succces” e exportat la nivel global. Mecanismul în care datoriile sunt transformate în profituri pare complicat pentru cetăţeanul obişnuit, dar asta era şi ideea bancherilor atunci când l-au pus la punct. Statele au ajuns să fie datoare băncilor. Cu cât datoria e mai mare, cu atât profitul este mai mare pentru instituţia bancară. După cum declara Henry Ford, „dacă omul de rând ar fi înţeles cum funcţionează în realitate sistemul bancar şi monetar, ar izbucni revoluţii în fiecare zi”. Să faci mulţi bani e ca un ritual de incantaţie, aşa că nu oricine îl cunoaşte.

De când s-a renunţat la etalonul aur, creşterea masei monetare, fără acoperire în bunuri şi servicii, nu a făcut altceva decât să întreţină o criză inflaţionistă.

Bancheri, precum cei din familia Rothschild, au învăţat rapid că pot manipula valoarea banilor prin controlul masei monetare aflate în circulaţie.Deprinzând “magia” de a transforma datoriile în profit, aceste familii influente şi-au construit adevărate imperii financiare. Cu banii obţinuţi, aceştia şi-au cumpărat titluri nobiliare şi apoi au trecut la manipularea clasei  politice. Aşa cum declara Mayer Rothschild( cel care a pus bazele imperiul financiar al familiei):Permiteţi-mi să controlez banii unei naţiuni şi nu-mi va păsa cine face legile. Familia Rothschild a avut 4 ramuri implicate în constituirea imperiului financiar:ramura britanică, franceză,austriacă şi napoletană.

Mass-media, o unealtă în mâna societăţilor secrete

Guvernarea din umbră a acestor societăţi secrete nu putea fi însă neînsoţită şi de cotrolul exercitat asupra mass-mediei, care chiar dacă nu operează în secret, are nişte structuri interne de cele mai multe ori netransparente. De cele mai multe ori, atenţia publicului este canalizată către subiecte mai puţin importante, atunci când sunt în desfăşurare nişte evenimente de mare impact. Un exemplu ar fi atitudinea presei din perioada Administraţiei Clinton, care s-a concentrat în a prezenta publicului scandalul sexual în care era implicat preşedintele, şi mai puţin acţiunile  în care era implicată administraţia aflată sub influenţa  Comisiei Trilaterale.

De cele mai multe ori, jurnaliştii sunt obligaţi să selecteze ştirile care convin agenţiei de ştiri. Modul de interpretare a unui subiect trebuie de asemenea să fie în concordanţă cu opinia patronului trustului de presă. Membrii acestor societăţi secrete ştiu cel mai bine faptul că informaţia înseamnă putere, iar de aceea vor să prezinte publicului (care în medie petrece destule ore pe zi citind o publicaţie, urmărind o emisiune  TV, ori ascultând o transmisie radio) doar ceea ce le convine. Cu cât publicul e mai ignorant, cu atât este mai uşor de manipulat. După 1990, numărul trusturilor de presă  a cunoscut o creştere accelerată atât SUA, cât şi în statele europene. Televiziunile şi publicaţiile mai mici tind să fie absorbite de corporaţiile mass-media controlate de oameni de afaceri, membrii ale acestor societăţi secrete. O altă problemă este legată şi de reţelele de distribuţie la care apelează unele edituri. Cărţile pe teme controversate tind să întâmpine probleme atunci când sunt trimise  către distribuţie.CFR şi Comisia Trilaterală nu pierd ocazia să-şi pună în uz influenţa. Dacă publică ştirea greşită, un jurnalist îşi poate pierde sursa de încredere, ce vine din interiorul insituţiilor guvernamentale, sau chiar slujba. Când vine vorba de profitul obţinut pe baza ratingului,  obiectivitatea mass-mediei  dispare.

Războiul şi controlul destinelor naţiunilor

Un alt interes al societăţilor secrete este să întreţină conflicte în lume, prin împărţirea statelor pe tabere rivale. Antagonismul este promovat de asemenea şi la nivel de comunităţii umane, între bogaţi şi săraci.

Păstrarea războiului ca formă principală de concurenţă între state este una dintre cele mai importante priorităţi de pe agenda societăţilor secrete, precum Comisia Trilaterală, CFR, Skull and Bones sau Grupul Bilderberger.  Această atitudine belicoasă este subliniată cel mai bine de Raportul  de la Iron Mountain elaborat în 1961, de o serie de oficiali din Administraţia Kennedy, care nu erau de acord cu politica preşedintelui, de încheiere a Războiului Rece.Este vorba de McGeorge Bundy (CFR, Bilderberger,  Skull and Bones), Robert McNamara (Trilateralişti,CFR, şi  Bilderberger) ,Dean Rusk (CFR şi Bilderberger). Raportul, care trebuia să rămână secret, a ajuns să fie adus în atenţia opiniei publice de un dezertor din cadrul grupului, cunoscut sub pseudonimul „John Doe”. Documentul este publicat în 1967, de către Dial Press.

Conform acestui raport obţinut dintr-o scurgere de informaţii, războiul este descris ca fiind sistemul social de bază, în care orice alte moduri de organizare socială secundară intră în conflict. Este sistemul care a guvernat cele mai puternice societăţi umane, aşa cum este şi astăzi. Pentru autorii raportului citat, războiul este atât necesar, cât şi dezirabil. El este factorul stabilizator esenţial pentru economiile moderne. 

Raportul de la Iron Mountain declară că eliminarea războiului implică eliminarea suveranităţii naţionale şi a noţiunilor tradiţionale de stat-naţiune. De asemenea, războiul este considerat ca fiind cea mai bună metodă de eliminare a claselor sociale nedorite. Este vorba de faptul că, o clasă socială privilegiată are dreptul să dispună de toate resursele unui teritoriu, şi să elimine toate celelalte clase sociale considerate inferioare.

În concluzia documentului, se declară faptul că războiul trebuie în continuare păstrat ca sistem , acest lucru fiind posibil doar prin înfiinţarea de instituţii care să consolideze controlul social. Inamicii potenţiali ai acestui sistem  trebuie să fie ţinuţi sub supraveghere.

Printre elementele substitutive ale funcţiei războiului se regăseşte şi dezvoltarea unei forme de “sclavie modernă”. Acest termen  se potriveşte cu ceea ce fac unele corporaţii, atunci când folosesc forţă de muncă din închisori, în special pentru posturi ce nu necesită calificări speciale. De asemenea,o altă formă de” sclavie modernă”, de această dată consimţită, sunt angajările pe salarii foarte mici. În acest caz,angajatul nu poate renunţa la slujbă, oricât de inatractivă ar fi, deoarece este silit să-şi achite propriile datorii la creditori.

Un alt element substitutiv al războiului, menit să controleze reproducerea populaţiei, este extinderea cercetărilor de ameliorare genetică a individului(eugenie), controlul de sarcină şi avortul. Familiile foarte bogate, precum Rockefeller, se simţeau superioare din punct de vedere rasial şi vreau să-şi apere prin orice mijloace această superioritate, apelând inclusiv la cercetări în domeniul geneticii, pentru a controla reproducerea populaţiei mondiale(„igiena genetică”).

Căutarea de inamici fictivi(de genul lui Saddam Hussein, Muammar Quaddafi, Slobodan Milosevic) este un alt element destinat întreţinerii unui război permanent. Unul dintre aceşti inamici fictivi ai SUA, şi anume Saddam Hussein, a fost chiar finanţat de administraţia americană pentru a cumpăra arme, în timpul conflictului dintre Irak şi Iran. Practic, SUA a încurajat indirect Irakul, să invadeze Kuweitul în 1990, atunci când nu a apelat la nici o acţiune de descurajare, cel puţin diplomatică. Familia Bush, cea care a făcut afaceri de milioane de dolari cu Saddam Hussein, nu era străină de planurile sale de anexare a Kuweitului. Nu era prima dată, când administraţia americană a ezitat să acţioneze chiar dacă era bine informată de planurile inamice. Războiul din Coreea a izbucnit tocmai datorită faptului că Administraţia Truman  a refuzat să înarmeze corespunzător Coreea de Sud, chiar dacă era informată de planurile de reunificare puse la punct de liderul nord-coreean, Kim-Il-Sung. Doar geniul militar al generalului Mac Arthur este cel care va limita catastrofa din peninsula Coreeană.

