luni, 17 martie 2014

Ecaterina cea Mare şi politica externă a Rusiei

Ecaterina cea Mare şi politica externă a Rusiei
Imediat după venirea pe tronul Rusiei a împărătesei Ecaterina cea Mare , ambasadorul Franţei la Sankt Petersburg, Louis Auguste Le Tonnelier de Breteuil, raporta că „împărăteasa nu pare a nutri nici o intenţie de a conduce treburile ea însăşi”. Breteuil a  făcut o apreciere corectă , în sensul că Ecaterina nu era interesată de o diplomaţie personala de tipul celei promovate de regele Ludovic al XV lea (Secret du Roi).  În timpul domniei Ecaterinei cea Mare, Rusia a devenit una dintre marile puteri ale Europei, cunoscând una dintre cele mai mari expansiuni teritoriale din istoria sa modernă.

Personajele cheie ale diplomaţiei ruse din timpul Ecaterinei a II a
La începutul domniei, împărăteasa a  acţionat prin canalele stabilite de Colegiul de Afaceri Străine (organul consultativ pe probleme de politică internă a Imperiului Ţarist). Periodic, împărăteasa adresa cereri detaliate funcţionarilor acestei comisii , iar în momentul când primea răspunsuri neconcludente din partea lor ,  îi asigura că le pune întrebări doar din curiozitate. Cel puţin Colegiul  de Afaceri externe nu se vedea cu imixtiuni arbitrare. Pe măsura ce Ecaterina câştiga încredere şi experienţă, ea se simţea tot mai înclinată să intervină în consiliul ataşat Curţii imperiale în 1769 şi prin intermediari individuali de încredere . Spre deosebire de Frederic cel Mare , împărăteasa nu  a acţionat ca propriu ministru de externe.
Nikita Panin
În practică , în ciuda faptului că nu a fost un titlu oficial, rolul de ministru de externe i-a revenit la început lui  Nikita Panin, care s-a arătat un ardent păstrător al alianţei încheiate cu Prusia în 1764 şi a cărui reputaţie internaţională de indolenţă ascundea o minte incisivă şi erudită. Ecaterina cea Mare l-a cunoscut pe Panin în 1750, pe vremea când acesta era ambasador al Rusiei la Stockholm.În perioada şederii sale în Franţa ,Panin şi-a dezvoltat nu numai rafinamentul care îi va servi mai târziu la Curte, dar şi preferinţa pentru Prusia . Când Imperiul ţarist a rupt alianţa cu Prusia în favoarea rivalilor lor austrieci, în 1781,Panin şi-a pierdut complet influenţa.
Puterea a trecut în mâna contelui I.A. Osterman,vicecancelar din 1775 până în 1776. Ca succesor al lui Panin, Osterman a menţinut politica francofobă printr-un parteneriat neoficicial , dar foarte eficient, cu Sir John Goodricke din Marea Britanie. Prin anii 1780 cariera de dipllomat al lui Osterman a intrat deja în declin deoarece majoritatea trimişilor străini îl considerau îngust la minte şi dezagreabil Chiar şi audienţele săptămânale pe care le avea cu împărăteasa  au început să nu  dureze , în ultimii săi ani, mai mult de 10 sau 15 minute.
Figurile centrale ale politicii externe ruse din anii 1780 au fost Alexandr Bezborodko( Cancelar imperial între 1797 şi 1799 şi principalul arhitect al politicii externe ruse după moartea lui Panin şi Grigori Potemkin(Preşedintele Colegiului de Război între 1774 şi 1791 şi arhitect al expansiunii teritoriale a Rusiei în sud). Cei doi au acţionat ca o alianţă neoficială bazată pe respect reciproc.
Alexandr Bezborodko
Ca verigă centrală a puternicei filiere ucraineane din Sankt Petersburg, Bezborodko a reuşit să-i influenţeze gândirea împărătesei care a ajuns să se opună astfel oricărei alianţe cu Polonia declarând că :”N-o să-i facem niciodată pe polonezi prieteni”.
Chiar dacă a acţionat prin intermediul consilierilor săi, împărăteasa a păstrat un rol central în proiectarea politicii externe a Rusiei.
De la început, Ecaterina a insistat să vadă fiecare misivă şi a fost cea care, spre uimirea lui Panin, a conceput una dintre cele mai importante iniţiative ale domniei: neutralitatea armată din martie 1780. Această neutralitate convenită între Rusia , Danemarca, Suedia, Portugalia şi, mai târziu, Republica Olandeză(aflată atunci în război cu Franţa) a fost menită să păstreze drepturile de „liberă navigaţie şi comerţ” puterilor neutre al căror comerţ fusese întrerupt cu forţa de beligeranţii din Războiul de independenţă american.
Pentru Rusia era o chestiune de sporire a prestigiului să joace un rol de mediator în politica puterilor europene. În acest fel, Ecaterina cea Mare  reuşea să protejeze comerţul înfloritor al imperiului.
