Poate fi Kosovo un precedent periculos în dreptul internaţional?

Poate fi Kosovo un precedent periculos în dreptul internaţional?

Lipsa unei clarificări din partea Curţii Internaţionale de Justiţie referitor la statutul legal al independenţei Kosovo poate constitui un precedent periculos pe plan internaţional. Toată această situaţie confuză a dus la o dezbatere aprinsă între grupurile de politicieni care acordă o importanţă maximă principiului autodeterminării şi cei care consideră că ,înainte de toate ,pe plan internaţional trebuie respectat principiul suveranităţii statului.  Confuzia are ca efect intensificarea activităţii mişcărilor separatiste din întreaga lumea.

Între suveranitate şi  autodeterminare

Conform Constituţiei Iugoslaviei din 1974 ,provincia Kosovo a avut statutul de teritoriu autonom. Kosovo avea propria constituţie,propriul guvern, o Curte Supremă de Justiţie, armată proprie şi dreptul de a acorda cetăţenie şi de a emite paşapoarte. Acestă largă autonomie era un compromis între aspiraţiile naţionale manifestate de comunitatea de albanezi majoritară în Kosovo şi cea sârbă dispusă oricând să apere suveranitatea şi integritatea teritorială a Serbiei.

După moartea preşedintelui Tito ,  a  început să se manifeste o opoziţie sârbă din ce în ce mai pronunţată în ceea ce priveşte autonomia de care beneficia provincia Kosovo. Începând cu 1989-1990 , confictul dintre comunitatea albaneză şi autorităţile sârbe s-a  agravat rapid. Preşedintele Slobodan Milosevic a promovat o politică activă de  “diluare etnică” prin  aducerea de noi etnici sârbi în Kosovo şi eliminarea autonomiei provinciei Kosovo considerată neconstituţională.

După dezastrul politic şi militar provocat de dezmembrarea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia în 1992, Serbia şi-a afirmat cu mai multă tărie suveranitatea asupra provinciei Kosovo , insistând mai ales asupra importanţei istorice pe care o are regiunea în istoria sârbilor.  

Chiar dacă de la început comunitatea europeană a abordat conflictul interetnic din provincia Kosovo ca pe propria problemă, contribuţiile sale la soluţionarea  conflictului din Kosovo au fost de cele mai multe ori incoerente  şi fără efect. La Conferinţa pentru Iugoslavia , cu începere din 1992, chestiunea Kosovo a fost etichetată ca fiind o problemă a minorităţilor cu toate prevederile sale din dreptul internaţional:

·         Problemele minorităţilor trebuie separate de  chestiunile legate de principiul autodeterminării

·         Graniţele existente trebuie respectate.Chiar dacă are grupuri de minorităţi pe teritoriul său, statului trebuie să-i fie respectată suveranitatea.

·         Posibilitatea de intervenţie a altor state sau organizaţii internaţionale este limitată. Dreptul internaţional recunoştea în rândul principiilor sale neamestecul în treburile interne ale unui stat. Cu toate acestea respectarea drepturilor  minorităţilor nu mai ţine doar de problema internă a unui stat, chiar dacă nu există un tratat special destinat acestei chestiuni.

Comunitatea Europeană înglobează drepturile minorităţilor în drepturile fundamentale ale omului. În ciuda sancţiunilor primite din partea organismelor europene pentru încălcarea drepturilor comunităţii albaneze din Kosovo,Serbia continuă să păstreze aceiaşi politica  chiar cu riscul de a se izola în plan european.

Americanii şi aliaţii europeni au ajuns la concluzia că sancţiunile şi instrumentele tradiţionale pentru implementarea dreptului internaţional sunt inutile în cazul Serbiei.

Negocierile de la Ramboiullet din 6 februarie 1999, au fost ultima încercare de găsire a unei soluţii politice. Acordul de pace propus la Ramboiullet cerea ca în schimbul garantării suveranităţi Repubilicii Federale Iugoslave asupra provinciei Kosovo, acesteia din urmă să i se acorde o autonomie largă în cadrul statului iugoslav.

Pentru NATO , acordul de la Rambouillet era ultima încercare paşnică de soluţionare a crizei din Kosovo, având în vedere masacrul săvârşit de trupele sârbe asupra civililor albanezi din localitatea Racak din  15 ianuarie 1999.

Intervenţia militară a NATO în Kosovo, din martie 1999, sub pretextul unei  acţiuni umanitare în sprijinul comunităţii albaneze , a fost o încălcare a dreptului internaţional. Chiar dacă situaţia din Kosovo a fost catalogată în cadrul Consiliului de Securitate ONU, ca fiind o ameninţare la adresa păcii şi securităţii în regiune, folosirea forţei în Iugoslavia nu a fost aprobată de o rezoluţie. Chiar dacă a pus capăt confruntărilor violente dintre forţele sârbe şi albanezi, intervenţia NATO din Kosovo nu a rezolvat şi criza umanitară provocată de război.

Pe 10 iunie 1999, Consiliul de Securitate ONU, decide prin Rezoluţia nr. 1244 să organizeze o Misiune ONU de administrare provizorie a provinciei Kosovo(UNMIK).

După o lungă administrare a provinciei Kosovo de către ONU , pe 17 februarie 2008, 109 membri ai Adunării Provizorie din Kosovo votează declaraţia de independenţă a Kosovo. Cei 17 reprezentanţi ai minorităţii sârbe din Kosovo nu participă la vot, solidarizându-se cu boicotul iniţiat de parlamentul sârb. Populaţia majoritară albaneză a  sprijinit decizia politicienilor albanezi. Pe plan internaţional , independenţa Kosovo a for recunoscută de 108 din cele 193 de state membre ale ONU.

Cea care este menită să judece statutul legal al Kosovo este Curtea Internaţională de Justiţie care prin Opinia exprimată în documentul din 22 iulie 2010,a reuşit să ocolească examinarea problemei delicate a autodeterminării .