Să ajungi să crezi că aceste societăţi secrete au ca scop crearea deliberată a unor războaie, e destul de greu. Războiul din Vietnam,unul dintre cele mai mari eşecuri ale politicii externe americane, poate fi însă cel mai relevant exemplu. Cei care au întocmit raportul de la Iron Mountain sunt în acelaşi timp şi autorii lui. Schema implicării SUA în Vietnam se aseamănă cu o strategie de manipulare des întâlnită: crearea unei probleme(Viet Cong sprijinit de Vietnamul de Nord),oferirea soluţiei(creşterea continuă a numărului de soldaţi americani pentru protejarea Vietnamului de Sud), întocmirea unei sinteze(hegemonia SUA în Asia de Sud-Est).

Preşedintele Kennedy nu a agreat nici o propunere venită din partea CFR( prin Robert McNamara, secretarul Apărării),  care era interesată de instaurarea dominaţiei americane în Indochina. Kennedy a refuzat chiar şi trimiterea de trupe în Laos, pentru al sprijini pe Generalul Phoumi Nosavan, sprijinit de CIA şi de întreaga Administraţie Eisenhower. Această distanţare a preşedintelui de practicile precedentei administraţii, a creat o stare de tensiune în rândul diplomaţilor care aveau legături cu diferitele organizaţii ce planificau din umbră politica externă americană. Preşedintele Kennedy a fost implicat de asemenea şi în disputele cu magnaţii din industria oţelului(US Steel) şi monopolul instaurat de aceştia cu ajutorul J.P. Morgan. Mulţi erau deranjaţi de faptul că preşedintele avea prea multe cunoştinţe de economie şi incomoda astfel corporaţiile , în goana lor după profit. S-a încercat inclusiv reforma Rezervei Federale şi a băncilor private care o constituie. Preşedintelui nu i s-a părut constituţional dreptul rezervat de Federal Reserve, de a tipări bani şi de a încasa ulterior dobânzi la împrumut statului american.  Poate de aceea au apărut şi atât de multe teorii ale conspiraţiei legate de asasinatul  preşedintelui Kennedy.

Succesorul lui Kennedy, preşedintele Lyndon Johnson, a fost în schimb mult mai receptiv la sfaturile date de Council on Foreign Relations(CFR). La 2 decembrie 1963, la doar câteva zile după ce a fost investit în funcţia de preşedinte, L. Johnson s-a grăbit să transmită instrucţiuni Generalului  Maxwell Taylor (membru CFR), pentru a întări efectivele de ofiţeri ale Generalului Paul Harkins, detaşat în Vietnamul de Sud. După incidentul din Golful Tonkin(2 august 1964), preşedintele Johnson a cerut imediat aprobarea Congresului SUA, în vederea iniţierii unei operaţiuni militare împotriva Vietnamului de Nord. Chiar dacă războiul din Vietnam era în plină desfăşurare(URSS ,fiind de partea Vietnamului de Nord), asta nu a fost o piedică pentru sporirea schimburilor comerciale dintre SUA şi URSS, încurajate în special de familia Rockefeller,cea care a contribuit şi la înfiinţarea camerei de comerţ Ruso-Americane. La fel s-a  întâmplat şi în cel de-al doilea Război Mondial, când  Standard Oil of New Jersey(controlată de Rockefeller)a vândut petrol prin state ţerţe(Elveţia), Germaniei. Germania a  beneficiat de asemenea şi de tehnologia producerii carburantului sintetic, pusă la dispoziţie de General Motors. Se ştie că fondatorul General Motors, Henry Ford, era un mare simpatizant al lui Hitler.

Până la urmă s-a aplicat reţeta mari familii Rothschild, prin care naţiunile trebuie încurajate să concureze militar una cu alta,şi în acelaşi timp împrumutate cu sume mari de bani, de pe urma cărora să se obţină profituri uriaşe pentru creditori. Instaurarea comunismului în Rusia, după revoluţia bolşevică pusă la punct de Lenin în 1917, a făcut parte tot din strategia acestor familii influente, care făceau parte din societăţi secrete.

Societăţile secrete cu origini din ordinul iluminaţilor şi cel al masonilor, stau de asemenea la originea şi finanţarea celui de-al Doilea Război Mondial. Ascensiunea lui Hitler în Germania a fost posibilă doar cu finanţarea acestor cercuri obscure formate din familii bogate de bancheri şi mari industriaşi. Teosofişti, tulişti şi alte cercuri oculte, înrudite cu Masoneria, au avut o largă răspâdire în rândul conducerii naziste. Ideea acestor organizaţii oculte era să promoveze o nouă religie,care să înlocuiască doctrina creştină cu  diferite obiceiuri şi superstiţii din religiile orientale(misticismul egiptean,Cabala evreiască şi talmudul, budism şi hinduism).

Council on Foreign Relations(CFR) a profitat de cel de-al Doilea Război Mondial pentru a justifica creearea unui Guvern Mondial. Globaliştii au încurajat, în contextul ameninţării forţelor Axei, o alianţă nord-atlantică permanentă între SUA şi Marea Britanie.

Obiectivul final al societăţilor secrete

Însumând toate dovezile, putem concluziona că obiectivul general al acestor societăţi moderne este să instaureze un “Guvern Mondial”  însoţit de un control social centralizat şi de o pierdere a suveranităţii naţionale. Acest obiectiv tinde să devină o realitate, în mare parte datorită creşterii dominaţiei corporaţiilor multinaţionale asupra guvernelor şi economiilor.Prin moştenire, căsătorie sau asociere de afaceri, membrii societăţilor secrete au ajuns să controleze aceste companii. Dacă activităţile lor erau într-adevăr onorabile, aceştia ar fi afişat mai multă deschidere faţă de publicul larg.

Pe lângă faptul că doresc să controleze sfera publică, aceste organizaţii de iluminaţi şi masoni, vor să creeze o cultură de masă, în care vor să schimbe inclusiv valorile familiei. Pentru aceştia, nedeţinerea controlului asupra vieţii private a individului este considerată o  ameninţare la adresa securităţii statului.

Aceste societăţi secrete continuă să manipuleze destinele unor întregi naţiuni prin instigarea şi finanţarea războaielor. Aceşti indivizi se consideră deasupra moralei şi eticii omului mediu.

Este evident că obiectivul pe care îl urmăresc este mult mai înalt, fie că e vorba de  bogăţie şi putere absolută, sau poate de o agendă ascunsă privind originea omenirii, destinul şi spiritualitatea sa.

Bibliogafie

Jim Marrs, Rule by Secrecy: The Hidden History that Connects the Trilateral Commission, the Freemasons & the Great Pyramids,Ed. HarperCollins Publishers, New York,2001.

Povestea unei familii de staroveri din Siberia

Povestea  unei familii de staroveri din Siberia

Imagine:Karp Likov şi fiica sa, Agafia

În anul 1978, o echipă de 4 geologii sovietici, aflaţi în căutarea de minereu de fier, descoperă  o familie de staroveri compusă din 6 membri, pierdută în imensitatea  taigalei siberiene. A fost o descoperire uimitoare, având în vedere că muntele pe care se afla casa acestor oameni se afla la aproximativ 240 de kilometrii de zonele locuite Aici îş ducea traiul cotidian familia de staroveri, Likov, care dorea să-şi păstreze tradiţiile străvechi, nealterate de modernitate.Era un loc care nu a mai fost explorat până atunci.

