Printesa Ecaterina Mihailovna Dolgorukova

Printesa Ecaterina Mihailovna Dolgorukova era fiica Printului Mihail Dolgorukov si a Verei Vishnevskaia, stranepoata lui Iuri Dolgoruki, intemeietorul Moscovei. Pozitia privilegiata a acestuia a facilitat urmasilor lui  accesul in randul inaltei noblimi rusesti. 

Aceasta femeie a fost timp de 14 ani amanta si sotia renegata a  Tarului Alexandru al II-lea, cel care a proclamat la 2 martie 1861 egalitatea cetatenilor rusi. Tatal Katiei a fost ruinat de speculatiile financiare in care si-a investit averea si a fost obligat sa isi creasca fetele la curtea tarului, pe cheltuiala acestuia. Desi prima lor intalnire a avut loc pe cand Katia avea 12 ani, iar Tarul 42 de ani, abia dupa 5 ani de la acea data intre cei doi avea sa se aprinda o iubire ca-n povesti. Dupa moartea tatalui, Katia si sora ei au fost internate intr-un pension de fete care proveneau din randul nobilimii rusesti la Institutul Smolnii din St. Petersburg si unde Tarina Maria Alexandrovna se ocupa de actiuni de caritate. 

Cand Tarul a revazut-o, a fost subjugat de frumusetea ei si a vizitat-o de nenumarate ori la pension, plimband-o cu trasura. Katia se simtea atrasa de protectorul ei, dar nu isi dorea sa devina una dintre multele lui amante. In acea perioada a decedat si mama ei, iar Tarul si-a oferit cu generozitate umarul pe care Katia si-a plans durerea, dar tocmai aceasta slabiciune avea sa faciliteze schimbarea decisiva din viata ei! 

Intors din razboiul cu Turcia, Tarul a adus-o la curte si a numit-o doamna de onoare in suita sotiei sale, iar doi ani mai tarziu devenea amanta lui. In noaptea in care Tarul a facut dragoste cu ea i-a spus: ”Acum esti sotia mea secreta. Daca vreodata voi fi liber, ma voi insura cu tine.” Intr-una dintre scrisori, Tarul i-a scris negru pe alb: “Azi, din pacate, nu sunt liber, dar cu prima ocazie ma voi insura cu tine, caci te consider, acum si pentru totdeauna, ca sotia mea in fata lui Dumnezeu”. Alexandru al II-lea isi chema amanta de patru ori pe saptamana la Palatul de iarna, iar in restul zilelor isi scriau scrisori pline de pasiune. Intr-una dintre scrisori, Sasa, asa cum ii spunea Katia in intimitatea iatacului, asternea pe hartie: “Nu uita ca toata viata mea e in fiinta ta, ingerul sufletului meu, si ca singurul scop al acestei vieti este sa te vad fericita atat cat putem fi fericiti in aceasta lume. Cred ca ti-am dovedit, de la 13 iulie, ca, atunci cand iubesc cu adevarat pe cineva, nu stiu sa iubesc intr-un mod egoist… Vei intelege ca nu mai traiesc decat cu speranta de a te revedea joia viitoare in cuibul nostru”. 29 de scrisori stau marturie pasiunii care i-a legat, la acestea adaugandu-se schitele nud pe care Tarul i le-a facut si care sunt pastrate in arhivele statale.  Toate aceste intalniri nu aveau cum sa scape vigilentei politiei secrete si Romanovii au decis sa o trimita in exil la Napoli. Cand Tarul a mers in capitala Frantei sa semneze Tratatul de pace, dupa sfarsitul razboiului cu Crimeea, el a chemat-o in apartamentul de pe Champs Elysee si a adus-o inapoi in Rusia. 

Katia era generoasa, deschisa, cu idei liberale, lipsita de prejudecati si profund indragostita. Niciodata n-a avut pretentii materiale si nici nu se dadea in vant dupa viata de la curte. Cu toate astea, ea a devenit sfatuitoarea lui si a reusit sa isi convinga iubitul sa modernizeze viata la curte si sa implementeze reforme importante pentru tara, care aveau sa schimbe in mod definitiv istoria Rusiei: a fost anulata interdictia de a calatori in strainatate, a fost diminuata cenzura, au fost eliberati detinuti politici, a pus in discutie desfiintarea iobagiei in conditiile in care prestanta nobililor se masura in numarul de iobagi care munceau pe mosie, a sustinut improprietarirea taranilor, in conditiile in care Rusia tarista numara 47 de milioane de serbi dintr-o populatie totala de 61 de milioane. La aceste masuri s-au adaugat si altele: taranii aveau dreptul la o casa, sa isi munceasca terenul ca sa isi plateasca darile. S-a revizuit legea justitiei, a invatamantului, a sanatatii publice, s-au construit drumuri, s-a stimulat dezvoltarea economiei locale, s-au reformat armata si  finantele. Cei doi planuiau sa schimbe constitutia existenta cu una liberala si faceau planuri impreuna sa modernizeze viata imperiului tarist. Tarina Maria Alexandrovna combatea ideile progresiste si nu intelegea de ce trebuie schimbat un sistem care functiona dupa legi cunoscute si respectate de toata lumea. Din pacate, sistemul politic nu a fost reformat, iar rezistenta nobililor fata de aceste schimbari care le diminuau atat puterea, cat si averea, au condus la nasterea formelor de protest, organizate in ample  miscari revolutionare care a zguduit Rusia ani la rand. Dar pana acolo e cale lunga!