 Totuşi s-a recunoscut ,chiar dacă indirect,faptul că locuitorii din Kosovo şi-au luat destinul în propriile mâini. În consecinţă, kosovarii trebuie să-şi asume şi responsabilitatea pentru acţiunile lor,deoarece drepturile sunt strâns legate de obligaţii. Curtea internaţională de Justiţie a catalogat declaraţia unilaterală de independenţă a Kosovo ca o decizie luată de membri Adunării Provizorii şi nu o decizie a Adunării, ca organ legislativ. În ce măsură pot fi generalizate aceste discuţii legate de secesiunea Kosovo şi care vor fi consecinţele în plan internaţional este o mare dilemă. Încercările de a lămuri statutul legal al Kosovo ca stat independent sunt încă în faza de dezbateri. Atât timp cât nu e lămurită legal, situaţia din Kosovo tinde să devină un precedent periculos.

Exploatarea independenţei  Kosovo de către Rusia

Rusia consideră Kosovo ca pe un precedent în dreptul internaţional şi îl foloseşte ca justificare în apărarea drepturilor etnicilor ruşi din afara graniţelor statului rus.

Războiul din Georgia din 2008,   a inaugurat această politică intervenţionistă a  Rusiei pe plan internaţional. Folosindu-se de pretextul apărării drepturilor minorităţii osetine şi abhaze din Georgia, Rusia a sprijinit crearea republicilor separatiste Osetia  de Sus şi Abhazia.

Actualele evenimente din criza ucraineană care au culminat cu anexarea Crimeei la Federaţia Rusă în urma referendumului organizat de ruşi din Crimeea  la 16 martie 2014. Chiar dacă Occidentul nu recunoaşte legitimitatea acţiunilor Moscovei , catalogându-le drept agresiune, Rusia invocă dreptul la autodeterminare a fiecărui popor. În consecinţă, poziţia Occidentului  de a recunoaşte independenţa Kosovo şi  a nega în acelaşi timp alegerea  Crimeii ,exprimată în referendum ,de a face parte din Federaţia Rusă, este catalogat de Kremlin ca dublu standard în relaţiile internaţionale.  Problema devine şi mai gravă având în vedere că în spaţiul ex-sovietic şi nu numai, există o serie de conflicte interetnice îngheţate care pot fi reactivate de noua abordare de politică externă a Rusiei.

Kosovo şi separatismul

Declararea unilaterală a independenţei Kosovo şi recunoaşterea ei de către 108 state poate fi văzută ca o subminare a principiului suveranităţii statului şi a integrităţii teritoriale din dreptul internaţional, şi o încurajare a mişcărilor secesioniste de pretutindeni.

Cele 108 state care au recunoscut existenţa statului Kosovo, printre care  SUA şi democraţiile occidentale, consideră că situaţia din Kosovo nu a dat naştere la un precedent , deoarece ea are   caracterul unic care rezultă dintr-o varietate de factori precum războiul şi purificarea etnică dintre anii 1998 şi 1999, îndelungata administrare internaţională a provinciei Kosovo(UNMIK) şi rolul ulterior al comunităţii internaţionale după proclamarea independenţei Kosovo. Situaţia din Kosovo este văzută simultan ca un precedent negativ şi ca un caz generic. Va  trece foarte mult timp până când comunitatea internaţională va ajunge la un consens în această problemă şi mai ales prin  ce costuri şi compromisuri. Curtea de Internaţională de Justiţie nu a ajuns nici ea la un consens legat de statutul legal al Kosovo.În opinia exprimată de Curte în 2010 se menţionează faptul că declaraţia unilaterală de independeţă a Kosovo nu este una contrară dreptului internaţional. Judecătorul Yusuf de la Curtea Internaţională de Justiţie consideră că dreptul la autodeterminare nu trebuie acordat unei minorităţi chiar dacă discutăm de o represiune sistematică. În consecinţă Curtea Internaţională de Justiţie trebuie să clarifice şi condiţiile în care se aplică dreptul la autodeterminare.

La nivel de principii de drept internaţional trebuie trasată o linie clară între cererile de autodeterminare şi necesitatea de păstrare a  integritaţii teritoriale. În caz contrar se va ajunge la încurajarea mişcărilor separatiste din toată lumea.Având în considerare faptul că statele se luptă pentru accesul la resurse naturale limitate, violenţele interetnice sunt doar la un pas şi pot fi o adevărată ameninţare la adresa actualei ordini mondiale.

Bibliografie

James Summers, Kosovo: A Precedent?: The Declaration of Independence, the Advisory Opinion and Implications for Statehood, Self-Determination and Minority Rights, Ed. Martinus Nijhoff Publishers, Boston, 2011.

Peter Hilpold, Kosovo and International Law: The ICJ Advisory Opinion of 22 July 2010 , Ed. Martinus Nijhoff Publishers, Boston, 2012.

http://www.icj-cij.org/docket/files/141/15987.pdf

Din viaţa privată al lui I.B.Tito

Din viaţa privată al lui I.B.Tito 

I

Mirele fugit

Iosip Broz Tito a fost, fara indoiala, unul dintre cele mai charismatice personaje ale secolului trecut. De origine modesta, a crezut in steaua lui norocoasa, chiar daca ea n-a fost, in cele din urma, aceeasi cu cea care a stralucit, decenii intregi, deasupra Kremlinului.

Prima iubita a lui Tito a fost Marusa Novakova, o cehoaica pe care a intilnit-o in 1912, la o greva a muncitorilor din Cenkovo (astazi in Cehia). Indragostita de chipesul croat, care se prezinta drept inginer, fata nu ezita sa renunte la logodnicul ales de parinti pentru a i se darui lui Tito. Aflind ca Marusa a ramas insarcinata, acesta ii promite ca o va lua in casatorie, dar chiar in ziua nuntii va fugi la Viena, fara sa apuce sa-si mai vada primul fiu, Leopold Novakov.
Fuga lui nu fusese intimplatoare: pe cind lucra la uzinele Skoda din Plze×, Tito intilnise o frumoasa fata din inalta societate austro-ungara, Liza Spuner, care cazuse si ea prada farmecelor lui. Invitat in apartamentul  ei din Viena, tinarul de 21 de ani nu ezita sa dea curs solicitarii, lasind in urma o mireasa inlacrimata la altar. Dar Liza, mai mare decit el cu zece ani, nu era chiar in toate mintile: inclinatiile ei sadice il inspaiminta pe Tito, care e la un pas sa fie strangulat de amanta in cursul unei partide de amor.