Echipa de cercetători condusă de geologul  Galina Pismenskaia, ghidată  de un elicopter, a  reuşit să vadă în primă fază, primele semne de existentă a unei aşezări umane: o cărare amenajată, un stâlp, o bârnă aşezată peste un pârâu şi în final un mic şopron pe care erau aşezate nişte lăzi de cartofi.

„Înegrită de timp şi de ploaie, cabana era acoperită din toate părţile de resturile taigalei-scoarţe de copac, pari şi scânduri.Dacă nu ar fi fost ferestrele, de dimensiunea unor buzunare, nu te-ai fi gândit că acolo locuiesc oameni. Venirea noastră a fost observată”, ne spune Galina Pismenskaia.

„Uşa scărţâise , iar chipul unui om foarte bătrân a ieşit la lumina zilei, părcă desprins dintr-un basm. Era desculţ şi purta o cămaşă peticită şi repeticită din material de sac. El purta o pereche de pantaloni din acelaşi material, de asemenea peticiţi, şi avea o barbă nepieptănată. Părul îl avea ciufulit. Arăta speriat şi era foarte atent....Trebuia să-i spunem ceva, aşa că am început: Bună ziua bunicule. Am venit în vizită. Bătrânul nu a răspuns imediat... În final, am auzit o voce greu de desluşit:Ei bine, dacă tot aţi călătorit  aşa de departe, puteţi şi intra”, ne relatează aceeaşi Galina Pismenskaia.

Imagine: Casa familiei Likov

 Locuinţa familiei Likov semăna foarte mult cu colibele ţăranilor ruşi din perioada medievală. Casa era compusă dintr-o singură încăpere în care erau îngrămădite tot felul de lucruri. Pe lângă bătrân locuiau şi cele două fiice ale sale, Agafia şi Natalia.Gazdele erau foarte înspăimântate şi refuzau inclusiv pâinea pe care încercau să le-o ofere aceşti vizitatori nepoftiţi. Din discuţia ulterioară, geologii au aflat că singurul care mâncase vreodată pâine la viaţa lui era bătrânul.

După mai multe vizite la familia Likov, geologii află că pe bătrân îl cheamă Karp şi este credincios ortodox de rit vechi. Venirea ateiştilor bolşevici la putere  a înrăutăţit situaţia familiei Likov şi a determinant-o să se retragă în sălbăticia Siberia pentru a scăpa de persecuţia pusă la punct de bolţevici în anii ’30. Karp Likov a hotărât să fugă în taigaua siberiană,imediat după uciderea fratelui său de către comunişti.

Imagine: Savin, fiul cel mare al lui Karp(în dreapta), împreună cu fratele său Dmitri

 Toate astea se întâmplau în 1936. Pe atunci, familia Likov avea 4 membri:Karp,soţia sa, Akulina, un fiu pe nume Savin(9 ani) şi fiica Natalia(2 ani). Luând o parte din agoniseală şi câteva seminţe din diferite culturi,familia se refugiază în adâncul taigalei, departe de prigoana bolşevică. Încă 2 copii se vor naşte în sălbăticie. Este vorba de Dmitri(1940) şi Agafia(1943).Aceşti copii nu vor mai cunoaşte lumea dinafara pădurii, decât din povestirile părinţilor. Principala distracţie a familiei Likov, după cum ne povesteşte jurnalistul Peskov, era ca fiecare să-şi povestească visul. Singurele lor materiale de citit erau o carte de rugăciuni şi o biblie veche a familiei. Akulina şi-a învăţat copii să scrie şi să citească, folosindu-se de Evanghelie. Beţisoarele din mesteacăn erau instrumentele de scris, iar cerneala era constituită dintr-un suc de caprifoi.

Drumul de acces către cabana familiei Likov era unul foarte dificil, chiar şi în condiţile în care se putea folosi o barcă pentru a  naviga pe râul  Abakan. Supravieţuirea în sălbăticie a depins de propriile resurse. Familia Likov a reuşit să-şi confecţioneze galoşi din coajă de mesteacăn în locul încălţămintei clasice. Hainele erau peticite până se destrămau complet, fiind apoi ţesute altele noi din cânepa cultivată. În acest scop, familia a adus în sălbăticie o roată de ţesut. Singurele obiecte pe care nu le puteau înlocui erau cele din metal. Neavând ustensile de bucătărie adecvate, principala mâncare a familiei Likov erau chiftele din cartof cu secară şi seminţe de cânepă. Familia a trăit în permanenţă în pragul foametei având în vedere că vânatul era procurat foarte greu datorită lipsei armelor de foc şi chiar a arcurilor cu săgeţi. De asemenea culturile lor agricole erau adesea distruse de animalele sălbaticie. Din acest punct de vedere ,anii ’ 50 au fost cei mai grei pentru supravieţuirea familiei. Clima nefavorabilă din Siberia distrugea de multe ori plantele. Îngrijindu-se în principal de hrana copiilor, Akulina moare de subnutriţie în iunie 1961.Culturile reuşite de secară vor fi cele care vor salva în cele din urmă familia.

Cel mai încâtat de ultimele inovaţii ştiintifice relatate de geologi s-a dovedit a fi Karp Likov. Savin, fiul său cel mare, avea în schimb un caracter mult mai conservator, considerându-se de multe ori arbitru atunci când se discutau probleme religioase. Dintre membrii familiei Likov, preferatul grupului de geologii era Dmitri, considerat fi cel mai intuitiv şi creativ.El a fot cel care a construit cuptorul casei şi toate găleţile din coajă de measteacăn în care familia îşi depozita hrana.

Karp Likov a încercat să se opună acestui asalt al modernităţii, manifestat imediat după întâlnirea cu grupul de geologi .Dacă iniţial familia Likov a acceptat din partea musafirilor doar sarea(lipsa sării toţi aceşti ani a fost descrisă de Karp Likov, ca fiind o adevărată tortură), odată cu timpul au sfârşit prin a primi din ce în ce mai  multe cadouri. Familia s-a bucurat mai ales de ajutor oferit de Erofei Sedov, care i-a ajutat să planteze şi să recolteze diferite culturi agricole. Karp a luat de la prietenii săi geologii, diferite lucruri(cuţite,furculiţe, mânere, cereale,hârtie şi instrumente de scris şi de asemenenea torţe electrice).

Contactul cu civilizaţia a adus însă şi mari nenorociri pentru familia Likov, având în vedere că au  interacţionat cu boli pentru care nu aveau dezvoltată nici o formă de imunitate. În 1981, 3 dintre cei 4 copii ai familiei mor subit. Este vorba de Savin, Natalia şi Dmitri. Atunci când geologii s-au oferit să-l transporte la un spital, Dmitri a refuzat, replicând că nu doreşte să-şi abandoneze familia şi religia în care a crezut întreaga viaţă.

După înmormântarea celor 3 membri ai familiei, lui Karp şi fiicei sale, Agafia, i s-a propus să se integreze în marea comunitate de staroveri din Rusia, ce a supravieţuit prigoanei bolşevice. Aceştia  au refuzat însă, preferând să-şi reconstruiască vechea cabană şi să traiască în continuare în taigaua, care le-a fost un refugiu atâţia ani.

Imagine:Fotografie recentă a Agafiei Likova, ultima supravieţuitoare din familie

Karp Likov s-a stins din viaţă în 1988, fiind înmormântat de fiica sa Agafia şi de geologii,pe munte. Agafia a continuat să trăiască în aceeaşi cabană, continuând să-şi practice credinţa strămoşească. După mai bine de un sfert de secol,Agafia, acest copil al taigalei sibieriene, acum în vârstă de 71 de ani, continuă să trăiască singură în sălbăticia Abakanului. Chiar dacă a rămas 

Ameninţarea Statului Islamic la adresa securităţii internaţionale

Ameninţarea Statului Islamic la adresa securităţii internaţionale

Avansul rapid din Nordul Irakului al jihadiştilor din Statul Islamic, pe fondul dezorganizării armatei irakiene, a reuşit să ia prin suprindere întreaga comunitate internaţională.Crimele împotriva civililor din teritoriile ocupate de islamişti au oripilat o lume întreagă. Decapitarea jurnaliştilor americani, James Foley şi Steven Sotloff, au arătat cruzimea extremă de care sunt capabili aceşti luptători ai SI, ghidaţi doar de caracterul  primitiv şi de fanatismul lor. Anihilarea Statului Islamic va depinde în mare măsură de cooperarea dintre SUA şi celelalte state ale comunităţii internaţionale, interesate în restabilirea păcii şi securităţii în Orientul Mijlociu.