La nasterea primului lor copil, Katia a avut probleme medicale, iar cand s-a pus problema alegerii, Alexandru ar fi ordonat medicilor: “Daca e nevoie, sacrificati copilul, dar pe ea salvati-o cu orice pret!”. Dupa un an, avea sa se nasca Olga, iar acest fapt a dus la o isterie generala a Romanovilor. Doar Tarina, mama celor opt copii ai Tarului, avea sa se retraga in rugaciune, resemnare si-n tacere. Cand Alexandru al II-lea a cunoscut-o pe Katia, Tarina era bolnava de tuberculoza, iar cei doi soti incetasera sa mai aiba relatii amoroase, in urma sfaturilor primite de la doctorii curtii. Katia i-a nascut patru copii: George Alexandrovici, Olga Alexandrovici Iurievski, Ecaterina Alexandrovici Iurievski si Boris Alexandrivici (ultimul a murit la cateva zile de la nastere). Familia Tarului si nobilimea de la curte au dezaprobat relatia de adulter, ba chiar s-au temut ca nu cumva copiii nascuti din relatia intrzisa sa inlocuiasca la succesiune mostenitorii legitimi. Povestea aceasta de dragoste afisata fara perdea a macinat-o pe Tarina bolnava de tuberculoza de cativa ani buni, dar a tolerat-o in tacere cu multa demnitate. Insa copiii lor deja se temeau ca tatal ar putea sa isi recunoasca oficial bastarzii si sa le faciliteze accesul la tron. Dupa 10 ani de relatie, Tarul si-a instalat  amanta la Palatul de iarna, spre disperarea Tarinei, a familiei, ministrilor si nobililor de la curte. Tarul scapase cu viata ca prin minune din cateva atentate si credea cu inversunare ca ii datora viata Katiei. In iunie 1880, cand Tarina era pe patul de moarte, a cerut sa vada copiii amantei sotului ei, George si Olga, pe care i-a binecuvantat. Dupa moartea acesteia, mai exact dupa 40 de zile de doliu, Tarul s-a casatorit cu Katia la 6 iulie 1880, in biserica de la Tarskoe Selo. Desi a fost sfatuit sa mai astepte, raspunsul Tarului a fost categoric: “ Am asteptat destul timp de 14 ani! Acum 14 ani am promis ca, imediat ce voi fi liber, ma voi casatori cu ea. Nu voi mai astepta nici macar o zi”. Tarul a fortat Senatul curtii sa ii acorde titlul de Printesa Iurievskaia si si-a recunoscut copiii nascuti din relatia extraconjugala. Totodata el si-a innobilat copiii cu titulul de altete regale: “Pentru minorii George Alexandrovici si Olga Alexandrovna Iurievski acordam drepturile care apartin nobilimii si ii ridicam la rang de print cu titlul de altete”, desi ei nu aveau dreptul la tron.  Au urmat mai multe atentate ale nihilistilor rusi, dar Alexandru a scapat cu viata de fiecare data. Tarul stia ca multi ii vor moartea si, profund mahnit, acesta ar fi zis la un moment dat: “Ce sunt eu, o fiara salbatica, de ma vaneaza ca sa ma ucida?”  In 1 martie 1881, s-a trezit dis de dimineata, a luat masa cu familia, a mers la biserica, dupa care a plecat la parada garzii care avea loc la Menaj, intentionand ca mai apoi sa faca o vizita de curtoazie Marii Ducese Ecaterina, vaduva Marelui Duce Nicolai. Dupa ce s-a incheiat parada garzilor calare, Tarul s-a urcat in trasura flancata de 6 calareti, indreptandu-se catre palatul Marii Ducese. La intoarcere, desi stabilise impreuna cu Katia sa nu se intoarca la palat pe drumul pe care venise, grabindu-se catre casa, n-a mai schimbat traseul, iar la o cotitura, un tanar a aruncat un pachet sub copitele cailor. Bomba a explodat si multi slujitori au fost raniti. Desi initial a scapat nevatamat, profund ingrijorat de soarta supusilor, Tarul a decis sa coboare din cupeu si sa se intereseze de starea lor de sanatate, in vreme ce multimea l-a impresurat din toate partile.  Viata lui avea sa fie curmata de  o a doua bomba aruncata la picioarele lui de unalt membru al societatii secrete “Narodnaia volia” (Vointa poporului). Corpul i-a fost mutilat, piciorul drept smuls, corpul si fata - ranite de schije. A fost dus la Palat deoarece Alexandru repeta obsesiv aceleasi cuvinte: “La palat, acolo vreau sa mor!”.  Cand trasura a ajuns intr-un final, Katia, ingenunchiata si inlacrimata, l-a sarutat murmurand printre lacrimi: “Sasa…”  Luna urmatoare, Tarul ar fi implinit 63 de ani. La funeralii, Katiei si celor doi copii nu le-a fost permis accesul langa catafalc. Dupa inmormantare, familia Tarului i-a interzis Katiei sa locuiasca in Palatul de iarna, fiind obligata sa se mute impreuna cu copiii intr-o alta resedinta, iar dupa cativa ani, aceasta a parasit Rusia si s-a mutat la Paris. Urmasul lui la tron, Tarul Alexandru al III-lea, a dat ordin politiei secrete sa ii monitorizeze activitatile si sa fie informat prin rapoarte detaliate despre viata ei si a copiilor de la Paris. Desi Romanovii au dispretuit-o intotdeauna, Katia s-a afirmat ca o demna urmasa a familiei tariste, casa ei fiind unul dintre saloanele frecventate de elita pariziana. Cand Olga s-a maritat cu Contele de Merenberg, Tarul Nicolai al II-lea impreuna cu mama lui, Maria Feodorovna, nu au vrut sa sponsorizeze evenimentul, aducand inca un afrond memoriei lui Alexandru al II-lea si urmasilor lui. Katia a mai trait 41 de ani dupa moartea sotului ei si a inchis pentru totdeauna ochii in 15 februarie 1922, la Nisa, chiar in momentul in care situatia ei financiara devenea precara.

Saga bancherilor

Saga bancherilor care mor.  ”Câţi mai trebuie să moară pentru a acoperi un scandal internaţional?”

  de Petre Pavel

(photos.com)

La început de an bancherii de nivel internaţional primesc un bonus considerabil pentru munca prestată în anul precedent iar asta nu poate decât să le ridice moralul. Totuşi, de la începutul lui 2014 tot mai mulţi bancheri din Marea Finanţă îşi găsesc sfârşitul într-un mod tragic şi tot mai controversat.

