Gospodar Vladimir Vladimirovici Putin

Gospodar Vladimir Vladimirovici Putin
Bogdan Calehari / 14 februarie 2014

 

S-a împământenit vorba pe la noi că nemții ar fi gospodari. Aiurea, propagandă!

O avea Germania cea mai tare economie din Europa, dar tot degeaba

o au din moment ce nemții nu sunt în stare să pună mai nimic deoparte.

Nu e de mirare atunci că gospodarii germani au o avere medie netă

de doar 195.000 euro și, pentru ca ăia care se aseamană se și adună,

sunt urmați îndeaproape de olandezi și finlandezi. În timpul acesta

Spania înregistrează, conform unui studiu al Băncii Centrale

Europene, o avuție medie netă pe gospodărie de 291.000 euro,

Italia 275.000 euro, iar Franța 233.000 euro.

 

Cine nu crede că nemții taie toată ziua frunză la câini în așteptarea Oktoberfest-ului

ar face bine să se uite cum arată casa de vacanța a Angelei Merkel, cea care este

de aproape 9 ani cancelarul Germaniei.

O cocioabă!

 

 

 

Parter plus mansardă. Living jos, dormitor sus. Atâta a dus-o capul și au ținut-o puterile și spiritul gospodăresc. Sau să se întrebe de ce Gerhard Schroder, după ce n-a mai fost cancelar, a ajuns salariatul lui Putin la Gazprom. Păi, dacă șefii nemților sunt așa, ce pretenții să mai avem de la nemții de rând? Ar trebui să le fie rușine cu astfel de lideri!

 

Nu e cazul rușilor. Ei au avut mereu cu cine se lăuda. L-au avut pe Stalin. Acum îl au pe Putin. Pe Vladimir Vladimirovici. Ăsta da gospodar! Și nu e singurul, în Rusia fiind destui oameni harnici și economi din tagma lui, dar el este fruntea. Casă de vacanță? Hm! Unde a terminat epuizată Merkel, de acolo și-a început Putin marșul triumfal.

 

Mai întâi un palat pe malul Mării Negre, evaluat în 2005 la 16 milioane de dolari. După aia, lângă palat, un ascensor către plajă și un port de agrement pentru iahtul Olympia de 75 de metri lungime, pe care Vladimir Vladimirovici l-a primit cadou de la Roman Abramovici. Un cadou de 205 milioane dolari! Copeică cu copeică, strânse, se fac rublă. Și asta în timp ce mulți ruși cred că dacă îți economisești banii pentru zile negre vei ajunge sa ai parte de ele. Au dreptate! Vorba aia cu copeica și rubla e valabilă numai pentru „gospodari”. Chibzuit, Vladimir Vladimirovici și-a tras înspre „căsuță” trei șosele, o linie de înaltă tensiune și o conductă de gaz, iar lângă ea și-a construit omu’ 3 heliporturi, un amfiteatru de vară și un teatru de iarnă. Ce s-o mai lungesc, în 2009 gospodăria avea deja 20 de clădiri, iar întreg complexul valora peste un miliard de dolari. Năstase și complexul lui de la Corbu ar fi făcut-o de rușine pe Merkel, dar s-ar fi făcut de râs în fața lui Putin.
Vila unui gospodar.

 

Vila unui gospodar.

 

O vorbă rusească plină de înțelepciune spune că „după 40 de ani un om valorează cât casa lui”. Merkel am văzut cât face, mai nimic, dar Putin valorează cât palatele lui. Și are 26! Către cel din munții Altai, gospodarul de la Kremlin și-a făcut cu banii guvernului rus un drum care a costat 4 miliarde de ruble. Guvernul îl ajută pe cel ce se ajută singur. Și Vladimir Vladimirovici a dovedit ca știe să se ajute. Era, încă de acum câțiva ani, cel mai bogat om din Europa, având o avere de 40 miliarde dolari. După el, logic, veneau buni săi prieteni, Oleg Deripaska și Roman Abramovici.

 

De aia rușii spun despre Putin cu admirație: „Guvernează ca Stalin, dar trăiește ca Abramovici”. De aia Ponta și Antonescu, care se au la per tu cu Merkel când nu-i dau cu flit, se-ncovoaie respectuos din șale în fața televizorului când apare Putin. Un gospodar este întotdeauna respectat.

