Hugh O’Flaherty sau macul purpuriu de la Vatican

Find pasionat de istorie imi place sa scotocesc prin sertarele prafuite ale vremurilor trecute si sa aduc in atentie unele personaje mai putin cunoscute, persoane care nu sunt trecute in cartea de istorie, dar care in epoca in care au trait au resuit sa faca diferenta.

Astazi, voi aduce in atentia voastra un personaj pitoresc,un om cu un curaj nebun care,punandu-si viata in pericol, a reusit sa salveze de la moarte sigura mii de oameni.

Este vorba de Monseniorul Hugh O’Flaherty.

Dar cine a fost acest om si de ce am ales sa opresc asupra lui?

In timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, intre anii 1942-1944. a reusit sa salveze peste 6500 de persoane de la moarte sigura sau de la deportarea in lagarele de concentrare.

De origine irlandez acest om a dus la extrem trasatura nationala a tarii din care provenea.Era atat de darz si incapatanat in a reusi sa isi atinga scopul pentru care a fost ales!

In timpul razboiului, Vaticanul si-a pastrat neutralitatea,Papa Pius al XII-lea nu a denuntat holocaustul tocmai pentru a asigura protectie neoficiala evreilor si soldatilor armatelor aliate ajunsi in Italia.

Avand acordul tacit al Papei si posedand imunitate datorita rangului sau bisericesc, Monseniorul Hugh O’Flaherty si-a folosit cunostintele creeand o retea din care faceau parte aristocrati, ambasadori, maicute si alte fete biseriscesti.Avea oameni si printre contrabandisti.

A reusit sa cumpere mai multe apartamente pentru a avea unde sa ascunda persoanele care ii cereau ajutorul. Cand nu a mai avut loc in acestea, a adapostit fugarii in manastiri, in Castelul Gandolfo,si chiar in casele unor enoriasi.

Intr-o Roma aflata sub ocupatia germana , cu un sef al Sigurantei orasului (SS Sicherheitsdienst) deosebit de ambitios , colonelul SS Herbert Kappler,nu putea sa nu se afle despre activitatea inaltei fete bisericesti, astfel ca s-au luat masuri.

Herbert Kappler nu putea risca un incident diplomatic cu Vaticanul dar putea ingreuna misiunea lui Hugh O’Flaherty, mai intai ,trasand o linie alba in jurul statului papal, apoi punand patrule de-a lungul acelei linii iar in ultima faza interzincandu-i lui O’Flaherty sa mai iasa de pe teritoriul Sfantului Scaun, dupa ce Papa refuzase predarea acestuia pentru a fi incarcerat si judecat ca inamic al Reich-ului.

Se spune ca O’Flaherty era un maestru al deghizarilor si reusea sa insele vigilenta germanilor.Iesea din Piata San Pietro imbracat in cersetor, gunoier, astfel ca ajunsese sa fie supranumit “Macul purpuriu” al Vaticanului,dupa eroul cu identitate secreta al romanului cu acelasi titlu, care dezvaluia povestea unui nobil care ajuta si salva persoanele condamnate la ghilotina si in locul fiecarei ispravi lasa o carte pe care era desenata o floare de mac, un fel de Diego de La Vega care, cand isi punea masca, devenea Zorro.

Se spune ca Monseniorul a avut curajul sa se deghizeze si in ofiter german.

Prin reteaua pe care si-o creease reusea sa afle ce prizonieri aliati reusisera sa evadeze , ce familii de evrei urmau sa fie deportate, si astfel ii ascundea inainte ca germanii sa actioneze, distribuindu-i in multele sale ascunzatori.

Aceste operatiuni erau sponsorizate de multi aristocrati sau bancheri italieni , de ambasadorii britanic si elvetian, si din banii pe care cetatenii Romei ii lasau in cutiile din biserici.

Eliminarea lui O’Flaherty devenise o obsesie petru Kappler care, nereusind sa il captureze in afara Vaticanului, s-a decis sa il asasineze.Tentativele sale au esuat, cardinalul reusind sa salveze viata a peste 6500 de oameni de 20 de nationalitati .

De fapt, acesta avea o vorba:”Dumnezeu nu are tara” (God has no country) si pentu a da sens acetor cuvinte a salvat familia inamicului sau, pe sotia si pe cei doi copii ai lui Kappler, trecandu-i in Elvetia la venirea aliatilor.

Dupa razboi a fost decorat cu diverse distinctii: Comandor al Imperiului Britanic, Medalia Libertatii a Congresului american,si alte decoratii din partea Frantei si a Italiei.Om modest a refuzat pensia viagera din partea statului italian.

Timp de mai bine de 15 ani a fost singurul vizitator al lui Herbert Kappler in inchisoare, iar in 1959 cand acesta s-a convertit la catolicism, O’Flahery a fost cel care l-a botezat.

A devenit primul notar de origine irlandeza al Sfantului Scaun.

A murit in 1963 la varsta de 65 de ani in orasul irlandez Cahersiveen.La aniversarea a 50 de ani de la trecerea sa in nefiinta ,in Killarney, orasul sau natal,in fata casei memoriale a fost ridicat un monument din bronz care il reprezinta.

Secretele submarinelor nucleare ruseşti din noua clasă Borei

Secretele noilor submarine nucleare ruseşti din clasa Borei

Clasa Borei are în componenţă submarine de generaţia a IV a menite să înlocuiască  submarinele învechite din clasa Taifun şi Delta III. Este prima clasă de submarine dezvoltată în Rusia după dezmembrarea URSS. Noul submarin este capabil să transporte 16 rachete nucleare intercontinentale cu încărcături multiple dirijabile independent(MIRV). Problemele tehnice  apărute la   actualele rachete nucleare intercontinentale Bulava au reprezentat un mare obstacol în calea dezvoltării noii clase de submarine Borei.

Proiectarea şi construcţia clasei de submarine Borei

Proiectul de dezvoltare a clasei de submarine Borei îşi are originea încă din perioada sovietică, pe la mijlocul anilor ’80(Proiect 935). Proiectul sovietic a fost abandonat datorită faptului că nu s-a reuşit crearea unei  rachete balistice care să se integreze în planul noului submarin.

Proiectul 935 a fost redenumit 955  pentru a acomoda noile rachete nucleare intercontinentale Bulava((SS-NX-30), în locul  rachetelor  R-39UTTH Bark la care s-a renunţat.

Racheta Bulava este versiunea navală a rachetei nucleare intercontinentale Topol-M(SS-N-30). Dezvoltarea rachetei a fost afectată de o mulţime de teste eşuate care au pus sub semnul întrebării fiabilitatea modelului Bulava. Programul de dezvoltare a  rachetei  Bulava a ajuns să fie cel mai costisitor program  din istoria industriei de armament rusesc.După mai multe modificări, racheta a trecut testele cu succes şi a fost introdusă în  dotarea marinei ruse începând cu 10 ianuarie 2013. Cu toate acestea racheta nu este pe deplin operaţională nici  până acum deoarece ultima lansare din septembrie 2013 s-a dovedit din nou un eşec.

Construcţia  primului submarin  din clasa Borei , Iuri Dolgoruki ,a început în 1996.Finalizarea submarinului a fost întârziată datorită problemelor de finanţare a programului. Submarinul Iuri Dolgoruki a fost lansat în anul 2008 şi a intrat în serviciu activ pe 10 ianuarie 2013.  Clasa a fost completată de submarinul Aleksander Nevski lansat în 2010 şi introdus în dotarea marinei ruse  pe 21 decembrie 2013. Al treilea submarin din clasa Borei este  Vladimir Monomah ,care se află în stadiul de testare  şi este aşteptat să intre în serviciu activ începând cu anul 2014.

Caracteristicile tehnice ale submarinelor clasei Borei

Proiectul 955 de construcţie a  noii clase de submarine  Borei întocmit de Biroul de Proiectare Echipament(Rubin) a fost atribuit  Intreprinderii constructoare de maşini din Severodvinsk.

Pentru a depăşi impasul provocat de lansările nereuşite ale rachei Bulava, unii experţi au sugerat ca noile submarine din clasa Borei să fie dotate cu rachetele nucleare intercontinentale R-29RMU Sineva care se află deja în serviciu activ pe submarinele din clasa Delta IV.

În categoria inovaţiilor tehnice intră un corp de navă compact şi eficient  din puct de vedere hidrodinamic pentru a micşora semnificativ zgomotele pe bandă lungă şi o pompă  cu jet de apă(utilizată în premieră pe un submarin rusesc).Noile submarine ruseşti  au aproximativ  170 de metri lungime şi 13 metri în diametru, având o viteză în imersiune de 30 de noduri( în jur de 46km/h) . De asemenea submarinul are o cameră de salvare plutitoare proiectată pentru  a primi toţi cei 107 membri ai echipajului.

Submarinele din clasa Borei sunt puţin mai mici decât predecesoarele sale din clasa Taifun.  Fiecare submarin costă aproximaativ 900 de milioane de dolari .  În comparaţie  , submarinele americane din clasa Ohio au costat fiecare aproximativ 2 miliarde de dolari.

Ca plan de viitor, marina rusă intenţionează să dezvolte un submarin de generaţia a V a , Borei II, capabil să transporte 20 de rachete intercontinentale.

Locul submarinelor în strategia navală rusească

 Introducerea noi clase de submarine Borei  va permite Rusiei reluarea patrulelor strategice pe latitudinile sudice, suspendate  în urmă cu 20 de ani. Două din cele trei submarine construite recent vor intra în componenţa flotei ruse din Pacific. Acordarea unui rol major submarinelor în proiecţia strategiei navale ruse a fost o politică aplicată şi în perioada sovietică.