Saga bancherilor care brusc se "sinucid" sau mor în condiţii misterioase a ajuns, joi, la episodul zece, după ce avocatul specializat în crah financiar al JP Morgan, Joseph Giampapa, a fost lovit mortal de o dubă, care a dispărut. Giampapa era unul din cei mai importanţi consilieri juridici a unei companii ce valorează sute de miliarde de dolari - JP Morgan. Autorităţile nu au făcut nicio acuzaţie şi nici nu se cunoaşte lista cu suspecţi ai cazului.

Ziua în amiaza mare, Giampapa a fost ucis pe loc de către un autovehicul, care l-a propulsat la o distanţă de 45 de metri. Incidentul nu mai pare deloc surprinzător, în 2014 fiind observate mai multe accidente extrem de suspecte cu bancheri: directorul Deutsche Bank, William Broeksmit, a fost găsit spânzurat în casa sa iar fondatorul American Title Service, Richard Talley s-ar fi ”împuşcat” de opt ori, în piept şi în cap, cu un pistol pentru cuie.

Conform informaţiilor care au ajuns în presă, Giampapa este al şaselea angajat proeminent al JP Morgan care a murit în condiţii controversate pe o perioadă de numai câteva săptămâni.

Companiile la care lucrau aceştia, JP Morgan şi Deutsche Bank, sunt implicate, pe lângă alte bănci, în scandalul manipulării ratelor bancare LIBOR şi în scandalul London Whale – companie contractată de JP Morgan. Scandalul LIBOR, în care bănci de calibru internaţional manipulau ratele de schimb valutar, a produs pierderi estimate la mai multe trilioane USD.

Seria controversată a deceselor a început, cel puţin din relatările presei, pe data de 21 ianuarie, primul caz fiind cel al directorului de comunicaţii al Swiss Re AG din Londra, Tim Dickenson.

Lista bancherilor care au murit în condiţii controversate în ultimele săptămâni:

Pe 12 martie – Kenneth Bellando, 28 de ani – angajat al Levy Capital şi fost angajat al JP Morgan, s-ar fi aruncat, conform autorităţilor, de la etajul al şaselea al clădirii East Side. Fost analist al JPMorgan, Bellando este fiul lui John Bellando, un ofiţer financiar şef al Conde Nast şi fratele unui ofiţer de investiţii al JPMorgan – expert în riscurile expunerii valutare.

Mai multe din mailurile lui Bellando au fost citate în timpul unei investigaţii a Comitetului de Finanţe a Senatului de la Washington cu privire scandalul London Whale. Compania London Whale, în ciuda faptului că a cauzat o pierdere de 6,2 miliardare de dolari, a reuşit să-i aducă contractantului său, JP Morgan, un profit de 21,3 miliarde dolari.

Pe 20 februarie - Li Junjie, 30 de ani - angajatul JP Morgan Hong Kong, Junjie ar fi fost implicat în diverse proiecte pe lângă postul obişnuit de la departamentul de foreign exchange. Chiar dacă nu a lăsat niciun bilet înainte de "suicid", colegii săi spun că acesta se afla sub ”o presiune imensă din cauza muncii”. Junjie este al patrulea bancher care ar fi sărit de pe acoperişul unui sediu JP Morgan în ultima lună.

Pe 19 februarie, James Stuart, 70 de ani - om de afaceri de peste 50 ani şi fost director al Naţional Bank of Commerce, Stuart este considerat un om de afaceri a cărui relaţii erau extrem de extinse. Moartea lui nu a fost făcută publică în presă. Mai straniu, certificatul său medico-legal nu precizează cauzele morţii.

Pe 12 februarie Ryan Crane, 37 de ani, director executiv al băncii internaţionale JP Morgan, cu o vechime de 14 în bancă. De data aceasta poliţia nici nu a mai dat detalii legate de circumstanţele morţii sale. Moartea lui Crane este cu atât mai stranie cu cât în urmă cu două săptămâni, pe data de 28 ianuarie, Gabriel Magee, un alt manager important al companiei JP Morgan, ar fi sărit de pe sediul central al băncii din Londra. Cei doi lucrau împreună şi se cunoşteau.

Pe 7 februarie Richard Talley, 57 de ani, fondatorul American Title Service din Colorado a fost găsit mort. Poliţia susţine că Tallet s-a sinucis în garajul său cu un pistol pentru cuie, împuşcat de opt ori în piept şi cap.

Pe 29 ianuarie Mike Dueker, 50 de ani, economist şef de la Russel Investments, care s-ar fi „aruncat” de pe un pod (Tacoma Narrows) care trecea pe deasupra unei autostrăzi, în statul Washington. Russel a fost angajat ca asistent VP la Federal Reserve în St. Louis între 1991-2008.

Pe 28 ianuarie Gabriel Magee, 39 de ani, vicepreşedinte la JP Morgan Europe. Corpul său a căzut de pe celebrul zgârie nori Canary Warf din Londra (etajul 33), aterizând pe o clădire mai mică din vecinătate. La auzul veştii părinţii săi au declarat că se vor deplasa imediat la Londra pentru a lua lucrurile fiului lor şi a cere explicaţii - cei doi americani respingând vehement versiunea oficială a morţii prin sinucidere.

Pe 26 ianuarie, William Broeksmit, 58 de ani, director executiv al Deutsche Bank, a fost găsit de poliţie spânzurat în casa sa din South Kensington, Londra. A doua zi, Eric Ben-Artzi, fost angajat la Deutsche Bank, care a părăsit banca după ce a început să publice informaţii despre practicile scandaloase ce ar fi avut loc acolo, a ţinut o conferinţă de presă despre pierderile de 12 miliarde pe care DB le-ar fi înregistrat şi despre care directorii DB ar fi ştiut.

Pe 21 ianuarie, Tim Dickenson – directorul de comunicaţii al Swiss Re AG şi-a găsit sfârşitul de pe acoperişul sediului JP Morgan din Londra în condiţii suspecte. Nici poliţia şi nici presa a nu a publicat vreo informaţie cu privire la moartea sa.