Mai mult, Liza nu se sfieste sa aduca in casa si alti barbati, cu care se dragosteste in vreme ce amantul ”oficial” asculta, terorizat, in camera de alaturi... Pe de alta parte insa, aristocrata austriaca il si cizeleaza pe tinarul taran croat, invatindul sa danseze, sa cinte la pian, sa se comporte in societate si dezvoltindu-i gustul pentru lecturi.
Curind, Tito se simte atras nu doar de biblioteca Lizei, ci si de foarte tinara ei menajera, cu care are o  aventura. Cind Liza ii marturiseste ca a ramas insarcinata, Tito reactioneaza cum nu va face nicicind in fata dusmanului, dar mai intotdeauna in fata femeilor: da bir cu fugitii... Fiul lor, Hans Spuner, va muri in 1943, ca soldat in armata germana ce lupta contra partizanilor condusi de tatal lui.


Impuscat de sotul incornorat

La cursele de cai din Viena, Tito o intilneste la sfirsitul anului 1913 pe Tereza Stacner, o croata facind parte din protipendada vieneza.
Ulterior, el o va urma la Zagreb, unde tinara studia. In 1914, la izbucnirea razboiului mondial, Tito este chemat sub arme, dar in fata comisiei de recrutare se preface ca este surdo mut.
Descoperit, este trimis la inchisoarea Petrovaradin si doar relatiile tatalui Terezei il scapa de Curtea Martiala. Inrolat, incepe instructia si curind se va dovedi cel mai bun tintas al regimentului, in anul urmator clasindu-se al treilea la tir pe intreaga armata austro-ungara! Trimis pe frontul rusesc, el nu mai apuca sa-si vada copiii nascuti de Tereza, Paul si Gabriela, care vor vedea lumina zilei in 1915. In Rusia, pe cind unitatea lui e cantonata in satul Korutovo, face cunostinta cu sotia unui mosier local, Liusa Sedlovska.

Cultivata, inteligenta si fermecatoare, femeia se simte atrasa de falnicul croat care nu ezita sa-i ceara bani pentru un costum de haine, ca sa poata participa la un bal local, in vreme ce se culca, la intimplare, cu toate rusoaicele care-i acceptau propunerile.
Aventura lui cu Liusa risca sa-i fie fatala cind sotul incornorat il impusca.
Transportat la spital, Tito nu va afla decit peste multi ani ca dragostea lui nelegitima a dat rod: Kiril Sedlovski, fiul lui si al Liusei, va deveni un renumit doctor. La spital o intilneste pe Ira Gligorieva, cu care se va casatori pe 17 iulie 1915, dar fericirea lor va fi umbrita de aparitia in viata lui Tito a Dariei Andirelova, o doctorita nimfomana care il invita la vila ei pentru interminabile partide de amor. Ira ii va naste un baiat (Serghei Gligoriev, viitor activist comunist in Uniunea Sovietica), dar va muri la scurta vreme dupa ce devenise mama. Ramas vaduv, Tito ii promite Dariei, atunci cind femeia il anunta ca ii poarta in pintece copilul, ca se va casatori cu ea. Fiul lor, Josip Andirelov, va muri pe front in 1944, ca ofiter de aviatie in Armata Rosie.


Dragoste cu doua surori gemene, o kirkiza si o fata de 13 ani!

Dar Tito n-are rabdare sa-si vada pruncul nenascut si pleaca la Sankt Petersburg, unde face cunostinta cu Nina Bazan, dar si cu sora geamana a acesteia, Svetlana. Cum fetele seamana ca doua picaturi de apa, tinarul nu stie cui sa-i incredinteze inima... si atunci o imparte amindurora.
Surorile ramin curind insarcinate si, pentru a evita un scandal de proportii, Svetlana accepta sa sustina ca ar fi avut o aventura cu un profesor de la Universitate.

Declansarea revolutiei din Octombrie tulbura apele; neavind acte, Tito este considerat spion si trimis in Siberia. In urma lui, Nina pierde sarcina, iar Svetlana naste un baiat, Vladimir Bazan, care va deveni doctor. In drum spre locul de exil, Tito sare din tren pe sub nasul garzilor si se da drept negustor, atragind atentia bogatilor crescatori de oi kirkizi din regiune. Unul dintre ei il invita in iurta sa, unde fiica gazdei, Zuhra Badahur, danseaza lasciv, fascinindu-l pe tinarul croat. El o minte ca este un aristocrat bogat, care fuge de Armata Rosie, iar fata se indragosteste si ii accepta cererea in casatorie, cu binecuvintarea parintelui ei. Dupa citeva luni, Zuhra ramine insarcinata, dar Tito descopera, brusc, ca n-o mai iubeste si se volatilizeaza. Fiul lor, Kadi Badahur, va deveni inginer chimist la Baku.

Desi pretinde ca este kirkiz, Tito este descoperit de noile autoritati sovietice si arestat, dar este salvat de Pelaghia Belousova, o rusoaica pe care o mai intilnise in 1917, pe cindea n-avea nici 14 ani si cu care facuse dragoste... Pelaghia este o infocata activista bolsevica si ea ii insufla lui Tito atasamentul fata de cauza  Sovietelor. Se vor casatori pe 19 iunie 1919, iar din relatia lor se va naste Zarko Broz, viitor ofiter al Armatei Rosii si erou al URSS. In perioada interbelica, Tito devine un comunist autentic, fapt pentru care avea sa fie de multe ori  arestat.