Silenţiozitate acestor submarine este cea mai importantă caracteristică a lor.Atunci când sunt în patrulare sunt mai greu de dectectat de către sonar. Noile submarine din clasa Borei sunt menite să păstreze triada forţelor nucleare ruse(rachetele nucleare intercontinentale lansate de pe uscat , din aer şi de pe apă). Actualele costuri de producţie şi întreţinere pentru submarinele ruseşti rămâne însă în continuare o problemă pentru conducerera de la Kremlin , care a moştenit o tehnologie sovietică învechită .

Actualele investiţii în modernizarea armatei pentru a servi noilor ambiţii strategice ale Moscovei  este o povară pentru economia rusă bazată în mare parte pe valorificarea resurselor naturale .Complexul industrial al Rusiei nu este încă pe deplin dezvoltat pentru a face faţă unei noi înarmări.

Bibliografie

Di T.W. Lee, Military Technologpies of the World, Ed. .abc-clio, Santa Barbara, 2008.

Deterrence and the New Global Security Environment, p.105.

http://www.naval-technology.com/projects/borei-class/

http://www.military-today.com/navy/borei_class.htm

Sissi – povestea unei imparatese

Sissi – povestea unei imparatese

Elisabeta de Bavaria (de Wittelsbach) sau Sissi cum ii spuneau apropiatii,s-a nascut in 24 Decembrie 1837,in München,fiind crescuta de excentricul ei tata, Maximilian Josef, Duce de Bavaria, intr-un mod liber, nonconformist, iubind natura si animalele , calarind si umbland de un singura prin padurile Bavariei, interactionand cu oamenii simplii.

In 1853, la 16 ani, o insoteste pe sora sa, Helene, la Bad Ischl unde era aranjata o intalnire intre aceasta si tanarul imparat Franz Josef in vederea logodnei(cel putin asa sperau mamele celor doi).Ce a iesit a tinut de destin , soarta sau intamplare.

Vazand-o pe tanara de o frumusete naturala desavarsita, cu parul deosebit de lung si ondulat, slabuta dar zvelta,rebela si nedand importanta etichetei, imparatul se indragosteste de ea si o cere de sotie.Spre stupefactia tuturor, Franz Josef anunta logodna sa cu Sissi.

Ramane o enigma de ce tanarul imparat a preferat o adolescenta frumoasa si nonconformista uneia rafinate si manierate….Si totusi naturaletea a invins diplomatia.

In 24 Aprilie 1854 are loc cununia celor doi in Biserica Sfantului Augustin (Augustinerkirche) din Viena.

Pentru frumoaa adolescenta greul abia incepea.Nefamiliarizata cu rigorile curtii austriece, a trebuit sa invete mult pentru a-si insusi rolul de imparateasa.A invatat limbile imperiului: italiana, sarba si maghiara precum si limbile celor mai importante state ale Europei; franceza si engleza dar si greaca veche.

Dintre toate, cel mai mult i-a placut maghiara pe care va invata s-o vorbeasca fluent.De fapt, aceasta tara , poporul acesta simplu si mandru, o atragea si ii simpatiza cauza.

Avea sa socheze Curtea, deoarece mergea la cumparaturi prin Viena, isi populase apartamentele cu deferite animale: papagali , caini si caprioare. Vizita orfelinate si azile , aducea la Curte copii sau oameni nevoiasi care erau hraniti si imbracati,si cu care statea mult de vorba reusind sa isi faca o imagine despre starea Imperiului.

Desi va avea patru copii, Sissi isi va mentine toata viata aceeasi greutate de 50 kg si talia de 40 de cm la o inaltime 1,72m.

Frumusetea ei era naturala si nu facea nimic s-o accentueze, insa dadea o mare importanta parului ei deosebit de bogat, lung pana la genunchi, a carui pieptanare dura cate doua ore.Se spune ca pentru a-i pastra nuanta, o data la pe luna il spala cu un coniac deosebit de scump.

Nu purta podoabe decat rareori.Podoaba care o facuse celebra era formata din 27 de piese in forma de stea, realizate din diamante cu cate o perla in mijloc, cu care isi imbodobea parul.

S-a apropiat de fostii revolutionari maghiari reusind sa ii intelega.In 1867, reuseste sa-i convinga pe unguri , dar si pe sotul sau sa lase orgolile deoparte si sa realizeze Acordul austro-ungar, ce avea sa duca la creearea Imperiului cu aceasi nume.

Ajungand la Buda, Sissi era aclamata de maghiari. Pentru prima data se simtea in largul ei alturi de un popor care o adora si o nobilime care prefera sa spuna lucrurilor pe nume fara a se ascunde in spatele unor etichete inutile.

Ce a reusit sa faca cu poporul maghiar va reusi si cu italienii , unde va juca un rol major in stabilirea obiectivelor comune italo-austrice.Imparateasa Sissi era un foarte bun negociator, fiind deosebit de empatica. In mod ciudat pentru o imparateasa, ea credea ca republica era o forma mai buna de guvernamant decat Imperiul.

Viata ei a fost ca o roman. A fost iubita si l-a iubit pe Franz Josef avand impreuna patru copii : Sophie, Gisela, Rudoldf si Maria Valeria numita “copilul ungur” deoarece se nascuse la Buda.Poate ca fericirea in cuplu ar fi durat mai mult daca Franz Josef nu ar fi fost dependent de mama sa, careia neplacandu-i nora, o blama luandu-i copiii sa ii creasca si neacordandu-i lui Sissi nici macar dreptul de a-i alapta, creste sau de a interveni in educatia lor. Nesprijinindu-si sotia in demersul ei legitim de a-si avea copiii langa ea, a indepartat-o, astfel ca Sissi, iubita de popor dar privita circumspect de nobilime, avea sa isi gaseasca linistea in calatorii.

Sissi va vizita: Morocco, Algeria, Malta,Turcia, Egipt, Elvetia Grecia, in insula Corfu va construi o resedinta pe care o va numi “Achilleion” , in Franta, Anglia si Elvetia.A ajuns si la Baile Herculane unde se intalnea cu regina Carmen Sylva, mergea prin sate discutand cu oamenii, intreband femeile despre portul pe care acestea le purtau.Exista si un pisc langa Herculane numit Piscul Elisabeta.

Dupa sinuciderea fiului ei Rudolf, la Mayerling,Sissi se va indeparta si mai mult de Curtea Imperiala.Dupa acest incident tagic (1889), ea se va imbraca doar in negru iar afectiunea si prietenia pe care o avea fata de sotul ei se va transforma in indiferenta.

Destinul a facut ca frumoasa Sissi sa parasesca aceasta lume fiind asasinata (1898) de un anarhist italian al carui scop a fost sa ucida un cap incoronat.

Fire sensibila, Sissi nu s-a adaptat rigorilor Curtii, refugiindu-se in literatura, scriind poezii si impresii de calatorie.A fost considerata o ciudata pentru ca se intelegea extrem de bine cu varul eiLudwig al II-lea al Bavariei , pentru ca era nonconformista, libertina, si se simtea bine intre oammeni simpli.

O istorie a portavioanelor americane din cel de-al Doilea Război Mondial

O istorie a portavioanelor americane din cel de-al Doilea Război Mondial

Imagine:USS Enterprise, cea mai decorată navă din istoria SUA

Punerea portavioanelor în centrul strategiei navale elaborate de US Navy a reprezentat cheia câştigării Războiului din Pacific. Pe lângă portavioanele construite de SUA în perioada interbelică s-au adăugat şi cele mai moderne portavioane din clasa Essex şi Independence  realizate în timpul războiului. Performanţele au crescut şi la nivel de dotare cu avioane, dar mai ales la nivelul pregătirii piloţilor. Pentru a creşte eficienţa în luptă ,US Navy a organizat  portavioanele   în grupuri separate de luptă  care aveau în componenţă  crucişătoare şi distrugătoare de escortă .

Originea construcţiei de portavioane în SUA

În anul 1910, U.S. Navy a stabilit o premieră mondială prin  lansarea unui avion de pe o navă . Hidroavionul pilotat de Eugene Ely  a reuşit să decoleze de pe o platformă de lemn  construită pe crucişătorul USS Birmingham . În 1911, Ely devine primul pilot  care reuşeşete să se reîntoarcă la bordul navei de război de pe care a decolat. El reuşeşte să aterizeze în siguranţă pe crucişătorul blindat USS Pennsylvania ancorat în golful San Francisco. Cu toate că această aterizare a avut toate elementele care vor constitui ulterior procedura standard de aterizare pe un portavion, U.S. Navy nu a urmat iniţial această direcţie în dezvoltarea tehnologiei de pe portavioane. În schimb au fost preferate hidroavioanele deorece erau mai economice şi nu puneau nici o piedică în manevrarea tunurilor de pe nava de lansare. Au fost de asemenea iniţiate experimente în care s-au montat   sisteme de catapultă pe navele cu deplasament mare pentru a înlesni decolarea hidroavioanelor , dar nici una nu era operaţională până la începutul Primului Război Mondial.

Testarea cu succes a  catapultelor a lăsat impresia că nu sunt necesare investiţii majore în portavioane. SUA au intrat în Primul Război Mondial fără să aibă  la dispoziţie cel puţin  un portavion sau o navă dedicată transportului de avioane.   La sfârşitul Primului Război Mondial, supremaţia în construcţia de portavioane era deţinută de Marea Britanie.

În final ,frica de a nu rămâne şi mai mult în urma Royal Navy(care avea deja câteva portavioane operaţionale)şi de asemenea conştientizarea faptului că deţinerea supremaţiei aeriene este un factor esenţial în desfăşurarea războiului naval modern, a impulsionat Congresul SUA să ia decizia de a finanţa transformarea unei nave de transport cărbune în portavion prin iulie 1919.