Originile şi evoluţia  Statului Islamic din Irak şi Levant(SIIL)

Fiind constituită încă din 1999, gruparea teroristă a Statului Islamic şi-a luat  de-a lungul timpului diferite nume. Iniţial a purtat numele de Organizaţia Monoteismului şi a Jihadului(Jama'at al-Tawhid wal-Jihad), pentru ca apoi să fie redenumită de Osama Bin Landen, Organizaţia jihadului cu baza în Ţara dintre Râuri(cunoscută mai mult sub denumirea de Al-Qaeda în Irak).

Din ianuarie 2006, grupul terorist a început să-se distanţeze de ideologia Al-Qaeda, organizaţia teroristă din care s-a desprins.Se pare că motivul acestei distanţări au fost erorile comise de al-Zarqawi, părintele spiritual al SIIL. Dintre aceste erori, cea mai notabilă a fost seria de atentate cu bombă din 2005, la cele 3 hoteluri de la Amman(Grand Hyatt Hotel, Radisson SAS Hotel,  Days Inn). Tot din 2006, grupul a început să se intituleze Consiliul Mujahedinilor Shura. Gruparea teroristă promitea să lupte împotriva şiiţilor.Pe 13 octombrie 2006, islamiştii radicali din Irak proclamă Statul Islamic din Irak(SII) sub comanda egipteanului Abu Ayyub al-Masri şi irakianului Abu Hamza al-Baghdadi. După ce cei doi lideri ai SII sunt ucişi într-un raid american, în aprilie 2010, conducerea organizaţiei teroriste este preluată de Abu Bakr al-Baghdadi, actualul calif al SIIL

Denumirea de Stat Islamic din Irak şi Levant este adoptată pe 8 aprilie 2013, după ce grupul terorist condus de Abu Bakr al-Baghdadi ocupă teritorii în Siria, în contextul războiului civil sirian.

Pe fondul ocupării de vaste teritorii în nordul Irakului, SIIL se declară califat, schimbându-şi din nou numele în Statul Islamic(SI).

Planurile islamiştilor radicali şi sursele lor de finanţare

SI, fiind un  grup extremist sunit, urmează principiile globale ale jihadului. Ca şi alte grupuri jihadiste, Statul Islamic îşi are originea din cadrul organizaţiei „Fraţii Musulmani”, primul grup islamist din lume, ce apare în Egiptul anilor ’20. Statul islamic promovează astfel violenţa religioasă şi îi numeşte pe toţi cei care nu sunt de acord cu politica lor opresivă, ca fiind infideli sau apostaţi. Planul membrilor SI este să întemeieze  un stat islamic de orientare salafistă(sectă de fanatici din interiorul Islamului, care cere musulmanilor să traiască aşa cum o făceau primele generaţii după Mohamed) în Irak, Siria şi alte părţi ale Levantului. Înainte de a lupta împotriva statelor non-musulmane, SI era în plan purificare societăţii islamice.

Islamiştii radicali ai SI resping împărţirea lumii arabe, făcută de Occident după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

În ceea ce priveşte finanţarea acţiunilor Statului Islamic, au fost capturate aproximativ 200 de scrisori aparţinând Al-Qaeda din Irak şi a Statului Islamic din Irak care relevă surse de finanţare. Documentele au fost ulterior analizate de trustul de cercetare Rand Corporation .

Din 2005 până în 2010, s-a observat că doar 5% din bugetul Statului Islamic, o reprezintă donaţiile externe. Restul a fost strâns din Irak. Celulele teroriste erau obligate să contribuie cu 20% din fonduri , care  erau obţinute din răpiri, şantaje şi alte activităţi de crimă organizată.

Situaţia financiară a actualului Stat Islamic este una mult mai bună. Spionajul irakian a arătat faptul că SI are bunuri în valoare de 2 miliarde de dolari(cel mai bogat grup jihadist din prezent). Două treimi din această sumă este reprezentată de bunurile capturate după ocuparea Mosulului(iunie 2014). Sumele strânse din jafurile organizate la bănci, au fost o altă sursă de finanţare. Arabia Saudită şi Qatarul au fost acuzate de guvernul irakian , pentru faptul că finanţează în secret Statul Islamic. Traficul cu materii prime şi artefacte arheologice sporeşte bugetul SI. De asemenea, SI extrage petrol şi produce energie electrică în partea de est a Siriei,pe care  o recumpără ulterior tot guvernul sirian.

Ce strategii au la dispoziţie SUA şi aliaţii săi

Vicepreşedintele american, Joe Biden, a susţinut în august faptul că forţele locale pot anihila Statul Islamic şi fără participarea trupelor terestre americane.Ca dovadă, vicepreşedintele american a menţionat ofensiva trupelor kurde, care au reuşit să recupereze aria din jurul barajului Mosul, având ca sprijin aviaţia americană.

Recucerirea oraşului Mosul , al doilea oraş al Irakului după capitala Bagdad, este însă cu mult mai anevoioasă, având în vedere are o populaţie de aproape 2 milioane de locuitori.  SI a reuşit să-şi implanteze aici structuri de administraţie destul de solide. Islamiştii radicali ai Statului Islamic nu sunt doar simpli terorişti. Treptat ei au luat forma de organizare a unor miliţii.

Statul Islamic a reuşit să anihileze rezistenţa locală şi să-şi instaleze structuri de conducere cel puţin în  Fallujah şi alte oraşe din regiunea Anbar.

Ca dovadă putem cita eşecul trupelor guvernamentale irakiene în bătălia care a avut ca obiectiv recucerirea oraşului Tikrit.

Pentru a anihila SI, o armata va fi nevoită să lupte împotriva radicalilor islamici ,clădire cu clădire şi stradă cu stradă, în oraşele provinciilor Ninewa, Anbar şi Salah. Populaţia locală din aceste oraşe este în majoritate sunită. Chiar dacă liderii tribali suniţi şi-au exprimat formal opoziţia faţă de SI, comunitatea sunită nu s-a grăbit să provoace la luptă pe radicalii islamici. Având în vedere că trupele guvernamentale sunt formate în mare parte din şiiţi şi kurzi, este puţin probabil ca aceşti suniţi să-şi ofere sprijinul. O strategie ar fi ca, după eliberarea oraşelor sunite din Nord, guvernul irakian să accepte prezenţa unei forţe internaţionale de poliţie alcătuită din militari suniţi. În caz contrar, victoriile forţelor guvernamentale vor fi doar temporare.

Pentru o anihilare totală a Statului Islamic, va fi necesară distrugerea posesiunilor lor din Siria.

Înainte de a interveni în teritoriile controlate de SI în estul Siriei, SUA va trebui să distrugă sistemul de apărare aeriană a Siriei. O altă preocupare pentru administraţia americană este ca oricare teritorii recuperat de la Statul Islamic, să revină sub controlul Coaliţiei Opoziţiei Siriene din Allep, organizaţia pe care SUA o recunoaşte ca fiind reprezentativă pentru poporul sirian asuprit de dictatura lui Assad. Chiar dacă SI va fi învins, în teritoriile eliberate va fi necesară restaurarea imediată a legii şi ordinii,  precum şi refacerea administraţiilor locale, care să se ocupe de reconstrucţia aşezărilor afectate de război , şi de asemenea de programele sociale.