 

Acum, de Olimpiadă, între gospodăria lui Putin de la malul mării și Krasnaia Poliana – unde schiază în fiecare iarnă – s-a construit o autostradă. Direct prin Soci. Și unii, care n-au aflat că atunci când este la conducere orice gospodar trebuie să lase ceva în urma sa, consideră deplasat că domnul Liviu Dragnea vrea să-și faca autostradă între București și gospodăria lui din Alexandria . Cu siguranță ăștia ar cârti și dacă, peste ani, s-ar face o olimpiadă de iarnă în Teleorman.

 

Cadou sau nu, este sigur că Vladimir Vladimirovici știe să strângă. De lucrul acesta s-a convins, în iunie 2005, și Robert Kraft, propietarul clubului de fotbal american New Englands Patriots, aflat în vizită la Sankt Petersburg împreună cu un grup de oameni de afaceri americani. La intrarea în luxoasa sală în care a avut loc recepția, Bob Kraft purta pe degetul inelar faimosul inel Super Bowl cu un diamant de 124 de carate. La ieșirea din ea, Bob nu mai purta pe inelar nimic. Vladimir Vladimirovici a remarcat inelul, l-a încercat pe deget, l-a băgat în buzunar, și a ieșit din sală! Dacă ar fi putut să vadă scena, Constantin Tănase ar fi spus din nou: „Davai ceas, davai moșie. Harașo tovărășie!”.

 

Nu, n-a fost nevoie ca Bob Kraft să facă „cadou” și ceasul. Vladimir Putin purta deja la încheietura mâinii drepte un Patek Philippe Perpetual Calendar din aur alb, în valoare de 60.000 de dolari. Unul singur. În al doilea război mondial, după ce au eliberat câteva țări europene, mai toți soldații ruși purtau pe ambele brațe câte ceasuri încăpeau. În sfârșit, ceasuri, diamante, bucăți din teritoriul altei țări, un lucru este sigur – când e vorba de afaceri rușii nu mai sunt revoluționari. Au rămas cum îi știe lumea de secole.

 

În septembrie 2005 n-au mai venit americanii la Putin, s-a dus Putin peste ei. A fost invitatul de onoare al muzeului de artă modernă Guggenheim din New York . Din motive obiective muzeul Guggenheim n-auzise nici de cântecelul lui Tănase, nici de pățania lui Robert Kraft. Prin urmare, a rămas fără unul dintre exponate. Copia din sticlă al unui kalașnikov umplut cu votcă. Văzut, plăcut, un semn din cap către unul dintre bodyguarzii săi și kalașnikovul a fost repatriat la ordinul lui Putin. Chiar și din sticlă, dacă-i cu votcă, nu strică un kalașnikov în gospodăria omului.

 

Alexander Lebed, fost colonel KGB, iar actualmente, cum e și normal, mare miliardar rus, mărturisea cu sinceritate: „Uneori, cei din serviciile secrete nu sunt foarte educați. Ar face orice pentru un milion de dolari”. Alt fost colonel KGB, Vladimir Putin, acum, la fel de normal, președinte al Rusiei și mare miliardar, a dovedit că ar face orice și pentru 300 de dolari, cât costa kalașnikovul de la Guggenheim. Un adevărat gospodar, ce prețuiește și respectă valoarea fiecărui bănuț.

 

Așa sunt toți cekiștii, cum cu duioșie îi numește Vladimir Vladimirovici pe foștii kaghebiști. Nu numai mari patrioți, dar și foarte buni gospodari, aidoma multora dintre foștii noștri securiști. Așa se explică de ce, după ce a ajuns pentru prima oară președinte al Rusiei, Putin a numit fără să ezite 10 foști kaghebiști în cele mai importante funcții din stat. Acum, trei sferturi dintre oficialii ruși cu rang înalt sunt foști ofițeri KGB. Sunt numiți „silovikii”, adică „oamenii Puterii”. Buni gospodari, demni de toată încrederea pentru că, așa cum spune Vladimir Vladimirovici, „odată cekist, pentru totdeauna cekist”.