Construcţia flotei de portavioane americane interbelice a fost făcută cu respectarea prevederilor Tratatului naval de la Washington semnat în 1922. Tonajul maxim pe care tratatul îl prevedea pentru construcţia de noi portavioane era de 23000 de tone. S-a făcut totuşi o excepţie care era legată de modernizarea celor mai importante nave din dotarea marinei militare. Prin extensie, excepţia prevăzută în tratat se aplica şi navelor care au fost transformate în portavioane. În acest caz tonajul maxim a fost de 36000 de tone(inclusiv armamentul de la bordul portavionului)

Portavioanele americane construite în perioada interbelică

Primul portavion american a fost rezultatul transformării unei nave de transport cărbune, USS Jupiter. Nereuşind să obţină finanţare din partea Congresului pentru construcţia unui portavion modern, U.S. Navy a trebuit să apeleze la o conversie pentru a  realiza primul portavion .

După ce este realizat proiectul şi este asigurată finanţarea , lucrările de conversie încep în martie 1920. În martie 1922, lucrările de construcţie se încheie prin lansarea la apă a noului portavion botezat USS Langley. Transformarea navei de transport cărbune în portavion a fost destul de simplă, având o punte de lemn construită pe un cadru de grinzi şi traverse.

Având în vedere faptul că părţile aflate sub puntea portavionului nu au fost niciodată acoperite, navei i s-a dat porecla de “Căruţă acoperită”. Motorul turbo-electric a navei de transport cărbune a fost păstrat, dar viteza maximă nu ajungea la mai mult de 14 noduri, ceea ce făcea ca portavionul să nu poată ţine pasul cu celelalte nave din flota americană.

În ceea ce priveşte facilităţile de manevrare a avioanelor,  USS Langley nu se va asemăna cu nici un portavion intrat mai tâziu în dotarea flotei. Primul portavion american  a păstrat cele 6 magazii de cărbune de la nava de origine .O magazie a fost utilizată pentru stocarea combustibilului de aviaţie, una pentru depozitarea instalaţie de lift a avioanelor şi alte patru pentru păstrarea avioanelor. La bordul navei nu exista o punte pentru hangar. Când a fost lansată la apă , nava avea planificat să opereze cu hidroavioane de pe crucişătoare şi cuirasate. Ca navă depozit pentru hidroavioane, USS Langley avea două macarale care lansau la apă aeronavele. Sistemul de catapultă a fost demontat în 1928, atunci când s-a luat decizia ca portavionul să lanseze doar hidroavioane.

În ciuda dimensiunilor reduse, USS Langley putea îmbarca 30 de aeronave, iar în unele ocazii chiar 42. Instalaţiile de manevrare a aeronavelor erau atât de primitive, încât lansarea şi recuperarea rapidă   era practic imposibilă atunci când se opera cu mai multe avioane.

Intrat în serviciu activ în anul 1924, portavionul USS Longley a permis US Navy să facă o evaluare corectă asupra importanţei aviaţiei navale în cadrul unui război naval modern. Exerciţii militare în care a fost implicat USS Longley au avut ca efect elaborarea unor noi tactici de luptă aeriană. Până în anul 1928, USS Longley a fost singurul portavion din dotarea marinei militare americane.

În 1922 începe construcţia altor două portavioane care vor constitui Clasa Lexington: USS Lexington şi USS Saratoga. Din acel moment a devenit un obicei ca primul portavion   să dea numele clasei. La fel ca şi în cazul portavionului Langley, cele două portavioane din clasa Lexington au fost transformate din alte nave, în acest caz fiind vorba de cuirasate. USS Lexington a fost finalizat în 1925, iar USS Saratoga în 1927.

 Ce ieşea cel mai mult în evidenţă la cele două nave erau coşurile de fum imense de la tribord. Noul motor turbo electric al portavioanelor din clasa Lexington dezvolta o viteză maximă de  34 de noduri.  

În ceea ce priveşte punţile portavionelor clasei Lexington  ele erau executate din oţel şi acoperite cu scânduri de lemn .  Acest mod de construcţie permitea repararea rapidă după bătălii şi reîntoarcerea în operaţiuni.

Iniţial cele două portavioane aveau sistemul de recuperare al avioanelor,  bazat pe nişte cabluri ancorate longitudinal şi transversal. În 1931, este introdus un nou sistem de recuperare al avioanelor care va deveni standardul în contrucţia viitoarelor portavioane. Este vorba de un sistem de oprire al avioanelor  bazat pe 8 cabluri suspendate la pupa portavionului, care beneficiau  şi de comenzi hidraulice. Fiind mobilizate în flota Pacificului, USS Lexington şi USS Saratoga au demonstrat în anii’ 30 o serie de tactici ce vor fi utilizate la scară largă în timpul războiului: iniţierea de atacuri aeriene pe distanţe lungi, implicarea portavioanelor în operaţiuni ofensive, oganizarea separată a  grupurilor de luptă ale portavioanelor în care intrau  crucişătoarele şi distrugătoarele  de escortă.

Istoria operaţională a portavionului USS Lexington a fost una scurtă. În decembrie în 1941, cele două portavioane din clasa Lexington au fost trimise în Pacificul de Sud pentru a contracara ofensiva japoneză. Prima sa intervenţie în luptă are loc pe 20 februarie 1942, când a fost trimis să atace baza de la Radaul, proaspăt cucerită de japonezi.Pe 10 martie 1942, portavionul participă la atacul asupra bazelor japoneze ,Lae şi Salamaua, din Noua Guinee cu 52 de avioane Rezultatele a fost însă neconcludente.

Înfruntarea decisivă pentru portavionul Lexington are loc în operaţiunea de contracarare a atacului japonez asupra Port Moresby, Noua Guinee. USS Lexington reuşeşte să scufunde pe 7 mai portavionul uşor japonez Shoho şi să avarieze în următoarea zi portavionul Shokaku.  USS Lexington este apoi avariat serios de către un atac al unui grup de 69 de avioane japoneze. Portavionul este lovit de două torpile în babord şi de către 3 bombe care explodează pe punte. Chiar dacă iniţial incendiul este stins , portavionul suferă o altă explozie masivă datorată  scurgerii unor vapori de kerosen. După o a doua explozie în lanţ echipajul este nevoit să abandoneze nava.

USS Saratoga a reuşit în schimb să supravieţuiască războiului, cu toate că a fost avariată de două torpile pe parcursul operaţiunilor desfăşurate . Ambele portavioane din Clasa Lexington intră în serviciu activ în 1928. USS Saratoga a jucat un rol cheie în bătălia din Estul Insulelor Solomon din august 1942. După sfârşitul războiului, portavionul a participat la experimentul care testa efectul unei explozii nucleare asupra unităţilor navale(Operaţiunea Crossroad) . USS Saratoga se scufundă în urma testului nuclear din 1 iulie 1946.

USS Ranger a fost primul portavion care a fost construit integral. Construcţia sa a început în 1931 şi s-a încheiat în 1934 . Portavionul a fost proiectat să poată transporta  76 de avioane . Este singurul portavion care nu a luat parte la războiul din Pacific, fiind încă din 1935 trimis să patruleze în Oceanul Atlantic. USS Ranger a participat la operaţiunile de debarcare în Africa de Nord din noiembrie 1942. În octombrie 1943, USS Ranger a desfăşurat operaţiuni împotriva convoaielor germane din apropierea coastelor Norvegiei. După război, portavionul este transformat în navă şcoală şi transferat în Pacific .

Clasa de portavioane Yorktown, a fost prima clasă de portavioane moderne care au beneficiat de experienţa US Navy cu cele 4 portavioane construite anterior. Primele portavioane din clasa Yorktown,USS Yorktown şi USS Enterprise, au fost lansate la apă în 1937 şi respectiv în 1938. Cea de a  treia navă din clasa Yorktown, USS Hornet, intră în serviciu activ abia în 1941. Portavioanele clasei Yorktown erau proiectate să transporte 90 de avioane. Pentru a asigura o manevrare cât mai bună a avioanelor de la bord, portavioanele erau dotate cu 3 ascensoare şi două catapulte de lansare. 

Prima operaţiune militară a navei de comandă a clasei Yorktown, USS Yorktown, a avut loc pe 1 februarie 1942, cu ocazia raidurilor împotriva instalaţiilor japoneze din insulele Gilbet şi Marshall. Pe 10 aprilie 1942, în Marea de Corali, USS Yorktown atacă convoaie japoneze la Salamaua şi Lae, fără rezultate notabile.Pe 4 mai 1942, un alt atac executat de 40 de avioane de luptă de pe portavionul Yorktown reuşesc să scufunde un distrugător şi 3 dragoare mai mici la Tulagi(Insulele Solomon). Pe 8 mai 1942, USS Yorktown se confruntă la Port Moresby cu două portavioane japoneze,Shokaku şi Zuikaku.Portavionul american este lovit de o singură bombă care reuşeşte însă să perforeze puntea navei şi să explodeze. Se înregistrează 66 de morţi şi răniţi din rândul echipajului de pe USS Yorktown.În atacul japonez asupra aerodroamelor din insulele Midway, USS Yorktown reuşeşte să scufunde portavionul Soryu. Portavionul japonez, Hiryu lansează în aceiaşi zi 18 bombardiere în picaj care reuşesc să provoace daune serioase portavionului american. Lovitura de graţie este dată de submarinele japoneze I-168. USS Yorktown ajunge pe fundul oceanului pe 7 iunie 1942.