Enigmele lui Tolstoi si Dostoievski

 

Enigmele lui Tolstoi si Dostoievski 

Eşecul titanului

 Apreciat de unii ca “cel mai mare romancier pe care l-a avut lumea” (Virginia Woolf), iar de alţii, ca un“simbol viu al căutării după sensul vieţii” (Enciclopedia Britanică, 1999), istoria lui Tolstoi este cronica frământată a omului în căutare după absolut.

            Născut într-o familie nobilă, Lev rămâne orfan de mic. Mătuşi binevoitoare se ocupă de creşterea lui. Curând, ca tânăr, se aruncă din plin în viaţa salonardă. La 23 de ani, Tolstoi intră în armată şi ia parte la Războiul Crimeii. Obosit de sânge şi căutând altceva, la 28 de ani, Tolstoi îşi dă demisia din armată, ca să pornească să colinde Europa… După doi ani, Lev se întoarce de la Paris fără nici o copeică: îşi prăpădise toţi banii la ruletă. Gândindu-se să înceapă serios viaţa, Tolstoi se căsătoreşte cu Sonia, cu care va avea 13 copii. Mânat de un talent prodigios, Tolstoi se dedică scrisului. Curând, cele două romane Război şi Pace şi Ana Karenina, îl fac deodată faimos. Viaţa merge înainte pînă cînd, la 56 de ani, Tolstoi trece printr-o depresie cumplită. Pentru ce-a trăit de fapt? Moartea se apropie, iar el este nepregătit ca un copil. Groaza de moarte mai ales îl aruncă în căutarea lui Dumnezeu.

            Aşa găseşte Tolstoi Evanghelia. Sufletul i se luminează şi se converteşte. Dar ceea ce îl fixează cel mai mult din Evanghelie este tocmai Predica de pe munte.

 

Predica de pe munte

În predica de pe munte Hristos a căutat să îndrepte ce se stricase printr-o greşită educaţie şi să dea ascultătorilor Săi o dreaptă concepţie despre Împărăţia Sa şi despre propriul Său caracter. Dar El n-a atacat direct rătăcirile oamenilor. El a văzut mizeria lumii adusă de păcat, dar nu le-a pus în faţă o descriere vie a stării lor de nelegiuire. I-a învăţat lucruri nemărginit mai bune decât acelea pe care le cunoscuseră. Fără a combate ideile lor despre Împărăţia lui Dumnezeu, El le-a făcut cunoscut condiţiile intrării în această Împărăţie, lăsând pe seama lor să tragă concluziile privitoare la natura ei.

 

Cu un sistem de valori în suflet, Tolstoi îşi reneagă romanele şi, de aici înainte, este hotărît să scrie orientat numai spre morala biblică. Datorită faptului că Tolstoi a avut bunul obicei să-şi ţină un jurnal, în care-şi nota toate evenimentele şi lupta sa lăuntrică, până în cele mai mici detalii, suntem în temă cu itinerarul său spiritual. Idealurile morale din Evanghelie l-au atras ca o flacără, cu toate că nu reuşea să le aplice în viaţă. Jurnalul este însă martorul că Tolstoi s-a străduit să urmeze literal Predica de pe munte.

            Odată, după ce a citit porunca pe care Iisus a dat-o tânărului bogat…

 

Porunca pe care Issus a dat-o tânărului bogat

În Sfînta Evanghelie de astăzi scrie că un tînăr oarecare s-a apropiat de Mîntuitorul, a îngenuncheatînaintea Lui şi I-a zis: Învăţătorule bun, ce voi face ca să dobîndesc viaţa cea veşnică? (Luca 18, 18).

Mîntuitorul i-a arătat că pentru a intra în viaţa veşnică trebuie să păzească poruncile date de Dumnezeu lui Moise. Tînărul a zis că toate le-a păzit din tinereţile sale. Auzind Mîntuitorul aceste cuvinte, a spus: Încă una îţi lipseşte. Vinde toate cîte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri şi vino de-mi urmează Mie (Luca 18, 22).

Prin aceste cuvinte Mîntuitorul i-a arătat calea cea înaltă a desăvîrşirii care este mai presus de poruncile Legii Vechi. Cu alte cuvinte Mintuitorul i-a spus: "Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile cele date de Dumnezeu lui Moise. Iar dacă voieşti să fii desăvîrşit mergi, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor şi vino de urmează Mie”. Iar el auzind acestea, s-a dus întristat că avea avere multă. (Luca 18, 23) Vedeţi cît de mare piedică în calea mîntuirii, şi mai ales a desăvîrşirii, este averea pentru acela care o iubeşte şi îşi lipeşte inima de ea? Vedeţi pentru care pricină Mîntuitorul a zis: Căci cu anevoie va intra bogatul în Impărăţia Cerului (Matei 19, 23) şi că mai lesne este să treacă funia corabiei prin urechile acului, decît bogatul să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 18, 25).

 

… Tolstoi a decis să-şi elibereze şerbii, să renunţe la drepturile de autor şi să-şi împartă imensele bogăţii. A început să poarte haine ţărăneşti şi ciubote făcute de el. A început să are câmpul… Soţia lui, Sonia, văzându-şi siguranţa financiară vaporizându-se, a protestat până când Tolstoi i-a făcut ceva concesii. Banii câştigaţi din publicarea romanului Înviere, scris la 71 de ani, au fost daţi pentru acoperirea cheltuielilor de emigrare a unui grup întreg anabaptist, persecutat de ţar.

Redăm mai jos un extras din cunoscutul său roman Învierea, scris în jurul anului 1899 (în traducerea Luciei Demetrius).