In martie 1934, abia iesit din inchisoarea din orasul croat Ogulin, se prezinta drept ”Rudi”, un inginer austriac, reprezentant al unei companii feroviare vieneze. Si astfel cistiga increderea episcopului local, Rozman, care ii ofera gazduire. In casa episcopului, la o serata unde isi etaleaza talentul de pianist, Tito face cunostinta cu Vida Kogej, vecina episcopului. Femeia, mult mai tinara, se indragosteste nebuneste de el si, atunci cind ea pleaca la Viena, la studii, Tito o urmeaza. In apartamentul inchiriat de ea, barbatul nu se sfieste sa aduca femei, pe care i le prezinta Videi drept ”tovarase comuniste”.
Dar, atunci cind studenta ramine insarcinata, Tito se ia cu miinile de cap, spunind ca pentru nimic in lume nu trebuie sa faca acest lucru public, intrucit ”contravine eticii comuniste”. La fel de lipsit de etica, ”tovarasul Tito” o paraseste inainte ca ea sa aduca pe lume un fiu, Dimitri Kogej, care va deveni profesor de muzica la Viena.


De la Moscova la Paris si Istanbul

In 1936, in plina teroare stalinista, Tito se afla la Moscova si lucreaza in cadrul Comintern. Aici o cunoaste pe Elsa Gerlach, o activista bolsevica frumoasa, dar cu inima de gheata, care initial nu-l poate suferi, gasindul prea ”burghez” pentru un comunist adevarat, din cauza pasiunii sale pentru lux (Tito fusese reclamat ca ar consuma prea mult curent electric si apa calda la hotelul unde era cazat). Dar sarmul lui Tito ii vine in cele din urma de hac tinerei femei si aceasta se indragosteste de el si ii cere sa o ia de sotie. Tito era inca insurat cu Pelaghia si, pentru a nu fi acuzat de bigamie, dar in acelasi timp pentru ca nu putea gasi o justificare a  refuzului sau, alege calea deja stiuta: fuge, lasind in urma o femeie insarcinata care, dupa ce va da nastere unui fiu, Viktor Gerlach, va fi arestata de NKVD si va disparea pentru totdeauna.

Intuind primejdia iminenta, Tito se refugiaza la Paris, unde cuceririle sentimentale urmeaza.

O cunoaste pe Jeanne Coitier, o frumoasa vaduva, pe care o minte ca are o slujba banoasa: de fapt, isi cistiga banii jucind noapte de noapte la cazinoul detinut de o emigranta rusoaica, Matveieva. Jeanne are o fata din prima casatorie, dar Tito ii mai daruieste un fiu, Olivier Coitier, nascut la Paris in 1938, si care va deveni expert in fizica nucleara. La cazinou intilneste o turcoaica plina de nuri si foarte bogata, Zuhra Reuf, cu care se va casatori la Paris, imediat ce o paraseste fara nici o remuscare pe Jeanne. In iulie 1938, pleaca in luna de miere in Turcia si apoi se implica in afacerile cu minereu si matase ale socrului sau, dar, dindu-si seama ca nu are nici un fel de talent negustoresc, se gindeste sa intre iarasi in politica. O va parasi pe Zuhra, carei va naste dupa citeva luni un fiu, Izet Reuf.

Revenit la Paris, are o relatie cu Herta Haas, o comunista devotata, care il divinizeaza insa pe Tito mai mult decit pe Lenin! Ea ii va darui un fiu, Aleksander Misa Broz, nascut la Zagreb. In 1940, aflat in Iugoslavia in calitate de lider al Partidului Comunist, in ilegalitate, Tito duce o viata de proscris. Invadarea tarii de catre nazisti va fi sansa vietii lui: curind se impune ca lider al miscarii de partizani.
Herta il urmareste ca o umbra. Dar pentru el, aceasta femeie este deja istorie, pentru ca in viata lui a patruns “iubirea vietii”: Davorjanka Paunovici.


Iubirea vietii – Davorjanka

Davorjanka este angajata initial ca secretara a lui Tito si il insoteste in numeroase misiuni incredintate de partid. Cind tinara ramine insarcinata, Tito se infurie si ii cere sa avorteze, pentru ca o asemenea “problema” este tocmai ce ii lipsea. Dar Davorjanka vrea neaparat sa aduca pe lume copilul si nu se lasa convinsa de insistentele lui. O familie din Foca il adopta pe micut, dar deja ceilalti lideri ai partidului au aflat “secretul” si comportamentul “tovarasului Tito” devine subiectul unei sedinte a Comitetului Central.

Vizibil marcat, Tito se ridica in fata adunarii si, cu lacrimi in ochi, marturiseste: ”Pedepsiti-ma, dar nu pot trai fara ea!”
Camarazii sai se lasa impresionati si il pun sa jure ca se va casatori cu Davorjanka imediat dupa incheierea razboiului. Tinara ii va sta mereu alaturi, pe tot parcursul conflictului, in ciuda degradarii continue a sanatatii ei.
In cele din urma, tuberculoza o va rapune, la 1 mai 1948.
La funeraliile sale, Tito va rosti linga sicriu: “Ai fost cea mai mare iubire a vietii mele”. Fiul lor, Slavisa Paunovici, traieste inca la Belgrad.

Dupa moartea Davorjankai, Tito a cunoscut o profunda depresie si luni in sir a stat in luxoasa lui resedinta, Casa Alba din Belgrad.
Putini apropiati aveau acces la el si tuturor le spunea ca in viata lui nu va mai exista nici o alta femeie. Si totusi, atunci cind un camarad din Rezistenta, Ivan Kraievici, ii face cunostinta cu o tinara de 25 de ani, liderul iugoslav simte ca inima incepe iarasi sa-i palpite.
Curind isi da seama ca aceasta femeie voluntara si dirza este exact ce ii trebuie.
Dupa ce o puternica criza biliara aproape il rapune, Tito, aflat in convalescenta ii promite noii sale iubite ca o va lua de sotie. Si de aceasta data nu va mai fugi din fata altarului...