Chiar dacă a fost sofisticată din punct de vedere tehnic , neutralitatea a fost în realitate produsul unei improvizaţii, fiind ulterior sacrificată anexării Crimeei în 1783. După cum concluziona istoricul Isabel de Madariaga,”Ecaterina a fost , mai presus de orice, o strălucită oportunistă”.
În general, calităţile personale ale Ecaterinei s-au dovedit chiar mai importante decât priceperea sa în problemele internaţionale.
Împărătesa îi făcea pe trimişi străini să-se relaxeze la un joc de cărţi, la oferea oportunitatea unor discuţii tête-à-tête în pauzele de la teatrul Ermitajului sau îi însoţea într-o plimbare privată prin parcul de la Ţarskoe Selo.Împărăteasa a subliniat însă că purtarea sa faţă de  trimişii străini pe care îi plăcea personal nu avea nici o însemnătate politică.
Cu asemenea primiri speciale , Ecaterina a reuşit totuşi să păcălească o mulţime de diplomaţi creduli, care îşi închipuiau că interesele lor  erau nespus de apropiate de inima împărătesei .
Ecaterina cea Mare a fost foarte nemulţumită de sistemul de comunicare ineficient dintre Sankt Petersburg şi principalele ambasade europene . În august 1763, împărăteasa a trimis un edict  Colegiului Afacerilor Străine cerând ca fiecare misivă primită să capete un răspuns în timp de două luni.Simplele îndemnuri s-au dovedit totuşi neputincioase în   eliminarea inactivităţi din diplomaţia ţaristă.
Voronţov , noul ministru numit de Ecaterina în 1775, critica lipsa de profesionalism al Colegiului Afacerilor Străine  ca fiind  cel mai dezorganizat din întregul stat.
Abordarea lentă a treburilor a fost inspirată şi de către politica lui Panin. Profesionalizarea incipientă a corpului diplomatic rusesc era încetinită de recrutarea aleatorie dintr-un număr limitat de talente şi persoane fără pregătire adecvată. Pe la mijlocul anilor 1750 , doar 45 din cei 139 de membri ai Colegiului Afacerilor Străine se puteau lăuda cu vreun fel de pregătire sau experienţă diplomatică. Totuşi probleme de recrutare şi comunicare erau comune tuturor diplomaţiilor europene.
Ambasadorii Ecaterinei cea Mare
Printre cei mai importanţi amabasadori ai Ecaterinei s-a numărat şi prinţul N.I. Repnin supranumit despotul şi opresorul polonezilor de către  scriitorul englez ,Sir Nathaniel Wraxall. Ca şi Repnin , mulţi dintre ambasadorii Ecaterinei au acumulat experienţă ca rezultat al şederii prelungite într-una dintre capitalele europene.
Un alt diplomat eficient a fost şi I. Bulgakov, care a acţionat în Constantinopol până când încarcerarea sa în castelul de la Şapte Turnuri a marcat declaraţia de război a turcilor faţă de Rusia, în 1787.
Prinţul Goliţân , care  avea o largă cultură generală, fiind autorul unui tratat erudit în arte decorative, a reprezentat-o pe împărăteasă la Viena. Goliţîn nu a servit împărătesei doar ca intermediar în relaţia ei cu filosofii iluminişti , dar şi un om de încredere avertizat de dinainte de Ecaterina, de existenţa unor planuri de neutralitate armată.
Încrederea era singurul lucru pe care Ecaterina cea Mare îl oferea ambasadorilor săi, care cunoşteau cele mai secrete planuri.
Informaţii despre Rusia nu erau niciodată disponibile în mod deschis  şi trebuiau cumpărate în mod clandestin de către guvernele europene,care nu ezitau se cheltuie sume enorme de bani cu această activitate. Acest fapt nu era o surpriză pentru Ecaterina cea Mare , care nu ezita la rândul ei să mituiască potenţiali suporteri din străinătate.
Spionajul din Rusia  era totuşi ineficient deoarece permitea acces numai la oficialităţi mărunte de la Sankt Petersburg.  Înalţii oficiali  erau practic incoruptibili pentru că nici o putere străină nu putea să întreacă enorma generozitate a Ecaterinei faţă de consilierii săi apropiaţi. De exemplu, Panin ca recompensă a obţinut titlul de feldmareşal, precum şi 9000 de şerbi şi 150000 de ruble, o pensie anuală de 30000 de ruble şi încă 14000 de ruble ca salariu.
Ambasadorul suedez Stedingk , a conchis în timpul Revoluţiei Franceze că e de o mie de ori mai dificil să negociezi decât să te baţi cu ruşii. Gustav al III lea al Suediei a urmat această logică în timpul domniei Ecaterinei, în  războiul ruso-suedez din 1788-1790 , şi a dovedit că e greşită.
Bibliografie