 

"Însuşi acel Iisus, al cărui nume îl pomenise preotul de atâtea ori cu glas şuierător şi-l lăudase cu tot felul de vorbe ciudate, acel Iisus a oprit tot ceea ce se făcea aici; a oprit nu numai vorbăria aceasta fără rost şi vrăjitoria pângăritoare de către preoţi-învăţători asupra pâinii şi vinului, dar a oprit în chipul cel mai hotărât ca oamenii să-i numească învăţători pe alţi oameni, a oprit rugăciunea în biserici, a poruncit ca fiecare om să se roage în singurătate, a oprit chiar bisericile, spunând că El a venit să le dărâme şi că trebuie să te închizi nu în biserici, ci în duh şi în adevăr... Nimănui din cei care erau de faţă nu-i trecuse prin minte că tot ce se petrecea aici era cel mai mare blestem şi cea mai mare batjocorire a lui Christos însuşi, în numele căruia se făceau toate acestea. Nu-i venea nimănui să creadă că crucea aurită cu medalioane smălţuite în colţuri, cu care ieşise preotul şi pe care o dădea credincioşilor s-o sărute, nu era altceva decât imaginea spânzurătorii pe care pătimise Iisus, tocmai pentru că oprise ceea ce se făcea acum aici în numele Lui. Nu-i venea nimănui în minte că, chiar aceşti preoţi care-şi închipuie că mănâncă trupul şi beau sângele Domnului, sub forma pâinii şi a vinului, îi mănâncă în adevăr trupul şi-i beau sângele, şi aceasta nu în bucăţele de pâine şi în vin, ci prin faptul că nu numai că-i înşeală pe cei umili, de a căror fiinţă s-a pătruns Christos, dar îi lipsesc chiar de cel mai mare bine şi-i aruncă în suferinţele cele mai crude, ascunzându-le oamenilor destăinuirea adevărului pe care l-a adus El".

 

 

Filozofia lui de non-violenţă – izvorâtă din Predica de pe munte – a inspirat puternic şi pe Gandhi, şi pe Martin Luther King, cititorii lui Tolstoi.

            Ca să fie desăvârşit, Tolstoi a renunţat la vânătoare, la fumat şi băutură, a devenit vegetarian. Avea“reguli pentru dezvoltarea voinţei emoţionale; reguli pentru dezvoltarea simţămintelor înalte şi reguli pentru reprimarea simţămintelor josnice…” Niciodată n-a renunţat la nici una dintre ele… Toată viaţa şi-a propagat crezul său care, de-atunci şi pînă-n viitor, continuă să câştige nenumăraţi entuziaşti. Oamenii îi admirau viaţa impecabilă de dinafară…

 

            Şi totuşi…

           

În ciuda eforturilor sale sincere, niciodată n-a putut atinge disciplina de sine necesară împlinirii desăvârşite a regulilor. Prea cinstit cu sine, el nu şi-a putut tăgădui conştiinţa care-l tortura. Străduinţele arzătoare ale lui Tolstoi spre perfecţiune nu i-au adus niciodată pace şi bucurie sufletească. Toate schemele sale de autoîmbunătăţire s-au dovedit nule. Până în ultimele zile, jurnalul său continuă să puncteze tema neîmplinirii. Antagonismul dintre real şi ideal l-a măcinat cumplit.

“Testul păzirii învăţăturii lui Hristos se concretizează în conştiinţa eşecurilor noastre de a atinge perfecţiunea”, scria Tolstoi cu amar. “Cât de mult ne-am apropiat de perfecţiune – nu poate fi evaluat. Tot ce putem vedea este mărimea devierilor noastre.”

Atât de dezamăgit era de neputinţa omenească, încât, spre sfîrşitul vieţii, şi-a ascuns puştile, ca să nu dea curs tentaţiei de a se sinucide. În cele din urmă, Tolstoi pur şi simplu a fugit de acasă. A fugit de faimă, de familie, de identitatea lui şi de bogăţie: însoţit doar de fiica lui credincioasă, Alexandra, a murit ca un vagabong într-o haltă de cale ferată, la 82 de ani.

Philip Yancey îl consideră pe Tolstoi drept “primul autor care a realizat cea mai dificilă dintre sarcini: să-L facă pe Dumnezeu tot atât de atrăgător şi de credibil pe cât e diavolul. Scrierile lui oferă o sursă vezuviană de putere morală. El e cel care mi-a îndreptat privirea în sus!”

Şi totuşi, convulsiile sale spirituale şi nefericirea lui mărturisesc că lui Tolstoi i-a lipsit ceva esenţial. Unul din biografii săi, A.N. Wilson, scrie: “Cu claritate de cristal, Tolstoi  a văzut nevrednica sa proprie în lumina idealului lui Dumnezeu. Dar Tolstoi n-a putut face pasul următor – acela de a se încrede în Harul lui Dumnezeu pentru a depăşi incapacitatea sa.” Tolstoi a descoperit cu claritate ţinta. Din păcate, îndoindu-se de divinitatea lui Iisus,* Tolstoi a rămas pe loc. Religia lui Tolstoi a fost un sistem disperat al legii lipsit de puterea harului.

* Dacă, după convertirea sa, Tolstoi a fost puternic ataşat de ortodoxia rusă, cu timplu s-a dezgustat de instituţionalismul lipsit de conţinut pe care l-a găsit. Îndepărtîndu-se de biserica oficială, a început să pună la îndoială tot ce venea prin ea, inclusiv intergitatea Bibliei. Făcând greşeala lui Marcion şi Bultmann, scriitorul a hotărît că Biblia trebuie luată doar ca o carte de morală divină. În cele din urmă, Tolstoi s-a îndoit de divinitatea lui Iisus, recunoscându-L doar ca model uman. În consecinţă, Tolstoi a fost excomunicat de biserică.

 

 

Învierea netrebnicului

 

Cu numai şapte ani mai în vîrsta ca Tolstoi, dar fără să se întîlnească vreodată, un alt mare scriitor rus e consumat de experienţa spirituală. Pe cînd Tolstoi se lupta ascetic pentru perfecţiune, acesta se prăbuşea periodic în alcoolism şi patima jocurilor de noroc. În schimb mesajul lui Dostoievski comunica harşi iertare, poate cu o forţă tolstoiană.