Ce şanse de reuşită pot avea însă toate aceste planuri fără intervenţia directă a trupelor americane? Până şi la recucerirea barajului Mosul şi evacuarea populaţiei Yazidi de pe muntele Sinjar, au fost implicaţi atât civili cât şi trupe speciale americane, care au intervenit indirect în ajutorul trupelor guvernamentale. Dacă avem în vedere misiunile umanitare, numărul cetăţenilor americani creşte.

Trebuie să luăm în considerare că  toate aceste succese ale guvernului de la Bagdad în faţa SI au fost obţinute în zone în mare parte depopulate, unde jihadişti nu beneficiau de prea mult sprijin local. În concluzie, SUA va fi nevoită în final să formeze o alianţă împotriva Statului slamic şi să intervină terestru pentru a soluţiona în totalitate problema. Doar operaţiunile aeriene nu vor fi suficiente.

Viitorul politic al Orientului Mijlociu

Prezenţa SI în zona Orientul Mijlociu reprezintă un pericol real nu doar pentru statele arabe , dar şi pentru cele europene, având în vedere că Statul Islamic are de gând să organizeze atacuri teroriste în Europa.

Administraţia Obama estimează că o campanie împotriva SI  va dura cel puţin 3 ani. Cu toate că încearcă să formeze o coaliţie împotriva jihadiştilor, preşedintele Obama nu vrea însă ca această acţiune să fie interpretată de opinia publică americană, ca fiind o nouă operaţiuni militară de anvergură în Irak, similară cu invazia din 2003. Situaţia din Orientul Mijlociu se complică şi mai mult dacă luăm în calcul că în Africa de Nord, vidul de putere creat după Primavara arabă din 2011 nu a fost nici până acum substituit de regimuri democratice.

Mare greşeală pe care a făcut-o guvernul irakian sprijinit de SUA, a fost să îndepărteze complet de la putere facţiunile politice sunite.  Comunitatea sunita s-a simţit marginalizată şi persecutată de noii lideri şiiţi.

„ Chiar dacă vor încerca să ne atragă în coaliţie, nu vom accepta”, declară liderul tribal sunit, Sheikh Ali Hatem Suleimani. „În trecut am luptat împotriva Al-Qaeda, şi am curăţat zona de ei. Dar americani au lăsat puterea în mână lui Maliki(n.r.- premierul irakain,Nouri al-Maliki, de confesiune şiită), care a început să aresteze, să ucidă şi să exileze o mare parte din comandanţii tribali suniţi care au purtat lupta împotriva Al-Qaeda din Irak”, ne spune Sheikh Ali Hatem Suleimani.

Fără  o reconciliere între suniţi şi şiiţi, Statul Islamic va continua să supravieţuiască şi să ameninţe interesele americane şi europene din regiunea Orientului Mijlociu. Având în vedere că suniţii predomină în regiune, puţine state arabe vor dori să sprijine un guvern irakian care neglijează comunitatea sunită. Diplomaţia americană va trebui să intervină în Irak pentru a permite şi suniţilor să participe activ la guvernarea ţării. În lipsa acestui pas, stabilitatea Orientului Mijlociu, pare tot mai şubredă.

Bibliografie

http://thehill.com/blogs/pundits-blog/defense/216373-boots-on-the-ground-in-iraq-or-not

http://www.nytimes.com/2014/09/08/world/middleeast/destroying-isis-may-take-3-years-white-house-says.html?_r=1

Istoria uitată a submarinelor sovietice

Istoria uitată a submarinelor sovietice

Povestea primelor submarine ruseşti ale Rusiei Imperiale

Construcţiile navale în Rusia au început odată cu ambiţiile imperiale ale lui Petru cel Mare, care considera că supravieţuirea statului rus este condiţionată de existenţa unei marine puternice. Primul prototip de submarin experimental rusesc este  construit în 1720 de către Efim Nikonov. Modelul de submarin construit de Nikonov a precedat cu peste o jumătate de secol, faimosul sumarin Ţestoasă al lui David Bushenell, participant în 3 atacuri nereuşite asupra navelor Royal Navy ancorate în portul New York. În aparenţă, prototipul de submarin realizat de Nikonov era unul mai convenţional decât cel al lui David Bushenell.

Corpul submarinului era în formă de torpilă, fiind construit din lemn de stejar şi  acoperit cu piele de animal, înmuiată în grăsime, pentru o  hidroizolaţie mai eficientă. Nava urma să fie dotată cu “rachete trase din tuburi”,prezicând parcă viitoarele submarine din era nucleară. Submarinul era propulsat de vâsle şi urma să fie pus în producţie de serie.

Cu toate acestea, în urma unor erori în fabricaţie, interesul pentru proiect a dispărut o dată cu moartea lui Petru cel Mare. În ciuda eşecului lui Nikonov, constructorii ruşi au continuat să dezvolte submarine de diferite tipuri. Primul submarin rusesc din metal este construit în 1834, fiind proiectat de inginerul Karl Andreyevici Shil'der. Această versiune includea în armament şi mine navale, pe lângă rachete.Nu a fost însă niciodată testată în luptă.

În 1867 general-maiorul Constantin Borisovici Gern reuşeşte să creeze un submarin care a incorporat torpile autopropulsate.În plus, submarinul lui Gern beneficia de un motor cu aburi, cu aer comprimat  care asigura oxigenul necesar pentru combustie atunci când era în imersiune. Datorită indiferenţei manifestate de comandanţii marinei ruse, nici acest submarin nu va ajunge să se dezvolte într-o producţie de serie.

Ivan Feodorovici Alexandrovski va fi cel care va dezvolta cel mai mare submarin rusesc al secolului al XIX-lea. Alexandrovski a reuşit să creeze un “colos” de 355 de tone propulsat de un motor cu aer comprimat, care a avut ceva succes pentru început, dar a sfârşit prin a fi zdrobit de presiunea apei  atunci când a încercat,în 1871, să atingă o adâncime mai mare. Această  presiune a apei exercitată asupra corpului submarinului, le va crea cele mai mari probleme proiectanţilor de submarine. În 1865,Ivan Feodorovici Alexandrovski  a  înaintat Comisiei de tehnică navală, proiectul unei „mine” autopropulsate(adesea, torpilele erau numite în respectiva perioadă “mine.”)

În ciuda faptului că se lăuda cu o exprienţă suficientă şi proiectanţi de submarine inventivi, Rusia a  hotărât în cele din urmă să achiziţioneze submarine din alte state. Primul submarin al Rusiei, din această serie de submarine de import, a fost construit în Marea Britanie de către Swede Torsten Nordenfeld. Cu un deplasament total în imersiune însumând 230 de tone, submarinul Nordenfeld era propulsat de un motor cu aburi de 1000 de cai putere. Submersibilul nu ajunge însă niciodată în Rusia, fiind pierdut pe mare.

Un alt submarin botezat Petr Koşka va fi creat în  şantierul naval din Kronstadt.în 1901. Petr Koşka era un submarin care avea un deplasament total de doar 25 de tone, în asa fel încât să-i permită să fie transportat pe nave de suprafaţă mari, de unde ulterior era lansat pentru a executa atacuri asupra navelor de război inamice.

Prima serie de submarine moderne din Rusia va fi construită sub conducerea lui Ivan Grigorievici Bubnov, care va fi superintendentul construcţiei de submarine până la Revoluţia bolşevică din 1917.

Sub conducerea lui Bubnov, proiectanţii ruşi au studiat atât schiţe de submarine indigene cât şi din străinătate, pentru  a crea  prototipul primului submarin de luptă adevărat al Marinei Ruse, construit la şantierul naval din Sankt Petersburg şi botezat Delfinul.  După finalizarea submarinului Delfinul a urmat un program de construcţie a submarinelor  de 140 de tone din clasa Kasatka. Au fost construite în total 6 submarine, din care 5 au fost  trimise în Extremul Orient in noiembrie 1904.