Vedeta clasei Yorktown, USS Enterprise, va fi cea mai decorată navă din istoria navală a SUA,  primind din parte preşedintelui Roosevelt  distincţia Presidential Unit Citation, iar apoi şi decoraţia Navy Unit Commendation. În timpul bătăliei de la Midway(4-7 iunie 1942), cea mai importantă confruntare a Războiului din Pacific, USS Enterprise a jucat un rol crucial în obţinerea victoriei. Bombardierile în picaj ale portavionului american reuşesc să scufunde două portavioane japoneze, Akagi şi Kaga. De asemenea portavionul Hiryu este scufundat prin contribuţia USS Enterprise. Portavionul american este avariat serios de atacurile kamikaze din aprilie şi mai 1945, în urma debarcării în Okinawa. Participând la aproape  toate luptele importante din teatrul de operaţiuni din Pacific, USS Enterprise rămâne un simbol pentru US Navy .

USS Hornet, al treilea portavion al clasei Yorktown, nu a împărtăşit aceiaşi carieră ilustră ca a predecesoarelor sale. În bătălia de la Santa Cruz (octombrie 1942), portavionul american a fost victima celui mai bine organizat atac aerian al portavioanelor japoneze participante în Războiul din Pacific. USS Hornet se scufundă după ce este atacată simultan de avioane torpiloare şi de bombardiere în picaj. De asemenea nava este ţinta a 3 atacuri kamikaze.  Nava se scufundă pe 27 octombrie 1942.

Construcţia portavionului USS Wasp a fost motivată de utilizarea celor 14700 de tone rămase din tonajul alocat SUA prin Tratatul naval de la Washington. A fost proiectat să transporte 72 de avioane. USS Wasp intră în serviciu activ în aprilie 1940, fiind integrat în flota americană din Atlantic . După intrarea SUA în război, portavionul e folosit petru a escorta convoaie de mare valoare. După transferul în flota Pacificului din iulie 1942, USS Wasp nu va juca nici un rol semnificativ în operaţiunile militare. Pe 17 septembrie 1942, portavionul american este lovit de trei torpile lansate de submarinul japonez I-19 exact în faza de realimentare a aeronavelor. Explozia combustibilului duce la distrugerea navei şi pierderea  a 193 de vieţi din rândul echipajului.

Până la intrarea SUA în război o dată cu atacul de la Pearl Harbor(7 decembrie 1941), U.S. Navy a reuşit să facă trecerea de la  biplane la monoplane. Avioanele învechite au început să fie înlocuite treptat cu altele mai moderne. Escadrilele de luptă au fost echipate cu noile avioane Grumman F4F-3 Wildcat(176 de aeronave) şi F4F-3A(61 de aeronave).

În 1937, noile escadrile de avioane torpiloare au primit primele aeronave monoplane, Douglas  TBD Devastator. Bătălia de la Midway a arătat foarte clar că tehnologia avionului torpilor Douglas TBD era deja una prea învechită. După victoria americană din Bătălia de la Midway, toate avioanele torpiloare marca Douglas TBD sunt înlocuite de noile aeronave Grummann TBF. Puterea de foc a grupului de luptă aerian era asigurată în principal  de bombardierele  în picaj .În anul 1941, 14 escadrile ale U.S. Navy erau dotate cu diferite modele de bombardiere în picaj. La începutul războiului, escadrilele americane aveau în dotare modelul de bombardier în picaj Douglas SBD-2/3 Dauntless. Începând cu decembrie 1942, acest model de bombardier în picaj va fi înlocuit cu noul model Curtiss SB2C Helldiver.

Dezvoltarea radarului în anii premergătorii celui de-al Doilea Război Mondial, au avut de asemena un impact major asupra doctrinei şi tacticilor adoptate de portavioanele US Navy. Combinaţia dintre radar, centrul de comandă şi direcţia centrală a patrulei de luptă aeriană a mărit considerabil rata de supravieţuire a portavioanelor americane din cel de-al Doilea Război Mondial.

Pentru a reduce vulnerabilitatea portavioanelor în faţa atacurilor aeriene, U.S. Navy decide încă din 1940 să echipeze cu radare portavioanele construite în perioada interbelică. Primul radar de tip CXAM este montat în iulie 1940 pe portavionul Yorktown. Următorul model de radar care va mări distanţa de detecţie este CXAM-1, care era capabil să repereze un avion  de  la o distanţă de 70 de mile nautice şi o altitudine de 3000 de metri.

Modificările de proiectare din timpul războiului

Pe lângă portavioanele construite  în perioada interbelică, în cadrul operaţiunilor desfăşurate de  US Navy în Pacific, au mai intrat şi două clase de portavioane uşoare realizate în timpul războiului. Este vorba de clasa Essex şi Independence. La mijlocul lui 1942, portavioanele construite în perioada interbelică au reuşit să oprească înaintarea forţelor japoneze în Pacific, dar pentru obţinerea victoriei finale US Navy avea nevoie de noi portavioane.

Din cele 24 de portavioane ale clasei Essex, 14 vor participa în război . Clasa Independance va fi prezentă în lupte cu toate cele 9 portavioane ale sale.

Principala caracteristica a clasei Essex a fost capacitatea de a transporta multe avioane. În medie, un portavion din clasa Essex avea un deplasament total de 27100 de tone şi putea transporta 90 de avioane.  Viteza maximă a portavioanelor era de 33 de noduri .

Prima navă a clasei, USS Essex a fost construită în baza documentului Naval Expasion Act din 1938. În iunie 1940, intrarea în vigoare a documentului Two Ocean Navy Act aloca fonduri pentru construcţia a încă 3 portavioane din clasa Essex. În urma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, construcţia de noi nave de război  a devenit o prioritate pentru US Navy. Alocările de fonduri au crescut în repetate rânduri, ajungându-se la 24 de comenzi de portavioane. Dintre aceste comenzi, se vor realiza 17 până la sfârşitul războiului. Şantierul naval din Newport News(Virginia) şi şantierul Bethlehem Quincy(Massachusetts) vor construi cele mai multe portavioane.

Prima navă a clasei Essex, USS Essex, intră în serviciu activ pe 31 decembrie 1942 şi se implică pentru prima data în  luptă în timpul raidului de pe insula Marcus .Portavionul mai participă în atacul  asupra atolului Truk(februarie 1944), Bătălia din Marea Filipinelor(iunie 1944) şi  cea din Golful Leyte. În noiembrie 1944, portavionul este avariat de un atac kamikaze, dar după o serie de reparaţii revine în luptă. Ca toate portavioanele din clasa sa, USS Essex a beneficiat de noul radar SC-2, care mărea considerabil distanţa de detectare a avioanelor inamice.

Următorul portavion intrat în serviciu activ pe  15 mai 1943 este USS Yorktown, numit aşa pentru a comemora portavionul scufundat Yorktown. A participat în raidul de pe insula Marcus, la operaţiunile militare din atolul Truk şi Bătălia din Marea Filipinelor, apoi în bătălia de la Iwo Jima şi invazia insulei Okinawa(aprilie-iunie 1945). Avioanele sale au efectuat de asemenea raiduri aeriene asupra oraşelor japoneze. Nava a fost bombardată pe 18 martie 1945, dar a suferit pagube minore.

Pe 16 august 1943 este introdus în serviciu activ, portavionul USS Intrepid. Ajuns la Pearl Harbor pe 10 ianuarie 1944, prima sa intervenţie a fost în raidul din atolul Kwajalein(ianuarie 1944). Fiind torpilat pe 17 februarie 1944, portavionul nu participă în bătălia din Marea Filipinelor.USS Intrepid revine în bătălia de la Paleliu(septembrie-noiembrie 1944) şi participă apoi şi în bătălia din Golful Leyte. Din clasa Essex, USS Intrepid este portavionul care a suferit cele mai multe pagube datorate atacurilor kamikaze din noiembrie 1944 şi aprilie 1945.  Portavionul revine în acţiune imediat după terminarea războiului , demonstrând astfel rezistenţa portavioanelor clasei Essex.

Un alt portavion din clasa Essex este USS Hornet, numit astfel  în cinstea portavionului scufundat Hornet.  Nava intră în dotarea US Navy pe 29 noiembrie 1943 . USS Hornet a participat în bătălia din Marea Filipinelor şi cea din golful Leyte , precum şi în raiduri împotriva  Japoniei.

Un portavion mai puţin norocos din clasa Essex a fost  USS Franklin introdus în serviciu activ pe 31  ianuarie 1944. Pe 19 martie este lovit de o bombă de 250 de kilograme care îi penetrează puntea şi provoacă o explozie masivă. În urma incidentului 724 de membri ai echipajului au fost ucişi. Nava nu va mai reveni niciodată în serviciu activ.

Clasa Essex este completată de portavionul USS Ticonderoga(în serviciu activ începând cu 8 mai 1944), USS Randolph(activ din  9 octombrie 1944), USS Lexington(intrat în dotarea US Navy pe 17 martie 1943,  portavionul a avut cel mai lung serviciu activ din întreaga clasă Essex), USS Bunker Hill(intrată În serviciu activ pe 24 mai 1943), USS Wasp( introdusă în dotarea US Navy pe 24 noiembrie 1943), USS Hancock(15 aprilie 1944),USS Bennigton(6 august 1944), USS Bon Homme Richard(26 noiembrie 1944), USS Shangri-La(15 septembrie 1944)

Cu cele 17 nave participante în cel de-al Doilea Război Mondial , clasa Essex a fost cea mai numeroasă flotă de portavioane din istorie.