 

Nu numai gospodari, dar și buni creștini; tot de cekiști e vorba. După moartea patriarhului Nume De Cod Drozdov al II-lea, cum era cunoscut în clădirea Lubianka, sau Aleksii al II-lea pentru mirenii de rând, Vladimir Putin l-a numit patriarh pe Nume De Cod Mihailov, cum i se spune în Lubianka, sau Kiril cum i se spune în biserică.
Vladimir Vladimirovici Putin.

 

Cekist, obligat creștin, logic, gospodar. Avere, 4 miliarde dolari. Cam 1.000 de dolari pentru fiecare dintre rușii uciși de Stalin pentru că nu voiau să renunțe la vechea credință și la vechiul Dumnezeu. Adevărat „creștin” de tip nou, în odăjdii și cu stelele pe umeri, Nume De Cod Mihailov a vestit prin străinătate, inca din 1975, că în Rusia Noului Dumnezeu de la Kremlin, niciun creștin nu a fost persecutat sau abuzat. Niciodată! Un lucru de toată lauda. Aflând de pe internetul legionar cât de creștini au fost și sunt cekiștii ruși, unii dintre creștinii noștri s-au apucat sa se închine la steaua roșie în cinci colțuri din vârful Kremlinului. Așa se răspândește adevărata credință.

 

După cum vedem, s-au dus vremurile lui Elțîn, când „Biroul Politic” era format din Boris Berezovski și oligarhii lui ce au jefuit țara. Azi, Rusia este „gospodărită” de Vladimir Vladimirovici și silovikii săi. Mare noroc au rușii! Dar norocul și-l mai face și omul. Aici Vladimir Putin e as, așa că a cumpărat pentru una dintre fetele lui plecată la studii, la Paris, un apartament în arondismentul 16. De la cunoscutul moderator al TF1, Arthur. 200 metri pătrați + 300 metri pătrați de terasă pentru doar 16 milioane de dolari. Prietenul lui Putin, fostul general KGB Vladimir Iakunin care conduce Căile Ferate Ruse, își făurește și el norocul. Concomitent a reușit să construiască și 50 km de cale ferată între Soci și Krasnaia Poliana cu doar 8,7 miliarde dolari. Atât a costat și olimpiada de iarnă de la Vancouver. Olimpiada lui Vladimir Vladimirovici a costat 50 de miliarde. V-am spus ca rușii au noroc.

 

După 9 ani la conducerea Germaniei, Merkel n-are nimic. După 9 ani la conducerea Rusiei, Vladimir Putin strânsese deja 40 miliarde de dolari. Și unii îl huleau pe Andrei Marga când spunea: „Putin e un om foarte competent, ar fi bine ca liderii din Europa și de la noi să fie la fel de competenți”. Adevărat grăit-a!

 

Cum să nu-l privești cu respect, mai ales conducător fiind și să nu vrei să-i urmezi exemplul chiar dacă nu ești rus? Cum să nu-ți dorești atunci să te îndrepți în directia cea bună? Spre răsărit. Și tu și „gopodăria” ta, adică țara. Acolo unde soarele se grăbește sa lumineze mai întâi ghețurile Siberiei. Cum să nu-ți dorești „să acționezi în beneficiul societății” (vorba lui Ponta) ca Gigi Becali, Adrian Năstase, Dinel Staicu, sau Relu Fenechiu? Foști gospodari, actualmente deținuți politici. Au dreptate Ponta, Antonescu și ceilalți asemenea lor, când vor țara „gospodărie” și nu colonie.

 

Să îi urmăm, așadar, pe acești gospodari care ne vor numai binele. Vă asigur că iar va da norocul peste noi.

 

Dama cu camelii – adevăr și legendă

Dama cu camelii – adevăr și legendă

Cea mai admirată și dorită curtezană a timpului, Marie Duplessis, își împărțea favorurile multor parizieni bogați și nobili, dar faima nemuritoare i-a adus-o legătura cu un tânăr sărac. După o zi de călărie pe câmp, tânărul înalt, bine făcut și, ca de obicei, în ciuda dificultăților financiare, impecabil îmbrăcat, se duse la spectacol, împreună cu un prieten. La Théatre des Variétés, Alexandre Dumas se uita prin binoclu mai mult la femeile frumoase, ostentativ așezate în loji, decât la scenă. În acea seară de septembrie, în public se aflau câteva fermecătoare demi-mondene, acea categorie de femei de la marginea societății respectabile. Întreținute de bărbați bogați și în general mai în vârstă, cărora le acordau favoruri, cele mai multe tânjeau după iubirea unui tânăr chipeș, fie el și sărac. Cel puțin aceasta era convingerea fermă ale tinerilor ca Dumas, care avea 20 de ani.