În mod ironic, Rusia va ajunge să-şi construiască următoarea clasă de submarine pornind de la schiţe ale celor dezvoltate în  SUA, viitoarea rivală în cursa înarmărilor din timpul  Războiului Rece. Până la debutul Războiului ruso-japonez din 1904, marina rusă producea deja submarine de model american ale proiectanţilor John P. Holland şi Simon Lake, pe baza unor schiţe obţinute clandestin din SUA. Datorită dificultăţilor  întâmpinate în timpul transportului pe calea ferată transiberiană până la Vladivostok, marina rusă  nu a beneficiat de toate submarinele construite înainte de Războiul ruso-japonez din 1904. Doar 13 submarine erau operaţionale până  în 1906, cu multe luni după terminarea Războiului ruso-japonez. Până la izbucnirea Primului Război Mondial, Rusia va avea operaţionale doar 38 de submarine.

Aceste submarine se puteau îndepărta la maxim 150 de mile marine de port şi puteau naviga aproximativ 2 săptămâni, ceea ce era totuşi o realizare tehnică deosebită pentru respectiva perioadă. Nu trebuie să omitem şi viaţa grea pe care o avea echipajul de la bordul acestor prime submarine care era nevoit să locuiască într-un spaţiu foarte restrâns, întunecos,umed, rece şi poluat cu fumul motoarelor şi de mirosul înţepător a bateriilor suprasolicitate.

În Primul Război Mondial, flota de submarine germane Unterseeboote a avut un avantaj atât numeric cât şi tehnologic faţă de marina rusă, care şi-a construit o strategie defensivă  bazându-se pe nave de război de suprafaţă. Avantajul tehnologic al flotei de submarine germane se va menţine până în ultimele lunii ale celui de-al Doilea Război Mondial. În timpul Primului  Război Mondial, un submarin rusesc putea să lanseze şi 50 de torpile fără să distrugă nici o ţintă. În schimb, unui submarin german îi era sufiecietă şi o torpilă pentru a distruge o navă de război rusească(aşa a fost şi cazul submarinului german U-27 care a reuşit să scufunde pe 11 octombrie 1914, cu o singură torpilă, crucişătorul rusesc Pallada.)

Eşecul general al submarinelor ruseşti contrasta cu victoria aproape totală a submarinelor germane. U-Boots au reuşit să scufunde în Primul Război Mondial, convoaie însumând 18 milioane de tone.

Submarinele sovietice din cel de-al Doilea Război Mondial

Marina sovietică a trebuit să înceapă să construiască o nouă forţă navală pe o bază materială foarte şubredă moştenită de la marina imperială rusă substanţial redusă numeric de revoluţia bolşevică şi de sângerosul război civil ce i-a urmat. Vechile cadre navale din perioada ţaristă au ajuns să fie degradate la stadiul de tehnicieni navali. Datorită condiţiilor proaste de muncă şi a lipsei hranei, marinarii Flotei Baltice din Kronstadt s-au revoltat pe 28 februarie împotriva noii conduceri sovietice. Revolta a fost înăbuşită în sânge(bolşevicii au  executat peste 6000 de disidenţi) Ca urmare a revoltei, marina  a încetat să mai fie o forţă independentă şi a devenit Forţa navală a Armatei Roşii. Marina va redeveni o forţă militară independentă abia pe 31 decembrie 1937.

Chiar dacă în cadrul restructurării forţelor navale sovietice s-a pus accent pe importanţa submarinelor, progresul a fost unul lent. Până în 1930, în marina sovietică, erau operaţionale 14 submarine. Totuşi, datorită unui interes direct  al lui Stalin în dezvoltarea unui program extins de construcţie de noi submarine, URSS avea în 1939 cea mai mare flotă de submarine din lume, cu 150 de modele operaţionale. 75% dintre ele erau totuşi de mici dimensiuni şi erau destinate apărării de coastă. Cea mai mare problemă era moralul şi nivelul de antrenament al cadrelor navale, având în vedere că marina sovietică a fost devastată de Marea Epurare stalinistă din 1937.

În momntul invaziei germane din 21 iunie 1941, marina URSS dispunea de 218 submarine distribuite între Flota baltică, cea din Marea Neagră, Arctică şi cea din Oceanul Pacific. Chiar dacă submarinele erau bine dotate, comandanţilor de echipaje le lipseau antrenamentul şi iniţiativa.

Germanii, în colaborare cu finlandezii, au executat 103 operaţiuni de minare a golfului Finic, izolând în totalitate Flota baltică a URSS din regiunea Leningrad/Kronstadt. De asemenea Luftwaffe a fost foarte eficientă în operaţiunile de luptă anti-submarin din Marea Baltică. Submarinele sovietice vor reuşi să scape din acest câmp de mine doar ocazional.producând pagube minime convoaielor de nave comerciale germane.         Până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Germanii vor pierde doar 20 de nave comerciale dintr-un total de 1900.

Până la sfârşitul lui 1944, germanii au reuşit să păstreze doar câteva capete de pod în Marea Baltică, prin intermediul cărora au organizat o operaţiune enormă de evacuare a celor 2milioan de soldaţii germani şi refugiaţi  izolaţi de ofensiva sovietică. Operaţiunea a fost un succes în proporţie de 99%. Cu toate acestea germanii au suferit şi una dintre cele mai mari catastrofe navale ca număr de victime, atunci când au pierdut la 30 ianuarie 1945 nava Wilhelm Gustloff(deplasament de 25484 de tone) care avea la bord 6100 de persoane(4000 de victime). Nava germană a fost lovită de 3 torpile ale submarinului sovietic S-13 comandat de căpitanul A.I Marinesko( originar din famlia de basarabeni Marinescu).Pe 10 februarie 1945, Marinesko scufundă şi nava germană General Steuben(14600 de tone)care transporta 3000 de soldaţi răniţi împreună cu echipajul. Ambele ţinte au fost considerate legitime, iar Marinesko a primit distincţia de Erou al Uniunii Sovietice. Cu toate că au avut o flotă numeroasă de submarine în Marea Baltică, sovieticii nu au înregistrat nici un alt succes notabil, ceea ce denotă ineficienţa lor.

Cele mai utile au fost submarinele din Flota arctică deoarece acestea au ajutat la asigurarea defensivei din Murmansk,zona în care se descărcau convoaiele trimise de Aliaţi.

Flota de submarine din Marea Neagră a fost complet ineficientă, având în vedere superioritatea aeriană a Luftwaffe şi avansul rapid în zona a armatei germane.

Flota Pacificului s-a remarcat prin submarinele care le-a trimis în ajutorul Flotei Nordului a US Navy. Unul dintre aceste submarine a fost scufundat  de  submarinul japonez I-25, în largul coastelor de nord-vest a SUA.

În concluzie, marina sovietică nu a reuşit să aducă vreo contribuţie esenţială la obţinerea victoriei finale a URSS, adusă în mare parte prin sacrificiile Armatei Roşii.

 Submarinele sovietice  construite în timpul Războiului Rece

Imagine:Amiralul flotei URSS, Serghei Gorşcov

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Stalin  a fixat ca obiectiv construirea unor submarine capabile să navige pe distanţe foarte mari. Chiar dacă din punct de vedere numeric URSS avea până atunci cele mai multe submarine, multe dintre ele erau doar pentru paza de coastă(86 de submarine de coastă din totalul de 229). Cele câteva submarine germane capturate, de tip VII ,IX şi mai ales XXI(6 în total), vor fi o bază pentru dezvoltarea viitoarelor submarine nucleare sovietice.