Jovanka: un barbat in fusta

Jovanka Broz este o Prima Doamna care face cinste acestei functii si, in ciuda virstei fragede, demonstreaza o maturitate uluitoare.
Tito este bucuros sa-i lase in seama grijile administratiei, sarcina de care ea se achita cu brio. Si Jovanka, spre deosebire de alte femei din viata lui, stie ca sotul ei are nevoie, mai mult decit orice, de trei lucruri: sa traiasca in lux, sa domine si sa devina un conducator tot mai priceput.
(...) Femeia are grija de cele 40 de resedinte ale lui Tito, raspindite in toata Iugoslavia si tine o contabilitate stricta. De asemenea, stie permanent starea iahtului prezindential Galeb si a trenului special, ”Trenul Albastru”, cu care calatoreste presedintele si care este dotat mai ceva ca-n filmele cu James Bond.

Cind Branko Mikulici propune ca Tito sa fie ales presedinte pe viata, in 1971, Jovanka este prima care se ridica si aplauda sugestia. Orasele incep sa poarte numele conducatorului idolatrizat, apar timbre si monede de aur cu efigia lui, iar Tito se impune ca un lider al miscarii de nealiniere, avind-o linga el pe frumoasa si tot mai dolofana Jovanka.
Aceasta este un veritabil “maestru de ceremonii”: organizeaza securitatea vizitelor, alcatuieste meniul si decide cine sa fie invitat la dineuri si cine nu, in functie de simpatiile personale...

In acest timp, economia iugoslava intra insa in deriva, iar Tito, tot mai detasat de politica interna si convins ca are de jucat un rol de seama pe scena internationala, lasa tara in seama Jovankai.
Acest lucru ii nemultumeste atit pe camarazii sai din miscarea de partizani cit si pe tinerii tehnocrati iugoslavi, care decid sa recurga la o strategema: il sperie pe presedinte ca Jovanka si generalul Djoko Iovanovici pregatesc o lovitura de stat.

Planul reuseste: femeia este arestata la domiciliu, iar generalul destituit. In aprilie 1975, Tito paraseste resedinta oficiala din Belgrad si se muta la Beli Dvor. Se pare ca in ultimii lui trei ani de viata n-ar mai fi vazut-o niciodata pe sotia sa, singura legatura fiind buchetul de flori pe care Tito il trimitea de ziua ei in fiecare an.
Abia la funeraliile presedintelui, in mai 1980, ea avea sa apara iarasi in public, fiind ulterior din nou arestata la domiciliu.
Singura dintre marile iubiri ale lui Tito aflata inca in viata, Jovanka traieste la Belgrad, rememorind, in singuratatea modestului sau apartament, amintirile anilor traiti alaturi de inepuizabilul ”amant slav” Iosip Broz...

 

Ecaterina cea Mare şi politica externă a Rusiei

Ecaterina cea Mare şi politica externă a Rusiei

Imediat după venirea pe tronul Rusiei a împărătesei Ecaterina cea Mare , ambasadorul Franţei la Sankt Petersburg, Louis Auguste Le Tonnelier de Breteuil, raporta că „împărăteasa nu pare a nutri nici o intenţie de a conduce treburile ea însăşi”. Breteuil a  făcut o apreciere corectă , în sensul că Ecaterina nu era interesată de o diplomaţie personala de tipul celei promovate de regele Ludovic al XV lea (Secret du Roi).  În timpul domniei Ecaterinei cea Mare, Rusia a devenit una dintre marile puteri ale Europei, cunoscând una dintre cele mai mari expansiuni teritoriale din istoria sa modernă.

Personajele cheie ale diplomaţiei ruse din timpul Ecaterinei a II a

La începutul domniei, împărăteasa a  acţionat prin canalele stabilite de Colegiul de Afaceri Străine (organul consultativ pe probleme de politică internă a Imperiului Ţarist). Periodic, împărăteasa adresa cereri detaliate funcţionarilor acestei comisii , iar în momentul când primea răspunsuri neconcludente din partea lor ,  îi asigura că le pune întrebări doar din curiozitate. Cel puţin Colegiul  de Afaceri externe nu se vedea cu imixtiuni arbitrare. Pe măsura ce Ecaterina câştiga încredere şi experienţă, ea se simţea tot mai înclinată să intervină în consiliul ataşat Curţii imperiale în 1769 şi prin intermediari individuali de încredere . Spre deosebire de Frederic cel Mare , împărăteasa nu  a acţionat ca propriu ministru de externe.

Nikita Panin

În practică , în ciuda faptului că nu a fost un titlu oficial, rolul de ministru de externe i-a revenit la început lui  Nikita Panin, care s-a arătat un ardent păstrător al alianţei încheiate cu Prusia în 1764 şi a cărui reputaţie internaţională de indolenţă ascundea o minte incisivă şi erudită. Ecaterina cea Mare l-a cunoscut pe Panin în 1750, pe vremea când acesta era ambasador al Rusiei la Stockholm.În perioada şederii sale în Franţa ,Panin şi-a dezvoltat nu numai rafinamentul care îi va servi mai târziu la Curte, dar şi preferinţa pentru Prusia . Când Imperiul ţarist a rupt alianţa cu Prusia în favoarea rivalilor lor austrieci, în 1781,Panin şi-a pierdut complet influenţa.

Puterea a trecut în mâna contelui I.A. Osterman,vicecancelar din 1775 până în 1776. Ca succesor al lui Panin, Osterman a menţinut politica francofobă printr-un parteneriat neoficicial , dar foarte eficient, cu Sir John Goodricke din Marea Britanie. Prin anii 1780 cariera de dipllomat al lui Osterman a intrat deja în declin deoarece majoritatea trimişilor străini îl considerau îngust la minte şi dezagreabil Chiar şi audienţele săptămânale pe care le avea cu împărăteasa  au început să nu  dureze , în ultimii săi ani, mai mult de 10 sau 15 minute.

Figurile centrale ale politicii externe ruse din anii 1780 au fost Alexandr Bezborodko( Cancelar imperial între 1797 şi 1799 şi principalul arhitect al politicii externe ruse după moartea lui Panin şi Grigori Potemkin(Preşedintele Colegiului de Război între 1774 şi 1791 şi arhitect al expansiunii teritoriale a Rusiei în sud). Cei doi au acţionat ca o alianţă neoficială bazată pe respect reciproc.