Simon Dixon, Catherine the Great, Ed.  Ecco Press, New York, 2010.

duminică, 16 martie 2014

Gospodar Vladimir Vladimirovici Putin

Gospodar Vladimir Vladimirovici Putin
Bogdan Calehari / 14 februarie 2014
 
S-a împământenit vorba pe la noi că nemții ar fi gospodari. Aiurea, propagandă!
O avea Germania cea mai tare economie din Europa, dar tot degeaba
o au din moment ce nemții nu sunt în stare să pună mai nimic deoparte.
Nu e de mirare atunci că gospodarii germani au o avere medie netă
de doar 195.000 euro și, pentru ca ăia care se aseamană se și adună,
sunt urmați îndeaproape de olandezi și finlandezi. În timpul acesta
Spania înregistrează, conform unui studiu al Băncii Centrale
Europene, o avuție medie netă pe gospodărie de 291.000 euro,
Italia 275.000 euro, iar Franța 233.000 euro.
 
Cine nu crede că nemții taie toată ziua frunză la câini în așteptarea Oktoberfest-ului
ar face bine să se uite cum arată casa de vacanța a Angelei Merkel, cea care este
de aproape 9 ani cancelarul Germaniei.
O cocioabă!
 
 
 
Parter plus mansardă. Living jos, dormitor sus. Atâta a dus-o capul și au ținut-o puterile și spiritul gospodăresc. Sau să se întrebe de ce Gerhard Schroder, după ce n-a mai fost cancelar, a ajuns salariatul lui Putin la Gazprom. Păi, dacă șefii nemților sunt așa, ce pretenții să mai avem de la nemții de rând? Ar trebui să le fie rușine cu astfel de lideri!
 
Nu e cazul rușilor. Ei au avut mereu cu cine se lăuda. L-au avut pe Stalin. Acum îl au pe Putin. Pe Vladimir Vladimirovici. Ăsta da gospodar! Și nu e singurul, în Rusia fiind destui oameni harnici și economi din tagma lui, dar el este fruntea. Casă de vacanță? Hm! Unde a terminat epuizată Merkel, de acolo și-a început Putin marșul triumfal.
 