O femeie îi atrase atenția în mod special. „Era înaltă, foarte zveltă, avea părul negru și un ten alb-rozaliu”, avea să scrie el. „Avea un cap mic și ochii migdalați cu acea privire de porțelan precum a japonezilor. Dar în ei se citea o natură mândră și dinamică… Semăna cu o figurină de Desda”. Femeia descrisă cu atâta pasiune era Marie Duplessis, cea mai frumoasă curtezană a epocii.

Și ea l-a remarcat pe Dumas, căci îi făcu repede semn unui prieten, Clémence Prat, care îl cunoștea pe tânăr. La sfârșitul spectacolului, doamna Prat, amabilă, îl invită pe Dumas și prietenul său acasă, pe elegantul Boulevard de la Madeleine, chiar alături de casa lui Marie. După puțin timp, Marie bătu la geam, ca să se plângă de vizita unui conte care o plictisea nespus, și de dorința de a avea companie. Doamna Prat și cei doi tineri s-au mutat imediat acolo, iar după plecarea contelui, Marie își invită oaspeții la o cină cu șampanie. Spre sfârșitul mesei, ea a avut un acces de tuse și a trebuit să iasă din cameră. Dumas a urmat-o și a găsit-o prăbușită pe sofa, lângă un bol de argint cu apă, în care pluteau urme de sânge.

„Sunteți suferindă?”, o întrebă tânărul. „Puțin, dar m-am obișnuit cu asta”, răspunse frumoasa femeie. „Vă distrugeți singură!” „De unde atâta afecțiune spontană? V-ați îndrăgostit de mine?”, întrebă ea, curioasă. Pentru că el ezita să răspundă, ea a insistat ca să audă mărturisirea, dar l-a și avertizat în legătură cu două posibile consecințe. „Ori vă voi refuza, iar atunci vă veți simți trădat, ori vă voi accepta, iar atunci veți câștiga o iubire tristă, nevrotică, bolnavă și melancolică, a cărei bucurie vi se va părea mai tristă decât durerea ei!”

Întâlnirea dintre Alexandre Dumas și Marie Duplessis a avut loc la începutul toamnei lui 1844 și a fost urmată de o scurtă poveste de iubire dulce-amară. Dialogul, însă, face parte din romanul publicat patru ani mai târziu, Dama cu camelii.

Viața unei curtezane

Născută în 1824, în același an cu Dumas, Alphonsine Plessis era fiica unui fermier despre care se zvonea că ar fi vândut-o țiganilor. Ajunsă, în cele din urmă, la Paris, sub numele de Marie Duplessis, ea și-a câștigat, inițial, existența făcând croitorie, dar frumusețea ei delicată a atras repede atenția unui proprietar de restaurant, care i-a cumpărat un apartament. Acest prim iubit a fost rapid înlocuit de ducele de Guiche, un tânăr înstărit și monden care abandonase armata pentru a urma, zice-se, studii la Școala Politehnică. Ajunsă iubita ducelui, Marie Duplessis devenise cel mai comun subiect de bârfă și era asaltată de pretendenți. Nu avea decât 16 ani.

Plimbări cu trăsura în timpul zilei, seara spectacole la teatru sau la operă, urmate de petreceri strălucitoare și de întâlniri romantice cu bărbați culanți, așa arăta viața unei curtezane. Curând serviciile lui Marie ajunseseră să fie atât de bine recompensate încât se zvonea că putea cheltui până la 100.000 de franci aur pe an, pentru un trai luxos. Se îmbrăca frumos și se înconjura de flori, dar, pentru că mirosul trandafirilor o amețea, Marie prefera camelia și își umplea casa cu ele, până când, după cum spunea un observator critic, „se închidea într-o fortăreață cu camelii”. Marie era cultivată, putea purta discuții despre cărțile pe care le avea în bibliotecă și era o bună pianistă. Singurul ei defect, după cum ea însăși mărturisea, era că mințea. Dar tot ea adăuga, amuzată: „minciunile albesc dinții”.