Cea de a doua clasă ca număr de portavioane construite în timpul războiului a fost clasa Independence. Apariţia acestei clase a venit din nevoia urgentă de a dota USS Navy cu noi portavioane, mai ales că primul portavion din clasa Essex nu putea fi finalizat prea curând. Cel care a venit cu ideea construiri acestor portavioane este chiar preşedintele Roosvelt ,care a propus ca ele se fie obţinute din transformarea crucişătoarelor uşoare Cleveland. US Navy a considerat că un portavion uşor se poate obţine din transformarea unui crucişător doar în cazul în care s-ar simplifica proiectul.

Toate cele 9 portavioane uşoare au fost construite la şantierul naval din Camden(New Jersey). Fiecare portavion avea în medie un deplasament total de 11000 de tone şi o viteză maximă de 31 de noduri. Primul portavion din clasa Independence, USS Independence, este lansat la apă în mai 1941 şi intră în serviciu activ în ianurie 1943. A urmat construcţia portavioanelor USS Princeton(intră în serviciu activ în ianurie 1943 şi se remarcă negativă prin faptul că va fi singura navă scufundată din clasa sa ), USS Belleau Wood(martie 1943), USS Cowpens(martie 1943), USS Monterey(Iunie 1943), USS Langley(august 1943), USS Cabot(intrat în serviciu activ în iulie 1943, portavionul va avea cea mai îndelungată carieră din clasa Independence ), USS Bataan(noiembrie 1943), USS San Jacinto(decembrie 1943).

Creerea rapidă a celor 9 portavioane din clasa Independance a fost un succes. Chiar dacă aveau grupuri aeriene mici , cele 9 nave au reprezentat echivalentul a 4 portavioane mari. Intrarea în serviciu a celor 9 portavioane a fost vitală pentru US Navy, având în vedere că la mijlocul lui 1942 portavioanele construite în perioada interbelică au suferit deja  pagube însemnate.

Bibliogafie

Mark Stille, US Navy Aircraft Carriers, 1942-1945: World War Two Built Ships, Ed. Osprey Publishing, Oxford, 2007.

Idem, US Navy Aircraft Carriers 1922-45: Prewar Classes, Ed. Osprey Publishing, Oxford,2012.

Chris Bishop; Chris Chant , Aircraft Carriers: The World's Greatest Naval Vessels and Their Aircraft , Ed. Zenith Press, New York, 2004.

Printesa Ecaterina Mihailovna Dolgorukova

Printesa Ecaterina Mihailovna Dolgorukova era fiica Printului Mihail Dolgorukov si a Verei Vishnevskaia, stranepoata lui Iuri Dolgoruki, intemeietorul Moscovei. Pozitia privilegiata a acestuia a facilitat urmasilor lui  accesul in randul inaltei noblimi rusesti. 

Aceasta femeie a fost timp de 14 ani amanta si sotia renegata a  Tarului Alexandru al II-lea, cel care a proclamat la 2 martie 1861 egalitatea cetatenilor rusi. Tatal Katiei a fost ruinat de speculatiile financiare in care si-a investit averea si a fost obligat sa isi creasca fetele la curtea tarului, pe cheltuiala acestuia. Desi prima lor intalnire a avut loc pe cand Katia avea 12 ani, iar Tarul 42 de ani, abia dupa 5 ani de la acea data intre cei doi avea sa se aprinda o iubire ca-n povesti. Dupa moartea tatalui, Katia si sora ei au fost internate intr-un pension de fete care proveneau din randul nobilimii rusesti la Institutul Smolnii din St. Petersburg si unde Tarina Maria Alexandrovna se ocupa de actiuni de caritate. 

Cand Tarul a revazut-o, a fost subjugat de frumusetea ei si a vizitat-o de nenumarate ori la pension, plimband-o cu trasura. Katia se simtea atrasa de protectorul ei, dar nu isi dorea sa devina una dintre multele lui amante. In acea perioada a decedat si mama ei, iar Tarul si-a oferit cu generozitate umarul pe care Katia si-a plans durerea, dar tocmai aceasta slabiciune avea sa faciliteze schimbarea decisiva din viata ei! 

Intors din razboiul cu Turcia, Tarul a adus-o la curte si a numit-o doamna de onoare in suita sotiei sale, iar doi ani mai tarziu devenea amanta lui. In noaptea in care Tarul a facut dragoste cu ea i-a spus: ”Acum esti sotia mea secreta. Daca vreodata voi fi liber, ma voi insura cu tine.” Intr-una dintre scrisori, Tarul i-a scris negru pe alb: “Azi, din pacate, nu sunt liber, dar cu prima ocazie ma voi insura cu tine, caci te consider, acum si pentru totdeauna, ca sotia mea in fata lui Dumnezeu”. Alexandru al II-lea isi chema amanta de patru ori pe saptamana la Palatul de iarna, iar in restul zilelor isi scriau scrisori pline de pasiune. Intr-una dintre scrisori, Sasa, asa cum ii spunea Katia in intimitatea iatacului, asternea pe hartie: “Nu uita ca toata viata mea e in fiinta ta, ingerul sufletului meu, si ca singurul scop al acestei vieti este sa te vad fericita atat cat putem fi fericiti in aceasta lume. Cred ca ti-am dovedit, de la 13 iulie, ca, atunci cand iubesc cu adevarat pe cineva, nu stiu sa iubesc intr-un mod egoist… Vei intelege ca nu mai traiesc decat cu speranta de a te revedea joia viitoare in cuibul nostru”. 29 de scrisori stau marturie pasiunii care i-a legat, la acestea adaugandu-se schitele nud pe care Tarul i le-a facut si care sunt pastrate in arhivele statale.  Toate aceste intalniri nu aveau cum sa scape vigilentei politiei secrete si Romanovii au decis sa o trimita in exil la Napoli. Cand Tarul a mers in capitala Frantei sa semneze Tratatul de pace, dupa sfarsitul razboiului cu Crimeea, el a chemat-o in apartamentul de pe Champs Elysee si a adus-o inapoi in Rusia. 

Katia era generoasa, deschisa, cu idei liberale, lipsita de prejudecati si profund indragostita. Niciodata n-a avut pretentii materiale si nici nu se dadea in vant dupa viata de la curte. Cu toate astea, ea a devenit sfatuitoarea lui si a reusit sa isi convinga iubitul sa modernizeze viata la curte si sa implementeze reforme importante pentru tara, care aveau sa schimbe in mod definitiv istoria Rusiei: a fost anulata interdictia de a calatori in strainatate, a fost diminuata cenzura, au fost eliberati detinuti politici, a pus in discutie desfiintarea iobagiei in conditiile in care prestanta nobililor se masura in numarul de iobagi care munceau pe mosie, a sustinut improprietarirea taranilor, in conditiile in care Rusia tarista numara 47 de milioane de serbi dintr-o populatie totala de 61 de milioane. La aceste masuri s-au adaugat si altele: taranii aveau dreptul la o casa, sa isi munceasca terenul ca sa isi plateasca darile. S-a revizuit legea justitiei, a invatamantului, a sanatatii publice, s-au construit drumuri, s-a stimulat dezvoltarea economiei locale, s-au reformat armata si  finantele. Cei doi planuiau sa schimbe constitutia existenta cu una liberala si faceau planuri impreuna sa modernizeze viata imperiului tarist. Tarina Maria Alexandrovna combatea ideile progresiste si nu intelegea de ce trebuie schimbat un sistem care functiona dupa legi cunoscute si respectate de toata lumea. Din pacate, sistemul politic nu a fost reformat, iar rezistenta nobililor fata de aceste schimbari care le diminuau atat puterea, cat si averea, au condus la nasterea formelor de protest, organizate in ample  miscari revolutionare care a zguduit Rusia ani la rand. Dar pana acolo e cale lunga!