Mai întâi un palat pe malul Mării Negre, evaluat în 2005 la 16 milioane de dolari. După aia, lângă palat, un ascensor către plajă și un port de agrement pentru iahtul Olympia de 75 de metri lungime, pe care Vladimir Vladimirovici l-a primit cadou de la Roman Abramovici. Un cadou de 205 milioane dolari! Copeică cu copeică, strânse, se fac rublă. Și asta în timp ce mulți ruși cred că dacă îți economisești banii pentru zile negre vei ajunge sa ai parte de ele. Au dreptate! Vorba aia cu copeica și rubla e valabilă numai pentru „gospodari”. Chibzuit, Vladimir Vladimirovici și-a tras înspre „căsuță” trei șosele, o linie de înaltă tensiune și o conductă de gaz, iar lângă ea și-a construit omu’ 3 heliporturi, un amfiteatru de vară și un teatru de iarnă. Ce s-o mai lungesc, în 2009 gospodăria avea deja 20 de clădiri, iar întreg complexul valora peste un miliard de dolari. Năstase și complexul lui de la Corbu ar fi făcut-o de rușine pe Merkel, dar s-ar fi făcut de râs în fața lui Putin.
Vila unui gospodar.
 
Vila unui gospodar.
 
O vorbă rusească plină de înțelepciune spune că „după 40 de ani un om valorează cât casa lui”. Merkel am văzut cât face, mai nimic, dar Putin valorează cât palatele lui. Și are 26! Către cel din munții Altai, gospodarul de la Kremlin și-a făcut cu banii guvernului rus un drum care a costat 4 miliarde de ruble. Guvernul îl ajută pe cel ce se ajută singur. Și Vladimir Vladimirovici a dovedit ca știe să se ajute. Era, încă de acum câțiva ani, cel mai bogat om din Europa, având o avere de 40 miliarde dolari. După el, logic, veneau buni săi prieteni, Oleg Deripaska și Roman Abramovici.
 
De aia rușii spun despre Putin cu admirație: „Guvernează ca Stalin, dar trăiește ca Abramovici”. De aia Ponta și Antonescu, care se au la per tu cu Merkel când nu-i dau cu flit, se-ncovoaie respectuos din șale în fața televizorului când apare Putin. Un gospodar este întotdeauna respectat.
 
Acum, de Olimpiadă, între gospodăria lui Putin de la malul mării și Krasnaia Poliana – unde schiază în fiecare iarnă – s-a construit o autostradă. Direct prin Soci. Și unii, care n-au aflat că atunci când este la conducere orice gospodar trebuie să lase ceva în urma sa, consideră deplasat că domnul Liviu Dragnea vrea să-și faca autostradă între București și gospodăria lui din Alexandria . Cu siguranță ăștia ar cârti și dacă, peste ani, s-ar face o olimpiadă de iarnă în Teleorman.
 
Cadou sau nu, este sigur că Vladimir Vladimirovici știe să strângă. De lucrul acesta s-a convins, în iunie 2005, și Robert Kraft, propietarul clubului de fotbal american New Englands Patriots, aflat în vizită la Sankt Petersburg împreună cu un grup de oameni de afaceri americani. La intrarea în luxoasa sală în care a avut loc recepția, Bob Kraft purta pe degetul inelar faimosul inel Super Bowl cu un diamant de 124 de carate. La ieșirea din ea, Bob nu mai purta pe inelar nimic. Vladimir Vladimirovici a remarcat inelul, l-a încercat pe deget, l-a băgat în buzunar, și a ieșit din sală! Dacă ar fi putut să vadă scena, Constantin Tănase ar fi spus din nou: „Davai ceas, davai moșie. Harașo tovărășie!”.
 
Nu, n-a fost nevoie ca Bob Kraft să facă „cadou” și ceasul. Vladimir Putin purta deja la încheietura mâinii drepte un Patek Philippe Perpetual Calendar din aur alb, în valoare de 60.000 de dolari. Unul singur. În al doilea război mondial, după ce au eliberat câteva țări europene, mai toți soldații ruși purtau pe ambele brațe câte ceasuri încăpeau. În sfârșit, ceasuri, diamante, bucăți din teritoriul altei țări, un lucru este sigur – când e vorba de afaceri rușii nu mai sunt revoluționari. Au rămas cum îi știe lumea de secole.
 