Când l-a cunoscut pe Dumas era întreținută de bătrânul conte de Stackelberg, deoarece – l-a mințit ea pe noul pretendent – îi amintea de o fiică a lui, care murise. Îl mințea și pe Stackelberg, spunându-i că își petrece serile la prietena ei, Zélia, dar se întâlnea, în realitate, cu Dumas. Se pare că nu îi spusese nici unuia dintre bărbați că avea un al treilea iubit, pe contele de Perregaux. Toți admiratorii ei, însă, erau de părere că are o inimă de aur. Și totuși, Marie dădea impresia că trece de la un bărbat la altul, „tânjind obsesiv după liniște, pace și iubire”, scria un critic al epocii. Subțire și palidă, după cum cerea moda, Marie era o frumusețe eterică. Era, însă, o femeie bolnavă, obsedată de teama că va muri tânără.

După numai câteva luni de fericire, care l-au înfundat în datorii, Dumas a început să se îndepărteze de Marie, deși ea i-a propus să-i fie prietenă, dacă nu îi mai putea fi iubită. La 30 august 1845, el i-a scris o scrisoare de despărțire: „Nu sunt suficient de bogat ca să te iubesc, nici destul de sărac ca să fiu iubit de tine, așa cum vrei tu… Ești prea bună ca să nu înțelegi motivele acestei scrisori și prea inteligentă ca să nu mă ierți.”

Ispășirea pedepsei

Abandonată de Dumas, Marie Duplessis s-a consolat cu Franz Liszt. Apoi, la începutul anului 1846, ea a acceptat surprinzătoarea cerere în căsătorie a contelui Perregaux. Căsătoria a avut loc la Londra, în ziua de 21 februarie. S-a sugerat că lui Perregaux îi era milă de tânăra femeie, chinuită tot mai mut de tuberculoză. La scurt timp după întoarcerea la Paris, s-au despărțit, iar Marie a rămas singură, incapabilă să mai participe la viața mondenă și obligată să-și vândă lucrurile, pentru a scăpa de creditori. Și-a instalat în dormitor o băncuță pentru îngenuncheat spre a-și face acasă rugăciunile și în cele din urmă a chemat un preot să îi administreze ultimele sacramente, așa cum cere Biserica romano-catolică. La 3 februarie 1847, pe când Boulevard de Madeleine răsuna de cântecele și râsetele carnavalului, înăuntru, curtezana de 23 de ani își dădea obștescul sfârșit.

Dumas călătorise, între timp, împreună cu tatăl său, numit tot Alexandre Dumas, celebrul autor al celor Trei Mușchetari și al Contelui de Monte Cristo (cei doi sunt deosebiți prin Alexandre pêre [tatăl] și Alexandre fils [fiul]). Dumas a aflat de moartea lui Marie, în drum spre casă. În timpul unei plimbări, el a trecut pe lângă casa în care se întâlniseră prima oară și își declaraseră dragostea și a văzut un anunț despre licitația în care urma să se vândă tot ce mai rămăsese în casă. Pentru că nu își permitea nici o piesă de valoare, s-a mulțumit să cumpere un lanț de aur pe care Marie îl purta la gât. Întâmplător, vânzarea nu numai că a adus suficienți bani pentru plata datoriilor, dar a lăsat și o sumă pentru o mică moștenire destinată unei nepoate preferate din Normandia. Singura condiție din testament era ca fata să nu vină niciodată în Parisul cel plin de tentații care îi fusese fatal mătușii.