Conducerea americană era conştientă de faptul că industria de armament sovietică este capabilă să producă în masă arme de calitate, aşa cum a fost cazul tancului T-34 şi a avionului de vânătoare IL-2. În doar câtiva ani, începând cu 1950, marina sovietică şi-a mărit numărul submarinelor capabile să navige în largul oceanului, de la 300 la 2000. Având iniţial la bază exerienţa inginerilor germani, liderii sovietici au putut să dezvolte tehnologii de rachetă capabile să fie folosite la bordul submarinelor. În toată această perioadă comunitatea sovietică de submarine a crescut nu doar numeric, ci şi în profesionalism, aptitudini tehnice superioare şi experienţă.

Transformarea marinei sovietice într-o forţă globală se datorează  viziunii şi influenţei politice exercitate de amiralul flotei URSS, Serghei Gorşcov. Fiind un perfecţionist, amiralul obişnuia să spună că:”Mai bine” este inamicul lui „destul de bine”.

În 1956, Înaltul Comandament Naval decide ca submarinele sovietice să înceapă misiunile de patrulare pe distanţe lungi, pentru a consolida prezenţa sovietică pe oceanele lumii. Submarinul S-91 şi alte două submarine din Pacific(S-79), sunt printre primele care au desfăşurat astfel de misiuni.

Planul iniţial al URSS era să-şi extindă flota compusă din  tradiţionalele submarine diesel-electrice, având în vedere că beneficiau de experienţa oamenilor de ştiinţă germani aduşi în URSS după capitularea Germaniei Naziste. Chiar şi după apariţia submarinelor nucleare, sovieticii vor prefera să construiască mai multe submarine diesel-electrice, păstrând parcă o urmă de neîncredere în tehnologia nucleară. Strategia sovietică se afla în opoziţia celei americane, care a stabilit ca toate eforturile să fie canalizate în programul submarinelor cu propulsie nucleară. Succesul pe care la avut primul submarin american cu propulsie nucleară, USS Nautilus, i-a determinat pe liderii sovieticii să acorde mai multă atenţie programului de dezvoltare a submarinelor cu propulsie nucleară.

Programul nuclear sovietic a fost condus de câţiva oameni de ştiinţă cheie, precum Igor V. Kurciatov şi Anatoli Petrovici Aleksandrov, aflaţi la rândul lor sub atenta supraveghere politică al lui Lavrenti Beria. Un important proiectant de submarine, B.M. Malinin, a fost printre primi care au susţinut proiectul submarinelor nucleare. Unul dintre protejaţii săi, capitanul inginer Vladimir N. Peregudov , va deveni proiectantul şef a primei serii de  submarine nucleare sovietice.

Programul de construcţie a submarinelor sovietice a fost unul destul de ambiţios, având în vedere că primele trei clase de submarine(cu numele de cod NATO:Hotel, Echo, November) au fost construite în scurta perioadă 1958-1960.Două reactoare nucleare cu apă sub presiune propulsau fiecare submarin al acestor clase

Lucrul la primele submarine ale clasei November, sub conducerea lui Peregudov, a început în 1954, fiind ulterior introdus în dotarea marinei sovietice la 8 aprilie 1958.  Până în 1963 , clasa November va mai cuprinde încă 12 submarine.Cu toate acestea, primele submarine nucleare sovietice aveau multe neajunsuri tehnice, datorate în mare parte lipsei unui control al calităţii.

Programul a înregistrat chiar şi premiere. Submarinele din clasa Hotel au fost primele submarine nucleare din lume dotate cu rachete balistice, având în vedere că primul submarin a fost lansat în 1959, puţin mai devreme decât cele americane din clasa George Washington. Erau însă capabile să lanseze rachete balistice doar de la suprafaţă. Submarinele claseI Hotel erau capabile să patruleze atât pe coasta de vest cât şi pe cea de est a SUA, putând ameninţa direct bazele bombardierelor americane. Primul submarin al clasei a fost K-19, care a câştigat de-a lungul timpului o reputaţie negativă datorită accidentelor ce au avut loc in timpul construcţiei şi exploatării sale.  K-19 a rămas cunoscut pentru accidentul nuclear de la bordul său, când miezul reactorului a fost pe cale de a se topi.

Submarinele cu rachete de croazieră din clasele Echo I Şi Echo II erau şi ele propulsate de un model de reactor nuclear foarte periculos(VM-A), care a provocat o serie de accidente. Toate aceste reactoare vor fi retrase din înzestrarea submarinelor sovietice abia în 1989.

Mărturia  captanului de rang I, Vladimir Borisov, a confirmat marile probleme cu care s-au confruntat primele submarine nucleare construite de URSS. Reactoare nucleară cu apă sub presiune,le-au pus probleme sovieticilor, încă de la apariţia primului submarin nuclear sovietic, K-3(Leninsky Komsomol). K-8, submarinul care l-a înlocuit pe K-3 în Flota de Nord, a suferit un incendiu de proporţii la bord şi s-a scufundat. 52 de membrii ai echipajului şi-au pierdut viaţa în accident. Numărul celor ucişi însă în urma expunerii la doze periculoase de radiaţii nu se cunoaşte exact. În urma accidentului nuclear de la bordul submarinului K-19, 8 membrii au murit într-un interval scurt de timp după ce au intervenit pentru a salva reactorul nuclear.fiind expuşi la doze ucigaşe de radiaţii. Prin sacrificiul lor suprem, aceştia au reuşit să prevină un dezastru ecologic de proporţii.

Graba de a concura cu marina americană şi de a dezvolta o marină care să consolideze statutul de superputere a URSS, a dus la „scurtcircuitarea” etapelor de execuţie, la întocmirea de schiţe tehnice greşite şi la dezvoltarea accelerată a unor tehnologii prea puţin testate. În URSS, politicul avea prioritate în faţa vieţii şi  siguranţei cetăţenilor.

Chiar dacă submarinele sovietice întâmpinau probleme tehnice, ele au continuat să participe la dezvoltrea arsenalului nuclear al URSS. Pentru a contracara grupurile de luptă constituite în jurul portavioanelor americane , URSS a considerat absolut necesară dotarea submarinelor sovietice cu torpile nucleare. Submarinul B-130 din clasa Foxtrot,comandat de capitanul Nikolai Şumkov a efectut, în  octombrie 1961, un test cu torpilă nucleară de 10 kilotone, suficient de puternică pentru a distruge un portavion şi grupul său de luptă.

În timpul Crizei Rachetelor din Cuba, au participat  submarine din clasa Foxtrot şi  submarine din clasa Golf înzestrate cu rachete nucleare R-13. În total, la operaţiunea Anadyr(numele de cod al operaţiunii sovietice din Cuba) au participat 4 submarine cu 22 de torpile nucleare la bord.

Măsura de carantină  impusă de administraţia Kennedy în Caraibe,  a silit submarinele sovietice să se întoarcă la baze.  Un război nuclear care să fie declanşat chiar de un submarin sovietic a fost însă evitat în ultima clipă. Vasili Arhipov,secund la bordul submarinului B-59(clasa Foxtrot), a reuşit să prevină lansarea unei torpile nucleare şi în consecinţă a salvat lumea de la un război nuclear.

Şantierele navale, sub presiunea factorului politic, au trebuit să dezvolte în continuare, chiar şi în condiţii de subfinanţare, noi clase de submarine nucleare clasificate în submarine de atac, submarine cu rachete de croazieră, submarine cu rachete balistice şi cele auxiliare.

Sub numele de Proiect 671, URSS a început să construiască o nouă clasă de submarine nucleare de atac denumită Victor(care va incorpora 3 variante îmbunătăţite continuu) Noua clasă de submarine, construită de Birourile de proiectare Malachite şi Rubin din Sankt Petersburg, avea ca rol protejarea navelor de suprafaţă sovietice şi atacarea submarinelor balistice americane. Au fost construite 48 de submarine, din care 8 (lansate în 1990) mai sunt încă în serviciul activ al marinei ruse.Pe lângă torpile(inclusiv cele de tip rachetă), submarinul mai are în dotare rachete anti-navă Stallion şi rachete anti-submarin cu încărcătură nucleară Starfish.