În septembrie 2005 n-au mai venit americanii la Putin, s-a dus Putin peste ei. A fost invitatul de onoare al muzeului de artă modernă Guggenheim din New York . Din motive obiective muzeul Guggenheim n-auzise nici de cântecelul lui Tănase, nici de pățania lui Robert Kraft. Prin urmare, a rămas fără unul dintre exponate. Copia din sticlă al unui kalașnikov umplut cu votcă. Văzut, plăcut, un semn din cap către unul dintre bodyguarzii săi și kalașnikovul a fost repatriat la ordinul lui Putin. Chiar și din sticlă, dacă-i cu votcă, nu strică un kalașnikov în gospodăria omului.
 
Alexander Lebed, fost colonel KGB, iar actualmente, cum e și normal, mare miliardar rus, mărturisea cu sinceritate: „Uneori, cei din serviciile secrete nu sunt foarte educați. Ar face orice pentru un milion de dolari”. Alt fost colonel KGB, Vladimir Putin, acum, la fel de normal, președinte al Rusiei și mare miliardar, a dovedit că ar face orice și pentru 300 de dolari, cât costa kalașnikovul de la Guggenheim. Un adevărat gospodar, ce prețuiește și respectă valoarea fiecărui bănuț.
 
Așa sunt toți cekiștii, cum cu duioșie îi numește Vladimir Vladimirovici pe foștii kaghebiști. Nu numai mari patrioți, dar și foarte buni gospodari, aidoma multora dintre foștii noștri securiști. Așa se explică de ce, după ce a ajuns pentru prima oară președinte al Rusiei, Putin a numit fără să ezite 10 foști kaghebiști în cele mai importante funcții din stat. Acum, trei sferturi dintre oficialii ruși cu rang înalt sunt foști ofițeri KGB. Sunt numiți „silovikii”, adică „oamenii Puterii”. Buni gospodari, demni de toată încrederea pentru că, așa cum spune Vladimir Vladimirovici, „odată cekist, pentru totdeauna cekist”.
 
Nu numai gospodari, dar și buni creștini; tot de cekiști e vorba. După moartea patriarhului Nume De Cod Drozdov al II-lea, cum era cunoscut în clădirea Lubianka, sau Aleksii al II-lea pentru mirenii de rând, Vladimir Putin l-a numit patriarh pe Nume De Cod Mihailov, cum i se spune în Lubianka, sau Kiril cum i se spune în biserică.
Vladimir Vladimirovici Putin.
 
Cekist, obligat creștin, logic, gospodar. Avere, 4 miliarde dolari. Cam 1.000 de dolari pentru fiecare dintre rușii uciși de Stalin pentru că nu voiau să renunțe la vechea credință și la vechiul Dumnezeu. Adevărat „creștin” de tip nou, în odăjdii și cu stelele pe umeri, Nume De Cod Mihailov a vestit prin străinătate, inca din 1975, că în Rusia Noului Dumnezeu de la Kremlin, niciun creștin nu a fost persecutat sau abuzat. Niciodată! Un lucru de toată lauda. Aflând de pe internetul legionar cât de creștini au fost și sunt cekiștii ruși, unii dintre creștinii noștri s-au apucat sa se închine la steaua roșie în cinci colțuri din vârful Kremlinului. Așa se răspândește adevărata credință.
 
După cum vedem, s-au dus vremurile lui Elțîn, când „Biroul Politic” era format din Boris Berezovski și oligarhii lui ce au jefuit țara. Azi, Rusia este „gospodărită” de Vladimir Vladimirovici și silovikii săi. Mare noroc au rușii! Dar norocul și-l mai face și omul. Aici Vladimir Putin e as, așa că a cumpărat pentru una dintre fetele lui plecată la studii, la Paris, un apartament în arondismentul 16. De la cunoscutul moderator al TF1, Arthur. 200 metri pătrați + 300 metri pătrați de terasă pentru doar 16 milioane de dolari. Prietenul lui Putin, fostul general KGB Vladimir Iakunin care conduce Căile Ferate Ruse, își făurește și el norocul. Concomitent a reușit să construiască și 50 km de cale ferată între Soci și Krasnaia Poliana cu doar 8,7 miliarde dolari. Atât a costat și olimpiada de iarnă de la Vancouver. Olimpiada lui Vladimir Vladimirovici a costat 50 de miliarde. V-am spus ca rușii au noroc.
 