La nasterea primului lor copil, Katia a avut probleme medicale, iar cand s-a pus problema alegerii, Alexandru ar fi ordonat medicilor: “Daca e nevoie, sacrificati copilul, dar pe ea salvati-o cu orice pret!”. Dupa un an, avea sa se nasca Olga, iar acest fapt a dus la o isterie generala a Romanovilor. Doar Tarina, mama celor opt copii ai Tarului, avea sa se retraga in rugaciune, resemnare si-n tacere. Cand Alexandru al II-lea a cunoscut-o pe Katia, Tarina era bolnava de tuberculoza, iar cei doi soti incetasera sa mai aiba relatii amoroase, in urma sfaturilor primite de la doctorii curtii. Katia i-a nascut patru copii: George Alexandrovici, Olga Alexandrovici Iurievski, Ecaterina Alexandrovici Iurievski si Boris Alexandrivici (ultimul a murit la cateva zile de la nastere). Familia Tarului si nobilimea de la curte au dezaprobat relatia de adulter, ba chiar s-au temut ca nu cumva copiii nascuti din relatia intrzisa sa inlocuiasca la succesiune mostenitorii legitimi. Povestea aceasta de dragoste afisata fara perdea a macinat-o pe Tarina bolnava de tuberculoza de cativa ani buni, dar a tolerat-o in tacere cu multa demnitate. Insa copiii lor deja se temeau ca tatal ar putea sa isi recunoasca oficial bastarzii si sa le faciliteze accesul la tron. Dupa 10 ani de relatie, Tarul si-a instalat  amanta la Palatul de iarna, spre disperarea Tarinei, a familiei, ministrilor si nobililor de la curte. Tarul scapase cu viata ca prin minune din cateva atentate si credea cu inversunare ca ii datora viata Katiei. In iunie 1880, cand Tarina era pe patul de moarte, a cerut sa vada copiii amantei sotului ei, George si Olga, pe care i-a binecuvantat. Dupa moartea acesteia, mai exact dupa 40 de zile de doliu, Tarul s-a casatorit cu Katia la 6 iulie 1880, in biserica de la Tarskoe Selo. Desi a fost sfatuit sa mai astepte, raspunsul Tarului a fost categoric: “ Am asteptat destul timp de 14 ani! Acum 14 ani am promis ca, imediat ce voi fi liber, ma voi casatori cu ea. Nu voi mai astepta nici macar o zi”. Tarul a fortat Senatul curtii sa ii acorde titlul de Printesa Iurievskaia si si-a recunoscut copiii nascuti din relatia extraconjugala. Totodata el si-a innobilat copiii cu titulul de altete regale: “Pentru minorii George Alexandrovici si Olga Alexandrovna Iurievski acordam drepturile care apartin nobilimii si ii ridicam la rang de print cu titlul de altete”, desi ei nu aveau dreptul la tron.  Au urmat mai multe atentate ale nihilistilor rusi, dar Alexandru a scapat cu viata de fiecare data. Tarul stia ca multi ii vor moartea si, profund mahnit, acesta ar fi zis la un moment dat: “Ce sunt eu, o fiara salbatica, de ma vaneaza ca sa ma ucida?”  In 1 martie 1881, s-a trezit dis de dimineata, a luat masa cu familia, a mers la biserica, dupa care a plecat la parada garzii care avea loc la Menaj, intentionand ca mai apoi sa faca o vizita de curtoazie Marii Ducese Ecaterina, vaduva Marelui Duce Nicolai. Dupa ce s-a incheiat parada garzilor calare, Tarul s-a urcat in trasura flancata de 6 calareti, indreptandu-se catre palatul Marii Ducese. La intoarcere, desi stabilise impreuna cu Katia sa nu se intoarca la palat pe drumul pe care venise, grabindu-se catre casa, n-a mai schimbat traseul, iar la o cotitura, un tanar a aruncat un pachet sub copitele cailor. Bomba a explodat si multi slujitori au fost raniti. Desi initial a scapat nevatamat, profund ingrijorat de soarta supusilor, Tarul a decis sa coboare din cupeu si sa se intereseze de starea lor de sanatate, in vreme ce multimea l-a impresurat din toate partile.  Viata lui avea sa fie curmata de  o a doua bomba aruncata la picioarele lui de unalt membru al societatii secrete “Narodnaia volia” (Vointa poporului). Corpul i-a fost mutilat, piciorul drept smuls, corpul si fata - ranite de schije. A fost dus la Palat deoarece Alexandru repeta obsesiv aceleasi cuvinte: “La palat, acolo vreau sa mor!”.  Cand trasura a ajuns intr-un final, Katia, ingenunchiata si inlacrimata, l-a sarutat murmurand printre lacrimi: “Sasa…”  Luna urmatoare, Tarul ar fi implinit 63 de ani. La funeralii, Katiei si celor doi copii nu le-a fost permis accesul langa catafalc. Dupa inmormantare, familia Tarului i-a interzis Katiei sa locuiasca in Palatul de iarna, fiind obligata sa se mute impreuna cu copiii intr-o alta resedinta, iar dupa cativa ani, aceasta a parasit Rusia si s-a mutat la Paris. Urmasul lui la tron, Tarul Alexandru al III-lea, a dat ordin politiei secrete sa ii monitorizeze activitatile si sa fie informat prin rapoarte detaliate despre viata ei si a copiilor de la Paris. Desi Romanovii au dispretuit-o intotdeauna, Katia s-a afirmat ca o demna urmasa a familiei tariste, casa ei fiind unul dintre saloanele frecventate de elita pariziana. Cand Olga s-a maritat cu Contele de Merenberg, Tarul Nicolai al II-lea impreuna cu mama lui, Maria Feodorovna, nu au vrut sa sponsorizeze evenimentul, aducand inca un afrond memoriei lui Alexandru al II-lea si urmasilor lui. Katia a mai trait 41 de ani dupa moartea sotului ei si a inchis pentru totdeauna ochii in 15 februarie 1922, la Nisa, chiar in momentul in care situatia ei financiara devenea precara.

Saga bancherilor

Saga bancherilor care mor.  ”Câţi mai trebuie să moară pentru a acoperi un scandal internaţional?”

  de Petre Pavel

(photos.com)

La început de an bancherii de nivel internaţional primesc un bonus considerabil pentru munca prestată în anul precedent iar asta nu poate decât să le ridice moralul. Totuşi, de la începutul lui 2014 tot mai mulţi bancheri din Marea Finanţă îşi găsesc sfârşitul într-un mod tragic şi tot mai controversat.

Saga bancherilor care brusc se "sinucid" sau mor în condiţii misterioase a ajuns, joi, la episodul zece, după ce avocatul specializat în crah financiar al JP Morgan, Joseph Giampapa, a fost lovit mortal de o dubă, care a dispărut. Giampapa era unul din cei mai importanţi consilieri juridici a unei companii ce valorează sute de miliarde de dolari - JP Morgan. Autorităţile nu au făcut nicio acuzaţie şi nici nu se cunoaşte lista cu suspecţi ai cazului.

Ziua în amiaza mare, Giampapa a fost ucis pe loc de către un autovehicul, care l-a propulsat la o distanţă de 45 de metri. Incidentul nu mai pare deloc surprinzător, în 2014 fiind observate mai multe accidente extrem de suspecte cu bancheri: directorul Deutsche Bank, William Broeksmit, a fost găsit spânzurat în casa sa iar fondatorul American Title Service, Richard Talley s-ar fi ”împuşcat” de opt ori, în piept şi în cap, cu un pistol pentru cuie.

Conform informaţiilor care au ajuns în presă, Giampapa este al şaselea angajat proeminent al JP Morgan care a murit în condiţii controversate pe o perioadă de numai câteva săptămâni.

Companiile la care lucrau aceştia, JP Morgan şi Deutsche Bank, sunt implicate, pe lângă alte bănci, în scandalul manipulării ratelor bancare LIBOR şi în scandalul London Whale – companie contractată de JP Morgan. Scandalul LIBOR, în care bănci de calibru internaţional manipulau ratele de schimb valutar, a produs pierderi estimate la mai multe trilioane USD.

Seria controversată a deceselor a început, cel puţin din relatările presei, pe data de 21 ianuarie, primul caz fiind cel al directorului de comunicaţii al Swiss Re AG din Londra, Tim Dickenson.

Lista bancherilor care au murit în condiţii controversate în ultimele săptămâni:

Pe 12 martie – Kenneth Bellando, 28 de ani – angajat al Levy Capital şi fost angajat al JP Morgan, s-ar fi aruncat, conform autorităţilor, de la etajul al şaselea al clădirii East Side. Fost analist al JPMorgan, Bellando este fiul lui John Bellando, un ofiţer financiar şef al Conde Nast şi fratele unui ofiţer de investiţii al JPMorgan – expert în riscurile expunerii valutare.

Mai multe din mailurile lui Bellando au fost citate în timpul unei investigaţii a Comitetului de Finanţe a Senatului de la Washington cu privire scandalul London Whale. Compania London Whale, în ciuda faptului că a cauzat o pierdere de 6,2 miliardare de dolari, a reuşit să-i aducă contractantului său, JP Morgan, un profit de 21,3 miliarde dolari.

Pe 20 februarie - Li Junjie, 30 de ani - angajatul JP Morgan Hong Kong, Junjie ar fi fost implicat în diverse proiecte pe lângă postul obişnuit de la departamentul de foreign exchange. Chiar dacă nu a lăsat niciun bilet înainte de "suicid", colegii săi spun că acesta se afla sub ”o presiune imensă din cauza muncii”. Junjie este al patrulea bancher care ar fi sărit de pe acoperişul unui sediu JP Morgan în ultima lună.

Pe 19 februarie, James Stuart, 70 de ani - om de afaceri de peste 50 ani şi fost director al Naţional Bank of Commerce, Stuart este considerat un om de afaceri a cărui relaţii erau extrem de extinse. Moartea lui nu a fost făcută publică în presă. Mai straniu, certificatul său medico-legal nu precizează cauzele morţii.

Pe 12 februarie Ryan Crane, 37 de ani, director executiv al băncii internaţionale JP Morgan, cu o vechime de 14 în bancă. De data aceasta poliţia nici nu a mai dat detalii legate de circumstanţele morţii sale. Moartea lui Crane este cu atât mai stranie cu cât în urmă cu două săptămâni, pe data de 28 ianuarie, Gabriel Magee, un alt manager important al companiei JP Morgan, ar fi sărit de pe sediul central al băncii din Londra. Cei doi lucrau împreună şi se cunoşteau.

Pe 7 februarie Richard Talley, 57 de ani, fondatorul American Title Service din Colorado a fost găsit mort. Poliţia susţine că Tallet s-a sinucis în garajul său cu un pistol pentru cuie, împuşcat de opt ori în piept şi cap.

Pe 29 ianuarie Mike Dueker, 50 de ani, economist şef de la Russel Investments, care s-ar fi „aruncat” de pe un pod (Tacoma Narrows) care trecea pe deasupra unei autostrăzi, în statul Washington. Russel a fost angajat ca asistent VP la Federal Reserve în St. Louis între 1991-2008.

Pe 28 ianuarie Gabriel Magee, 39 de ani, vicepreşedinte la JP Morgan Europe. Corpul său a căzut de pe celebrul zgârie nori Canary Warf din Londra (etajul 33), aterizând pe o clădire mai mică din vecinătate. La auzul veştii părinţii săi au declarat că se vor deplasa imediat la Londra pentru a lua lucrurile fiului lor şi a cere explicaţii - cei doi americani respingând vehement versiunea oficială a morţii prin sinucidere.