Durerea naște un roman ce va deveni clasic

În luna mai a aceluiași an, Dumas a închiriat o cameră la hotel, a recitit scrisorile trimise lui de Marie și a început să scrie un roman care avea să-l facă celebru. În Dama cu camelii, curtezana Marguerite Gautier renunță la viața strălucitoare din Paris, pentru a fugi cu tânărul ei iubit, Armand Duval. Idila este tulburată de tatăl lui Armand care, în timpul unei discuții cu Marguerite, se arată sceptic în privința sentimentelor ei pentru fiul său. Când promisiunile financiare sunt respinse, el o imploră să îl părăsească pe Armand pentru a salva onoarea familiei, căci atât timp cât fiul va avea o relație cu o femeie cu o asemenea reputație, lui îi va fi imposibil să îi găsească fiicei sale un pretendent potrivit. Cu tristețe, Marguerite își părăsește iubitul, spunându-i că preferă să se întâlnească cu un nobil bogat din oraș. Curând însă, întoarcerea la viața agitată de curtezană o epuizează și o aduce în pragul morții. Armand află cele întâmplate când e prea târziu, ajungând, totuși, la timp pentru a o îmbrățișa pe femeia care îi leșină în brațe.

Publicat în 1848, Dama cu camelii a avut un succes enorm, iar tânărul Dumas a fost asaltat de cereri ale dramaturgilor pentru dramatizare. Ca răspuns, el s-a retras la țară și a scris cu frenezie propria variantă dramatică, pe care apoi a propus-o tatălui său, director de teatru parizian și principalul autor al pieselor jucate acolo. Bătrânul Dumas s-a opus. Subiectul nu era acceptabil pentru a fi pus în scenă… Fiul l-a rugat insistent să citească manuscrisul. „Foarte bine!”, a spus tatăl la citirea primului act, după care fiul a trebuit să se ocupe de afaceri. La întoarcere și-a găsit tatăl în lacrimi. „Dragul meu băiat”, exclamă el, „m-am înșelat atît de mult! Piesa ta va fi jucată!”

Piesa a fost pusă în scenă în 1852 și a avut un succes mai mare decât romanul. Giuseppe Verdi a transformat povestea în opera La Traviata, în anul următor, iar Marie Duplessis a câștigat, într-un fel, nemurirea. Bineînțeles că faima ei s-a întins până în secolul XX, când au fost realizate nu mai puțin de cinci filme artistice, cel din 1936, cu Greta Garbo, fiind cel mai admirat.

Sursa: Mari enigme ale trecutului

Pezentare de carte:Thomas Fleiner, The Unilateral Secession of Kosovo as a Precedent in International Law

Thomas Fleiner, The Unilateral Secession of Kosovo as a  Precedent in International Law, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2011.

Cartea lui Thomad Fleiner foloseşte secesiunea unilaterală a Kosovo  pentru a pune în analiza principiile fundamentale de drept internaţional şi drepturile omului. Autorul concluzionează faptul că secesiunea  Kosovo fără organizarea unui referendum, a încălcat interesele vitale şi drepturile grupurilor de minorităţi din Kosovo, în special a cele sârbe.În aceste condiţii, minorităţile din Kosovo nu au putut participa  la procesul de luare a unor decizii importante aşa cum este cea a formării unui nou stat ,care le afectează direct existenţa. Sârbilor din Kosovo li s-au negat drepturi fundamentale(accesul la justiţie , protecţie socială ş.a.)

Caricatura zilei

prezentare de carte;State of Deception: The Power of Nazi Propaganda

Susan D. Bachrach, Dr. Edward Phillips, Steven Luckert, United States Holocaust Memorial Museum,

State of Deception: The Power of Nazi Propaganda,    Ed. Holocaust Memorial Museum, Washington D.C., 2011.

Această carte publicată la Muzeul Holocaustului din Washington D.C. prezintă o istorie a propagandei naziste ce are la bază postere, fotografii rare şi artefacte istorice din depozitul muzeului. Aşa cum afirma chiar Adolf Hitler, propaganda este o armă teribilă în mâinile unui expert. Între anii 1920 şi 1930, naziştii s-au folosit de postere ,ziare , mitinguri şi de noua tehnologie de radio şi televiziune pentru a-şi impune în rândul opiniei publice germane noua viziune a statului nazist. Imaginile promovau indiferenţa în raport cu suferinţele semenilor, ascunderea actelor de genocid comise de regimul nazist şi incitarea sau promovarea violenţei în masă în rândul cetăţenilor obişnuiţi. Muzeul Holocaustului din Washington a hotărât să abordeze acest subiect datorită faptului că în era comunicaţiilor rapide  există  grupuri neo-naziste care împrăştie ,în special în mediul virtual, mesaje şi imagini care promovează ura şi intoleranţă.