După 9 ani la conducerea Germaniei, Merkel n-are nimic. După 9 ani la conducerea Rusiei, Vladimir Putin strânsese deja 40 miliarde de dolari. Și unii îl huleau pe Andrei Marga când spunea: „Putin e un om foarte competent, ar fi bine ca liderii din Europa și de la noi să fie la fel de competenți”. Adevărat grăit-a!
 
Cum să nu-l privești cu respect, mai ales conducător fiind și să nu vrei să-i urmezi exemplul chiar dacă nu ești rus? Cum să nu-ți dorești atunci să te îndrepți în directia cea bună? Spre răsărit. Și tu și „gopodăria” ta, adică țara. Acolo unde soarele se grăbește sa lumineze mai întâi ghețurile Siberiei. Cum să nu-ți dorești „să acționezi în beneficiul societății” (vorba lui Ponta) ca Gigi Becali, Adrian Năstase, Dinel Staicu, sau Relu Fenechiu? Foști gospodari, actualmente deținuți politici. Au dreptate Ponta, Antonescu și ceilalți asemenea lor, când vor țara „gospodărie” și nu colonie.
 
Să îi urmăm, așadar, pe acești gospodari care ne vor numai binele. Vă asigur că iar va da norocul peste noi.
 

vineri, 14 martie 2014

Dama cu camelii – adevăr și legendă


Dama cu camelii – adevăr și legendă

Cea mai admirată și dorită curtezană a timpului, Marie Duplessis, își împărțea favorurile multor parizieni bogați și nobili, dar faima nemuritoare i-a adus-o legătura cu un tânăr sărac. După o zi de călărie pe câmp, tânărul înalt, bine făcut și, ca de obicei, în ciuda dificultăților financiare, impecabil îmbrăcat, se duse la spectacol, împreună cu un prieten. La Théatre des Variétés, Alexandre Dumas se uita prin binoclu mai mult la femeile frumoase, ostentativ așezate în loji, decât la scenă. În acea seară de septembrie, în public se aflau câteva fermecătoare demi-mondene, acea categorie de femei de la marginea societății respectabile. Întreținute de bărbați bogați și în general mai în vârstă, cărora le acordau favoruri, cele mai multe tânjeau după iubirea unui tânăr chipeș, fie el și sărac. Cel puțin aceasta era convingerea fermă ale tinerilor ca Dumas, care avea 20 de ani.
O femeie îi atrase atenția în mod special. „Era înaltă, foarte zveltă, avea părul negru și un ten alb-rozaliu”, avea să scrie el. „Avea un cap mic și ochii migdalați cu acea privire de porțelan precum a japonezilor. Dar în ei se citea o natură mândră și dinamică… Semăna cu o figurină de Desda”. Femeia descrisă cu atâta pasiune era Marie Duplessis, cea mai frumoasă curtezană a epocii.
Și ea l-a remarcat pe Dumas, căci îi făcu repede semn unui prieten, Clémence Prat, care îl cunoștea pe tânăr. La sfârșitul spectacolului, doamna Prat, amabilă, îl invită pe Dumas și prietenul său acasă, pe elegantul Boulevard de la Madeleine, chiar alături de casa lui Marie. După puțin timp, Marie bătu la geam, ca să se plângă de vizita unui conte care o plictisea nespus, și de dorința de a avea companie. Doamna Prat și cei doi tineri s-au mutat imediat acolo, iar după plecarea contelui, Marie își invită oaspeții la o cină cu șampanie. Spre sfârșitul mesei, ea a avut un acces de tuse și a trebuit să iasă din cameră. Dumas a urmat-o și a găsit-o prăbușită pe sofa, lângă un bol de argint cu apă, în care pluteau urme de sânge.
„Sunteți suferindă?”, o întrebă tânărul. „Puțin, dar m-am obișnuit cu asta”, răspunse frumoasa femeie. „Vă distrugeți singură!” „De unde atâta afecțiune spontană? V-ați îndrăgostit de mine?”, întrebă ea, curioasă. Pentru că el ezita să răspundă, ea a insistat ca să audă mărturisirea, dar l-a și avertizat în legătură cu două posibile consecințe. „Ori vă voi refuza, iar atunci vă veți simți trădat, ori vă voi accepta, iar atunci veți câștiga o iubire tristă, nevrotică, bolnavă și melancolică, a cărei bucurie vi se va părea mai tristă decât durerea ei!”