Pe 26 ianuarie, William Broeksmit, 58 de ani, director executiv al Deutsche Bank, a fost găsit de poliţie spânzurat în casa sa din South Kensington, Londra. A doua zi, Eric Ben-Artzi, fost angajat la Deutsche Bank, care a părăsit banca după ce a început să publice informaţii despre practicile scandaloase ce ar fi avut loc acolo, a ţinut o conferinţă de presă despre pierderile de 12 miliarde pe care DB le-ar fi înregistrat şi despre care directorii DB ar fi ştiut.

Pe 21 ianuarie, Tim Dickenson – directorul de comunicaţii al Swiss Re AG şi-a găsit sfârşitul de pe acoperişul sediului JP Morgan din Londra în condiţii suspecte. Nici poliţia şi nici presa a nu a publicat vreo informaţie cu privire la moartea sa.

Enigmele lui Tolstoi si Dostoievski

 

Enigmele lui Tolstoi si Dostoievski 

Eşecul titanului

 Apreciat de unii ca “cel mai mare romancier pe care l-a avut lumea” (Virginia Woolf), iar de alţii, ca un“simbol viu al căutării după sensul vieţii” (Enciclopedia Britanică, 1999), istoria lui Tolstoi este cronica frământată a omului în căutare după absolut.

            Născut într-o familie nobilă, Lev rămâne orfan de mic. Mătuşi binevoitoare se ocupă de creşterea lui. Curând, ca tânăr, se aruncă din plin în viaţa salonardă. La 23 de ani, Tolstoi intră în armată şi ia parte la Războiul Crimeii. Obosit de sânge şi căutând altceva, la 28 de ani, Tolstoi îşi dă demisia din armată, ca să pornească să colinde Europa… După doi ani, Lev se întoarce de la Paris fără nici o copeică: îşi prăpădise toţi banii la ruletă. Gândindu-se să înceapă serios viaţa, Tolstoi se căsătoreşte cu Sonia, cu care va avea 13 copii. Mânat de un talent prodigios, Tolstoi se dedică scrisului. Curând, cele două romane Război şi Pace şi Ana Karenina, îl fac deodată faimos. Viaţa merge înainte pînă cînd, la 56 de ani, Tolstoi trece printr-o depresie cumplită. Pentru ce-a trăit de fapt? Moartea se apropie, iar el este nepregătit ca un copil. Groaza de moarte mai ales îl aruncă în căutarea lui Dumnezeu.

            Aşa găseşte Tolstoi Evanghelia. Sufletul i se luminează şi se converteşte. Dar ceea ce îl fixează cel mai mult din Evanghelie este tocmai Predica de pe munte.

 

Predica de pe munte

În predica de pe munte Hristos a căutat să îndrepte ce se stricase printr-o greşită educaţie şi să dea ascultătorilor Săi o dreaptă concepţie despre Împărăţia Sa şi despre propriul Său caracter. Dar El n-a atacat direct rătăcirile oamenilor. El a văzut mizeria lumii adusă de păcat, dar nu le-a pus în faţă o descriere vie a stării lor de nelegiuire. I-a învăţat lucruri nemărginit mai bune decât acelea pe care le cunoscuseră. Fără a combate ideile lor despre Împărăţia lui Dumnezeu, El le-a făcut cunoscut condiţiile intrării în această Împărăţie, lăsând pe seama lor să tragă concluziile privitoare la natura ei.

 

Cu un sistem de valori în suflet, Tolstoi îşi reneagă romanele şi, de aici înainte, este hotărît să scrie orientat numai spre morala biblică. Datorită faptului că Tolstoi a avut bunul obicei să-şi ţină un jurnal, în care-şi nota toate evenimentele şi lupta sa lăuntrică, până în cele mai mici detalii, suntem în temă cu itinerarul său spiritual. Idealurile morale din Evanghelie l-au atras ca o flacără, cu toate că nu reuşea să le aplice în viaţă. Jurnalul este însă martorul că Tolstoi s-a străduit să urmeze literal Predica de pe munte.

            Odată, după ce a citit porunca pe care Iisus a dat-o tânărului bogat…

 

Porunca pe care Issus a dat-o tânărului bogat

În Sfînta Evanghelie de astăzi scrie că un tînăr oarecare s-a apropiat de Mîntuitorul, a îngenuncheatînaintea Lui şi I-a zis: Învăţătorule bun, ce voi face ca să dobîndesc viaţa cea veşnică? (Luca 18, 18).

Mîntuitorul i-a arătat că pentru a intra în viaţa veşnică trebuie să păzească poruncile date de Dumnezeu lui Moise. Tînărul a zis că toate le-a păzit din tinereţile sale. Auzind Mîntuitorul aceste cuvinte, a spus: Încă una îţi lipseşte. Vinde toate cîte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri şi vino de-mi urmează Mie (Luca 18, 22).

Prin aceste cuvinte Mîntuitorul i-a arătat calea cea înaltă a desăvîrşirii care este mai presus de poruncile Legii Vechi. Cu alte cuvinte Mintuitorul i-a spus: "Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile cele date de Dumnezeu lui Moise. Iar dacă voieşti să fii desăvîrşit mergi, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor şi vino de urmează Mie”. Iar el auzind acestea, s-a dus întristat că avea avere multă. (Luca 18, 23) Vedeţi cît de mare piedică în calea mîntuirii, şi mai ales a desăvîrşirii, este averea pentru acela care o iubeşte şi îşi lipeşte inima de ea? Vedeţi pentru care pricină Mîntuitorul a zis: Căci cu anevoie va intra bogatul în Impărăţia Cerului (Matei 19, 23) şi că mai lesne este să treacă funia corabiei prin urechile acului, decît bogatul să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 18, 25).

 

… Tolstoi a decis să-şi elibereze şerbii, să renunţe la drepturile de autor şi să-şi împartă imensele bogăţii. A început să poarte haine ţărăneşti şi ciubote făcute de el. A început să are câmpul… Soţia lui, Sonia, văzându-şi siguranţa financiară vaporizându-se, a protestat până când Tolstoi i-a făcut ceva concesii. Banii câştigaţi din publicarea romanului Înviere, scris la 71 de ani, au fost daţi pentru acoperirea cheltuielilor de emigrare a unui grup întreg anabaptist, persecutat de ţar.

Redăm mai jos un extras din cunoscutul său roman Învierea, scris în jurul anului 1899 (în traducerea Luciei Demetrius).

 

"Însuşi acel Iisus, al cărui nume îl pomenise preotul de atâtea ori cu glas şuierător şi-l lăudase cu tot felul de vorbe ciudate, acel Iisus a oprit tot ceea ce se făcea aici; a oprit nu numai vorbăria aceasta fără rost şi vrăjitoria pângăritoare de către preoţi-învăţători asupra pâinii şi vinului, dar a oprit în chipul cel mai hotărât ca oamenii să-i numească învăţători pe alţi oameni, a oprit rugăciunea în biserici, a poruncit ca fiecare om să se roage în singurătate, a oprit chiar bisericile, spunând că El a venit să le dărâme şi că trebuie să te închizi nu în biserici, ci în duh şi în adevăr... Nimănui din cei care erau de faţă nu-i trecuse prin minte că tot ce se petrecea aici era cel mai mare blestem şi cea mai mare batjocorire a lui Christos însuşi, în numele căruia se făceau toate acestea. Nu-i venea nimănui să creadă că crucea aurită cu medalioane smălţuite în colţuri, cu care ieşise preotul şi pe care o dădea credincioşilor s-o sărute, nu era altceva decât imaginea spânzurătorii pe care pătimise Iisus, tocmai pentru că oprise ceea ce se făcea acum aici în numele Lui. Nu-i venea nimănui în minte că, chiar aceşti preoţi care-şi închipuie că mănâncă trupul şi beau sângele Domnului, sub forma pâinii şi a vinului, îi mănâncă în adevăr trupul şi-i beau sângele, şi aceasta nu în bucăţele de pâine şi în vin, ci prin faptul că nu numai că-i înşeală pe cei umili, de a căror fiinţă s-a pătruns Christos, dar îi lipsesc chiar de cel mai mare bine şi-i aruncă în suferinţele cele mai crude, ascunzându-le oamenilor destăinuirea adevărului pe care l-a adus El".

 

 

Filozofia lui de non-violenţă – izvorâtă din Predica de pe munte – a inspirat puternic şi pe Gandhi, şi pe Martin Luther King, cititorii lui Tolstoi.

            Ca să fie desăvârşit, Tolstoi a renunţat la vânătoare, la fumat şi băutură, a devenit vegetarian. Avea“reguli pentru dezvoltarea voinţei emoţionale; reguli pentru dezvoltarea simţămintelor înalte şi reguli pentru reprimarea simţămintelor josnice…” Niciodată n-a renunţat la nici una dintre ele… Toată viaţa şi-a propagat crezul său care, de-atunci şi pînă-n viitor, continuă să câştige nenumăraţi entuziaşti. Oamenii îi admirau viaţa impecabilă de dinafară…

 

            Şi totuşi…

           

În ciuda eforturilor sale sincere, niciodată n-a putut atinge disciplina de sine necesară împlinirii desăvârşite a regulilor. Prea cinstit cu sine, el nu şi-a putut tăgădui conştiinţa care-l tortura. Străduinţele arzătoare ale lui Tolstoi spre perfecţiune nu i-au adus niciodată pace şi bucurie sufletească. Toate schemele sale de autoîmbunătăţire s-au dovedit nule. Până în ultimele zile, jurnalul său continuă să puncteze tema neîmplinirii. Antagonismul dintre real şi ideal l-a măcinat cumplit.