Obiectivul cărţii este să ofere o înţelegere mai profundă complexităţii trecutului şi să ajute în acelaşi timp la oferirea unui răspuns mai eficient la campaniile de propagandă actuale şi la mesajele părtinitoare.

Palatele împărătesei Elisabeta a Rusiei

Palatele împărătesei Elisabeta a Rusiei

Imagine: Camera de Chihlimbar din Palatul Ecaterina(Ţarskoe Selo)

Prima înfăptuire arhitecturală majoră a Elisabetei a fost Palatul de Vară proiectat de Bartolommeo Francesco Rastrelli(1700-1771),fiul unui sculptor fiorentin angajat de Petru cel Mare. Rastrelli fusese numit Arhitect-Şef la curtea imperială în 1736, în vremea domniei Annei. Palatul de Vară, terminat în 1744, a fost construit, la fel ca multe din clădirile timpurii din Sankt Petersburg, din lemn cu finisaj de stucatură. Clădirea a fost demolată de împăratul Paul al III lea  la sfârşitul anilor 1790.

Reşedinţa regală originară de la Ţarskoe Selo a  fost construită de Petru I prin soţia sa Ecaterina şi a fost lăsată moştenire Elisabetei prin testamentul împărătesei Ecaterina. Elisabeta i-a cerut lui Rastrelli să reconstruiască şi să extindă palatul. Lucrările la Palatul Ecaterina au fost încheiate în 1752. Elisabeta a dorit ceva monumental şi Rastrelli a realizat o construcţie  cu un front foarte lung decorat cu cariatide masculine masive executate de sculptorul Dunker.

În interior se află celebra Cameră de Chihlimbar , ale cărei  lambriuri de chihlimbar au dispărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Wehrmacht-ul a ocupat palatul producând distrugeri substanţiale . Tavanul camerei era pictat cu imagini ale căror temă, Triumful înţelepciunii asupra voluptăţii, nu se potrivea nici cu arhitectura lui Rastrelli,nici cu viaţa privată a patroanei lui. Marea Sală din Palat este puternic iluminată de 13 perechi de ferestre şi oglinzi.

Imagine: Palatul de Iarnă(Sankt Petersburg)

În 1754 Elisabeta i-a comandat lui Rastrelli reconstruirea Palatului de Iarnă la o scară mult mai extinsă . Construcţia realizată de Rastrelli( restaurată după incendiul din 1837) încă mai există. Are o lungime de 298 m şi o faţadă cu multe ornamentaţii  din a căror schemă originară de culori făcea parte turcoazul pentru pereţi şi detaliile argintii. Minunata Scară a Iordanului din Palatul de Iarnă a fost restaurată după incendiul din 1837 astfel încât să păstreze exuberanţa origanalului lui Rastrelli.

Palatele Elisabetei au fost menite să demonstreze faptul că monarhia rusă era egală cu contemporanele ei din Apusul Europei  ca bogăţie, forţă şi stil .

Marea Sală a Palatului Ecaterina a fost insirată de Sala Oglinzilor de la Versailles ,iar grădinile şi parcurile de la Ţarskoe Selo au fost şi ele remodelate de Rastrelli în manieră franceză. Monumentalitatea şi ornamentaţiile palatelor Elisabetei au fost menite să impresioneze. Dramaturgul rus Denis Fonvizin(1745-1792) a descris astfel o vizită la Palatul Ecaterinei:

“Mărturisesc sincer că am fost uimit de splendoarea curţii împărătesei noastre. Pretutindeni strălucea aurul ,grupurile de oameni înveşmântaţi în albastru deschis cu panglici roşii , mulţimea de doamne frumoase şi ,în sfârşit muzica –toate acestea mi-au încântat vederea şi auzul, şi palatul mi s-a părut a fi locuinţa unei fiinţe mai presus de muritoriii de pe pământ”.

 Bibliografie

 David Warnes, Chronicle of the Russian Tsars: The Reign-By-Reign Record of the Rulers of Imperial Russia,Ed. Thames & Hudson Publishers, London , 1999.