Întâlnirea dintre Alexandre Dumas și Marie Duplessis a avut loc la începutul toamnei lui 1844 și a fost urmată de o scurtă poveste de iubire dulce-amară. Dialogul, însă, face parte din romanul publicat patru ani mai târziu, Dama cu camelii.
Viața unei curtezane
Născută în 1824, în același an cu Dumas, Alphonsine Plessis era fiica unui fermier despre care se zvonea că ar fi vândut-o țiganilor. Ajunsă, în cele din urmă, la Paris, sub numele de Marie Duplessis, ea și-a câștigat, inițial, existența făcând croitorie, dar frumusețea ei delicată a atras repede atenția unui proprietar de restaurant, care i-a cumpărat un apartament. Acest prim iubit a fost rapid înlocuit de ducele de Guiche, un tânăr înstărit și monden care abandonase armata pentru a urma, zice-se, studii la Școala Politehnică. Ajunsă iubita ducelui, Marie Duplessis devenise cel mai comun subiect de bârfă și era asaltată de pretendenți. Nu avea decât 16 ani.
Plimbări cu trăsura în timpul zilei, seara spectacole la teatru sau la operă, urmate de petreceri strălucitoare și de întâlniri romantice cu bărbați culanți, așa arăta viața unei curtezane. Curând serviciile lui Marie ajunseseră să fie atât de bine recompensate încât se zvonea că putea cheltui până la 100.000 de franci aur pe an, pentru un trai luxos. Se îmbrăca frumos și se înconjura de flori, dar, pentru că mirosul trandafirilor o amețea, Marie prefera camelia și își umplea casa cu ele, până când, după cum spunea un observator critic, „se închidea într-o fortăreață cu camelii”. Marie era cultivată, putea purta discuții despre cărțile pe care le avea în bibliotecă și era o bună pianistă. Singurul ei defect, după cum ea însăși mărturisea, era că mințea. Dar tot ea adăuga, amuzată: „minciunile albesc dinții”.
Când l-a cunoscut pe Dumas era întreținută de bătrânul conte de Stackelberg, deoarece – l-a mințit ea pe noul pretendent – îi amintea de o fiică a lui, care murise. Îl mințea și pe Stackelberg, spunându-i că își petrece serile la prietena ei, Zélia, dar se întâlnea, în realitate, cu Dumas. Se pare că nu îi spusese nici unuia dintre bărbați că avea un al treilea iubit, pe contele de Perregaux. Toți admiratorii ei, însă, erau de părere că are o inimă de aur. Și totuși, Marie dădea impresia că trece de la un bărbat la altul, „tânjind obsesiv după liniște, pace și iubire”, scria un critic al epocii. Subțire și palidă, după cum cerea moda, Marie era o frumusețe eterică. Era, însă, o femeie bolnavă, obsedată de teama că va muri tânără.
După numai câteva luni de fericire, care l-au înfundat în datorii, Dumas a început să se îndepărteze de Marie, deși ea i-a propus să-i fie prietenă, dacă nu îi mai putea fi iubită. La 30 august 1845, el i-a scris o scrisoare de despărțire: „Nu sunt suficient de bogat ca să te iubesc, nici destul de sărac ca să fiu iubit de tine, așa cum vrei tu… Ești prea bună ca să nu înțelegi motivele acestei scrisori și prea inteligentă ca să nu mă ierți.”
Ispășirea pedepsei
Abandonată de Dumas, Marie Duplessis s-a consolat cu Franz Liszt. Apoi, la începutul anului 1846, ea a acceptat surprinzătoarea cerere în căsătorie a contelui Perregaux. Căsătoria a avut loc la Londra, în ziua de 21 februarie. S-a sugerat că lui Perregaux îi era milă de tânăra femeie, chinuită tot mai mut de tuberculoză. La scurt timp după întoarcerea la Paris, s-au despărțit, iar Marie a rămas singură, incapabilă să mai participe la viața mondenă și obligată să-și vândă lucrurile, pentru a scăpa de creditori. Și-a instalat în dormitor o băncuță pentru îngenuncheat spre a-și face acasă rugăciunile și în cele din urmă a chemat un preot să îi administreze ultimele sacramente, așa cum cere Biserica romano-catolică. La 3 februarie 1847, pe când Boulevard de Madeleine răsuna de cântecele și râsetele carnavalului, înăuntru, curtezana de 23 de ani își dădea obștescul sfârșit.