 

Fiul unui chirurg pios şi caritabil, Feodor Dostoievski rămîne şi el dublu orfan în adolescenţă. Dupăpromovarea academiei tehnice militare, ca proaspăt sublocotenent, Dostoievski îşi dă demisia ca să trăiască din producţii literare, spre care se simţea atras. Astfel la 25 de ani, dupa ce a publicat romanul său"Oameni sărmani", cel mai exigent critic rus în viaţă a exclamat: "Un nou Gogol este printre noi!". La 26 de ani, indignat de robia iobagilor, Dostoievski se alătură cercului Petraşevski, un grup de socialişti utopici şi revoluţionari anti-ţarişti. După numai doi ani, Dostoievski este arestat şi condamnat la moarte. În ajunul Crăciunului lui 1849, tânărul este dus înaintea plutonului de execuţie, cu alţi 29 de camarazi. Era îmbrăcat doar într-un halat mortuar, în timp ce afară era un ger cumplit. Treizeci de sicrie aliniate la zid îi aşteptau. Timp de jumătate de oră, condamnaţii, îngheţaţi fizic şi sufleteşte, au asistat la slujba de îngropăciune. Apoi primii trei au fost aliniaţi. "Puştile sus", s-a auzit comanda. Încărcătoarele au păcănit... şi, înainte de a se rosti "Foc!", un ofiţer gonind pe cal aparu cu un mesaj din partea ţarului: "Opriţi!" Arătînd multă îndurare aînalţimii sale, ordinul aducea vestea comutării pedepsei cu moartea la munca silnică... Experienţa aceasta de o intensitate inexprimabilă îl va marca pentru tot restul vieţii. Câţiva din condamnaţi înnebunesc. Alţii se sting curând după aceea. Dostoievski se alege doar cu o epilepsie de care va fi chinuit tot restul vieţii.

 

Pedeapsa înlocuitoare sună astfel: patru ani de muncă silnică, urmaţi de alţi şase ani de armată corecţională.

 

Când convoiul sosi în Siberia, două femei din piaţă îi strecoară în buzunar un Nou Testament. Printre paginile lui, Dostoievski găseşte 25 de ruble. Providenţa lui Dumnezeu mă emoţionează. Pentru Dostoievski, bezna dezolării este înlaturată acum de izbucnirea de lumină pe care o găseşte în Isus Hristos pe care nu-L cunoscuse. Citeşte şi reciteşte Noul Testament, memorând o bună bucată din el. Acolo în Siberia, Dostoievski se regăseşte în rolul fiului risipitor: într-o ţară depărtată, printre cele mai de jos făpturi, dar amintindu-şi de bunătatea Tatălui pe care L-a părăsit... Acolo trăieşte Dostoievski experienţa convertirii: se dezice de aroganţa intelectualităţii ruse; renunţă la ideile sale politice şi se dedică din străfundul inimii doar lui Cristos.

 

La capătul celor zece ani lungi siberieni, Dostoievski se reîntoarce în viaţa petersburgheză cu o credinţă de nezguduit: "Dacă cineva mi-ar dovedi că Cristos Se află în afara adevarului, atunci aş prefera să rămân cu Cristos decât cu adevărul."

 

Curând după aceea, în anii 40 ai vieţii, Dostoievski porneşte să colinde, ca şi Tolstoi, Europa. Aici, atras de ruletă, cunoaşte căderi zdrobitoare şi ceasuri de amară căinţă. Întors în Rusia, Dostoievski se apucă să scrie romanele sale introspective. Din nefericire, viaţa lui cunoaste recăderi în alcoolism şi blestemate jocuri de noroc. De cîte ori scria un roman de succes, simţea că stabilirea financiară câştigată făcea actul de creaţie inutil. Îşi lua toate economiile, se ducea la casino şi nu pleca de acolo până nu pierdea şi ultimul bănuţ. O dată redevenit sărac, putea din nou să se aşeze la masa de scris. Într-o lipsă financiară cronică şi dependent de creditori nemiloşi, Dostoievski se afla întodeauna în urmă cu scrisul. În această goană primeşte ajutorul nepreţuit al tinerei stenografe Ana, care, din compătimire pentru omul cu douăzeci şi cinci de ani mai în vârstă, se dedică scrierii zi şi noapte cu succes. La scurt timp se căsătoresc. Ca o mîngîiere, Ana aduce, pentru ultimii săi 15 ani, ordine financiara şi adăpostul unui cămin creştin.

Toate scrierile sale ulterioare gravitează în jurul întoarcerii şi reîntoarcerii la Dumnezeu. Toate culminează cu dragostea lui Dumnezeu pentru păcătosul nenorocit, o dragoste care se jertfeşte. Cerulîncărcat al romanelor lui izbucneşte de bucuria mântuirii. Cu timpul, faima lui se extinde pretutindeni, stârnind gelozii şi aprecieri. Retras şi bolnav, la şaizeici de ani, chiar de ziua aniversării căsătoriei cu Ana, Dostoievski moare.

Aimee, fiica lui, povesteşte: "Ne-a chemat lângă pat, ne-a luat mînuţele (avea patru copii) şi ne-a spus: Copii, niciodată să nu uitaţi ce vă spun acum. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi nu vă îndoiţi niciodatăde iertarea Lui. Vă iubesc mult, dar iubirea mea este nimic în comparaţie cu iubirea Lui. Chiar dacă vreodată veţi ajunge disperaţi şi veţi face lucruri urâte ca şi mine, să nu vă pierdeţi niciodată încredereaîn Dumnezeu. Umiliţi-vă înaintea Lui ca înaintea unui tată. Imploraţi-I iertarea, şi El se va bucura de pocăinţa voastră tot aşa cum s-a bucurat tatăl de întoarcerea fiului risipitor... "

 

 

Aceşti doi martori străjuiesc drumul căutărilor noastre, cu mâini întinse, ca să nu arate direcţia. Nici unul nu e călăuzită completă, fiecare indicând doar câte o jumătate din împletitura legii cu harul. Luaţi în parte, fiecare trage spre câte o extremă: fie spre Legalismul sever, fie spre un Har neputincios, care mângîie, dar care nu trasnformă pe păcătos.