“Testul păzirii învăţăturii lui Hristos se concretizează în conştiinţa eşecurilor noastre de a atinge perfecţiunea”, scria Tolstoi cu amar. “Cât de mult ne-am apropiat de perfecţiune – nu poate fi evaluat. Tot ce putem vedea este mărimea devierilor noastre.”

Atât de dezamăgit era de neputinţa omenească, încât, spre sfîrşitul vieţii, şi-a ascuns puştile, ca să nu dea curs tentaţiei de a se sinucide. În cele din urmă, Tolstoi pur şi simplu a fugit de acasă. A fugit de faimă, de familie, de identitatea lui şi de bogăţie: însoţit doar de fiica lui credincioasă, Alexandra, a murit ca un vagabong într-o haltă de cale ferată, la 82 de ani.

Philip Yancey îl consideră pe Tolstoi drept “primul autor care a realizat cea mai dificilă dintre sarcini: să-L facă pe Dumnezeu tot atât de atrăgător şi de credibil pe cât e diavolul. Scrierile lui oferă o sursă vezuviană de putere morală. El e cel care mi-a îndreptat privirea în sus!”

Şi totuşi, convulsiile sale spirituale şi nefericirea lui mărturisesc că lui Tolstoi i-a lipsit ceva esenţial. Unul din biografii săi, A.N. Wilson, scrie: “Cu claritate de cristal, Tolstoi  a văzut nevrednica sa proprie în lumina idealului lui Dumnezeu. Dar Tolstoi n-a putut face pasul următor – acela de a se încrede în Harul lui Dumnezeu pentru a depăşi incapacitatea sa.” Tolstoi a descoperit cu claritate ţinta. Din păcate, îndoindu-se de divinitatea lui Iisus,* Tolstoi a rămas pe loc. Religia lui Tolstoi a fost un sistem disperat al legii lipsit de puterea harului.

* Dacă, după convertirea sa, Tolstoi a fost puternic ataşat de ortodoxia rusă, cu timplu s-a dezgustat de instituţionalismul lipsit de conţinut pe care l-a găsit. Îndepărtîndu-se de biserica oficială, a început să pună la îndoială tot ce venea prin ea, inclusiv intergitatea Bibliei. Făcând greşeala lui Marcion şi Bultmann, scriitorul a hotărît că Biblia trebuie luată doar ca o carte de morală divină. În cele din urmă, Tolstoi s-a îndoit de divinitatea lui Iisus, recunoscându-L doar ca model uman. În consecinţă, Tolstoi a fost excomunicat de biserică.

 

 

Învierea netrebnicului

 

Cu numai şapte ani mai în vîrsta ca Tolstoi, dar fără să se întîlnească vreodată, un alt mare scriitor rus e consumat de experienţa spirituală. Pe cînd Tolstoi se lupta ascetic pentru perfecţiune, acesta se prăbuşea periodic în alcoolism şi patima jocurilor de noroc. În schimb mesajul lui Dostoievski comunica harşi iertare, poate cu o forţă tolstoiană.

 

Fiul unui chirurg pios şi caritabil, Feodor Dostoievski rămîne şi el dublu orfan în adolescenţă. Dupăpromovarea academiei tehnice militare, ca proaspăt sublocotenent, Dostoievski îşi dă demisia ca să trăiască din producţii literare, spre care se simţea atras. Astfel la 25 de ani, dupa ce a publicat romanul său"Oameni sărmani", cel mai exigent critic rus în viaţă a exclamat: "Un nou Gogol este printre noi!". La 26 de ani, indignat de robia iobagilor, Dostoievski se alătură cercului Petraşevski, un grup de socialişti utopici şi revoluţionari anti-ţarişti. După numai doi ani, Dostoievski este arestat şi condamnat la moarte. În ajunul Crăciunului lui 1849, tânărul este dus înaintea plutonului de execuţie, cu alţi 29 de camarazi. Era îmbrăcat doar într-un halat mortuar, în timp ce afară era un ger cumplit. Treizeci de sicrie aliniate la zid îi aşteptau. Timp de jumătate de oră, condamnaţii, îngheţaţi fizic şi sufleteşte, au asistat la slujba de îngropăciune. Apoi primii trei au fost aliniaţi. "Puştile sus", s-a auzit comanda. Încărcătoarele au păcănit... şi, înainte de a se rosti "Foc!", un ofiţer gonind pe cal aparu cu un mesaj din partea ţarului: "Opriţi!" Arătînd multă îndurare aînalţimii sale, ordinul aducea vestea comutării pedepsei cu moartea la munca silnică... Experienţa aceasta de o intensitate inexprimabilă îl va marca pentru tot restul vieţii. Câţiva din condamnaţi înnebunesc. Alţii se sting curând după aceea. Dostoievski se alege doar cu o epilepsie de care va fi chinuit tot restul vieţii.

 

Pedeapsa înlocuitoare sună astfel: patru ani de muncă silnică, urmaţi de alţi şase ani de armată corecţională.

 

Când convoiul sosi în Siberia, două femei din piaţă îi strecoară în buzunar un Nou Testament. Printre paginile lui, Dostoievski găseşte 25 de ruble. Providenţa lui Dumnezeu mă emoţionează. Pentru Dostoievski, bezna dezolării este înlaturată acum de izbucnirea de lumină pe care o găseşte în Isus Hristos pe care nu-L cunoscuse. Citeşte şi reciteşte Noul Testament, memorând o bună bucată din el. Acolo în Siberia, Dostoievski se regăseşte în rolul fiului risipitor: într-o ţară depărtată, printre cele mai de jos făpturi, dar amintindu-şi de bunătatea Tatălui pe care L-a părăsit... Acolo trăieşte Dostoievski experienţa convertirii: se dezice de aroganţa intelectualităţii ruse; renunţă la ideile sale politice şi se dedică din străfundul inimii doar lui Cristos.

 

La capătul celor zece ani lungi siberieni, Dostoievski se reîntoarce în viaţa petersburgheză cu o credinţă de nezguduit: "Dacă cineva mi-ar dovedi că Cristos Se află în afara adevarului, atunci aş prefera să rămân cu Cristos decât cu adevărul."

 

Curând după aceea, în anii 40 ai vieţii, Dostoievski porneşte să colinde, ca şi Tolstoi, Europa. Aici, atras de ruletă, cunoaşte căderi zdrobitoare şi ceasuri de amară căinţă. Întors în Rusia, Dostoievski se apucă să scrie romanele sale introspective. Din nefericire, viaţa lui cunoaste recăderi în alcoolism şi blestemate jocuri de noroc. De cîte ori scria un roman de succes, simţea că stabilirea financiară câştigată făcea actul de creaţie inutil. Îşi lua toate economiile, se ducea la casino şi nu pleca de acolo până nu pierdea şi ultimul bănuţ. O dată redevenit sărac, putea din nou să se aşeze la masa de scris. Într-o lipsă financiară cronică şi dependent de creditori nemiloşi, Dostoievski se afla întodeauna în urmă cu scrisul. În această goană primeşte ajutorul nepreţuit al tinerei stenografe Ana, care, din compătimire pentru omul cu douăzeci şi cinci de ani mai în vârstă, se dedică scrierii zi şi noapte cu succes. La scurt timp se căsătoresc. Ca o mîngîiere, Ana aduce, pentru ultimii săi 15 ani, ordine financiara şi adăpostul unui cămin creştin.

Toate scrierile sale ulterioare gravitează în jurul întoarcerii şi reîntoarcerii la Dumnezeu. Toate culminează cu dragostea lui Dumnezeu pentru păcătosul nenorocit, o dragoste care se jertfeşte. Cerulîncărcat al romanelor lui izbucneşte de bucuria mântuirii. Cu timpul, faima lui se extinde pretutindeni, stârnind gelozii şi aprecieri. Retras şi bolnav, la şaizeici de ani, chiar de ziua aniversării căsătoriei cu Ana, Dostoievski moare.

Aimee, fiica lui, povesteşte: "Ne-a chemat lângă pat, ne-a luat mînuţele (avea patru copii) şi ne-a spus: Copii, niciodată să nu uitaţi ce vă spun acum. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi nu vă îndoiţi niciodatăde iertarea Lui. Vă iubesc mult, dar iubirea mea este nimic în comparaţie cu iubirea Lui. Chiar dacă vreodată veţi ajunge disperaţi şi veţi face lucruri urâte ca şi mine, să nu vă pierdeţi niciodată încredereaîn Dumnezeu. Umiliţi-vă înaintea Lui ca înaintea unui tată. Imploraţi-I iertarea, şi El se va bucura de pocăinţa voastră tot aşa cum s-a bucurat tatăl de întoarcerea fiului risipitor... "

 

 

Aceşti doi martori străjuiesc drumul căutărilor noastre, cu mâini întinse, ca să nu arate direcţia. Nici unul nu e călăuzită completă, fiecare indicând doar câte o jumătate din împletitura legii cu harul. Luaţi în parte, fiecare trage spre câte o extremă: fie spre Legalismul sever, fie spre un Har neputincios, care mângîie, dar care nu trasnformă pe păcătos.

Cheia enigmei  

 În anii ’70, ani de comunism agresiv, scriitorul Malcom Muggeridge era surprins să audă că membrii elitei intelectualităţii din URSS experimentează o trezire spirituală. Analoti Kuzneţov – pe atunci în exil în Anglia – le-a explicat că abia puteai găsi un scriitor, artist sau muzician care să nu fi fost familiarizat cu marile teme ale creştinismului. Muggeridge se mira cum este posibil aşa ceva, când Biblia fusese cu totul retrasă şi era de negăsit. Kuzneţov i-a explicat: “O dată cu Biblia, comuniştii au uitat să suprime şi cărţile lui Tolstoi şi Dostoievski, cele mai eficiente expuneri ale credinţei crestine.