Dumas călătorise, între timp, împreună cu tatăl său, numit tot Alexandre Dumas, celebrul autor al celor Trei Mușchetari și al Contelui de Monte Cristo (cei doi sunt deosebiți prin Alexandre pêre [tatăl] și Alexandre fils [fiul]). Dumas a aflat de moartea lui Marie, în drum spre casă. În timpul unei plimbări, el a trecut pe lângă casa în care se întâlniseră prima oară și își declaraseră dragostea și a văzut un anunț despre licitația în care urma să se vândă tot ce mai rămăsese în casă. Pentru că nu își permitea nici o piesă de valoare, s-a mulțumit să cumpere un lanț de aur pe care Marie îl purta la gât. Întâmplător, vânzarea nu numai că a adus suficienți bani pentru plata datoriilor, dar a lăsat și o sumă pentru o mică moștenire destinată unei nepoate preferate din Normandia. Singura condiție din testament era ca fata să nu vină niciodată în Parisul cel plin de tentații care îi fusese fatal mătușii.
Durerea naște un roman ce va deveni clasic
În luna mai a aceluiași an, Dumas a închiriat o cameră la hotel, a recitit scrisorile trimise lui de Marie și a început să scrie un roman care avea să-l facă celebru. În Dama cu camelii, curtezana Marguerite Gautier renunță la viața strălucitoare din Paris, pentru a fugi cu tânărul ei iubit, Armand Duval. Idila este tulburată de tatăl lui Armand care, în timpul unei discuții cu Marguerite, se arată sceptic în privința sentimentelor ei pentru fiul său. Când promisiunile financiare sunt respinse, el o imploră să îl părăsească pe Armand pentru a salva onoarea familiei, căci atât timp cât fiul va avea o relație cu o femeie cu o asemenea reputație, lui îi va fi imposibil să îi găsească fiicei sale un pretendent potrivit. Cu tristețe, Marguerite își părăsește iubitul, spunându-i că preferă să se întâlnească cu un nobil bogat din oraș. Curând însă, întoarcerea la viața agitată de curtezană o epuizează și o aduce în pragul morții. Armand află cele întâmplate când e prea târziu, ajungând, totuși, la timp pentru a o îmbrățișa pe femeia care îi leșină în brațe.
Publicat în 1848, Dama cu camelii a avut un succes enorm, iar tânărul Dumas a fost asaltat de cereri ale dramaturgilor pentru dramatizare. Ca răspuns, el s-a retras la țară și a scris cu frenezie propria variantă dramatică, pe care apoi a propus-o tatălui său, director de teatru parizian și principalul autor al pieselor jucate acolo. Bătrânul Dumas s-a opus. Subiectul nu era acceptabil pentru a fi pus în scenă… Fiul l-a rugat insistent să citească manuscrisul. „Foarte bine!”, a spus tatăl la citirea primului act, după care fiul a trebuit să se ocupe de afaceri. La întoarcere și-a găsit tatăl în lacrimi. „Dragul meu băiat”, exclamă el, „m-am înșelat atît de mult! Piesa ta va fi jucată!”
Piesa a fost pusă în scenă în 1852 și a avut un succes mai mare decât romanul. Giuseppe Verdi a transformat povestea în opera La Traviata, în anul următor, iar Marie Duplessis a câștigat, într-un fel, nemurirea. Bineînțeles că faima ei s-a întins până în secolul XX, când au fost realizate nu mai puțin de cinci filme artistice, cel din 1936, cu Greta Garbo, fiind cel mai admirat.

Sursa: Mari enigme ale trecutului