Cheia enigmei  

 În anii ’70, ani de comunism agresiv, scriitorul Malcom Muggeridge era surprins să audă că membrii elitei intelectualităţii din URSS experimentează o trezire spirituală. Analoti Kuzneţov – pe atunci în exil în Anglia – le-a explicat că abia puteai găsi un scriitor, artist sau muzician care să nu fi fost familiarizat cu marile teme ale creştinismului. Muggeridge se mira cum este posibil aşa ceva, când Biblia fusese cu totul retrasă şi era de negăsit. Kuzneţov i-a explicat: “O dată cu Biblia, comuniştii au uitat să suprime şi cărţile lui Tolstoi şi Dostoievski, cele mai eficiente expuneri ale credinţei crestine.

Gugong – oraşul interzis

Gugong – oraşul interzis 

Oraşul Interzis a fost denumirea Palatului Imperial Chinezesc  in perioada cuprinsa intre dinastia Ming (incepe in 1368) şi sfârşitul dinastiei Qing (se termina in 1912). Acest palat este situat în mijlocul orasului Beijing şi găzduieşte acum un muzeu denumit Muzeul Palatului. Timp de aproape 500 de ani monumentalul edificiu a servit drept palatul împăraţilor Chinei şi familiile lor precum şi centru de ceremonial şi politic ale guvernului chinez.

 Denumirea comună tradusa din limba engleză “Oraşul Interzis” este o traducere a numelui Zijin Cheng (literal “Oraşul Interzis Purpuriu)”. Un alt nume similar, originar din engleză este “Palatul Interzis .” Numele “Zijin Cheng” are semnificaţii pe mai multe niveluri. Zi sau “Purple” se referă la Steaua Nordului, care în China antică a fost numit  Ziwe şi în astrologia chineză tradiţională a fost reşedinţă a împăratului Celest, paralelul ceresc al imparatului domnitor al Chinei.

 Oraşul Interzis  a fost construit între 1406 – 1420, complexul este format din 980 de clădiri acoperind  720.000metri patrati. Complexul palatului exemplifică arhitectura tradiţională chineză, influenţand evoluţiile culturale şi arhitecturale în toata Asia de Est şi în alte parti ale lumii.

 Din 1925, Oraşul Interzis a fost transformat in muzeu (Muzeul Palatului), al cărui vastă colecţie de opere de artă şi artefacte au fost constituite din colecţiile imperiale ale dinastiilor Ming şi Qing. Parte din colectia muzeului se află astazi în Palatul Naţional din Taipei (Taiwan). Ambele muzee au originea de la aceeaşi instituţie, fiind împărţite in timpul Războiului Civil din China.

 Oraşului Interzis a fost situat în Oraşul Imperial din timpul dinastiei mongole Yuan. La stabilirea dinastiei Ming, împăratul Hongwu a mutat capitala de la Beijing, în nord, până la Nanjing, în sud şi a dispus ca palatele dinastiei mongole  Yuan  sa fie arse. Când fiul său, Zhu Di, a devenit Împăratul Yongle, el a mutat capitala inapoi la Beijing şi a început construcţia în 1406 a ceea ce avea să devină Oraşul Interzis.

 Constructia palatului a durat 15 ani şi a necesitat mai mult de un milion de muncitori. Materialul utilizat a inclus busteni intregi de lemn preţios (Phoebe zhennan) găsiti în junglele din sud-vestul Chinei şi blocuri masive de marmură din carierele  din apropierea oraşului Beijing. Majoritatea salilor palatului au fost pavate cu “cărămizi de aur” (jīnzhuān), de fapt cărămizi special arse numite caramizi Suzhou.

Colecţiile Palatului (Pictura şi Ceramica)

 

Colecţiile de artă ale Muzeului Palatului, muzeu naţional adăpostit în Oraşul Interzis din Beijing,  au fost constituite prin colectarea artefactelor imperiale ale dinastiilor Ming şi Qing. Această colecţie a fost extinsă în secolul XX cu noi achizitii, transferuri de la alte muzee şi de noi descoperiri arheologice.

Astăzi, există peste un milion de opere rare şi valoroase de arta în colectia permanenta a Muzeului Palatului, inclusiv picturi, ceramica, sigilii, sculpturi, obiecte inscriptionate, obiecte de bronz, obiecte de email, etc.  Potrivit unui inventar de colectare al Muzeului, realizat între 2004 şi 2010, Muzeul Palatului detine un total de 1,8 milioane artefacte şi include 1,7 milioane de elemente desemnate ca fiind protejate la nivel naţional, fiind etichetate “relicve culturale de valoare nationala”.

Pictura. Muzeul Palatului are aproape 50.000 de picturi. Dintre acestea, mai mult de 400 înainte de dinastia Yuan (1271-1368). Aceasta este cea mai mare colectie din China şi include unele dintre picturile rare si valoroase din istoria Chinei. Colectia  se bazează pe lucrarile apartinand dinastiilor Ming şi Qing. Interesul personal avut de acesti împăraţi, cum ar fi Qianlong, au dus la constituirea uneia dintre cele mai importante colecţii de picturi din istoria Chinei care a supravietuit. Din nefericire, o parte semnificativă din această colecţie a fost pierdută.

 

Ceramica si Portelan. Muzeul Palatului detine 340.000 de piese de ceramica si portelan. Acestea includ colecţii imperiale din dinastiile Tang şi Song, inclusiv  piese comandate de Palat şi uneori de către împărat in persoana. Această colecţie este notabila deoarece provine direct din colecţia imperială şi reprezintă astfel cea mai bună producţie de portelan din China. Muzeul Palatului detine circa 320.000 de piese de porţelan din aceasta colecţie imperială. Restul sunt detinute de Muzeul Naţional în Taipei (Taiwan) şi Muzeul Nanjing.