Alexandr Bezborodko

Ca verigă centrală a puternicei filiere ucraineane din Sankt Petersburg, Bezborodko a reuşit să-i influenţeze gândirea împărătesei care a ajuns să se opună astfel oricărei alianţe cu Polonia declarând că :”N-o să-i facem niciodată pe polonezi prieteni”.

Chiar dacă a acţionat prin intermediul consilierilor săi, împărăteasa a păstrat un rol central în proiectarea politicii externe a Rusiei.

De la început, Ecaterina a insistat să vadă fiecare misivă şi a fost cea care, spre uimirea lui Panin, a conceput una dintre cele mai importante iniţiative ale domniei: neutralitatea armată din martie 1780. Această neutralitate convenită între Rusia , Danemarca, Suedia, Portugalia şi, mai târziu, Republica Olandeză(aflată atunci în război cu Franţa) a fost menită să păstreze drepturile de „liberă navigaţie şi comerţ” puterilor neutre al căror comerţ fusese întrerupt cu forţa de beligeranţii din Războiul de independenţă american.

Pentru Rusia era o chestiune de sporire a prestigiului să joace un rol de mediator în politica puterilor europene. În acest fel, Ecaterina cea Mare  reuşea să protejeze comerţul înfloritor al imperiului.

Chiar dacă a fost sofisticată din punct de vedere tehnic , neutralitatea a fost în realitate produsul unei improvizaţii, fiind ulterior sacrificată anexării Crimeei în 1783. După cum concluziona istoricul Isabel de Madariaga,”Ecaterina a fost , mai presus de orice, o strălucită oportunistă”.

În general, calităţile personale ale Ecaterinei s-au dovedit chiar mai importante decât priceperea sa în problemele internaţionale.

Împărătesa îi făcea pe trimişi străini să-se relaxeze la un joc de cărţi, la oferea oportunitatea unor discuţii tête-à-tête în pauzele de la teatrul Ermitajului sau îi însoţea într-o plimbare privată prin parcul de la Ţarskoe Selo.Împărăteasa a subliniat însă că purtarea sa faţă de  trimişii străini pe care îi plăcea personal nu avea nici o însemnătate politică.

Cu asemenea primiri speciale , Ecaterina a reuşit totuşi să păcălească o mulţime de diplomaţi creduli, care îşi închipuiau că interesele lor  erau nespus de apropiate de inima împărătesei .

Ecaterina cea Mare a fost foarte nemulţumită de sistemul de comunicare ineficient dintre Sankt Petersburg şi principalele ambasade europene . În august 1763, împărăteasa a trimis un edict  Colegiului Afacerilor Străine cerând ca fiecare misivă primită să capete un răspuns în timp de două luni.Simplele îndemnuri s-au dovedit totuşi neputincioase în   eliminarea inactivităţi din diplomaţia ţaristă.

Voronţov , noul ministru numit de Ecaterina în 1775, critica lipsa de profesionalism al Colegiului Afacerilor Străine  ca fiind  cel mai dezorganizat din întregul stat.

Abordarea lentă a treburilor a fost inspirată şi de către politica lui Panin. Profesionalizarea incipientă a corpului diplomatic rusesc era încetinită de recrutarea aleatorie dintr-un număr limitat de talente şi persoane fără pregătire adecvată. Pe la mijlocul anilor 1750 , doar 45 din cei 139 de membri ai Colegiului Afacerilor Străine se puteau lăuda cu vreun fel de pregătire sau experienţă diplomatică. Totuşi probleme de recrutare şi comunicare erau comune tuturor diplomaţiilor europene.

Ambasadorii Ecaterinei cea Mare

Printre cei mai importanţi amabasadori ai Ecaterinei s-a numărat şi prinţul N.I. Repnin supranumit despotul şi opresorul polonezilor de către  scriitorul englez ,Sir Nathaniel Wraxall. Ca şi Repnin , mulţi dintre ambasadorii Ecaterinei au acumulat experienţă ca rezultat al şederii prelungite într-una dintre capitalele europene.

Un alt diplomat eficient a fost şi I. Bulgakov, care a acţionat în Constantinopol până când încarcerarea sa în castelul de la Şapte Turnuri a marcat declaraţia de război a turcilor faţă de Rusia, în 1787.

Prinţul Goliţân , care  avea o largă cultură generală, fiind autorul unui tratat erudit în arte decorative, a reprezentat-o pe împărăteasă la Viena. Goliţîn nu a servit împărătesei doar ca intermediar în relaţia ei cu filosofii iluminişti , dar şi un om de încredere avertizat de dinainte de Ecaterina, de existenţa unor planuri de neutralitate armată.

Încrederea era singurul lucru pe care Ecaterina cea Mare îl oferea ambasadorilor săi, care cunoşteau cele mai secrete planuri.

Informaţii despre Rusia nu erau niciodată disponibile în mod deschis  şi trebuiau cumpărate în mod clandestin de către guvernele europene,care nu ezitau se cheltuie sume enorme de bani cu această activitate. Acest fapt nu era o surpriză pentru Ecaterina cea Mare , care nu ezita la rândul ei să mituiască potenţiali suporteri din străinătate.

Spionajul din Rusia  era totuşi ineficient deoarece permitea acces numai la oficialităţi mărunte de la Sankt Petersburg.  Înalţii oficiali  erau practic incoruptibili pentru că nici o putere străină nu putea să întreacă enorma generozitate a Ecaterinei faţă de consilierii săi apropiaţi. De exemplu, Panin ca recompensă a obţinut titlul de feldmareşal, precum şi 9000 de şerbi şi 150000 de ruble, o pensie anuală de 30000 de ruble şi încă 14000 de ruble ca salariu.

Ambasadorul suedez Stedingk , a conchis în timpul Revoluţiei Franceze că e de o mie de ori mai dificil să negociezi decât să te baţi cu ruşii. Gustav al III lea al Suediei a urmat această logică în timpul domniei Ecaterinei, în  războiul ruso-suedez din 1788-1790 , şi a dovedit că e greşită.