Tot în anii ’60 este lansată şi noua clasă de submarine dotată cu rachete de croazieră, denumită Ecou( dezvoltată în două variante). De construcţia lor se vor ocupa şantierele  navale de la Komsomolsk-pe-Amur şi de la Severodvinsk. Au fost lansate în total 34 de submarine din ambele variante, Ecou I şi II. Submarinele din această clasă aveau în dotare rachete de croazieră  turbojet,P-5 Piatiorka şi rachete anti-navă P-500 Bazalt,cu rază de acţiune 550 de km. Rachetele puteau fi lansate doar de la suprafaţă. Submarinele Ecou II puteau ghida rachetele şi prin radar.

În 1968, sovieticii decid să înlocuiască şi vechea generaţie de submarine  din clasa Hotel, care au înregistrat mai multe defecţiuni, cu noua clasă de submarine Yankee(8 variante) echipată cu rachete balistice termonucleare , R-27(cu focoase multiple) şi R-31(focos unic de 500 kilotone) pentru   varianta Yankee II. Faţă de submarinele clasei Hotel, noile submersibile aveau o formă hidrodinamică îmbunătăţită şi o silenţiozitate crescută. Prin aceste submarine URSS îşi asigura triada nucleară(arme nucleare lansate din aer, apă şi uscat). Varianta Yankee I putea transporta 16 rachete termonucleare R-27, în timp ce Yankee II avea la bord 12 rachete nucleare R-31.

Tot în clasa Yankee intră şi o variantă de submarin auxiliar denumit Yankee Stretch(în codificarea NATO). Submarinele auxiliare nu aveau rachete la bord şi erau folosite în cercetări  oceanografie, misiuni de căutare şi salvare şi operaţiuni de recunoaştere şi strângere de informaţii.

La debutul anilor’ 70, marina sovietică a început să lanseze o a treia generaţie de submarine de atac mai silenţioase decât clasele precedente. Prima clasă de generaţia a III a a fost clasa Lira(Alfa). Primul submarin K-64 a fost lansat în 1971. Caracteristicile tehnice a clasei Lira erau complet diferite de precedentele clase, mai ales prin faptul că titaniul a fost folosit în construirea corpului navei. De asemenea era utilizat un nou tip de reactor nuclear cu răcire pe plumb, ce avea dimensiuni mai mici decât reactoarele precedente. Clasa a fost compusă în total din 7 submarine.

A treia generaţie de submarine de atac a fost completată de clasa Sierra(2 variante). Submarinele din această clasă aveau coca alcătuită din titaniu dur, care le permitea să se scufunde la o adâncime mai mare decât celelalte submarine sovietice construite până atunci.

Submarinele clasei Sierra erau mult ma silenţioase decât celelalte submarine construite înaintea lor şi aveau în dotare un sonar mai performant. Principala lor misiune era să urmăreasă şi să distrugă submarinele nucleare americane.  Avantajul lor faţă de navele americane era viteza şi adâncimea superioară. Clasa Sierra a avut în componenţă doar 4 submarine.

Înainte de a inaugura a patra generaţie de submarine de atac, proiectanţii sovieticii au realizat submarinul K-278 Komsomolets(NATO l-a inclus în clasa Mike).

Pe 4 august 1984, submarinul K-278 a stabilit un record de adâncime, atunci când a reuşit să coboare la 1020 m în apele Mării Norvegiei. Submarinul s-a scufundat în 1989, într-un voiaj pe Marea Barents, în urma unui incendiu la bord(au pierit 38 de membri ai echipajului. Epava submarinului are  atât reactorul nuclear cât şi două focoase nucleare.

În urma experienţei acumulate cu submarinul K-278, sovieticii lansează în 1986 noua generaţie de submarine de atac, Akula. O particularitate de proiectare a submarinelor clasei Akula este prezenta  unui corp de navă dublu compus dintr-o cocă internă dură şi una uşoară în exterior.  În total au fost realizate 15 submarine, din care 9 sunt în serviciu activ în cadrul marinei ruse.

 URSS a deţinut de asemenea recordul pentru cel mai rapid submarin, prin modelul K-162(clasa Papa), lansat la apă în 1969. Este prima dată când un corp de submarin a fost construit dintr-un oţel cu un procent foarte  ridicat de titaniu.

Între 1968-1980, proiectanţii sovietici au lansat şi o nouă generaţie de submarine dotate cu rachete de croazieră, a clasei Charlie(împărţită în 2 subclase:Charlie I şi Charlie II.

Charlie II a avut incorporat sisteme electronice de ochire şi lansare a rachetelor anti-navă P-120 Malachit. Submarinele clasei Charlie au fost în general o platformă de testare pentru diferitele rachetele anti-navă sovietice, printre care şi P-800 Oniks, aflate în dotarea marinei ruse.

Din 1975, URSS  a dezvoltat submarine cu rachete de croazieră de generaţia a III a. Este vorba de clasa de submarine Oscar. Submarinele Oscar au fost o lungă perioadă de timp cele mai mari submarine dotate cu rachete de croazieră, dacă luăm în calcul deplasamentul total şi lungimea, până când va apărea clasa americană de submarine Ohio. Clasa Oscar a fost proiectată pentru a ataca grupurile navale ale portavioanelor NATO, prin intermediul rachetelor anti-navă cu rază lungă de acţiune, SS-N-19 "Shipwreck" şi a sistemelor de ţintire prin satelit EORSAT. Au fost construite în total 13 submarine dintre care 5 se află încă în dotarea marinei ruse. Din această clasă a făcut parte şi submarinul Kursk, pierdută în Marea Barents pe 12 august 2000, cu toţi cei 112 membri ai echipajului.

Submarinele din clasa Oscar au început să fie înlocuite de marina rusă cu submarine de generaţia a IV a din clasa Yasen.

În ceea ce priveşte submarinele nucleare purtătoare de rachete balistice cu focoase termo-nucleare, sovieticii lansează începând cu 1973, clasa Delta(care va avea 4 subclase: Delta I, Delta II, Delta III, Delta IV). Aceste submarine au fost proiectate pentru a face loc rachetelor intercontinentale R-29 Visota(7700 km) capabile să transporte focoase nucleare multiple. Delta III şi Delta IV erau capabile să transporte 16 rachete R-29, beneficiind de echipamente electronice mai moderne. Erau de asemenea mult mai silenţioase. Acesteau au fost coloana vertebrală a flotei de submarine sovietice şi continuă să fie şi astăzi utilizate în număr mai mic de către marina rusă, până la completarea noii clase de submarine Borei.

Flota strategică de submarine a URSS este completată din anii ’80 de către submarinele din clasa Taifun(Akula). Cu un deplasament de 48000 de tone, submarinele clasei Taifun au fost cele mai mari submarine construite vreodată. Submarinele Taifun erau şi printre cele mai silenţioase submarine construite de proiectanţii sovietici. Fiecare submarin  putea transporta 20 de rachete intercontinentale R-39 cu focoase multiple(fiecare rachetă avea o putere de distrugere de până la 200 kilotone). Trei submarine Taifun sunt în continuare păstrate în rezerva marinei ruse.  În total au fost construite 6.

Dezvoltarea unei flote atât de numeroase de submarine nucleare sovietice cu diferite deplasamente, a venit atât cu un sacrificiu  financiar cât şi uman, având în vedere nenumăratele accidente în care au fost implicate submarinele nucleare sovietice, mai ales în faza iniţială de dezvoltare, în mare parte datorate presiunii venite din partea liderilor sovietici care vreau termene de execuţie cât mai scurte, pentru a ţine pasul în cursa înarmării cu SUA.Programul de înarmare supradimensionat a fost în final una dintre cauzele colapsului economiei sovietice.

Bibliografie

Gary E. Weir ;Walter J. Boyne,  Rising Tide: The Untold Story of the Russian Submarines That

Fought the Cold War, Ed. Basic Books , New York,2003.