 

Colecţiile Palatului (Bronz, Jad şi Bijuterii)

 

Bronzul deţine un loc important în cultura chineză şi a fost mereu o parte importanta a ceremoniei de stat. Colecţia de bronz a Muzeului Palatului datează din timpul dinastiei Shang. Din cele aproape 10.000 de piese deţinute, aproximativ 1600 sunt obiecte inscriptionate din perioada de pre-Qin (la 221 î.Hr.). O parte importantă a colecţiei o reprezinta lucrari din bronz folosite in scop ceremonial de catre curtea imperială, inclusiv seturi complete de instrumente muzicale folosite de orchestrele imperiale.

 

Jadul are un loc unic în cultura chineză. Colecţia Muzeului este compusa in  cea mai mare parte din colecţia imperială si cuprinde circa 30.000 de piese. Colectia incepe cu  timpurile neolitice si pre-dinastice (inainte de dinastia Yuan), cuprinzand mai multe piese renumite de-a lungul istoriei, precum şi piese din  multe descoperiri arheologice recente. Cele mai timpurii piese datează din perioada neolitică. Piesele dinastiei Ming şi piesele apartinand dinastiei Qing includ si elemente utilitare ale  palatului, precum şi elemente primite ca tribut din unele regiuni ale  Imperiului şi dincolo de el.

 

În China, bijuteriile au fost purtate si de barbati si de femei pentru a arăta nivelul de  nobleţe şi bogăţie. Femeile purtau un set de bijuterii care putea include o diademă sau o simpla bentiţă aproape similare celor purtate de femeile din Valea Indusului. Bijuterii, amulete religioase şi alte elemente decorative au fost adesea plasate în morminte. Imparatii, conducătorii civili si militari şi marii funcţionari au fost îngropaţi împreună cu bijuterii si artefacte de jad pentru a-si proteja viaţa de apoi, unii membri ai curtii imperiale  au fost chiar îngropati într-un costum complet de jad verde.

Taiwan – Guoli Gugong

 

Museul Naţional al Palatului este un muzeu de artă din orasul Taipei. Acesta este Muzeul Naţional al Republicii China (Taiwan) şi are o colecţie permanentă de 700 000 de artefacte antice şi opere de artă din China, transformandu-l intr-unul dintre cele mai mari din lume. Muzeul Naţional al Palatului şi Muzeul Palatului, situate în interiorul Orasului Interzis din Republica Populară Chineză, împărtăşesc aceleaşi rădăcini originale, fiind  împărţite în două ca urmare a războiului civil chinez.

 

Când luptele din 1948 s-au înrăutăţit, în razboiul dintre  armatele comuniste ale lui Mao şi naţionaliste ale lui Chiang Kai-shek, directorii de la Muzeul Palatului situat în interiorul Orasul Interzis au luat decizia de a trimite unele dintre elementele cele mai pretioase din colecţia Muzeului in Taiwan. Hang Li-Wu, mai târziu director al muzeului, a supravegheat transportul  împartit în trei spre portul Keelung în Taiwan, la bordul cargoului Chung Ting.

 

Transportul continea un total de 2.972 de lazi expediate în trei grupuri si a ajuns în Keelung în februarie 1948. La data în care exponatele au sosit în Taiwan, armata comunistă a preluat deja controlul colectiei Muzeului Palatului din interiorul Orasului Interzis, astfel ca  nu toate piesele colectate  au putut fi  trimise în Taiwan. Cele 2.972 de lazi continand artefacte mutate în Taiwan au reprezentat doar un sfert din lăzile iniţial transportate la  Sud de Beijing.

 

Clădirea Muzeului Naţional al Palatului din Taipei a fost proiectata de Huang Baoyu şi construita intre martie 1964 – august 1965. Datorită spaţiului insuficient pentru a expune cele  peste 600.000 de artefacte, muzeul a avut renovari in 1967, 1970 şi 1996. În 2001, muzeul a investit  21 de milioane de dolari intr-o noua renovare si modernizare si pentru a-l face mai spaţios şi modern. Aceste noi activitati  au fost accelerate în 2002, an  în care aproximativ două treimi din secţiunile muzeului au fost inchise. Muzeul a fost redeschis în ziua de Crăciun 2006, după o lungă perioada de aproape  zece ani de renovare.

 

Conform raportului oficial, Muzeul Naţional al Palatului din Taipei detine opere de caligrafie chineză, portelan, bronzuri, picturi, jad şi multe alte obiecte. Originea lor – cam 22% (2972 din cele 13.491 lazi) din lazile transportate iniţial la sud de Beijing. Datele  includ transferurile de la alte instituţii, donaţii, precum şi achiziţiile efectuate de către muzeu. Până la sfârşitul anului 2011, muzeul a acumulat 700 000 de  artefacte istorice sau artistice cu valori semnificative. Din aceasta  colecţie, cu o asemenea dimensiune, doar 1% este expusă la un moment dat. Restul colectiei  este stocat în tezaurul muzeului in conditii climaterice controlate.

 Guoli Gugong – Gradinile Palatului – Zhishan

 

Grădinile găzduite în incinta Muzeului Palatului National sunt plantate si dezvoltate în stilurile compatibile celor din dinastiile Song si Ming si acoperă aproximativ 1,88 hectare (18.800 m2). Gradinile acestea încorporează principiile din domenii diverse – Feng Shui, arhitectura chineză, gestionarea apei, design peisagistic, precum si metafore diverse legate de folclorul chinezesc.

 Gradinile contin numeroase iazuri, fântâni si pavilioane din bambus si diferite soiuri de lemn chinezesc. Aceste gradini au fost terminate si deschise în 1985. Există, de asemenea, si alte gradini afiliate aceluiasi stil chinezesc în apropierea muzeului,  numite Gradina Chineza si Parcul Shuangxi.

 Parcul Shuangxi si Grădina chineză sunt situate în cartierul Shilin din Taipei. Suprafata totală a parcului este de 2 hectare. Construit în 1974, în stil chinezesc din sud,  al arhitecturii de curte, Parcul Shuangxi oferă pavilioane, curti, poduri arcuite sau poduri in zig-zag si lungi coridoare care traverseaza gazonul. Aspectul peisajului si constructia lui au fost finalizate de către marele arhitect Hu Guoli.