Bibliografie

Simon Dixon, Catherine the Great, Ed.  Ecco Press, New York, 2010.

Gospodar Vladimir Vladimirovici Putin

Gospodar Vladimir Vladimirovici Putin
Bogdan Calehari / 14 februarie 2014

 

S-a împământenit vorba pe la noi că nemții ar fi gospodari. Aiurea, propagandă!

O avea Germania cea mai tare economie din Europa, dar tot degeaba

o au din moment ce nemții nu sunt în stare să pună mai nimic deoparte.

Nu e de mirare atunci că gospodarii germani au o avere medie netă

de doar 195.000 euro și, pentru ca ăia care se aseamană se și adună,

sunt urmați îndeaproape de olandezi și finlandezi. În timpul acesta

Spania înregistrează, conform unui studiu al Băncii Centrale

Europene, o avuție medie netă pe gospodărie de 291.000 euro,

Italia 275.000 euro, iar Franța 233.000 euro.

 

Cine nu crede că nemții taie toată ziua frunză la câini în așteptarea Oktoberfest-ului

ar face bine să se uite cum arată casa de vacanța a Angelei Merkel, cea care este

de aproape 9 ani cancelarul Germaniei.

O cocioabă!

 

 

 

Parter plus mansardă. Living jos, dormitor sus. Atâta a dus-o capul și au ținut-o puterile și spiritul gospodăresc. Sau să se întrebe de ce Gerhard Schroder, după ce n-a mai fost cancelar, a ajuns salariatul lui Putin la Gazprom. Păi, dacă șefii nemților sunt așa, ce pretenții să mai avem de la nemții de rând? Ar trebui să le fie rușine cu astfel de lideri!

 

Nu e cazul rușilor. Ei au avut mereu cu cine se lăuda. L-au avut pe Stalin. Acum îl au pe Putin. Pe Vladimir Vladimirovici. Ăsta da gospodar! Și nu e singurul, în Rusia fiind destui oameni harnici și economi din tagma lui, dar el este fruntea. Casă de vacanță? Hm! Unde a terminat epuizată Merkel, de acolo și-a început Putin marșul triumfal.

 

Mai întâi un palat pe malul Mării Negre, evaluat în 2005 la 16 milioane de dolari. După aia, lângă palat, un ascensor către plajă și un port de agrement pentru iahtul Olympia de 75 de metri lungime, pe care Vladimir Vladimirovici l-a primit cadou de la Roman Abramovici. Un cadou de 205 milioane dolari! Copeică cu copeică, strânse, se fac rublă. Și asta în timp ce mulți ruși cred că dacă îți economisești banii pentru zile negre vei ajunge sa ai parte de ele. Au dreptate! Vorba aia cu copeica și rubla e valabilă numai pentru „gospodari”. Chibzuit, Vladimir Vladimirovici și-a tras înspre „căsuță” trei șosele, o linie de înaltă tensiune și o conductă de gaz, iar lângă ea și-a construit omu’ 3 heliporturi, un amfiteatru de vară și un teatru de iarnă. Ce s-o mai lungesc, în 2009 gospodăria avea deja 20 de clădiri, iar întreg complexul valora peste un miliard de dolari. Năstase și complexul lui de la Corbu ar fi făcut-o de rușine pe Merkel, dar s-ar fi făcut de râs în fața lui Putin.
Vila unui gospodar.

 

Vila unui gospodar.

 

O vorbă rusească plină de înțelepciune spune că „după 40 de ani un om valorează cât casa lui”. Merkel am văzut cât face, mai nimic, dar Putin valorează cât palatele lui. Și are 26! Către cel din munții Altai, gospodarul de la Kremlin și-a făcut cu banii guvernului rus un drum care a costat 4 miliarde de ruble. Guvernul îl ajută pe cel ce se ajută singur. Și Vladimir Vladimirovici a dovedit ca știe să se ajute. Era, încă de acum câțiva ani, cel mai bogat om din Europa, având o avere de 40 miliarde dolari. După el, logic, veneau buni săi prieteni, Oleg Deripaska și Roman Abramovici.

 

De aia rușii spun despre Putin cu admirație: „Guvernează ca Stalin, dar trăiește ca Abramovici”. De aia Ponta și Antonescu, care se au la per tu cu Merkel când nu-i dau cu flit, se-ncovoaie respectuos din șale în fața televizorului când apare Putin. Un gospodar este întotdeauna respectat.

 

Acum, de Olimpiadă, între gospodăria lui Putin de la malul mării și Krasnaia Poliana – unde schiază în fiecare iarnă – s-a construit o autostradă. Direct prin Soci. Și unii, care n-au aflat că atunci când este la conducere orice gospodar trebuie să lase ceva în urma sa, consideră deplasat că domnul Liviu Dragnea vrea să-și faca autostradă între București și gospodăria lui din Alexandria . Cu siguranță ăștia ar cârti și dacă, peste ani, s-ar face o olimpiadă de iarnă în Teleorman.

 

Cadou sau nu, este sigur că Vladimir Vladimirovici știe să strângă. De lucrul acesta s-a convins, în iunie 2005, și Robert Kraft, propietarul clubului de fotbal american New Englands Patriots, aflat în vizită la Sankt Petersburg împreună cu un grup de oameni de afaceri americani. La intrarea în luxoasa sală în care a avut loc recepția, Bob Kraft purta pe degetul inelar faimosul inel Super Bowl cu un diamant de 124 de carate. La ieșirea din ea, Bob nu mai purta pe inelar nimic. Vladimir Vladimirovici a remarcat inelul, l-a încercat pe deget, l-a băgat în buzunar, și a ieșit din sală! Dacă ar fi putut să vadă scena, Constantin Tănase ar fi spus din nou: „Davai ceas, davai moșie. Harașo tovărășie!”.

 

Nu, n-a fost nevoie ca Bob Kraft să facă „cadou” și ceasul. Vladimir Putin purta deja la încheietura mâinii drepte un Patek Philippe Perpetual Calendar din aur alb, în valoare de 60.000 de dolari. Unul singur. În al doilea război mondial, după ce au eliberat câteva țări europene, mai toți soldații ruși purtau pe ambele brațe câte ceasuri încăpeau. În sfârșit, ceasuri, diamante, bucăți din teritoriul altei țări, un lucru este sigur – când e vorba de afaceri rușii nu mai sunt revoluționari. Au rămas cum îi știe lumea de secole.

 

În septembrie 2005 n-au mai venit americanii la Putin, s-a dus Putin peste ei. A fost invitatul de onoare al muzeului de artă modernă Guggenheim din New York . Din motive obiective muzeul Guggenheim n-auzise nici de cântecelul lui Tănase, nici de pățania lui Robert Kraft. Prin urmare, a rămas fără unul dintre exponate. Copia din sticlă al unui kalașnikov umplut cu votcă. Văzut, plăcut, un semn din cap către unul dintre bodyguarzii săi și kalașnikovul a fost repatriat la ordinul lui Putin. Chiar și din sticlă, dacă-i cu votcă, nu strică un kalașnikov în gospodăria omului.

 

Alexander Lebed, fost colonel KGB, iar actualmente, cum e și normal, mare miliardar rus, mărturisea cu sinceritate: „Uneori, cei din serviciile secrete nu sunt foarte educați. Ar face orice pentru un milion de dolari”. Alt fost colonel KGB, Vladimir Putin, acum, la fel de normal, președinte al Rusiei și mare miliardar, a dovedit că ar face orice și pentru 300 de dolari, cât costa kalașnikovul de la Guggenheim. Un adevărat gospodar, ce prețuiește și respectă valoarea fiecărui bănuț.

 

Așa sunt toți cekiștii, cum cu duioșie îi numește Vladimir Vladimirovici pe foștii kaghebiști. Nu numai mari patrioți, dar și foarte buni gospodari, aidoma multora dintre foștii noștri securiști. Așa se explică de ce, după ce a ajuns pentru prima oară președinte al Rusiei, Putin a numit fără să ezite 10 foști kaghebiști în cele mai importante funcții din stat. Acum, trei sferturi dintre oficialii ruși cu rang înalt sunt foști ofițeri KGB. Sunt numiți „silovikii”, adică „oamenii Puterii”. Buni gospodari, demni de toată încrederea pentru că, așa cum spune Vladimir Vladimirovici, „odată cekist, pentru totdeauna cekist”.

 

Nu numai gospodari, dar și buni creștini; tot de cekiști e vorba. După moartea patriarhului Nume De Cod Drozdov al II-lea, cum era cunoscut în clădirea Lubianka, sau Aleksii al II-lea pentru mirenii de rând, Vladimir Putin l-a numit patriarh pe Nume De Cod Mihailov, cum i se spune în Lubianka, sau Kiril cum i se spune în biserică.
Vladimir Vladimirovici Putin.

 

Cekist, obligat creștin, logic, gospodar. Avere, 4 miliarde dolari. Cam 1.000 de dolari pentru fiecare dintre rușii uciși de Stalin pentru că nu voiau să renunțe la vechea credință și la vechiul Dumnezeu. Adevărat „creștin” de tip nou, în odăjdii și cu stelele pe umeri, Nume De Cod Mihailov a vestit prin străinătate, inca din 1975, că în Rusia Noului Dumnezeu de la Kremlin, niciun creștin nu a fost persecutat sau abuzat. Niciodată! Un lucru de toată lauda. Aflând de pe internetul legionar cât de creștini au fost și sunt cekiștii ruși, unii dintre creștinii noștri s-au apucat sa se închine la steaua roșie în cinci colțuri din vârful Kremlinului. Așa se răspândește adevărata credință.

 

După cum vedem, s-au dus vremurile lui Elțîn, când „Biroul Politic” era format din Boris Berezovski și oligarhii lui ce au jefuit țara. Azi, Rusia este „gospodărită” de Vladimir Vladimirovici și silovikii săi. Mare noroc au rușii! Dar norocul și-l mai face și omul. Aici Vladimir Putin e as, așa că a cumpărat pentru una dintre fetele lui plecată la studii, la Paris, un apartament în arondismentul 16. De la cunoscutul moderator al TF1, Arthur. 200 metri pătrați + 300 metri pătrați de terasă pentru doar 16 milioane de dolari. Prietenul lui Putin, fostul general KGB Vladimir Iakunin care conduce Căile Ferate Ruse, își făurește și el norocul. Concomitent a reușit să construiască și 50 km de cale ferată între Soci și Krasnaia Poliana cu doar 8,7 miliarde dolari. Atât a costat și olimpiada de iarnă de la Vancouver. Olimpiada lui Vladimir Vladimirovici a costat 50 de miliarde. V-am spus ca rușii au noroc.

 

După 9 ani la conducerea Germaniei, Merkel n-are nimic. După 9 ani la conducerea Rusiei, Vladimir Putin strânsese deja 40 miliarde de dolari. Și unii îl huleau pe Andrei Marga când spunea: „Putin e un om foarte competent, ar fi bine ca liderii din Europa și de la noi să fie la fel de competenți”. Adevărat grăit-a!

 

Cum să nu-l privești cu respect, mai ales conducător fiind și să nu vrei să-i urmezi exemplul chiar dacă nu ești rus? Cum să nu-ți dorești atunci să te îndrepți în directia cea bună? Spre răsărit. Și tu și „gopodăria” ta, adică țara. Acolo unde soarele se grăbește sa lumineze mai întâi ghețurile Siberiei. Cum să nu-ți dorești „să acționezi în beneficiul societății” (vorba lui Ponta) ca Gigi Becali, Adrian Năstase, Dinel Staicu, sau Relu Fenechiu? Foști gospodari, actualmente deținuți politici. Au dreptate Ponta, Antonescu și ceilalți asemenea lor, când vor țara „gospodărie” și nu colonie.

 

Să îi urmăm, așadar, pe acești gospodari care ne vor numai binele. Vă asigur că iar va da norocul peste noi.